rss
rss
rss

În mod normal, nu comentez cu ocazia morții cuiva. O consider un fenomen atât de tulburător și misterios, încât, indiferent despre cine ar fi vorba, e o necuviință să tulburi tăcerea și solemnitatea acelei clipe de neînțeles pentru om. Un moment, care e doar între om și Dumnezeu. Tocmai dispariția acestui sentiment al decenței mă face să și scriu ceva cu prilejul ăsta.

Văd un val de bucurie diavolească, o sârbă jucată pe mormântul proaspăt al cuiva, o horă de foști creștini sălbăticiți, în jurul mesei pe care stă coșciugul. După știința mea, Vadim are două fiice aflate la vârsta adolescenței sau a tinereții, măcar pentru atâta lucru și tot găsesc deplasată bășcălia asta morbidă. Promit să n-am asemenea porniri nici măcar când va muri mult invocatul Iliescu, cred că ele îl degradează pe cel care face din moarte motiv de batjocură, nu pe cel răposat.

Cu atât mai absurd e că autorii glumițelor de cimitir o fac crezându-se apărătorii unor valori, al căror opozant s-a nimerit să fie Vadim Tudor. Două sunt, în fond, reproșurile care i se fac fostului politician, și care ar justifica ura inclusiv post-mortem: că era indecent și anti-democrat. Lovind cu piciorul într-un cadavru, nu se poate spune că aduci vreun beneficiu decenței.

Da, Vadim Tudor a terfelit în cel mai urât mod cu putință orice personalitate demnă de respect din țara asta. A lansat calomnii, care i-au urmărit pe unii pe nedrept până în ceasul morții și în posteritate. A face același lucru cu el, deja nu mai înseamnă apărarea bunului simț, ci a-i deveni epigon în cele mai rele apucături ale sale. Dar asta e doar partea de suprafață, chestiune de stil și de gust.

Problema mult mai profundă e reflexul cenzurii, bucuria de a suprima glasul cuiva, care se prelungește in extremis în actul de a jubila în clipa când cineva moare, adică e amuțit pentru veșnicie. În anii în care Vadim porcăia cu vorbe usturătoare și chiar cu minciuni sfruntate, oameni de toată cinstea, se puneau în paralel bazele unei elite organizate aproape militar, în care orice ieșire din front se pedepsea cu trecerea la index. Vadim avea puterea de a macula prin pamflet, de a schingiui în efigie, cercurile elitiste aveau puterea de a ostraciza, de a marginaliza și a face nefrecventabile alte personalități, care nu se încadrau în linia vremii. Și unii și alții aveau același instinct al reducerii la tăcere a interlocutorului. Dar la pamflet încă se mai poate răspunde, chiar și când polemica e coborâtă la nivelul mocirlei. La puterea insidioasă a listelor negre, la conspirația tăcerii, mult mai lașă decât un text pus sub pseudonim într-o revistă, nu se mai poate răspunde.

De-a lungul vremii, am avut sentimente variate față de Corneliu Vadim Tudor. L-am știut de la bun început un exponent al vechiului regim, un mic profitor în umbra Securității, aciuat prin cohorta de oportuniști din jurul echipei favorite a familiei Ceaușescu, Steaua. Un poet mediocru chiar și al detestabilei Elena Ceaușescu, într-un alai în care strălucise cândva mult mai talentatul Adrian Păunescu. Tot cu voie de la stăpânire s-a lansat și în zorii anilor 90 într-o formă controlată de opoziție, al cărei rol era mai mult să atace adevărata opoziție, decât puterea. S-a regăsit apoi tot pe un rol marginal în patrulaterul roșu.

Era, aproape fără excepție, pe alte poziții decât eram eu. Era xenofob, intolerant și anti-occidental. A făcut un circ mizerabil când Băsescu a citit declarația de condamnare a comunismului. Când CDR-ul a venit la putere, după 1996, și a trecut la măsuri de reformă dureroasă, și-a regăsit adevăratul suflu și vârful de popularitate. Rolul de opozant populist, care folosește toate marotele educației național-comuniste, îl prindea de minune. Prin el, PSD-ul corupt și monolitic lovea cu atacurile cele mai murdare, fără să și le asume. L-am detestat în perioada respectivă, poate chiar urât uneori. Îl vedeam capabil să stârnească ura care zace în omul cel mai primitiv, să întărâte vecinii între ei pe motivul etniei, să întoarcă România din drumul ei spre Europa civilizată.

Cu sprijinul mediatic al securistului Voiculescu, a reușit atunci să ajungă în vârf de popularitate și să intre în turul doi împotriva lui Ion Iliescu. A fost singura dată când nu m-am prezentat la un tur al unor alegeri prezidențiale, considerând că n-am ce alege între Iliescu și Vadim, între comunism și xenofobie, cum mi-i reprezentam la data aceea. Poporul a ales cu moderație și resemnare. Poate mai bine, în interesul nostru pe termen lung, căci un Iliescu mai înțelepțit nu ne-a deraiat de la parcursul euro-atlantic. Poate nici Vadim, cel oportunist și descurcăreț, nu ne-ar fi deturnat spre un model tip Belarus sau Ucraina. Sau poate totul fusese un joc calculat de securiști mai dinainte, cu falsă alegere.

Dar un lucru trebuie spus cu toată tăria acum. Imediat după turul întâi al acelor alegeri prezidențiale, a început un fel de dictatură post-modernă în România. Între cele două tururi de scrutin, s-a declanșat un veritabil linșaj mediatic împotriva lui Vadim Tudor, rămas perfect singur și lapidat de socialiști și democrați deopotrivă. Întreaga presă și-a unit zumzetul într-o singură voce și a acționat nedemocratic în numele democrației. Știu că unii susținători ai dreptei, între care mă număr și eu, au numit regimul lui Adrian Năstase o formă de dictatură mediatică. Ce uită ei deliberat e că dacă a existat o dictatură a lui Adrian Năstase, ea a debutat cu suprimarea vocii lui Vadim Tudor între cele două tururi de scrutin. Abia apoi a venit reconfirmarea lui Iliescu în funcția de președinte, numirea lui Năstase ca premier și cumpărarea ori intimidarea una câte una a fiecărei televiziuni sau ziar de pe piață.

Înainte ca Evenimentul zilei să aibă probleme, ca Mugur Ciuvică să fie săltat de pe stradă că a trimis un e-mail cu dezvăluiri sau ca Știrile Pro TV, prezentate de Andreea Esca să devină la fel de obediente cu Năstase ca Observatorul Antenelor, înainte, așadar, a fost suprimată opinia lui Vadim Tudor. Abuz în fața căruia n-a protestat nimeni, pentru că era suprimat un extremist. Și oamenii civilizați nu protestează când sunt suprimați extremiștii. Ori, a apăra dreptul la liberă exprimare doar pentru opiniile care îți plac, e un reflex de gașcă, nu o atitudine democratică.

Am căutat atunci, pentru prima dată, să aflu ce scria mult hulitul Vadim Tudor, cel interzis la televiziuni în anii de putere absolută a lui Adrian Năstase. Am ajuns să frunzăresc, pentru prima dată, pe internet, revista România Mare, pe care o fondase și o scria aproape de unul singur. Prima surpriză pe care am avut-o era nivelul foarte jos, de calcul propagandistic, la care părea că se adresează unui public destul de sărăcuț intelectual. În timp ce o mulțime de ziariști semidocți se chinuie să pară cât mai erudiți și elevați în scris, autorii respectivei reviste păreau că fac un efort deliberat de a se menține rudimentari și într-un registrul sentimental-visceral, pentru a intra în rezonanță cu vulgul.

Multe dintre intuițiile mele despre mentalitatea securiștilor vin din contactul cu acele texte, scrise probabil de foști oameni de aparat, neadaptați schimbării după 89. Lichele, dar insuficient de lichele sau prea bătrâni pentru a mai schimba încă o dată haina caracterului în noul limbaj europenizat. Din calcul sau din obișnuință, vorbeau pe limba generației crescută în ceaușism. Era, apoi, amestecul neverosimil de religiozitate și obscenitate, misticismul și puritanismul, împletite cu sudalma și limbajul pornografic. Una peste alta, chiar și când scria bazaconii, revista era măcar stilistic altceva decât orice altceva se scria într-o presă deja osificată, în care se simțea suflul cadaveric al limbajului corect politic. Noua limbă de lemn se înțelenea deja în ONG-uri, apoi în ministere și departamente. Slujea acea mizerabilă revistă o dictatură ipotetică, despre care știm acum că n-a mai venit, una cu execuții cu mitraliera pe stadioane? Sau era, în sine, așa abominabilă, un exercițiu de libertate?

Uneori, când citeam ceva scris în România Mare aveam același sentiment al contaminării cu mizerie, pe care l-am avut ulterior deschizând site-ul tabloidelor sau citind comentariile groase ale postacilor. Da, există în scris și o zonă ce poate macula, care rămâne în amintirea cuiva ca o agresiune. Dar era, câteodată, și câte o notă de umor sănătos, o sclipire genială în împunsătura pamfletului, împotriva unora prea puternici pentru a putea fi atinși de vorbe. Acela era geniul ciudat al lui Vadim Tudor. În anii aceia, când presa și opoziția amuțiseră, așteptând să se sature de la sine pofta de bani și putere a lui Năstase, Vadim Tudor a fost autorul unora din cele mai mușcătoare discursuri la adresa celui mai puternic om al zilei. Dacă ni-l amintim în postura ridicolă de poet de curte, autor de ode pentru nevasta dictatorului, e cinstit să ni-l amintim și în această postură curajoasă. Și-a asumat cumva rolul de bufon al curții și a spus pentru fiecare din noi uneori lucruri pe care ne-am fi dorit să le zicem atât de năprasnic.

Apoi a urmat declinul. Vadim, cel cu gura mare dar fără soluții reale, s-a transformat într-un entertainer de televiziune. Bufonul l-a înghițit pe tribun. A eșuat lamentabil în rol de copil-minune bătrân la Capatos în emisiune, demonstrându-și erudiția legat la ochi. Uimitor, dar personaj în bâlciul televiziunilor. Sistemul l-a creat, i-a dat o lesă mai lungă când a fost nevoie, apoi l-a dresat să distreze musafirii și să facă frumos. Deși specialitatea lui era să facă urât. A fost, o vreme, plăcerea vinovată a multora, autorul celor mai spumoase replici de talk-show. Dar în spatele scenei, sistemul răsufla ușurat. În timp ce în Ungaria vecină extremiștii defilează în cămăși negre, rași în cap, extremistul nostru de serviciu aștepta cuminte să intre publicitatea între două poate și-o bastârcă dată președintelui.

Acum sistemul are altă formă, altă ideologie, dar e la fel de sigur pe forțele lui. Acum deplânge pericolul ca să apară alți vadimi după moartea tribunului Alcibiade. Din nou, același reflex de a reduce la tăcere, de a pune la zid orice „nu e voie” să gândești sau să spui. Din fericire, de pe urma lui Vadim Tudor nu rămâne un partid politic viabil. L-a distrus încă din timpul vieții, pârjolind totul în jur. Mare capital politic nu are ce, nici cui lăsa, deci apărătorii corectitudinii și liniștii publice pot sta liniștiți.

Rămân, însă, câteva poezii – poate modeste, sentimentale și populare, unele transformate în șlagăre demodate. E simplu să râzi de ele, de sentimentalismul lor ușor desuet, eu unul prefer aerul lor puțin ridicol, multor producții moderne lipsite de orice licărire de spirit.
La moartea unui om, n-ai ce să spui decât Dumnezeu să-l ierte! A fost și Vadim Tudor cum a fost și epoca asta chinuită pentru români, iar ceea ce vine din urmă nu-i neapărat mult mai încurajator.

Dan Tăpălagă a avut nervi să se uite trei zile sistematic la OTV. Recunosc, am și eu această mică plăcere vinovată, de a mă delecta cu bâlciul otevist, dar vă asigur că o fac numai în interesul științei, ca să le pot studia psihologia. Oricât m-ar dezgusta în unele momente, nu l-aș vrea închis vreodată, cum nu aș vrea să fie suprimate nici cele mai detestabile păreri. În plus, intuițiile pe care Diaconescu & compania le au în materie de psihologie a maselor post-comuniste mi se par o mină de aur.

După 3 zile de monitorizare, Dan Tăpălagă nu a ajuns la o concluzie, doar la un șir de întrebări hamletiene. În preambul însă, face o comparație într Diaconescu și Vadim, despre care crede că a ajuns să aibă un sfert din parlament și în finala prezidențială pentru că a fost ignorat în 2000. Aici mi se pare că e o rememorare deformată a trecutului.

Vadim a fost pompat mediatic foarte intens înainte de turul 2, apărea săptămânal la Tucă Show sau la emisiunea maraton a lui Adrian Păunescu, iar la tentativa de mineriadă de la Costești s-a coordonat binișor cu generali de poliție și Securitate. Și da, e același Vadim folosit de sistem la începutul anilor 90 pentru a lovi murdar opoziția democratică și pentru a genera false teme de discuție. Sistemul s-a strâns ca un arici în săptămânile dintre turul 1 și turul 2. Fie că așa fusese scenariul de la început, fie că de la cancelariile străine a primit atenționarea să n-o facă chiar atât de lată. Apoi Vadim s-a stins pe mâna lui, și-a băgat votanții în ceață cu schimbări misterioase de macaz și a sfârșit prin a-i plictisi cu aceleași poante de măscărici bătrân.

De la un punct încolo, bufonul nu a mai făcut rating și sistemul a căutat alte vedete. L-a inventat pe Becali, cu ajutorul fantasticei mașinării a PRO TV și cu Hrebenciuc pe post de eminență cenușie. Apoi masele au început să fie distrate de inventivul Diaconescu, cu bani de început de la Gheară, Giovani și Mitică, ciubucuri de la Iacobov și alte glorii apuse, iar în vremurile bune, din acțiunile vândute lui Vântu. Sistemul nu a abandonat niciodată aceste personaje zglobii, pentru segmentele de public mai agitate, care trebuiau relaxate cumva. Diaconescu i-a fost foarte util lui Adrian Năstase, apoi lui Traian Băsescu, și în momentele cheie încă îi mai este, deși e mereu pregătit pentru următoarea renegociere. Așa zișii extremiști de după 89 au fost foarte strâns controlați de sistem și n-am fi fost propulsați de la bun început, dacă nu erau strict controlabili.

“Dna Dana Grecu, inainte de a incepe, vreau sa va spun ca v-am adus si un martisor….”
“Vai, dle Vadim Tudor, sunteti la fel de dragut ca intotdeauna….”

Nu stiu ce e mai ireal in dialogul cu care a inceput emisiunea despre starea de sanatate a lui Traian Basescu de la Antena 3: asocierea lui Vadim Tudor cu epitetul “dragut ca intotdeauna” sau tonul gingas al prezentatoarei mereu cu capsa pusa. Am crezut initial ca ieri, fiind duminica, a fost si singura zi din an in care sotul doamnei a dat pe-acasa si a detensionat-o cat de cat, dupa care mi-am amintit de institutia (chipurile defuncta) care avea exclusivitate pe productiile literare ale lui Felix si Vadim de inainte de ’89.
Tot balciul a pornit de la un ziarist, care in campania electorala isi pusese banner cu PSD pe blog si intoxica televiziunile cu exit-poll-uri in zilele de votare. Pentru cine l-a urmarit pe Cristian Sutu de pe vremea cand scria la Cotidianul si recent la Academia Catavencu, e clar ca in toata cariera a avut doar doua surse de informare mari si late: Viorel si Hrebenciuc.
Duminica, Sutu a dat un fonfleu de zile mari, cu un aplomb al exclusivitatilor inventate demn de Tiberiu Lovin de la Reporter virtual. Formularea era ceva de genul “presedintele e in terapie intensiva, ziaristi, aveti o ora sa urmariti pontul…” Spre seara, presedintele iese la brat cu sotia, dar nu de la terapie intensiva, ci dintr-o carciuma unde se uitase la un meci.

Teama de a nu te face de ras ar impiedica pe orcine sa mai ridice o asemenea petarda si a doua seara. Totusi, subiectul a umplut prime-time-ul si pe Realitatea si pe Antena 3. Scosi la atac: Florian Bichir, acest calugar Rasputin cu expertiza in chilotii Simonei Sensual, si Vadim Tudor, calificat in mirosit funduri prezidentiale inca de pe cand era poet de curte.
“Traian Basescu are o boala grava. Are boala pe poporul roman”, ne informeaza sugubat Vaccin. Apoi ne citeste previzibil un raport intocmit de generali de servicii secrete, care doresc sa ramana anonimi, si care concluzioneaza ca Basescu are cancer generalizat.

Desi e pentru cei mai multi un subiect care nici nu suscita interes, nici nu mai amuza, adevarul despre mascariciul care ne reprezinta la Bruxelles trebuie reamintit din cand in cand. Gigi Becali e un cobai scapat din laboratoarele securistilor care au continuat sa faca jocurile dupa ’89. Evreii au pentru un destin ca acela al lui Becali legenda golemului, creatura de tip Frankenstein, scapata de sub control. In cazul nostru, un cobai aflat sub controlul guzganului rozaliu.
schema de imbogatire a oligarhilor
Imediat dupa spaima trasa la Revolutie, securistii si nomenclaturistii s-au confruntat cu o problema tehnica: aveau toata puterea si resursele in mana lor, trebuiau doar sa le transfere in maini private cu acte in regula. Pentru ca, nu-i asa, proprietatea e sfanta. Pana cand procesul se finaliza, exponentul lor politic, Ion Iliescu, putea sa lanseze la deruta formula “proprietatea e moft”.
Jocul s-a jucat de obicei in patru, intr-o retea care arata si azi ca plasa de Buzau, cu ochiuri in forma de romb:
1. in coltul de jos – cei cu putere in pix (functionari ai statului cu drept de semnatura pe proprietatea tuturor, politicieni si alti trepadusi numiti si tinuti acolo de restul “jucatorilor”)
2. in coltul din stanga – noii proprietari (patroni, speculanti descurcareti, de preferinta fosti puscariasi usor de controlat si dispusi sa isi asume riscul de a fi vizibili dar si de a se intoarce in cazuri extreme dupa gratii)
3. in coltul din dreapta – oamenii (farade)legii (o casta privilegiata formata din judecatori, politisti, procurori, chemati sa “arbitreze” jocul in caz de avarie, adica sa ii faulteze pe cei deveniti indezirabili si sa ii asigure pe pionii importanti din primele doua categorii ca jocul nu prezinta niciun fel de riscuri reale pentru ei)
4. in coltul de sus – papusarii (uneori vizibili, alteori complet necunoscuti, blindati cu retele intregi de colaboratori docili de pe vremea cand activau in Securitate sau Militie, cu averi greu de estimat si cu un control indiscutabil exercitat asupra celorlalte trei categorii de jucatori din retea)
Aceasta e reteaua intinsa peste intreaga tara si purul adevar despre tranzitia economica din ultimii 20 de ani.
transformarea pionului in nebun
In acest tablou, Becali a jucat pentru inceput rolul pacaliciului. Avand in vedere ca Revolutia il gasise pazind niste tevi in subsolul unei fabrici de stat, iar primele luni din 90, schimband valuta la Lido si Athene Palace, se incadra in profilul “baietilor cu care poti sa iti faci treaba”, dar venea deocamdata dintr-o drojdie a societatii cu care nu e bine sa te afisezi in public. Asa ca a fost bagat la inaintare in diverse potlogarii. Cea mai rasunatoare dintre ele, fireste, schimbul de terenuri facut cu armata, in urma caruia, printr-o simpla semnatura a lui Babiuc si a catorva generali, devenea mai bogat cu cateva milioane de euro. Exact banii cu care a putut sa devina patron la Steaua. Fireste, nu fara interventia directa a lui Hrebenciuc, omul din varful retelei, care a decis ca golanul din Pipera e un pion mai de incredere decat fratii Paunescu, alaturi de care pusese pe butuci Bancorexul. Transferul efectiv de proprietate s-a facut intr-o noapte de pomina, cu mardeiasii lui Gigi adusi in sala Consiliului de Administratie din Ghencea si cu generali de armata care au votat asa cum li se ceruse din culise. Impotriva lui Viorel Paunescu si pentru Gigi Becali. Oricum, primul avea nevoie sa iasa din afacerea pe care o cam falimentase. Profitul trebuia trecut in alta societate si schema reluata de la capat.
cui i-au folosit bufoneriile lui Becali
De aici incolo, lucrurile au evoluat mult peste asteptarile lui Hrebenciuc. Gigi, baiatul ala cu mustata si geaca de fas pe care Hagi il baga in stadion fara bilet, a devenit o figura nationala. Lumea a ras pe seama lui, dar au fost si destui prosti care sa-l ia in serios.
Undeva in laboratoarele puterii, cineva a remarcat ca Becali ar putea fi folosit si la altceva decat ca paravan pentru trecerea averii statului in buzunare private. Asa s-a nascut personajul de divertisment Becali. Se intampla in plina dictatura a lui Adrian Nastase, cand nepotul matusii Tamara se lafaia cu stiri pozitive pe toate ecranele televiziunilor cumparate. Lumea risca sa se plictiseasca, avea nevoie si de putin circ, ceva care sa para a opozitie, dar atat de aberanta incat sa te faca sa preferi puterea: ati ghicit, Becali politicianul.
Lansarea in politica a lui Becali s-a produs in preambulul alegerilor, pentru a acoperi prin stridenta lui coagularea unei opozitii serioase la camarila lui Nastase in defuncta Alianta DA.
Foarte de ajutor s-a dovedit atunci Adrian Sarbu, alta creatie de laborator din seria “capitalistilor de cumetrie”, dator vandut la buget, deci complet controlabil de sistem. Stim acum ceea ce banuiam inca de atunci, ca aparitiile insistente ale lui Becali la PRO TV de cateva ori pe zi au fost platite intocmai ca o campanie publicitara, prin stingerea unei datorii catre hotelul Mariott.
lasitatea “razboinicului”
Gigi Becali a devenit mai galagios in anii in care au fost alegeri si se poate vedea retrospectiv si cui i-a folosit balamucul ciobanului. Asa cum Vadim i-a atacat in primii ani de la infiintarea PRM, doar pe adversarii FSN-ului care il ingaduise si Becali a stiut mereu cine ii sunt stapanii. Aparitiile lui televizate frizau uneori delirul, dar niciodata “voievodul” nu si-a luat inima-n dinti pentru a-l critica pe Adrian Nastase. La Ion Iliescu s-a prezentat chiar cu un buchet de flori, la o onomastica. Figura s-a repetat si dupa caderea lui Nastase. Fara scrupule, Becali s-a pus in slujba noii puteri, jignindu-l pe Tariceanu spre deliciul lui Basescu, care nu a ezitat sa se afiseze cu el la sprit.
Dar vremurile s-au schimbat, PRO TV-ul nu mai scoate telespectatorii in strada. Acum tonul in mahala il da OTV-ul. Si papusarii au inteles repede potentialul unui partid cu o doctrina tabloida: circ, nationalism primitiv, vulgaritate, grobianism, teorii ale conspiratiei, care sa ii permita prostului sa se creada destept, iata ingredientele pe care se poate cladi un adevarat partid al OTV. Cu ajutorul procurorilor si al freneziei mediatice imbratisate de toate televiziunile figura a functionat de minune: Vadim si Gigi au ajuns in Parlamentul European.
Dar Gigi simte ca poate mai mult de-atat si ca Vadim nu va mai ajunge prea curand langa ciolanul puterii. “Vreau sa devin cel mai puternic animal politic din Romania”, spune el si gura pacatosului ceva adevar tot graieste. Daca un alt analfabet ca Marian Vanghelie a putut sa devina poate cel mai influent sforar din PSD, de ce n-ar putea si Becali? Asa ca Gigi, flituit de popularii europeni spune ca si-a descoperit vocatia social-democrata. Langa Hrebenciuc, mentorul care a creat aceasta jucarie mediatica.
protectia a functionat de fiecare data
Am descris mai sus reteaua prin care s-au facut averi in Romania ca pe o plasa; ei bine, aceasta structura poate functiona si ca o plasa de siguranta. In cazul lui Becali, protectia politico-judiciara a functionat fara gres. Sa nu uitam ca o mare parte din averea lui Becali se datoreaza chiar cumpararii de drepturi litigioase. Acest tip scandalos de afacere e o insulta adusa ideii de justitie: practic un om cinstit, care are mult mai multa carte decat Becali, nu are nicio sansa in sala de judecata si e nevoit sa ii vand acestuia pe nimic dreptul de a revendica o proprietate. Procesele care trenau de ani si ani se judeca apoi ca pe banda rulanta, Becali primeste pamantul, iar primarii ii semneaza actele de schimbare a regimului terenului din arabil in construibil, asta cand nu i-l schimba chiar cu o parcela mai buna.
Pentru Becali, protectia politica a functionat: in cazul schimburilor de terenuri cu armata (prejudiciu de 2-3 milioane de euro), in scandalul preluarii de la stat a serelor Popesti Leordeni, in scandalul mitei pentru fotbalisti (cazul “Valiza”), in scandalul sechestrarii si ranirii in stil mafiot a hotilor de masini, in scandalul preluarii fabricii de armament Mija (da, fariseul Becali are fabrica de armament!), in procesul privind spalarea de bani, in procesul in care e acuzat de prejudicierea IAS Mogosoaia, in scadalul privind preluarea ilegala a clubului Steaua si ascunderea datoriilor societatii printr-un faliment fictiv si lista ar putea continua la nesfarsit.

Cand vine vorba de studiat personaje bizare, am o rezistenta de vidanjor combinat cu autopsier. Expediind in cateva cuvinte si gesturi de dispret micile fenomene marginale, analistii tin sa-si sublinieze profunzimea si seriozitatea, dar in realitate “nici nu stiu ce pierd”. Pana la un punct, atitudinea lor e justa, sunt si lucruri care merita ignorate din principiu, dar intr-o buna zi (sa tot fie vreo 3-4 ani de-atunci), mi-am pus urmatoarea problema: si daca tot ceea ce noua ni se pare o gafa politica e de fapt o dovada de fler a unor lideri politici, care au din nastere o calitate care nu se invata in nicio scoala de studii politice: anume, capacitatea de a intui incotro se misca gustul public? Daca exista totusi o legatura intre prezentarea Oanei Zavoranu ca port-drapel al unui partid si bancurile porcoase pe care Cezar li le spunea soldatilor intre doua batalii in care isi riscau viata alaturi de el (poate mai curand pentru el)? Altfel spus, daca exista o putere politica a kitsch-ului? Altminteri, ar fi greu de explicat de ce un Vadim, care nu e nici incult, nici inocent in probleme de psihologie colectiva si manipulare, si-ar transforma partidul intr-o adevarata rulota a circului, in care sa adune toate bizareriile imaginabile.

Un lider politic poate simti instinctiv curentele de opinie si transformarile la nivelul gustului public in cazul unor grupuri marginale asupra carora establishment-ul politic si cultural are retineri în a se apleca.

Atomizarea societatii, individualismul noilor forme de media si crearea unei piete culturale ghidata nu de prescriptiile elitelor ci de regulile cererii si ofertei favorizeaza proliferarea subculturilor de tot felul, ghetoizarea culturala. Cand din ratiuni financiare, presa si furnizorii de divertisment vin in intampinarea acestei inclinatii spre comoditate de gandire a publicului, acesta incepe sa fie pus in fata unor serii de false alegeri; fara repere critice devine victima unor tot mai rafinate metode de sondare cu instrumentele marketingului aflate la dispozitia furnizorilor de cultura de consum. Metodologia liderului populist nu e cu nimic diferita, doar ca succesul sau se va masura nu in bani ci in voturi. Populismul reprezinta, dupa cum apreciaza Daniel Barbu, “a nu discerne intre interesele poporului si inclinatiile sale”. (cf. Republica absenta, p. 20) In fata unor grupuri lipsite de reprezentare politica, al caror orizont cultural e limitat de manele si telenovele, populistul ofera kitschul ca pe un limbaj comun si ca pe o formula de recunoastere reciproca.

Kitsch-ul e, intre altele, forma cea mai inofensiva de vitriolare a simtului comun. El ataca valorile estetice ale unei comunitati asa cum sunt ele statuate de scoala si de elitele culturale. Pana a se ajunge la violente de limbaj propriu-zise, kitsch-ul violenteaza prin stridenta. In politica, el isi face loc tot mai curajos printr-o paleta proprie de imagini bizare: de la costumul alb (cu ochelari de soare retro) purtat de Vadim Tudor la diverse ocazii ceremoniale, la paharele tricolore din plastic pe care Gheorghe Funar si le aseaza in fata la o dezbatere electorala televizata, pana la modul in care Becali simte nevoia dupa un toast sa isi clateasca gura cu sampanie inainte de a da inghititura pe gat, sau la felul propriu de a rade.

Pentru mine, una dintre imaginile cele mai insolite ale tranzitiei e scena cu Mugur Isarescu invatand sa danseze pe manele intr-o discoteca sateasca, in timpul campaniei prezidentiale. Civilizat din guler pana-n mansete, fostul prim-ministru parea un copil care merge prima data cu bicicleta fara roti ajutatoare. Electoratului nu i-a parut la fel de simpatica ipostaza si, in consecinta, nu l-a votat. Ghiulul si unghia crescuta la degetul mic nu l-au ajutat nici ele mai mult pe Radu Vasile. Pentru a rezona cu neamul prost trebuie sa fii nascut, nu sa te faci!

Daca extremistii par mai inzestrati pentru jocul asta, exista totusi “in lumea buna a politicii” un personaj capabil sa distileze toparlania in voturi: Elena Udrea. Invitata fiind de Mircea Dinescu la un asa zis festival Zilele Marin Sorescu, ministrul turismului a primit un miel viu. Cu mielul in mana si intre poeti (mai mult sau mai putin iesiti din activitate), doamna Udrea si-a dezlantuit creativitatea de Dorobanti si i-a dat un nume mielului: “O sa-i spun Sori”…..

Pe amatorii de coliva televizata, sex in plex sau muc si sfarc e bine sa ii tii cumva in frau. Papusarii s-au gandit si la ei in vremuri de criza, nu de alta, da sa nu le vina idei sa iasa in strada pe burta goala. Vadim Tudor ii ofera fratelui Gigi Becali un loc pe listele PRM la alegerile europarlamentare. Gigi sufera, cum ziceam un rebranding, cat sa poata fi propulsat din nou in atentia spectatorilor de Acces direct si Un show pacatos. Ideologic, daca se realizeaza si trece pragul, gruparea va reintregi in Parlamentul European familia euroscepticismului hazliu.

Potrivit lui Mircea Dinescu, presupusa apropiere dintre Vadim si partidul lui Boc e urmarea unei intalniri de taina dintre membri familiei Cocos acasa la Vadim. Stirea poate fi o mica exagerare a “copilului teribil” apropiat de Patriciu (si de mai toti miliardarii cu notorietate, de-a lungul vremii), atata timp cat e destul de probabil ca micul hatar facut de PD-L lui Vadim sa nu aiba vreo finalitate. Ba n-ar fi exclus ca Tribunul sa ia in acest fel o teapa mai mare decat Mitica Dragomir, demisionarul care in cele din urma n-a mai fost primit in randurile partidului prezidential desi e clar ca la negocieri i se promisese altceva.
Sigurul lucru care face plauzibil scenariul creionat de Dinescu ar fi pasiunea secreta a Elenei Udrea pentru presa tip hazna. Daca dam crezare zvonurilor care spun ca ziarul pornografic Atac a fost cumparat de familia Cocos pentru viitoarele campanii electorale, de ce n-am crede si ca febletea lui Basescu e o cititoare pasionata a productiilor la fel de scabroase din Romania Mare.
Anonimi uninominali
Absenta din parlamentul viitor a unor partide gen PRM, UDMR, PNG e o veste buna (daca SRL-ul lui Felix-Voiculesc a gasit totusi o modalitate prin care sa ne dezguste din nou si se va strecura iarasi inauntru). Dar imi sta de ceva vreme pe limba sa fluier in biserica. Mi se pare o inselaciune sugestia ca alegerea unor persoane, potrivit actualului sistem ar strecura neaparat valorile. S-o spun direct, am ferma convingere ca se vor gasi colegii caldute, fara concurenta pentru Cornelia Cazacu de la PD-L, atat timp cat va fi nevoie si de banii din asfalt, pentru Gigi Netoiu de la PSD, atat timp cat va fi nevoie de banii din vin, ori pentru Radu Rusanu de la PNL, cat timp va fi nevoie de bani pur si simplu. Am numit la intamplare cativa candidati cat de cat notorii, dar la fel de “indispensabili” ca ei sunt si yesmenii de serviciu, figurile sterse care nu iau cuvantul niciodata in sedinte, nu au initiative, dar au protectia cui trebuie. In comparatie cu acesti anonimi, ca parlamentar, Vadim e cu cateva clare, chit ca e campion la absente si a bagat in Parlament cohorte de securisti si de dilimandrosi in toata legea. Apropo, “innoitorii” clasei politice, Olguta Vasilescu, Vlad Hogea sau Daniela Buruiana ar trebui sa-i pupe mana binefacatorului care i-a scos din foame, cum ar spune Romica Tociu.
Acum ca i-am plans la capatai si lui Vadim, nu pot decat sa ridic neputincios din umeri: au pierit ele mari imperii, trebuia sa se duca odata si odata si Napoleon la culcare.

Daca vreti sa-l vedeti pe Vadim tanar, recitand versuri, asteptati pana la minutul 2. In plus, pe final, ca si la 6 din 49, Andrei Duban face toti banii ;))

 

(muzica – Marian Nistor, versuri – Corneliu Vadim Tudor)

Multumesc, iubita mama,
Steaua mea din zori de zi!
Fara tine-mi este teama
Ca planeta s-ar raci.
Fara tine-mi este teama
Ca planeta s-ar raci.

Te-am secatuit de vlaga,
M-ai crescut, m-ai inflorit
Pentru tine, mama draga,
Soarele e-n asfintit.
Pentru tine, mama draga,
Soarele e-n asfintit.

Mama frumoasa, primul meu Rai,
Fa o minune, te rog, mai stai!
Dulce lumina, ram de maslin,
Inca nu-i vremea, mai stai putin!
Dulce lumina, ram de maslin,
Inca nu-i vremea, mai stai putin!

Lege tainica a firii,
Nu pleca fara sa-mi lasi
Zacamintele iubirii,
Mama, suflet urias,
Si secretul nemuririi,
Mama, suflet urias!

Mama frumoasa, primul meu Rai,
Fa o minune, te rog, mai stai!
Dulce lumina, ram de maslin,
Inca nu-i vremea, mai stai putin!
Dulce lumina, ram de maslin,
Inca nu-i vremea, mai stai putin!



Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica