rss
rss
rss

S-a încercat o paralelă între ieșirile necontrolate ale celor doi, în răfuieli cu arbitri sau în afara terenului de tenis. Numele sau poreclele ar sugera că doar al nostru e băiatul rău, „Nasty”, în timp ce a lor e calmul și „serenitatea” însăși. Dar aș spune că personajele sunt la poli opuși și reprezentative pentru cum pot eșua două tipuri de culturi.

Ilie se certa cu arbitrii în tinerețe și nu-i venea să creadă că e penalizat pentru o glumă. La bătrânețe urcă beat la volan, așteaptă tratament preferențial de la polițist și se întoarce în același loc călare pe un scuter de adolescent, o oră mai târziu. Genul ăsta de personaj nu e posibil decât în lumea mai neorânduită a Estului sau în exuberanța latinității. E perfect din aceeași familie cu Maradona, cel căruia fanii i-au iertat până și drogurile. Care apare îmbrățișat cu foc de alți fani, ca să nu se prăbușească în tribune, dă apoi interviuri aproape adormit de la volanul mașinii. Acolo lumea știe să ia idolii așa cum sunt ei, capricioși, vicioși, dar magici în infantilismul lor inconștient, pentru fărâma lor de geniu.

Ilie și Maradona sunt imposibili în Vest, cel puțin nu în cel actual.

Nici Serena nu e cu putință ca personaj în estul bășcălios. Nu încă, dar va fi cât de curând. Să ne imaginăm o țigancă grasă, revărsată din costum, rupând racheta și amenințând arbitrul cu degetul pe arenele Progresul. Ce hohote de râs ar fi stârnit, nu ralierea emoțională a publicului, care a intrat în jocul manipulator al americancei. De unde această diferență?

Ea are rădăcini foarte adânci, care vin poate de la puritanismul creștinismului apusean. Care, rătăcind finețea blândă a Duhului, a rămas fie cu scolasticismul catolic, fie cu rigorismul etic protestant. O lume de reguli, pentru oameni fără imaginație.

Peste acest construct, a venit calamitatea supremă: corectitudinea politică. O idee dusă peste ocean de o mână de intelectuali evrei marxiști, care fugeau de persecuții de la Frankfurt în California. Ideea lor avea dublă motivație: una etnică, aceea de a asigura cât mai multe cercuri de protecție, printr-o succesiune de minorități, care să prevină o nouă persecuție din partea unei majorități. Și una ideologică: să reaprindă focul luptei de clasă, de astă dată nu între proletari și exploatatori capitaliști, ci între majoritate și cât mai multe minorități istoric oprimate, pe criterii etnice, sexuale, rasiale.  Altfel spus, să facă din nou viabilă teoria conflictuală a lui Marx, care eșuase în Europa și nu prezenta suficient interes în America.

Și a reușit de minune. Cu susținerea devotată a presei, a liderilor din învățământ, a elitei din economie și politică, schimbarea de mentalitate a reușit peste așteptări, prinzând cel mai bine pe altoiul vechiului puritanism, golit de astă dată de orice pretenții creștine.

Serena e reprezentanta tipică a acestui gen de agresor, care pozează mereu în victimă. E multi-milionarul care se plânge mereu de plățile prea mici, deși câștigă de câteva ori cât numărul 1 mondial. E femeia fără feminitate, care acuză discriminarea, chemând feministele la luptă (de clasă sau de rasă).

Când zbiară la arbitru, arătându-l cu degetul, că „mă tratezi așa doar pentru că sunt femeie” știe foarte bine ce face. Știe bine că orice bărbat alb își riscă întreaga carieră, dacă i se lipește eticheta de rasist sau de sexist. Că nu va mai scăpa din morișca nemiloasă a presei și că va fi terminat. De obicei, gândul ăsta e suficient ca să dea înapoi. Nu s-a întâmplat în cazul spaniolului. Sunt sigur că dacă japoneza nu era ea însăși o mulatră, și în fața ei ar fi fost Sharapova, Serena nu ar fi ezitat să joace și cartea rasismului, cu același aplomb, când a fost prinsă trișând.

Pentru moment, cele două tipuri de rebeli sunt posibile doar în societățile lor. În America, Năstase ar fi fost încătușat de poliție în doi timpi și trei mișcări. Maradona ar fi devenit un proscris pentru cele câteva glume misogine făcute cu nonșalanță. La noi, Serena nu ar fi intimidat atât de ușor și nu ar fi stârnit nevoia de afirmare a virtuții, din partea publicului.

Cei care văd Occidentul de departe sau doar la o primă vedere, iau contact exact cu această spoială și sunt încântați. Văd zâmbetele politicoase, promptitudinea cu care ți să de restul, agitația și a celui mai bogat șofer de a-și achita parcarea la automat. Aparent, o lume perfectă, a regulilor, cinstei, politeței și a toleranței. Ne vom alinia și noi cât de curând la acest cor al ipocriziei planetare, în care nu se tolerează abateri nici măcar în zona genialității. Va fi o lume mai puțin liberă, dar mai prosperă, dacă mai apucăm ceva din prosperitatea asta în curs de risipire.

Motoarele propagandei de stat s-au turat în van să acopere evenimentul internațional organizat de Patriarhie. Ceilalți ierarhi de biserici ortodoxe din Cehia, Albania, Slovacia, Serbia, Bulgaria, Georgia, au fost ignorați și a fost decupat pentru manipulare invitatul cel mai greu: Kiril al Rusiei. Și dă-i cu editoriale despre cum readuce Daniel comunismul printr-o comemorare a deținuților politici și scoate România din NATO.
 
Când colo, ce să vezi? Daniel îl duce pe Kiril la un concert Tudor Gheorghe. Iar acolo artistul, fiu de deținut politic, îi cântă rusului „că nu dau un Ceahlău pe toți Uralii și că urăsc hotarul de la Prut!”. Clar, ne-au pus popii la remorca rușilor, ar zice unii.
 
Ia să comparăm gesturile simbolice, pe care le face Biserica Ortodoxă Română, cu ale politicienilor. Păi niciun președinte român nu a îndrăznit să deschidă vorba de tezaur sau de cumplita ocupație în discuțiile cu omologii lor după 89. Darămite să îi cheme la o împreună aducere aminte. Vi-l puteți imagina pe Iohannis ducându-l pe Putin să viziteze memorialul de la Sighet? Sau să asiste la un concert la care sala izbucnește în aplauze la chemarea „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” ?
 
În timp ce președintele României îi numește pe 3 milioane de familiști „fanatici religioși”, în timp ce primăriile se panichează și schimbă nume de străzi și licee, la presiunea lobby-ului străin (plătit din bani românești). Ei bine, Biserica face un adevărat gest de frondă participând la un concert exclusiv pe versuri de poeți legionari: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Andrei Ciurunga.
 
Dar nu pentru că sunt legionari, ci pentru că au fost creștini și au murit mărturisind o credință. Mesajul versurilor nefiind absolut deloc violent, agresiv, ci unul spiritual. Altfel spus, ierarhii demonstrează mai mult curaj în fața corectitudinii politice decât toată clasa noastră politică. Și mai mult discernământ. Nu cenzurează niște poeți, pentru că un ONG i-a declarat nefrecventabili ideologic, fără să însemne că prin asta aprobă ideologia pe care au îmbrățișat-o în tinerețea lor.
Tot așa, nu îi dai afară din cărțile de literatură pe Sadoveanu, Marin Preda sau Nichita Stănescu, doar pentru că au fost simpatizanți sau chiar demnitari comuniști. Dacă nu ești o activistă feministă tembelă, îi citești în continuare, fără să devii pentru asta comunist.
Trebuie doar să ai dreaptă judecată.
 

În mod normal, nu comentez cu ocazia morții cuiva. O consider un fenomen atât de tulburător și misterios, încât, indiferent despre cine ar fi vorba, e o necuviință să tulburi tăcerea și solemnitatea acelei clipe de neînțeles pentru om. Un moment, care e doar între om și Dumnezeu. Tocmai dispariția acestui sentiment al decenței mă face să și scriu ceva cu prilejul ăsta.

Văd un val de bucurie diavolească, o sârbă jucată pe mormântul proaspăt al cuiva, o horă de foști creștini sălbăticiți, în jurul mesei pe care stă coșciugul. După știința mea, Vadim are două fiice aflate la vârsta adolescenței sau a tinereții, măcar pentru atâta lucru și tot găsesc deplasată bășcălia asta morbidă. Promit să n-am asemenea porniri nici măcar când va muri mult invocatul Iliescu, cred că ele îl degradează pe cel care face din moarte motiv de batjocură, nu pe cel răposat.

Cu atât mai absurd e că autorii glumițelor de cimitir o fac crezându-se apărătorii unor valori, al căror opozant s-a nimerit să fie Vadim Tudor. Două sunt, în fond, reproșurile care i se fac fostului politician, și care ar justifica ura inclusiv post-mortem: că era indecent și anti-democrat. Lovind cu piciorul într-un cadavru, nu se poate spune că aduci vreun beneficiu decenței.

Da, Vadim Tudor a terfelit în cel mai urât mod cu putință orice personalitate demnă de respect din țara asta. A lansat calomnii, care i-au urmărit pe unii pe nedrept până în ceasul morții și în posteritate. A face același lucru cu el, deja nu mai înseamnă apărarea bunului simț, ci a-i deveni epigon în cele mai rele apucături ale sale. Dar asta e doar partea de suprafață, chestiune de stil și de gust.

Problema mult mai profundă e reflexul cenzurii, bucuria de a suprima glasul cuiva, care se prelungește in extremis în actul de a jubila în clipa când cineva moare, adică e amuțit pentru veșnicie. În anii în care Vadim porcăia cu vorbe usturătoare și chiar cu minciuni sfruntate, oameni de toată cinstea, se puneau în paralel bazele unei elite organizate aproape militar, în care orice ieșire din front se pedepsea cu trecerea la index. Vadim avea puterea de a macula prin pamflet, de a schingiui în efigie, cercurile elitiste aveau puterea de a ostraciza, de a marginaliza și a face nefrecventabile alte personalități, care nu se încadrau în linia vremii. Și unii și alții aveau același instinct al reducerii la tăcere a interlocutorului. Dar la pamflet încă se mai poate răspunde, chiar și când polemica e coborâtă la nivelul mocirlei. La puterea insidioasă a listelor negre, la conspirația tăcerii, mult mai lașă decât un text pus sub pseudonim într-o revistă, nu se mai poate răspunde.

De-a lungul vremii, am avut sentimente variate față de Corneliu Vadim Tudor. L-am știut de la bun început un exponent al vechiului regim, un mic profitor în umbra Securității, aciuat prin cohorta de oportuniști din jurul echipei favorite a familiei Ceaușescu, Steaua. Un poet mediocru chiar și al detestabilei Elena Ceaușescu, într-un alai în care strălucise cândva mult mai talentatul Adrian Păunescu. Tot cu voie de la stăpânire s-a lansat și în zorii anilor 90 într-o formă controlată de opoziție, al cărei rol era mai mult să atace adevărata opoziție, decât puterea. S-a regăsit apoi tot pe un rol marginal în patrulaterul roșu.

Era, aproape fără excepție, pe alte poziții decât eram eu. Era xenofob, intolerant și anti-occidental. A făcut un circ mizerabil când Băsescu a citit declarația de condamnare a comunismului. Când CDR-ul a venit la putere, după 1996, și a trecut la măsuri de reformă dureroasă, și-a regăsit adevăratul suflu și vârful de popularitate. Rolul de opozant populist, care folosește toate marotele educației național-comuniste, îl prindea de minune. Prin el, PSD-ul corupt și monolitic lovea cu atacurile cele mai murdare, fără să și le asume. L-am detestat în perioada respectivă, poate chiar urât uneori. Îl vedeam capabil să stârnească ura care zace în omul cel mai primitiv, să întărâte vecinii între ei pe motivul etniei, să întoarcă România din drumul ei spre Europa civilizată.

Cu sprijinul mediatic al securistului Voiculescu, a reușit atunci să ajungă în vârf de popularitate și să intre în turul doi împotriva lui Ion Iliescu. A fost singura dată când nu m-am prezentat la un tur al unor alegeri prezidențiale, considerând că n-am ce alege între Iliescu și Vadim, între comunism și xenofobie, cum mi-i reprezentam la data aceea. Poporul a ales cu moderație și resemnare. Poate mai bine, în interesul nostru pe termen lung, căci un Iliescu mai înțelepțit nu ne-a deraiat de la parcursul euro-atlantic. Poate nici Vadim, cel oportunist și descurcăreț, nu ne-ar fi deturnat spre un model tip Belarus sau Ucraina. Sau poate totul fusese un joc calculat de securiști mai dinainte, cu falsă alegere.

Dar un lucru trebuie spus cu toată tăria acum. Imediat după turul întâi al acelor alegeri prezidențiale, a început un fel de dictatură post-modernă în România. Între cele două tururi de scrutin, s-a declanșat un veritabil linșaj mediatic împotriva lui Vadim Tudor, rămas perfect singur și lapidat de socialiști și democrați deopotrivă. Întreaga presă și-a unit zumzetul într-o singură voce și a acționat nedemocratic în numele democrației. Știu că unii susținători ai dreptei, între care mă număr și eu, au numit regimul lui Adrian Năstase o formă de dictatură mediatică. Ce uită ei deliberat e că dacă a existat o dictatură a lui Adrian Năstase, ea a debutat cu suprimarea vocii lui Vadim Tudor între cele două tururi de scrutin. Abia apoi a venit reconfirmarea lui Iliescu în funcția de președinte, numirea lui Năstase ca premier și cumpărarea ori intimidarea una câte una a fiecărei televiziuni sau ziar de pe piață.

Înainte ca Evenimentul zilei să aibă probleme, ca Mugur Ciuvică să fie săltat de pe stradă că a trimis un e-mail cu dezvăluiri sau ca Știrile Pro TV, prezentate de Andreea Esca să devină la fel de obediente cu Năstase ca Observatorul Antenelor, înainte, așadar, a fost suprimată opinia lui Vadim Tudor. Abuz în fața căruia n-a protestat nimeni, pentru că era suprimat un extremist. Și oamenii civilizați nu protestează când sunt suprimați extremiștii. Ori, a apăra dreptul la liberă exprimare doar pentru opiniile care îți plac, e un reflex de gașcă, nu o atitudine democratică.

Am căutat atunci, pentru prima dată, să aflu ce scria mult hulitul Vadim Tudor, cel interzis la televiziuni în anii de putere absolută a lui Adrian Năstase. Am ajuns să frunzăresc, pentru prima dată, pe internet, revista România Mare, pe care o fondase și o scria aproape de unul singur. Prima surpriză pe care am avut-o era nivelul foarte jos, de calcul propagandistic, la care părea că se adresează unui public destul de sărăcuț intelectual. În timp ce o mulțime de ziariști semidocți se chinuie să pară cât mai erudiți și elevați în scris, autorii respectivei reviste păreau că fac un efort deliberat de a se menține rudimentari și într-un registrul sentimental-visceral, pentru a intra în rezonanță cu vulgul.

Multe dintre intuițiile mele despre mentalitatea securiștilor vin din contactul cu acele texte, scrise probabil de foști oameni de aparat, neadaptați schimbării după 89. Lichele, dar insuficient de lichele sau prea bătrâni pentru a mai schimba încă o dată haina caracterului în noul limbaj europenizat. Din calcul sau din obișnuință, vorbeau pe limba generației crescută în ceaușism. Era, apoi, amestecul neverosimil de religiozitate și obscenitate, misticismul și puritanismul, împletite cu sudalma și limbajul pornografic. Una peste alta, chiar și când scria bazaconii, revista era măcar stilistic altceva decât orice altceva se scria într-o presă deja osificată, în care se simțea suflul cadaveric al limbajului corect politic. Noua limbă de lemn se înțelenea deja în ONG-uri, apoi în ministere și departamente. Slujea acea mizerabilă revistă o dictatură ipotetică, despre care știm acum că n-a mai venit, una cu execuții cu mitraliera pe stadioane? Sau era, în sine, așa abominabilă, un exercițiu de libertate?

Uneori, când citeam ceva scris în România Mare aveam același sentiment al contaminării cu mizerie, pe care l-am avut ulterior deschizând site-ul tabloidelor sau citind comentariile groase ale postacilor. Da, există în scris și o zonă ce poate macula, care rămâne în amintirea cuiva ca o agresiune. Dar era, câteodată, și câte o notă de umor sănătos, o sclipire genială în împunsătura pamfletului, împotriva unora prea puternici pentru a putea fi atinși de vorbe. Acela era geniul ciudat al lui Vadim Tudor. În anii aceia, când presa și opoziția amuțiseră, așteptând să se sature de la sine pofta de bani și putere a lui Năstase, Vadim Tudor a fost autorul unora din cele mai mușcătoare discursuri la adresa celui mai puternic om al zilei. Dacă ni-l amintim în postura ridicolă de poet de curte, autor de ode pentru nevasta dictatorului, e cinstit să ni-l amintim și în această postură curajoasă. Și-a asumat cumva rolul de bufon al curții și a spus pentru fiecare din noi uneori lucruri pe care ne-am fi dorit să le zicem atât de năprasnic.

Apoi a urmat declinul. Vadim, cel cu gura mare dar fără soluții reale, s-a transformat într-un entertainer de televiziune. Bufonul l-a înghițit pe tribun. A eșuat lamentabil în rol de copil-minune bătrân la Capatos în emisiune, demonstrându-și erudiția legat la ochi. Uimitor, dar personaj în bâlciul televiziunilor. Sistemul l-a creat, i-a dat o lesă mai lungă când a fost nevoie, apoi l-a dresat să distreze musafirii și să facă frumos. Deși specialitatea lui era să facă urât. A fost, o vreme, plăcerea vinovată a multora, autorul celor mai spumoase replici de talk-show. Dar în spatele scenei, sistemul răsufla ușurat. În timp ce în Ungaria vecină extremiștii defilează în cămăși negre, rași în cap, extremistul nostru de serviciu aștepta cuminte să intre publicitatea între două poate și-o bastârcă dată președintelui.

Acum sistemul are altă formă, altă ideologie, dar e la fel de sigur pe forțele lui. Acum deplânge pericolul ca să apară alți vadimi după moartea tribunului Alcibiade. Din nou, același reflex de a reduce la tăcere, de a pune la zid orice „nu e voie” să gândești sau să spui. Din fericire, de pe urma lui Vadim Tudor nu rămâne un partid politic viabil. L-a distrus încă din timpul vieții, pârjolind totul în jur. Mare capital politic nu are ce, nici cui lăsa, deci apărătorii corectitudinii și liniștii publice pot sta liniștiți.

Rămân, însă, câteva poezii – poate modeste, sentimentale și populare, unele transformate în șlagăre demodate. E simplu să râzi de ele, de sentimentalismul lor ușor desuet, eu unul prefer aerul lor puțin ridicol, multor producții moderne lipsite de orice licărire de spirit.
La moartea unui om, n-ai ce să spui decât Dumnezeu să-l ierte! A fost și Vadim Tudor cum a fost și epoca asta chinuită pentru români, iar ceea ce vine din urmă nu-i neapărat mult mai încurajator.

Pentru că nu mai am timp să scriu, nici încrederea că e de folos cuiva, reproduc de la alții:

Scrisoare deschisă Președintelui României, domnul Klaus Iohannis

„Stimate Domnule Președinte,
Numele meu este Darie Ducan, sunt un tânăr scriitor român. Am 27 de ani. Am absolvit Facultatea de Litere la București, apoi mi-am continuat studiile filologice și literare la Paris. Am scris mai bine de 20 de cărți de poezie, dramaturgie și eseu. Sunt, începând de la 19 ani, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

După acest preambul sec și strict informativ, doresc să vă aduc în vedere mai multe obsesii care mă ocupă în ultimul timp. Stimate domnule Iohannis, în 2009, când aveau loc discuții publice care vehiculau numele dumneavoastră pentru funcția de premier al României, am crezut și am sperat într-un nume de suflu nou. Am plecat din România în 2012 pentru a reîncepe niște studii care la București îmi păruseră inutile și mai ales pe fondul disperării și lipsei de perspectivă în România.

Nu am plecat cu gândul de a părăsi cultura română nicio clipă, ci, din contră, pentru a o sluji.
În momentul în care ați fost desemnat candidat pentru funcția de președinte al României, v-am acordat încrederea meu cu o speranță vinovată, poate, de preaplin. Păreați omul salvator, păreați Carol Davila al spitalului care era România. (Și care încă este.) Personal, am stat 9 ore în picioare, la ambasada României de la Paris, ca să vă votez. În ploaie, frig și suportând niște umilințe greu de descris din partea ambasadei și a sistemului ei de dominion și feudă. V-am votat. Și nu am făcut doar atât. Am participat cu bună știință la, o spun realist, propaganda în folosul simbolului pe care părea că îl reprezentați. Micile mele reportaje de la fața locului au fost intens distribuite pe facebook de sute de oameni, acoperind o plajă semnificativă de cititori în acele zile critice. Am crezut în dumneavoastră ca într-o legitimare pe care poporul acesta o face, când e lucid, chiar contra sa, contra inerției sale istorice în care trăim de la Ceaușescu încoace. Sunt un liberal ca fundament cu profunde credințe de stânga. Și am făcut un efort personal pentru a credita un om care să pună echilibrul în lucruri și, paradoxal, să facă ceea ce așa-zisa stângă a momentului nu e în stare să facă. Așa am crezut atunci.

Toate aceste texte de front, să le zic așa, au fost incluse într-o carte numită Pentru o artă imunitară. Probabil e absolut obligatoriu să ratezi în politică pentru a te desăvârși în cultură. După aceste momente, am așteptat să vă văd la lucru și am sperat într-o schimbare. Nu mi-au plăcut, în tot acest timp, numeroase reacții ale dumneavostră, limbajul de lemn, atitudinea moale și decorativă. Păreați, între toate instituțiile statului, ultima stare de agregare a apei. Am încercat să vă scriu pe pagina facebook (brava redută a manipulării eficace) însă comentariile mele, deși decente, au fost cenzurate. Trecuseră cele 9 ore de stat la coadă, când era util orice vot. Trecuseră alegerile. Puteam, desigur, să fiu tratat ca orice plevușcă naturală, ca orice cobai. Nu sunt singurul. Ați făcut-o și cu alții. Tot ce nu ne mai poate servi, e basculat în cenzură. Probabil acesta e principiul de aplicare pe care doriți să îl impuneți opiniei publice din România. L-ați pus în aplicare (într-un fel de frondă inversă) și în cazul “Legii nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.“ Am citit stupefiat reacțiile din presă referitoare la aceasta. În parte, cu dezinformările de rigoare. Văd în gestul dumneavostră unul de afiliere, cum am și zis, un – nu mă feresc să o spun – complex al neamțului, fapt cu care pătați funcția pe care o ocupați. Tocmai ce părea să fie depășirea unui complex, devine astăzi punerea în aplicare a altuia. Ați personalizat o funcție publică într-un mod în care nu era cazul, prin generalizare. V-ați vulnerabilizat pentru o afiliere care, deși exclud acest tip de negoț, măcar dacă ar aduce oarece profit, de stil ploieștean. Mi-e teamă că nu aduce nimic, ci ați făcut-o gratuit, cu seninătatea dumneavostră care din potențial inteligentă a devenit sumbru simplistă.
Președintele Traian Băsescu a condamnat comunismul pentru aceleași tribune de politruci pentru care și dumneavostră condamnați acum mișcarea legionară, fără nuanțe și echivoc. Înțelegeți, vă rog, că orice credință politică are eroi, după cum are și criminali. Legionarii au făcut crime abominabile, l-au ucis pe Iorga, au făcut lucruri care nu se pot ierta, dar sunt, printre ei, oameni care au avut măsura bună a valorii acestui neam și cultura specificității sale în universalitate. Comuniștii, de asemenea, au făcut crime. Dar pedepsiți crimele, nu faptele colaterale. Mi-e teamă că ați ars o etapă, prin gestul dumneavostră, care vă apropie de tendințe dictatoriale ( nu doar simpliste, ci și inconștiente) mai mult decât orice: ați interzis din principiu principii care, între timp, nu mai aparțin doar istoriei, ci și culturii (tocmai în sensul lovinescian, pe care l-a remarcat foarte corect Bogdan Ghiu). Cum faceți, domnule președinte, să ieșiți din acest pleonasm inconștient în care ați intrat etalându-vă complexul? Ați pastișat stafia afilierii. A înregimentării morale. Nici măcar la un ideal național, ci la unul străin și pedant internaționalist. Eu nu sunt legionar. Sunt, după cum am afirmat, liberal în gândire și socialist în formele de manifestare, cu gândul că e un egoism a fi liberal pur în România de azi, până nu reușim să echilibrăm pătura de mijloc. Dar îmi dau seama, spre deosebire de dumneavostră, de efectele colaterale ale acestei legi antinaționale. Da, antinațională, câtă vreme istoria aparține națiunii și o manipulăm în sensul intereselor de moment. Și mai e încă dintr-un motiv antinațională. Pentru că propovăduiește cenzura.

Ce înseamnă promovarea cultului persoanelor vinovate de crime contra păcii și omenirii? Mircea Eliade? Cioran? Țuțea? Ce facem atunci cu articolele ușor antisemite ale lui Mihail Sebastian? Delicat, nu? Cu ortodoxismul lui Nicolae Steinhardt? Retragem de pe piață insulina doctorului Paulescu? Nu îl mai publicăm pe Martin Heidegger sau oprim muzica lui Carl Orff în sălile de concert? Ce ne garantează că satira cu adresă nu va fi interpretată tot ca promovare? Înțeleg că și apologia de stânga va fi cenzurată. Cum anume, domnule președinte? Conform criteriului enunțat, și al unor propagandiști ai diverselor instituții de calofilie, criminalistică și interes, dacă o stradă nu se mai poate numi Petre Țuțea, înseamnă că nici muzica lui Dmitri Șostakovici nu se mai poate interpreta, nu? A scris muzică pentru Stalin. După cum e de la sine înțeles, așa ceva e imposibil de controlat. Pentru asta, singura formă ar fi să reinstituiți poliția politică. Nu cred că doriți așa ceva. Cred că legea nici măcar nu se va atinge de Șostakovici, Heidegger, Orff, Céline etc. Cred că are în vedere strict cultura națională. În sensul unei politici de racordare prin care iarăși cultura română trebuie să cadă victimă spre a se institui un nou deceniu de beznă. Sper să putem evita așa ceva.
Fiecare are dreptul să facă apologia cui vrea. Apologia e aproape o ficțiune personală cu propensiuni spre realism. Nicidecum crimă. Totala lipsă de independență, de care dați dovadă, mă sperie. Nu numai că e antinațional demersul dumneavostră, dar încalcă și drepturile omului. Acelea de a crede fiecare în cine vrea și a exprima ceea ce crede. Știu foarte bine că cele două ideologii vechi trebuie suprimate pentru a lăsa loc uneia noi, corectitudinea politică, în care toți să funcționăm ca niște roboți fără miros, fără pasiuni, asexuați și amorfi. Dar viața e plină de contradicții. Și mai ales e trist că această ideologie nu are minima încredere în om, mizând (care ideologie nu face asta?) tocmai pe om, pe umanitate. Pune în atribuțiile statului, ale legii, ce ar trebui să se rezolve între oameni individual, prin religie, prin morală, dar individual. Unde vă e liberalismul, domnule Iohannis? Nu cred în umanismele epistemice scrise de Jean-Paul Sartre, dar măcar acel scriitor le-a produs ca un nebun personal, cu autoritate, nu printr-o lege care nu e deschisă discuției, ci care pur și simplu există.

Vă rog, ieșiți din strictețea indiscutabilă și înțelegeți că nu apologia e calea spre crimă, ci cauționarea instituțională. Ar trebui, paradoxal, să mă bucur că îi dați funcției poetice atâta importanță. De la Croce la Ceaușescu, nimeni nu a luat un sceptru folcloric în mâna-i republicană. Și, de la Croce la dumneavostră, nimeni nu a dat mai multă importanță celor spuse decât celor făcute. (Și mă refer la Croce, nu la Heidegger, ca să vă menajez!) Ați deschis terenul implantării în România, la nivel de lege, a unei ideologii noi, i-ați, după cum am spus, dislocat rivalele (care, așa buimace și impotente cum sunt, știu eu ce pericole ar mai fi reprezentat?) Prin aceasta, domnule președinte, ați devenit vasalul cu acte al celui căruia spuneați că îi sunteți doar partener. Ați deschis calea coloniei adânci, a Daciei Felix, a lucrului bine făcut. În momentul de față, ați suprimat bicameralitatea istoriei. Și stânga, și dreapta. Un bărbat de stat adevărat se luptă cu egalii săi, cu istoria prezentă, încearcă să o modifice spre binele oamenilor, nu al umanității.
Perspectiva istorică nu e la îndemâna dumneavostră și, cu cât o violentați, împotriva dumneavostră se va întoarce. Aristotelic vorbind, v-o spun în calitate de poet. Trebuie să spună poetul ceea ce veți opri și istorici să spună. Și, desigur, în acord cu apologia funcției poetice pe care o faceți. Nu am nicio îndoială că Ceaușescu a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat mascată în revoluție (ceea ce nu înseamnă că nu a fost și o revoluție reală înghițită) pe fondul nemulțumirilor sociale evidente, și care au fost folosite ca pretext de către aceiași eliberatori ale căror voci de asiguratori (parcă aș spune creditori) se aud în filmul lui Chris Marker, Détour Ceausescu, 1990. Când un șef de stat e ucis de către o putere străină, el riscă să fie legendarizat. Ați găsit momentul propice să interziceți, preventiv, acest fapt. Nu fac nicio apologie lui Ceaușescu, nu am niciun motiv, observ doar teatralitatea istoriei de deasupra ei, unde mă și aflu. Ca să o observ, să îi văd funcția poetică. Dar nu folosind-o cobai, ci încercând să o topesc în opinie. Lipsa de viziune a dumneavostră mă sperie și mă revoltă. Niciun contrapunct, doar digerare, doar partea pasivă a acestui sex cu masele. Desigur, în limitele legii. Aș dori să vă spun și cât sunt românii de umiliți în afara țării, cât le e de greu, dar mi-ar fi rușine să spun asta președintelui care face toate eforturile ca România să nu mai fie o țară liberă, ci o țară cu libertate direcționată, o țară în care dreptul la opinie e baricadat în baie, pe polița de sus pe care încă mai e rugină de la Europa liberă, transfigurată într-un vechi tranzistor.
Nu fac apologia niciunui criminal, dar Ceaușescu nu poate fi pus în același rând cu Stalin, după cum, în partea de nord-vest a Ardealului, armata lui Miklos Horthy a trimis evrei în lagăr. Cel puțin acolo, nu armata română. A făcut-o în alte părți. Dar nu acolo. De aceea lucrurile trebuie privite cu nuanța pe care numai istoricii de meserie o pot avea. Când politicul se substituie istoriei, România nu mai e o țară independentă. Nici măcar atât cât a fost sub comunism în ultima lui perioadă, de tristă amintire, independentă să moară de foame, independentă să înghețe de frig, dar independentă.
Domnule președinte. Negoțul dumneavostră cu istoria e același negoț (relegat în idee) pe care Ceaușescu îl făcea vânzând sașii. Am avut contacte umane și amicale cu sașii în copilărie. Sunt oameni minunați și adorabili. Dar de ce această exhibare a unui complex? De ce ați privatizat instituția prezidențială mai mult decât a făcut-o Traian Băsescu prin camarila sa afaceroidă? De ce numai prin vânzare de sine ne putem sincroniza unei Europe care (de aici din vest vă spun) scârțâie prin ateism și mașinism inuman, însă găsește totuși căi sociale de dialog. Și ele sunt chiar simțite de către oameni. Acest fapt nu înseamnă acceptarea istoriei, cu bunele și cu relele ei, ci pur și simplu înlocuirea ei cu o nouă istorie, impusă, artificială. Ea nu poate avea aderență la poporul român pentru că acesta nu se recunoaște în ea. El își acceptă mai ușor greșelile decât se poate crede, cu condiția de a i se lăsa dreptul și tihna necesare tocmai perspectivei istorice.
În ceea ce mă privește, continui să cred că o anumită latură patriotică a mișcării legionare, în speță ortodoxistă, a fost una benefică. Ea a creat cultură și un teritoriu de jertfă de care lumea în care am intrat vrea tot mai tare să ne dezvețe. A creat mari poeți și un patriotism interbelic de care cred că și azi e nevoie. Nici perioada comunistă nu consider că a fost un bloc de beznă de 45 de ani, cred că a avut perioadele ei de opresiune cruntă, de nedreptate socială și chiar de oarecare liberalism. În acel timp, s-a scris o întreagă literatură din care se poate citi epoca. Dar așa cum nu e suficientă dialectica operei pentru ilustrarea epocii, prezentul e incapabil de perspectivă istorică. Vă acuz de egoism, domnule președinte. Dar e un egoism pentru alții, cel de care dați dovadă, nici măcar pentru dumnevostră. Liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Nici egoismul lui nu a fost pentru sine. A tolerat pentru alții. A fost colportor istoriei cum sunteți și dumneavostră. Voi regreta mereu greșeala de a vă fi votat. Credeam că miza pe care o veți avea va fi cu totul alta și că s-a identificat cu cea a unui popor. Sunteți o mare decepție.

Pentru cele susținute aici, în cărțile sau în articolele mele, cu privire la poporul meu, din care sunt bucuros că fac parte, chiar și așa, într-o istorie strâmbă cum s-a întâmplat să fie, depun mărturie în fața lui Dumnezeu și în fața propriului talent. Iar dacă iubirea pentru cultura țării mele și față de țara mea intră sub incidența penală, atunci voi fi pregătit pentru un exil lung întrucât statul român intră în contradicție cu ideile mele despre libertate. Exilul meu a început în momentul în care am fost cenzurat de însuși omul pentru care am luptat și în care am crezut. Aici, în exil, am scris Arta imunitară pentru a arăta condiția în care au fost umiliți românii în ultimii 25 de ani, cu dumneavostră, – cireașă. Xenofobia e un fapt detestabil, fără îndoială. Dar a condamna xenofobia și a nu condamna acțiunile antiromânești, mi se pare strigător la cer. Cu atât mai mult cu cât, de 25 de ani, România e guvernată, cu întreruperi, (și) de un partid constituit exclusiv pe criterii etnice, UDMR, pe numele lui. Prin această perspectivă adoptată, ați dezamăgit înainte să validați.

Așa cum anumiți oameni ai PSD au încercat să se agațe de oasele lui Brâncuși, spre a le aduce în țară, în interes electoral, așa doriți și dumneavoastră să deveniți vizibil în ochii unei Europe care nu prea cred eu că e foarte atentă la succesiunile obedienței dumneavoastră, din simplul motiv că și ea le are pe ale ei.
Cum am spus, liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Poetic vorbind, sunt Darie Ducan. În încheiere, vă asigur de stima mea strict protocolară.”

Darie DUCAN
Paris, 12 august 2015

Mi s-a spus că sunt un țăran că întreb străinii despre religie. Cică despre așa ceva nu se întreabă, e un subiect delicat, interzis, la fel ca sexul și preferințele politice. Ba când am povestit că l-am întrebat pe un francez, dacă provine dintr-o anume minoritate, am produs exasperare: tu chiar ai trăit în grotă!? Cum să-l întrebi așa ceva? Normal că era. Păi și dacă era, de ce n-a zis? Că eu i-am zis de unde vin…

Ultima gafă a fost când i-am amintit unei chinezoaice că în următoarea duminică e Paștele. (Mă rog, putea fi și vietnameză, n-am mai riscat să întreb.) Chinezoaica nu s-a supărat, chiar a fost o idee jenată de propria ignoranță, în schimb, o altă apărătoare a secularismului a taxat abaterea ca neobrăzare din partea mea. În foarte scurt timp, mai puțin de o generație, așa va gândi și românul obișnuit, cel cu pretenții de succes social și îndeajuns ținut în școală și expus la media.

Și am realizat că secularismul ratează o uriașă șansă de întâlnire între culturi. Teoretic, multiculturalismul, ar trebui să facă această întâlnire facilă, prin eliminarea completă a subiectului religios. Pe de o parte e transformată în tabu discuția, e suprimată curiozitatea, absolut firească. Nu mai ai voie să te miri, că-i nepoliticos, să exclami de vreun obicei că-i o tâmpenie, indiferent că-i vorba de aruncat petale de flori sau scurgerea sângelui unui animal, înainte de a-l mânca. Intri pe teren minat aici și, în unele țări deja, pe teren penal, dacă emiți păreri și obiecții.

Concomitent, însă, e extirpată conștiința religioasă de sine a euro-americanului. Încet-încet, subiectul e marginalizat, minimalizat, ca și cum ar fi o boală de piele, de care e mai bine să nu se afle și nici să nu-ți aduci aminte.
Proiectul secularist avansează cu pași repezi, sub forma unei agresive spălări pe creier, operă masivă de depersonalizare, dusă de elita mediatică, academică și de afaceri.

Dar ne aflăm și în timpul celei mai mari migrații din istoria omenirii. Occidentul primește valuri uriașe de imigranți, care deja i-au făcut de nerecunoscut componența etnică. Și acesta e doar începutul, adevăratele valuri încă nu au venit și minoritățile cu spor demografic nu au majoritate decât în unele grădinițe, nu și în cabina de vot.
Noii veniți nu simt nevoia să se informeze în privința moștenirii creștine a Europei. Nu din rea-voință, pur și simplu nimeni nu le-a cerut mai mult decât să cunoască limba, regulile de circulație, banii și alte trăsături ale civilizației gazdă.

Mulți radicali sau dezamăgiți de nivelul la care li se îngăduie să acceadă cresc cu un resentiment la adresa Occidentului, altfel, foarte primitor. Îl văd ca pe o sursă de bunăstare, dar una lipsită de trăire, lispită de credințe proprii, ca mașinăriile avansate, pe care le produc, sau ca bancomatele, din care curg salarii și ajutoare sociale. Europa nu i se dezvăluie, pentru că e indecent să ceri detalii, să te miri.

Și poți trăi ca musulman sau budist de o generație între europeni, fără să afli ce-i cu clădirile alea uriașe, cu cruce deasupra, pe lângă care treci. De ce au fost construite, ce gândeau cei care au depus tot acel efort?
Mă întreb ce înțelege asiaticul când vizitează somptuoasele muzee din marile capitale ale Europei? Poți să explici Renașterea fără să devii incorect politic și să vorbești de creștinism? Iar dacă scoatem arta de inspirație creștină din cultura europeană, mă tem că rămânem doar cu războaiele din ultima mie de ani de istorie.

Oricine s-ar simți jenat să se afle în China și să nu știe că peste câteva zile se sărbătorește Anul Nou Chinezesc. Un chinez sau un arab însă poate sta toată viața în Vestul Europei, fără să își pună problema că ar trebui să se instruiască în privința religiei celor din jurul lui. Ratează întâlnirea cu semenii lui, pentru că aceștia au fost crescuți în ideea că istoria și credința lor sunt lucruri de lepădat și de nemenționat în public.

Între timp, pe străzile marilor metropole apar ca niște fantome întunecate, femei în vălul cel mai sever. Nu un simplu batic, ci pânză neagră de sus până jos, inclusiv peste față, cu doar câteva degete de spațiu în dreptul ochilor. Vin inclusiv din țări, care au fost emancipate o vreme, apoi au adoptat fundamentalismul vestimentar cu și mai multă furie. Dacă i-ar păsa de valorile pe care le susține, europeanul ar trebui să fie scandalizat și să nu permită așa ceva. Să trimită pachet acasă aceste fortărețe mișcătoare de pânză. În spatele cărora strălucesc, ca dintr-o închisoare, ochii unei ființe umane, ce a renunțat, în ochii celorlalți, la umanitatea ei. Pentru că fața, expresiile ei, zâmbetul, care e absent sau nu se vede niciodată, sunt trăsături ale umanității.

În fața acestei aberații, „omul alb” e nesigur și reacționează prostește, cu o timiditate, mascată în toleranță. Se abține de la a emite vreo păree, de teamă să nu fie acuzat de rasism. Se baricadează în propria falsitate și nu spune ce gândește decât apropiaților, în intimitate. O organizație progresistă a și găsit soluția: femei europence vor purta văl „pentru a protesta împotriva islamofobiei”. E tot ce a putut născoci „omul alb”, care nu are propria credință, pe care s-o poată contrapune nici măcar absurdității.

Progresistele unor asemenea inițiative publicitarea ratează întâlnirea și cu creștinismul și cu islamul. Nu reușesc decât să maimuțărească semnul exterior al unei credințe sincere. Probabil, în altă săptămână, tot ele ar putea lăsa vălul pentru a se alătura unui protest la bustul gol al feministelor. Europeanul e la fel de drapat în văluri de corectitudinea politică, precum e cea mai fundamentalistă dintre femeile afgane.

Fiul impertinent al avocatei Ana Diculescu Șova e tratat, în sfârșit, de partidul din care face parte ca o odraslă obraznică. Una care, de data asta, și-a turnat magiun în propriii galoși, nu ai musafirilor. Că ani de zile a funcționat ca o lipitoare bugetară, conectat ba la consultanța în energie, ba la contractele dulci ale primăriei, n-a deranjat pe nimeni. Că Dan Șova face parte dintr-un partid care, în totalitatea lui, neagă crimele comunismului, iarăși n-a fost observat de nimeni și nici nu l-a costat funcția, în mai puțin de 24 de ore. Beleaua e că senatorul a călcat tabu-ul suprem, lucru surprinzător pentru un tânăr oportunist și descurcăreț, care știe ce-i bine pentru el.
La câteva ore după interviul dat lui Andrei Gheorghe, pe B1 TV s-a derulat o emisiune-proces de demascare a crimei de gândire a ipochimenului. (Faptul e cu atât mai surprinzător, cu cât nu îl credeam în stare pe Șova nici de crimă nici de gândire.) În postura de mare inchizitor era Andrei Bădin, fost informator la televiziunea turnătorului Dan Voiculescu, actualmente, colaborator, la televiziunea nedovediților frați Păunescu, din comerțul exterior. Timp de o oră, Dan Șova a mărturisit în scris, s-a căit și și-a cerut iertare, senatorul Ilie Sârbu și-a cerut scuze, în calitate de socru mic al partidului, iar reprezentanții comunității au continuat să se declare afectați și neconsolați pe durata programului de autocritică.
Să ne oprim pentru o clipă și să ne imaginăm că o emisiune în care, să zicem, Costi Rogozanu ar spune o prostioară caracteristică, ar fi urmată de șiruri de intervenții telefonice de la Asociația Foștilor Deținuți Politici. Să ne imaginăm că Victor Ponta ar fi trimis, cu șapca de cârlan maoist și tricoul guevarist, într-un stadiu de informare la Memorialul de la Sighet, așa cum, probabil, Dan Șova urmează să fie trimis pentru a se da singur cu capul de Zidul Plângerii. Sau să ne imaginăm un maraton televizat în care să intre în direct părinții celor uciși în Revoluție, să spună dacă se simt ofensați de părerile revizioniste ale lui Cartianu, sau de zecile de intervenții zeflemitoare la adresa martiriului lor, de pe toate canalele media. Memoria acestor nevinovați de ce nu ar fi ofensată de rediscutarea istoriei sau de teorii, unele chiar conspiraționiste și fanteziste?
Există deja o lege care pedepsește cu între 6 luni și 5 ani negarea Holocaustului. Pentru moment nu există nicio lege care să pedepsească negarea existenței fenomenului Pitești, a sistemului penitenciar de exterminare, a Canalului, a martirajului din timpul Revoluției, a eroismului pe câmpul de luptă din al doilea, primul sau din războiul de Independență. Inutil să mai spun că nu există nici legi care să sancționeze atât de aspru trecerea sub tăcere a genocidului din China lui Mao, din Cambodgia, din vremea colonialismului, asupra indienilor nord-americani și lista e foarte lungă.
Legea în cauză, așa unilaterală cum e ea, poate să bage la închisoare pentru o carte sau un interviu, dar nu poate să formeze conștiințe, nici să educe. Ori e exact ce i se reproșează senatorului Șova. Pentru educație (și nu formalizare) e nevoie de cunoaștere, de cercetare cu bună credință. Cum constata unul dintre evreii mei favoriți, Murray Rothbard, cercetarea istorică nu poate fi decât revizionistă. Istoricul trebuie necontenit să cerceteze fapte, să dezgroape mărturii pentru a aduce perspective noi, din oceanul de informații și interpretări posibile, care e realitatea. Altfel, munca lui nu are mare valoare – e fie un plagiat, fie o reluare necritică a vorbelor altora. Bineînțeles că nu rezultă de aici că albul ar trebui să se transforme în negru și invers, de fiecare dată când un cercetător publică o carte. Judecata morală trebuie să rămână la locul ei. Mi-e imposibil să-mi imaginez date istorice care ar putea scuza crima în masă, masacrele vor rămâne pentru totdeauna clasate ca impardonabile. Punerea între paranteze a unei suferințe strigătoare la cer va fi întotdeauna un gest descalificant și de prost gust. Dar ipocrizia cu care se dau ochii peste cap a ofensă, doar pe anumite teme, pentru a marca puncte politice și a semna condamnarea la ieșirea din viața publică a unui adversar, nu ajută cu adevărat cunoașterii și educării celor tineri.
Și i se mai reproșează ceva senatorului Șova: lipsa de compasiune. Ceea ce se cere (exclusiv în acest caz) e implicarea emoțională, nu poți vorbi despre un pogrom de 250.000 de acum 70 de ani cu aceeași detașare cu care ai aminti de milionul de irakieni morți acum câțiva ani sau de câteva sute de mii de ceceni tot din ultimul deceniu. Repet, e o dovadă de lipsă de caracter să iei în râs sau în lejer suferințe de asemenea proporții. Îmi displace profund când văd asemenea atitudini în comentarii anonime sau pe bloguri mai mult sau mai puțin extremiste. Dar nu cred că o compasiune direcționată etnic și de instinctul reușitei în societate poate crea mai mult decât niște fățarnici, în niciun caz, conștiințe.


Corectitudinea politică a ajuns în comuna (oraşul?) Sinteşti, celebru pentru palatele cu turnuleţe. Între groapa de gunoi şi cimitirul urbei, nu departe de strada Zlătari, o stradă a fost rebotezată Strada Rromi. Cu doi de R şi fără genitiv. Nu ştiu cum se numise strada înainte, dar cei de la primărie puteau să facă un efort să schimbe măcar strada cu care se intersectează, din Strada Ciorilor în Strada Privighetorilor.

După protestul a 63 de intelectuali (unii altminteri persoane demne de admiraţie pentru pregătirea şi cariera lor), care au înfierat-o pe Eugenia Vodă, “antisemita” căsătorită cu un evreu, iată că a fost făcut public şi un protest al mai multor personalităţi, faţă de halucinanta decizie a CNA.
În fruntea listei de semnatari e fiica lui Eugen Ionesco şi protestul ar putea fi tradus ca unul împotriva rinocerizării, împotriva unei adoptări ipocrite şi oportuniste a corectitudinii politice, aplicabilă doar unor anumite tabere. Alături de Marie France Ionesco, mai semnează scrisoarea Lucian Pintitlie, Andrei Pleşu, regizorul David Esrig, Silviu Purcărete, Gabriel Liiceanu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu.
Semnatarii apreciază că precauţiile împotriva extremismului sunt legitime “decât ca expresie a unui discernământ exercitat în deplină libertate” şi atrag atenţia asupra climatului de intimidare şi de autocenzură pe care îl cultivă o asemenea sancţiune, dată pentru lipsa de reacţie (de indignare!) la spusele invitatului Ion Cristoiu

“Spiritul conformist presupune să gândeşti potrivit unui canon, să spui nu ce crezi, sau ce este adevărat, ci doar ceea ce se aşteaptă de la tine să spui; sau să te indignezi pentru că ţi se cere s-o faci, pentru că e la modă indignarea, pentru că „dă bine“ să te manifeşti intransigent. Unul dintre numele spiritului conformist este, astăzi, „corectitudinea politică“. E un tip de comportament adoptat de numeroşi gânditori oportunişti, dispuşi să afişeze, la tot pasul, o combativitate de circumstanţă şi să arunce anatema în toate direcţiile, montând perfide procese de intenţie.”

În plus, e amintită dubla măsură cu care sunt judecate opiniile despre diverse regimuri totalitare:

“pe numeroase alte posturi de televiziune, s-au tolerat, fără sancţiuni, emisiuni întregi încurajând, explicit, nostalgia faţă de regimul comunist”.

Iată aici şi fragmentele din emisiunea Profesioniştii, care au stârnit indignarea puriştilor corectitudinii politice şi amenda din partea CNA:

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica