rss
rss
rss

De obicei nu mă forma lucrurilor și procedurile, dar de data asta vreau să scriu despre o listă de abuzuri, despre care cred că pot fi folosite de o viitoare dictatură. Culmea, ele sunt azi aprobate de unii dintre cei mai progresiști și mai activi, dintre persoanele cu simț civic, nu dintre cei cu înclinații paternaliste. Activiștii pretind că luptă pentru o societate mai democratică și pentru purificarea clasei politice. În numele acestor idealuri, ei par de acord să sacrifice unele proceduri și uzanțe, legi scrise și mai ales nescrise. „Scopul scuză mijloacele”,  spun ei. Ce le scapă din vedere e că o viitoare forță rău intenționată ar putea ajunge la o stare de perfectă dictatură fără să facă în fond nimic inedit, doar repetând cumulat puncte deja bifate în ultimii ani.

  1. lupta împotriva Parlamentului
    E firesc să ceri demisia unui guvern, e nefiresc să încerci să călărești valul antipatiei populare față de Parlament, care e (până găsim altceva) singur formă de reprezentare a populației generale și a curentelor divergente, inclusiv a minorităților.
  2. diabolizarea unui partid
    Poți fi întotdeauna pe altă poziție decât un partid (cazul meu cu PSD), să nu îl votezi niciodată (idem), să presupui chiar că un om onest n-avea de ce să se înscrie în așa ceva. Dar nu poți milita pentru eliminarea lui (pe cale administrativă) sau prin ostracizarea celor care îl susțin.
  3. dominarea unor instituții prin structuri oculte
    Echipele mixte de procurori și ofițeri SRI pot părea o culme a eficienței în lupta împotriva corupției. Judecătorii din „câmpul tactic” ai aceluiași serviciu, un pas înainte, care garantează sentințe drastice împotriva cui merită. Dar nu există nicio limită care poate opri o structură imposibil de cenzurat democratic să nu acapareze alte instituții, tot în numele binelui public. Într-o zi poate fi armata, poliția, Fiscul, Parlamentul, mediul de afaceri. Dacă n-a fost deja.
  4. abdicarea suveranității
    E o meteahnă veche, pe care o avem din clipa în care ne-am trezit scăpați de sub controlul total al partidulu-stat și ne-am aruncat în brațele Occidentului salvator. Deseori s-a întâmplat ca Vestul să fie acceptat nu doar ca arbitru dar chiar ca jucător activ în politica internă, validând chiar și decizii impopulare. E o formă de imaturitate socială, care ne face vulnerabili unei puteri ostile, care ar investi într-un actor abil.
  5. neacceptarea jocului democratic
    În noiembrie 1996, ceva banal și istoric se petrecea în același timp. După 60 de ani, o putere ceda locul alteia prin vot, fără violență. Mult detestatul Ion Iliescu părăsea Palatul Cotroceni cu un discurs de felicitare la adresa învingătorului (avea să se și întoarcă acolo). A devenit practica obișnuită, un semn de normalitate, de atunci încoace, dar nu aș mai garanta că se va menține în actuala atmosferă.
  6. neacceptarea sentințelor
    Trei ani mai târziu, se mai înregistra un moment de cotitură al tinerei democrații. Miron Cozma era încarcerat, după ce tentativa de punere în aplicare a sentinței dusese la două mineriade și adusese țara în pragul unui război civil, susținut de o parte a presei și de foști securiști. De atunci încolo, condamnații au riscat mai curând să își tragă un glonț în gât sau să fugă peste graniță, decât să nege deschis autoritatea statului. Și acesta pare un câștig fragil în actualul context.
  7. folosirea străzii ca argument
    E firesc pentru opoziție să își crească aderența și să slăbească adversarul susținând sau chiar organizând proteste. Nu e la fel de firesc ca președintele sau alt înalt demnitar, aflat deja într-o poziție de putere, să se folosească de un grup compact de fideli, pentru a forța schimbări de guvern sau decizii parlamentare. Dictatorii devin repede maeștrii ai marilor mitinguri de susținere, mai ales în vremuri când acelea nu mai reflectă deloc sentimentul publicului larg.
  8. justificarea violenței
    E un alt precedent periculos să te poziționezi ca șef al statului împotriva instituțiilor de apărare și ordine internă. Poți câștiga voturi pe moment, dar poți ajunge și tu în situația confruntării cu contestatari. E, de asemenea, mai complicat să explici unor purtători de uniformă pe care îi delegitimezi, de ce ar trebui să își riște viața data viitoare când intervin într-o răfuială între clanuri de interlopi, dotați cu săbii sau pistoale. E ceva la care nu par să se gândească nici alți populiști, care aleargă după simpatie ușor de cucerit, prin legi cum e cea împotriva radarelor pe șosele.
  9. ignorarea Curții Constituționale
    Unul din cele mai periculoase precedente, oprit la timp, după circa o lună, dar încurajat pe această durată de diviziile de presă. E și punctul care poate fi folosit lejer la ignorarea rezultatului unor alegeri. Întâmplarea face că avem în Iohannis un președinte fără vocație, care nu excelează nici la inteligență, charismă, nici la ambiție și talent. Părea inițial candidatul ideal pentru a respecta toate procedurile ca la carte, în cel mai tern stil european cu putință. Și-a ratat și talentul ăsta. Dar locui îi poate fi luat chiar de unul mai iscusit decât Băsescu în a născoci trucuri neobișnuite, de un viitor dictator înzestrat și cu ambiție și cu lipici la public și total lipsit de scrupule.
  10. legiferarea în interes propriu
    Ultima dată când a părut evident de ce e o urgență pentru pesediști să modifice legile justiției, această tentativă a pornit valul de proteste de după ordonanța 13. Dar pachete de ordonanțe cu efecte similare s-au dat și pe vremea Monicăi Macovei, desigur, pentru cauze mult mai bune, anume să se poată înfunda unii care acum trebuie scăpați de alții.
  11. intervenția penalului în politic
    Răspunsul la acel abuz a fost un altul de sens contrar, respectiv deschiderea unor dosare penale pentru inițiatorii ordonanței. Chiar și când e murdar, demersul politic trebuie decontat la urne, nu pedepsit cu cătușe de procurori, care se plasează deasupra jocului democratic. A fost un demers, care a credibilizat inclusiv ideea că arestările se fac dirijat, pentru a elimina competitori incomozi.

Două demersuri constituționale în oglindă. Inițiativa „retrograzilor” privind familia a urmat metodic toți pașii procedurali, spărgând și un blocaj mediatic și diabolizarea de pe internet. A obținut aviz de la Curtea Constituțională că nu discriminează pe nimeni și nu încalcă drepturi, așteaptă încă la mila politrucilor, care promit periodic că vor respecta un demers democratic.

Inițiativa deștepților intitulată „fără penali” e încă în stadiul de strângere de semnături. Ironia e că, deși e susținută de cei mai înfocați juriști amatori și profesioniști, are toate șansele să pice la Curtea Constituțională, rămânând un simplu truc pre-electoral al USR. E până și la mintea mea de neinstruit în Drept. Iată de ce:

Să luăm ca analogie o faptă mult mai gravă decât mita, anume crima. Să zicem că mâine apare un partid populist, care se branduiește ca „partidul anti-violență” sau „partidul pentru viață”. Foarte frumos. Și începe să strângă semnături, cerând ca în Constituție să se prevadă că oricine omoară un om e închis pe viață. (Entuziasm, virale, mitinguri, filmulețe.) Așa ceva pică garantat la Curtea Constituțională, indiferent câtă simpatie ar aduna.

Și asta pentru că legiuitorul a dat pentru faptele, care conduc la pierderea de vieți omenești o marjă mare de interpretare pentru judecătorul de caz, atunci când dă sentința. Practic, de la zero la infinit. De la pedeapsă cu suspendare, pentru accidente, omor din culpă, prin imprudență, la 10, 20 de ani, pentru crima cu intenție, la pedeapsă pe viață, pentru genocid și fapte săvârșite repetat ori cu cruzime. Judecâtorul de caz e singurul care are dosarul în față, probele toate, poate dispune audieri, expertize, interpretări de context. De aceea, legiuitorul i-a dat acel ecart de interpretare, libertatea de a fixa verdictul într-o marjă de la zero la infinit.

O inițiativă, care ar fixa pedeapsa pentru crimă doar la limita maximă (pe viață), nu doar că încalcă un drept potențial al inculpatului, dar ia din libertatea judecătorului, care astfel devine un simplu funcționar. Va fi obligat să dea verdictul standard pe baza existenței unui certificat de deces.

În cazul corupției, de asemenea, legiuitorul a stabilit o marjă mare de evaluare la discreția judecătorului. El poate decide dacă dictează și interzicerea unor libertăți civile: dreptul de a vota, de a fi ales, de a deține funcții publice. La fel ca la crimă, de la zero (nedictând o asemenea interdicție) la un număr de ani. Deși sună atractiv să spunem „fără penali” și „interdicție pe viață”, demersul e lovit de același viciu de principiu, luând din libertatea judecătorului de caz în a da verdicte.

Talentatul domn Ponta devine un caz tot mai curios de supraviețuire in extremis. E periodic demascat pentru impostură, dar asta nu pare să îi scadă din credibilitate. E umilit în alegerile, în care promitea arogant că va mânca floricele. Se întoarce ca un șobolan ud de la refacerea din Dubai, dar capătă suficientă putere cât să își mazilească rivalii din partid.

Câștigă puncte din degringolada în care se află inamicii săi de tradiție de pe micul ecran, Băsescu și Udrea, singurii care îi dau o justificare de a exista în ochii fanilor. Și foarte mult timp să respire și să își scuture hainele. Din prăvălirea celor doi ies la lumină amănunte jenante și pentru tandemul bălăcărelii cotidiene, Băsescu-Ponta. Se văd ațele din culise, regizorul intră jenant în cadru, reiese limpede că harța era de ochii lumii, existau numeroase înțelegeri ascunse, întâlniri bilaterale prietenești și interese de afaceri.

Așa ceva ar fi trebuit să creeze o explozie vulcanică în activul pesedist și între votanți. Adică i-ai tolerat toate defectele și minciunile acestui puști obraznic, ca să lupte cu „răul absolut” și-l afli în pat cu dușmanul! Așa ceva trebuia să-l aducă la cele câteva procente firave de susținători dezamăgiți pe care le mai are Băsescu. Dreptate până la capăt, cum ar veni. Diferența e că publicul lui Ponta nu prinde asemenea subtilități și se uită în continuare la comedie, ca la „Tânăr și neliniștit” când, o dată la 400 de episoade, interpretul câte unui personaj e schimbat cu altul, care nici nu seamănă.

Mare parte din cei care merg la vot nu au, de fapt, voință politică, adică nu au un favorit pe care mizează din convingere. Ci din lipsă de opțiuni. În prezent, mulți alegători, de toate culorile, au cedat inițiativa total în fața DNA. Așteaptă ca arestul și nu votul să facă trierea în locul lor și ei să se pronunțe alegând „din ce-o rămâne”. Mulți sunt încredințați că un asemenea proces nici măcar nu e unul democratic, dar ignoră pericolul ca un corp de câteva zeci de procurori, susținuți de un conclav de ofițeri din serviciile secrete, să joace rolul parlamentului, să lichideze de pe scenă personaje, să le mai îngăduie altora supraviețuirea. Ce mai contează? Nevinovat nu e niciunul!

Victoria lui Șova din Parlament e pentru Ponta un semn mai rău decât o înfrângere. Pentru că ea arată că glonțul i-a șuireat pe la ureche, dar a fost doar focul de avertisment. Dacă majoritatea parlamentară a fost mobilizată pentru apărarea ipochimenului, e clar că prietenarul lui mai influent a fost nevoit să își folosească toate pârghiile, pentru a nu fi tras și el în dosarul căpușării regiilor de stat din energie.

Momentan, Parlamentul l-a plasat pe Dănuț Șova deasupra legii, l-a făcut intangibil, ca pe Vosganian. Iar fiul mamei sale va păstra tăcerea, nu e nevoie să povestească tot ce știe despre fostul său asociat, Ponta. Care sângerează pe la toate încheieturile. Ministrul de Finanțe, care în orice guvern e creierul, tocmai i-a fost arestat pentru șpăgi din cele mai ordinare. Urmate de tentativa de a distruge probe, inclusiv prin arderea pungilor cu bani. Mai lamentabil de atât nici nu se poate.

Dar majoritatea parlamentară nu îl poate apăra la nesfârșit pe Șova, care va fi pus în situația să scrie declarații cu prima ocazie. Iar Victor Ponta știe că acel moment fatal nu poate fi împins prea departe și că oricum nu mai poate spera să se salveze printr-o imunitate de tip prezidențial, după ce va părăsi Palatul Victoria.

Să te bucuri că se face dreptate în cazul unor infractori foarte periculoși, e o datorie patriotică. Pași lenți pe care Justiția i-a făcut în ultimii 5 ani sunt cea mai semnificativă transformare din societatea noastră de la intrarea în Uniunea Europeană. Sunt pași care merg în linia directă a Revoluției, abandonată în deceniul și jumătate de stagnare ce a urmat primelor mineriade.
E, după știința mea, pentru prima dată când un general de Securitate o pățește în mod serios. Pentru că n-am niciun dubiu că Dan Voiculescu nu putea fi un simplu turnător, în anii când avea în subordine colonei ai temutei instituții.

E tot o premieră că Justiția dictează măsuri din aria „confiscării extinse”, pentru acoperirea imensului prejudiciu. Un concept pentru care s-a luptat inclusiv în Parlamentul European Monica Macovei, cea care, pe vremea când era de aceeași baricadă cu Traian Băsescu, a pus pe picioare instituții precum DNA și ANI, care s-a luptat pentru trecerea de sub control politic a magistraților și care a adus în sistem tineri ambițioși ca Daniel Morar și Laura Codruța Kovesi. Judecătoarea Camelia Bogdan, cea care a dat verdictul în dosarul ICA e aproximativ de vârsta mea. Are 33 de ani, avea deci vreo 9 ani la Revoluție și poate nici nu își dă încă seama că tocmai a dat un bobârnac înainte întregii societăți.

A fost un proces drept, târât timp de șase ani de avocații apărării, în zeci de termene de judecată, cu nenumărate expertize, administrări de probe, audieri de martori, excepții de neconstituționalitate, recuzări ale completelor de judecată. Câțiva dintre cei mai scumpi avocați de pe piață au folosit cele mai inventive tertipuri pentru a împinge spre prescriere cauza. (Ca să avem o idee, avocatul Mateuț le cerea celor din clanul Bercea un onorariu de 200.000 de euro pentru apărare. Cât a încasat de la Dan Voiculescu în anii ăștia, e greu de estimat.) Nimeni nu poate spune că nu a beneficiat de un proces corect, după toate procedurile imaginabile. Dan Voiculesc însuși s-a folosit de două ori de alegerea în Parlament și de demisie pentru a avea imunitate și apoi, pentru a muta procesul la prima instanță, când statutul imunității a fost schimbat prin lege.

Iar acestea sunt doar chichițele judecătorești. Adevărul despre această poveste e mult mai simplu. Cu o sută de mii de euro s-a plătit un teren de peste 30.000 de mp pe malul lacului Herăstrău, pe care se aflau 17 clădiri, însumând circa 10.000 de mp de construcții. O mică avere estimată la 60 de milioane de euro, pe care nutriționistul Mencinicopschi ar fi trebuit să o apere, în calitatea sa de manager al avutului de stat. Nu politica sau lupta cu Traian Băsescu l-au înfundat pe Dan Voiculescu, ci propria lăcomia. Omul care a avut pe mână fonduri de circa două miliarde de dolari în momentul căderii comunismului, s-a lăcomit la un tun imobiliar dat la peste un deceniu de la acel moment. La vârsta lui, și cu asemenea avere, putea să se retragă pentru a se dedica unor fapte filantropice, putea face agricultură sau orice altceva. Sau presă, dar nu a făcut niciodată așa ceva.

Toate instituțiile sale media au fost fie instrumente de propagandă, pentru a-l feri de lege, fie pentru a câștiga influență politică. Sau mașinării murdare de făcut bani. Ori prin șantajarea unor oameni de afaceri, ori prin presiuni pentru contracte de la stat ori pur și simplu vânzând mizerii unui public îndobitocit. Ce a câștigat telespectatorul hrănit cu Țociu și Palade, cu Capatos, Daniela Crudu, Loredana Chivu, Simona Gherghe? Aboslut nimic. Cum nimic nu au câștigat nici cei ce s-au uitat ani în șir la manipulările grosolane ale lui Gâdea. Au devenit mai civilizați, mai infomați? Nu, au rămas doar cu un sentiment difuz de ură împotriva unui adversar omniprezent, denumit generic „băsism” de către secta antenelor. O sectă pentru care sunt nevinovați toți cei ce au avut probleme cu legea: Sorin Ovidiu Vântu, Corneliu Iacobov, Adrian Năstase, Radu Mazăre, Nicușor Constantinescu, Relu Fenechiu, Decebal Traian Remeș, Dan Radu Rușanu, Mihail Vlasov, Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, George Copos, Dinu Patriciu, Gigi Becali ș.a. Toți sunt victime ale unui sistem politic represiv, în viziunea lui Gâdea și Badea. Adică toți cașaloții pe care toată România se bucură să îi vadă anchetați și cu cătușe la mâini.

Să ataci Justiția nu mai ține de libertatea presei, cum încearcă diversionist apărătorii infractorilor să sugereze. Dan Voiculescu și toți cei amintiți mai sus nu sunt condamnați pentru delicte de opinie, pentru opinii exprimate. În toate aceste cazuri vorbim de potlogării simple, cărora le-a căzut victimă bugetul public, la care contribuim toți. Deci fapte de drept comun. Dar putem să ne imaginăm și altfel de fapte, ce puteau fi comise de un patron de presă. Dacă Dan Voiculescu ar fi fost implicat într-un caz de tip Cioacă. Sau dacă avea de achitat o amendă rutieră. Imaginați-vă că seară de seară angajații săi ar fi făcut dezvăluiri despre polițiștii, care le hărțuiesc patronul. Și l-ar fi făcut gras, chelios, prost, milițian, pe polițistul, care a îndrăznit să dea amenda respectivă. Iar apoi ar fi chemat lumea la mitinguri de protest și la acțiuni împotriva Poliției. S-ar mai fi putut numi așa ceva presă liberă sau jurnalism!?

Exemplul e poate nefericit ales. În studiourile Antenei 3 s-a aflat zilele acestea în mod repetat șeful sindicatului polițiștilor, care a apărat insistent un infractor dovedit și condamnat, împotriva puterii judecătorești. Așa ceva mi se pare mai grav până și decât prezența unor politicieni iresponsabili ca Ecaterina Andronescu, Codrin Ștefănescu sau Ioan Ghișe între apărătorii infractorilor de drept comun.

Recent am avut neplăcuta surpriză să fiu nevoit să apelez la poliție pentru a reclama niște escroci. E un caz minor, aproape ridicol, dar încă nerezolvat. Poate o să vă povestesc cândva. Dar în ziua în care am fost pentru prima dată în viață într-o secție de poliție pentru altceva decât acte banale gen buletin, pașaport, permis auto, m-am gândit la ce îmi spusese escrocul: te duci degeaba la poliție că n-are ce să-ți facă. Pentru moment, timpul îi dă dreptate lui, dat fiind că respectivul continuă să ducă cu vorba și polițiștii și să își ia inclusiv angajamente scrise pe care nu le respectă. Dar în ziua în care am depus plângerea (verdictul lui Felix nu se dăduse) mi-am zis: dacă au putut să fie dovediți escroci de calibru național ca Vântu și Năstase, sigur am și eu o șansă să mi se facă dreptate cu nemernicul ăsta de două parale! Aici nu mai e vorba de politică sau de simpatiile noastre pentru o televiziune sau alta (niciuna nu e demnă de respect!). Cazul Dan Voiculescu și orice caz de corupție înaltă rezolvat ne privesc pe toți și înseamnă o speranță în plus. Dacă cei care ne-au distrus prezentul pierd câte ceva, noi, ceilalți, care am suportat și achitat ticăloșia lor, câștigăm măcar o speranță pentru viitor.

Cei aproximativ 2000 de pensionari comunistoizi, care s-au dus la „recensământul proștilor” organizat sub forma unei plimbări cu (Adrian) Ursu în fața Cotrocenilor sunt partea de Românie care ne-a amanetat viitorul. Același tip uman, care aplauda minerii pentru violență și sălbăticie. Revanșarzi, înăcriți de ură și de propria neputință, egoiști, frustrați pe orice tânăr ce s-ar putea ridica. Am mai scris și cu altă ocazie despre acest tip uman, cred că l-am descris suficient de bine atunci, ca să nu mai revin. Nu știu cum au reușit să se perpetueze și să rămână tot bătrâni și proști la un sfert de veac de la Revoluție, dar cea mai bună veste e că sunt din ce în ce mai puțini și mai lipsiți de vlagă. Spre deosebire de protestele de acum două ierni, de data asta secta lui Gâdea nu a mai reușit să scoată din casă hipsterimea. E încă un semn excelent că ne mișcăm în direcția bună.

Mi-ar plăcea să-mi pot imagina cum îl vor trata pe Traian Băsescu liderii mondiali în cele câteva luni rămase din mandat, după arestarea fratelui său, Mircea Băsescu. Îl va mai bate prietenește pe umăr Angela Merkel, ca pe un vechi camarad încercat? Îl va mai săruta părintește Joe Biden, cu și mai mult respect pentru sacrificiul pe care îl face, dând public semnalul că fratele său trebuie să plătească pentru ce a greșit în fața legii? Sau președintele va deveni nefrecventabil, cum ar fi trebuit să fie și interlopii olteni pentru orice om cu scaun la cap?

Mi-e efectiv imposibil să estimez această evoluție de percepție. Sper că va conta mai mult că devenim o țară în care nimeni nu e mai presus de lege, decât că suntem una în care pretinsele elite se amestecă cu drojdia. Dar cred că e un mare pas înainte că fratele președintelui în funcție își petrece noaptea viitoare în arest. Presa, prostituata propagandei politice, a fost pentru câteva clipe o putere în stat și autoritățile s-au plecat în fața puterii ei de neoprit asupra opiniei publice. Primul președinte care și-a recâștigat de trei ori mandatul (inclusiv două suspendări), luptând împotriva presei, e îngenunchiat de imaginile greu de contrazis cu fratele corupt.

Un frate, suficient de prost încât „să cadă pe tehnică” în capcana întinsă de niște analfabeți, care aruncă cu milioanele de euro, strânși de nu se știe unde. Un frate, care vorbește la fel de nonșalant despre sute de mii de euro, care sunt pentru foarte mulți dintre telespectatori o avere imposibil de adunat într-o viață. O singură șpagă de 250.000 de euro poate însemna pentru un om de rând visul unei locuințe, pentru care face rate 30 de ani, suportând mizeriile șefilor și tot felul de privațiuni. Oricare dintre aceștia are dreptul să se bucure la aflarea acestei prime sentințe.

Dar de acest prim verdict se pot bucura la fel de bine și „băsiștii”, nu doar publicul captiv al lui Gâdea. De fapt, tot eșafodajul de minciuni al predicatorului fariseu se năruie încă o dată acum. Justiția politică, aflată la cheremul dictatorului Băsescu îl pune în cătușe pe fratele dictatorului. Și nu oricum, ci filmat, de securiștii mai tuciurii ai regimului său opresiv. O asemenea explicație devine rizibilă, cum devine și apărarea Varanului, țipetele pline de tupeu ale lui Mazăre și ale celor ce vor urma.

Pentru prima dată, omul cel mai de jos, prostit atâția ani de antene, va face ochii mari la ce se întâmplă în jur. Și nu va mai strâmba șmecherește din nas când alți politicieni ai puterii vor fi urcați în dube. Îi va râde în nas oricărui Năstase, Voiculescu, Dragnea, Mitrea sau Vosganian, care va mai îndrăzni să ne sfideze inteligența pretinzând că sunt victimele unor mașinațiuni politice.
E cel mai frumos început de campanie electorală la care puteam spera. Să curgă arestările, apărătorii hoților de lux au rămas fără argumente!

Cât de devastatoare sunt filmulețele cu fratele președintelui Băsescu și interlopii clanului Bercea Mondialu? Letale, indiferent cât de manevrate ar fi de casa de filme Antena 3.

După ce scandalul „mătușa Tamara” s-a propagat la nivelul omului de rând, Adrian Năstase a ieșit din actualitatea politică. Încă nu fusese condamnat, nici în primul, nici în al doilea dosar, nu jucase comedia sinuciderii, dar era caz clasat de opinia publică. Pentru că omul de pe stradă are nevoie de povești, pe care să le poată lega de ceva din experiența proprie, din viața de zi cu zi. „Trafic de influență” sună mult prea vag, prea juridic, dar inventarea unei mătuși pensionare, care îți lasă milionul de euro moștenire, e ceva de care se poate râde în orice cârciumă.

Scandalul lui Mircea Băsescu e atât de jos, că nici nu mai trebuie caricaturizat. E sub nivelul mediu de discuție de la Capatos sau Măruță. Familia unui infractor de duzină încearcă să îl scape, apelând la o rudă a președintelui, dă bani pentru asta, iar Mircea Băsescu admite că la el a ajuns doar o parte din sumă și că a făcut cât a putut.

Sunt scene jenant-hilare, în care doi golani se întrec în a se prosti unul pe altul: Băsescu vrea să îl prostească pe băiatul lui Bercea că își merită șpaga, chiar dacă poate nici nu a intervenit în Justiție, de vreme ce făptașul a primit șapte ani cu executare. În vreme ce fiul lui Bercea îl face în foi de viță, turuind în clar despre ce bani i-a dat și pentru ce, în timp ce îl filmează cu telefonul.

E posibil ca secvențele să fie editate de anteniști, care au colat discuții petrecute în circa 2 ani, ca să rezulte un dialog plauzibil. Dar ceva tot rămâne: Mircea Băsescu a primit o mică avere și nu în cadrul unui flagrant, ci cu doi ani în urmă, mult înainte să îl denunțe pe Berce Jr pentru șantaj.

Cam tot mandatul președintelui Băsescu se va judeca în funcție de soarta acestui caz: dacă fratele președintelui nu scapă de închisoare pentru trafic de influență, președintele intră în istorie, Justiția e independentă și chiar funcționează, așa cum, cel puțin până acum, a funcționat în cazul lui Bercea Mondialu. Dacă scapă, propaganda antenelor despre părtinirea Parchetului primește argumente nesperate.

Îi invidiez pe cei care se mai pot indigna cu naturalețe, ca pe cei ce se entuziasmează sincer când e și nu e cazul. Aș vrea să scriu ceva înverșunat despre cum hoții din spatele lui Ponta și Antonescu au început să taie paragrafe din legi, ca niște elevi chiulangii, pe mâna cărora a încăput catalogul și își motivează într-o veselie absențele. Dacă s-au sesizat și ambasadele vestice de la București, ar trebui să fiu chiar furios. Și totuși nu sunt, pentru că această guvernare nu are capacitatea să îmi ofere surprize. E incompetentă până și la acest capitol.

Recunosc, Ponta are încă resurse să mă enerveze cu obrăznicia lui, cu insolența cu care întoarce faptele cu căptușeala pe afară. Mă intrigă felul lui de a fi, mă tot întreb cum l-au răbdat cei din jur cu un asemenea caracter. Dar surprize reale nu cred să îmi ofere. Cam toată realitatea lui e ficționară, poate fi croită cum ai chef. Nu văd de ce ar face excepție legile statului, anume acele paragrafe, care te împiedică să furi și să scapi nepedepsit. Ca atunci când participi la o licitație pentru ceva ce administrezi și rău-voitorii ar bombăni că ești în conflict de interese. Prostii. Poți să nu mai fii, dacă schimbi legea sau schimbi cum ești definit în lege. Și dacă tot e la promoție, poți lăsa și alți hoți în libertate printr-o amnistie. Asta n-a fost să fie, a picat la vot, iar celelalte probabil că se vor întoarce iar în sala de vot, pentru că a ieșit prea mare deranj cu tutorii noștri occidentali.

Dacă toate aceste aberații legislative se retrag, să spunem că singura pagubă ar fi că am aflat încă o dată cine sunt cei care ne conduc și ce griji au. Dar, cum spuneam, asta nu e nicio surpriză, pentru cine a fost atent la ce s-a întâmplat până acum. Să se apere de închisoare și să se poată îmbogăți mai departe e prioritatea lor de grad zero. Din opoziție, nu ne apără decât alții care au aproximativ aceleași priorități, dar care n-au mers atât de departe în a-și pune poftele în aplicare. Acum se bate un nou record de tupeu și egoism al clasei pricopsite.

În răstimp, continuăm să ne săpăm groapa spre subdezvoltare. Școala livrează resursă umană total nepregătită, direcționată tot spre sectoarele real neproductive, un fel de economie paralelă, care o asfixiază pe cea productivă, din ce în ce mai firavă. Exportăm de zece ori mai mult decât în 89, cu toată destructurarea industrială ce a urmat, dar insuficient ca să se simtă într-un elan de dezvoltare în societate. Știm că pe politicieni nu ne putem baza, și ne uităm unii la alții, în timp ce oxigenul ni se împuținează. Ne resemnăm că am fost luați în grijă de alți stăpâni, de prin agențiile și comisiile europene, care îi pot chema la ordine pe neobrăzații noștri parlamentari. Dar habar n-avem dacă și aceia au vreun gând cu noi, vreun plan de dezvoltare, o preocupare, sau așteaptă să ne facem între noi o selecție darwinistă și să vadă dacă se poate face ceva cu cei rămași.

Prin intermediul fiicei sale Ioana, Traian Băsescu iese tiptil din cartea de istorie, pentru a rămâne în cartea funciară. Președintele a încercat să prezinte marea împroprietărire a familiei sale ca pe expresia unui hobby, ilustrat de mâna plină cu roșii de grădină sau povești despre bobul de grâu pus în pământ fără a mai ara brazda. Dar 290 de hectare nu sunt o distracție pentru un orășean ieșit la pensie, proaspăt bunic, ce își descoperă o plăcere lăudabilă. Poate unora la e și greu să își reprezinte în minte cele aproape 300 de hectare de pământ arabil, adică aproape trei milioane de metri pătrați de pământ! Pentru curtea unei case în oraș, 200 de metri pătrați sunt destui, acum imaginați-vă la un loc 3 milioane. Vorbim de o adevărată avere, care nu se lucrează în week-end de un bunic harnic, ci cu tractoare, investiții, paznici, angajați.

Traian Băsescu intră astfel în galeria masivă a politicienilor pentru care tranziția nu a însemnat un urcuș, la capătul căruia să își propună să schimbe țara, ci o șansă care apare o dată într-un secol. Șansa de a-ți aranja toate rubedeniile și urmașii pe multe generații. Semne mai fuseseră, de la casa dată de primărie, la împingerea fiicei mai inepte într-o demnitate europeană. Acum se dă marele tun agricol. Un milion de euro, după estimarea băncii, probabil mai mult în termeni reali, ca la orice activ gajat. Asta presupunând că n-a fost nimic preferențial în acordarea creditului. Dat unui notar oarecare, pe care CEC-ul îl crede că va avea venituri fabuloase 30 de ani de acum încolo, lună de lună. Chit că piața imobiliară e blocată și nici măcar mașini nu se mai tranzacționează într-un ritm care să asigure bunăstarea castei notarilor pe termen lung.

Afacere cu câștig sigur, doar din subvenția anuală la hectar, care acoperă deja o treime din rată. În condițiile în care altor cumpărători li se pregătesc opreliști legislative, care să împiedice apariția unei piețe libere a terenurilor, și un preț ridicat pentru cei ce s-ar trezi că aspiră și ei la agoniseli similare.

Ciudățenia e că bătrânul președinte, care face o prioritate din chivernisirea familiei, nu lasă nici politica din mână. Aici îl surclasează pe Ion Iliescu, care măcar nu deținea și un cumul de pasiuni, și alunecă spre „modelul” Năstase. Politicienii mai tineri sau mai bătrâni sunt pocniți pe rând de Băsescu, pe diverse temeiuri (de cele mai multe ori reale), împiedicați și să se nască, numai să arate o loialitate soră cu fanatismul, o docilitate totală. Până când grupul loial, care va nega orice evidență, va putea încăpea nu în marja de eroare a sondajelor, ci într-un autobuz. Pe care președintele să îl lase cu o roată dezumflată în lanul de grâu al moșiei sale de proaspăt milionar prin interpuși.

Un articol amplu și foarte pertinent despre blocajul în care se zbate (sau se complace) sistemul nostru educațional este semnat de Mihai Maci pe Contributors. Radiografia e una foarte precisă și se oprește, pentru moment, asupra școlii gimnaziale, luând ca reper experiența unui părinte de copil de clasa a cincea. Multe dintre observații le-am putut constata personal, în privința altora, constat acum că situația s-a înrăutățit. De pildă, nu știam că au început să se editeze culegeri de probleme aferente fiecărui trimestru și pentru cele mai exotice dintre materii („pe vremea mea”, Gheba „te ținea” patru ani). Așa se face că un elev de zece ani ajunge să care în spate un ghiozdan de 7-12 kilograme. Auzisem, de asemenea, că participarea la unele concursuri ar fi pe bani, dar aflu acum că olimpiadele sunt tot mai dese, și toate pe bani.

De fapt, spusesem cu altă ocazie că învățământul românesc „de stat” a fost deja privatizat de facto. Prin generalizarea meditațiilor și diverselor cumpărături de voie-de nevoie, la nivelul pre-universitar, și prin depășirea locurilor fără taxă de mult mai multe locuri cu taxă, la universitățile de stat, învățământul e deja privatizat, dar nu în interesul elevului, nu pentru a construi instituții competitive, ci pentru a deturna câștiguri în buzunare private: profit net, fără investiție. La nivelul cel mai de jos, e vorba de supraviețuire, la nivelurile înalte, de îmbogățire.

Potrivit autorului articolului, sistemul acesta corupt e cunoscut și acceptat în mod tacit de decidenți:

„Totuşi, aşa cum ştie toată lumea, salariile profesorilor de rând sunt ridicol de mici. Pentru ca această masă umană subfinanţată să nu se revolte, trebuie să i se dea posibilitatea unui câştig alternativ. Industria culegerilor, aceea a meditaţiilor, after-school-ul, înmulţirea olimpiadelor cu taxă, “punctele” acumulate pe la traininguri pedagogice (ce se reflectă în salariu) şi “protocoalele” inspecţiilor sunt căi – tolerate de Stat – prin care profesorii îşi pot suplimentata veniturile. Paradoxal poate, dar o programă minimalistă şi nişte manuale clar concepute ar fi, cel puţin în primul moment, împotriva intereselor lor. Dinamici, adaptaţi lumii în care trăiesc (pentru care adaptabilitatea e virtutea prin excelenţă), mulţi dintre ei au înţeles ceea ce e de înţeles: că, între anumite limite, Statul le dă permisiunea de a pune un impozit privat pe “clienţii” lor.”

Sistemul actual de învățământ îl familiarizează pe copil cu necinstea, îi sădește în minte ideea suspiciunii față de reușită și toleranța față de corupție, ca dat natural al vieții. Ce e la fel de rău, o programă infernală îi îndepărtează pe copii de carte, îi convinge să urască școala, în loc să descopere plăcerea de a citi, de a gândi și înțelege lumea.

Manualele au un limbaj infernal (dacă aveți răgaz, citiți notele de subsol ale articolului, unde găsiți exemple deopotrivă halucinante și savuroase). Conținutul lor oscilează între un nivel amețitor de abstractizare, de teoretizare, testat prin mii și mii de probleme destinate unor mici genii, și banalități de gândire, exprimări întortochiate, prețiozități stupide.

„Acum aş spune că această industrie (extinsă la tot sistemul de învăţământ) e aidoma industriilor lui Ceauşescu în anii ’90: imensă, ocupând o enormă masă umană (şi, ca atare, o problemă socială), un gigantic consumator de resurse (adică o problemă pentru bugetul de stat), care produce pe stoc (respectiv fără căutare pe piaţă) ceva de o calitate submediocră sau fără nici o calitate (ceea ce, în limbajul său frust, Preşedintele a numit “tâmpiţi”). E o industrie aflată de facto în faliment, însă care nu poate fi lichidată printr-un simplu ucaz guvernamental.”

Singurul punct în care nu sunt de acord cu autorul e felul în care înțelege (sau nu înțelege) rostul învățământului religios, care de bine de rău, ar putea veni cu o idee de etică în tot acest univers destul de sumbru. Pe acesta, autorul l-ar vrea înlocuit cu „biologia evoluționistă”, altfel spus, înlocuirea unei credințe cu altă credință, care oricum e masiv prezentată în toate manualele de gen, nu ținută ca un secret bine păstrat, cum poate își imaginează autorul.

Cazul omului de afaceri Nelu Iordache, patron la Romstrade și la Blue Air, cred că a fost explicat insuficient.
Nu-l cunosc pe individ și presupun că nu poți deveni mare asfaltangiu, dacă nu intri în relații de corupție cu politicieni și funcționari ai statului.
Dar, din ce înțeleg eu, acuzația e că a luat fonduri europene și le-a folosit pentru altceva. Respectiv, trebuia să facă autostradă de la Nădlac la Arad și a vrut să-și facă aeroport cu banii europeni. Cam 20 de milioane de euro, scriu ziarele, au fost scoși din conturi și folosiți într-un mod încă neelucidat. Cel puțin asta e versiunea acuzării, pentru că aș fi curios să aflu mai în detaliu ce susține și apărarea.

Dacă, să zicem, a luat banii respectivi în sacoșe și se pregătea să fugă în Bahamas cu ei, în regulă, furtul trebuie pedepsit. Dar cum omul avea afaceri extinse și nu manifesta vreo intenție de a se face pierdut, pot să-mi imaginez că le găsise o destinație mai bună. Eurobirocrații sunt notorii pentru stângăcia alocării resurselor. Ca orice funcționari de stat. Preferă lucrurile populiste sau complet inutile, cel mai mult adoră simpozioanele, studiile de fezabilitate și programele sociale, benefice doar pentru organizatori. Dacă mintea mai ageră a unui privat a găsit căi mai eficiente de folosire a banilor? Poate autostrada se putea face cu bani mult mai puțini, sau nici nu aducea cine știe ce beneficii (nefiind așa cum se scria stupid în Capital, „autostrada care ne va lega de nemți”, că e de la nord la sud, nici măcar pe direcția est-vest). Poate un aeroport, operat de o companie aeriană low-cost, ar fi adus mai repede banii înapoi și beneficii mai palpabile populației. N-ar trebui să aibă prioritate investițiile mai profitabile?

Tehnic, chiar și realocarea de resurse e deturnare de fonduri, atunci când o face un privat și nu un politician. Dar mi se pare o ipoteză de lucru. Repet, mi-am dat doar cu presupusul, nu cunosc detalii ale cazului sau dacă Nelu Iordache avea intenția să investească banii deturnați, și nu să-i fure pur și simplu. După cum tot o ipoteză de lucru poate rămâne și posibilitatea ca un competitor de pe piața îngustă a asfaltărilor pentru stat să fi fost scos din joc de alți cașaloți.

Pagina 1 of 41234

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica