rss
rss
rss

Un popor cu rădăcinile în preistorie, cu o statalitate recentă, a clădit doar două instituții colosale. Ambele au origini străine, dar sunt atât de discrete și de insidioase, încât străinii riscă să nici nu le observe.

Prezentul ne e controlat de eterna Securitate. Mereu dispusă să ne vândă hegemonilor fiecărei epoci, să ne schingiuiască și să ne jupoaie pentru favorurile acestora, așteptând momentul propice pentru a-i trage și pe ei pe sfoară.

De eternitatea noastră se ocupă Biserica. Ultima redută a națiunii, avanpostul luptei cu diavolul și preînchipuirea Împărăției. Calmă, fragilă, dar spre deosebire de suratele ei apusene: vie. Am găsit-o demnă de admirație și când mi-a venit un gând păgân: să considerăm creștinismul doar un curent filosofic, să zicem că n-a fost decât un Învățat, pe care lipsa de măsură evreiască L-a zeificat. Nici că s-a mai văzut grupare de adepți mai atașată de ideile maestrului ei, capabilă să meargă cu ele până-n pânzele albe. În cazul ăsta, mi-am zis, acești iubitori de filosofie, de-și zic creștini, trebuie că au un acut simț axiologic, din moment ce au ales să facă asta nu pentru un filosof mediocru, stufos și steril, ci pentru cel mai generos, mai original și mai revoluționar din câți gânditori au pășit pe pământ!

La scurt timp, mi-a venit și confirmarea. În dimineața zilei de 15 ianuarie, la Patriarhie s-a săvârșit în prelungirea liturghiei duminicale, cursiv, ca în desfășurarea firească, un parastas. Slujba era rânduiala care se face în mod curent când, vorba aceea, „mortul este de față”, sau când familia pomenește o rudă recent îngropată. Doar că se oficia pentru Mihai Eminescu, dispărut acum un secol și jumătate. Nu a devenit el etalonul antiromânismului, ținta disprețului și antipatiei oricărui terchea-berchea? Nu rareori aceleași guri de tun, care țintesc și Biserica și orice e al nostru.

Aparent e straniu să se facă o comemorare în în biserică a celui care scria „eu nu cred nici în Iehova”. Chiar dacă au fost citate circa zece mănăstiri moldave, pe la care e consemnat a fi trecut în pelerinaj. La unele, în vizită la cele patru surori călugărite, la altele consemnându-se chiar că s-a spovedit și împărtășit. Deși era așadar „îmbisericit”, petrecând alături de răspopitul Creangă, Eminescu era mai curând un liber cugetător creștin, decât un enoriaș cuminte. Geniul său poetic se hrănea cu cele mai exotice idei, din India antică în Germania contemporană, dar numea totuși Biserica „maica neamului românesc”. Ce acuitate a observației, bazată pe cunoașterea istoriei!

Mi-e greu să îmi imaginez tabloul pe alte meridiane: pe anglicani, tămâindu-l pe Shakespeare, ori pe papă, cădelnițând în amintirea lui Dante. Dar uite că la noi e cu putință ca Biserica să înțeleagă poporul în durata lungă și să îi sacralizeze panteonul cultural, așa cum i-a încreștinat datinile precreștine, colindele și obiceiurile de iarnă sau de primăvară. E vorba de recuperarea sacrului. Așa ceva nu pot înțelege modernii. Ei vor privi scena ca pe o bizarerie balcanică. Pentru că nu pot pricepe de ce multe biserici se zideau pe locuri de cult păgâne sau pe locuri de martiraj, cum jocurile arhaice cu măști de anul nou și Ignatul au putut fi aduse în curgerea calendarului religios.

Poporul însă știe mai bine, simte că există figuri care transcend istoria, că geniul nu poate fi decât o manifestare a harului, care chiar și atunci când are înfățișări lumești rămâne ceva misterios. Occidentul a pierdut simțul sacrului și nu mai găsește o raportare adecvată la angoasa morții. Comemorează diverse evenimente, dar are o legătură tot mai slabă cu generațiile dispărute. Cimitirele lor sunt frumoase locuri de plimbare, parcuri cu pietre, dar părăsite. În plus, ideea aristocrată a excepționalității unor persoane, îi deranjează predispozițiile egalitarist-democratice. Ideea unui popor, care-și venerază morții și își sacralizează panteonul cultural și istoric, populat de poeți și voievozi, îi contrariază și îi nelinistește. Căci în malaxorul globalist, așa idee e o piatră de poticnire.

Fără limba română, cu amintirea originii ei imperiale, am fi fost înghițiți în marea celor trei sute de milioane de slavi dimprejurul nostru. Fără biserici și mănăstiri, n-am fi avut scriere românească și ne-am fi albanizat la revărsarea puhoiului otoman. Prin Eminescu, limba română a atins punctul cel mai înalt al exprimării ei, demonstrând că e suficient de dezvoltată încât să cuprindă manifestări ale genialității, nu doar în formă folclorică, dar și cu fondul ideilor filosofiei contemporane. De va mai fi cu putință o explozie similară de talent în persoana cuiva, nu știm, dar știm că limba română e capabilă să o transmită. Nu degeaba, în momentele vremelnice când părți din națiune s-au deșteptat, aceste simboluri au fost arborate – de pildă, în balconul Pieței Universității în 1990 au stat un îndemn monarhic (în amintirea unei istorii glorioase) dar și două imagini: icoana Maicii Domnului cu Pruncul și tabloul tânărului Mihai Eminescu. Printr-un mister de nepătruns, Biserica recuperează inclusiv manifestările laice ale spiritualității poporului, cu aceeași naturalețe cu care știe să integreze în logica transcendentului atât iubirea trupească în taina căsătoriei și botezului, respectiv moartea, în slujbele de înhumare și de pomenire.

Cum blogul meu e oricum muribund, din lipsa totală de timp pentru el, mă pomenesc scriind tot mai rar și despre subiecte morbide. Pe care n-aș fi vrut să le abordez deloc. Nu pentru că am acea angoasă a modernului în fața subiectului, care îl amuțește de spaimă. Modernul descreștinat are în moarte un tabu suprem, e subiectul de care nu vrea să audă, pentru că îi dă peste cap toate ecuațiile existenței, o vrea evacuată cât mai discret din discuție, ca pe ceva indecent. Sau compensează muțenia asta cu foarte mult sentimentalism, cu o emotivitate necunoscută omului ritualic.

Pentru acesta din urmă, moartea e un mister cutremurător, o taină deopotrivă, dar inserată dintotdeauna în rostul existenței. Creștinul e familiar cu moartea, fără să o iubească sau s-o dorească. O știe în diversele ei fațete, și fetidă, îngrozitoare, aducătoare de descompunere, dar și izbăvitoare, ca trecere spre veșnicie. Are o altă înțelegere a ei, pentru că înțelege diferit suferința și viața. Sau le pricepe diferit pe cele două, tocmai pentru că nu scoate moartea din ecuație.

Pot vorbi așadar despre moarte, în forma ei îmblânzită de înțelegerea creștină, dar îmi displace să vorbesc despre ea în forma concretă, deznădăjduitoare și obscenă în care te obligă să o percepi noua civilizație de tip audio-video. Acest tip de moarte „nefiltrată” e cu adevărat obscenă. E atât de diferită această idee de moarte, de pe ecranele televizoarelor și ale calculatoarelor, de ideea despre moarte la care ajunge omul îmbisericit, pe cât de diferită e literatura clasică pe tema iubirii, de pornografie. Teoretic, același subiect, practic, lumi diferite.

Ori tocmai moartea-obscenitate e combustibilul emoțiilor televizate și „socializate” virtual. Abia schematizată în acest mod grotesc, moartea devine o marfă, poate fi vândută spectatorului gol de idei, gol de credințe. Doar adusă la acest stadiu de cârlig emoțional, poate stârni reflexele condiționate, spaimele, sensibilitățile de suprafață. Moartea vulgară stoarce lacrimi, sperie, șochează, e marfa supremă pentru jurnalismul degradat și degradant, e breaking-news-ul suprem, „chestia serioasă” din fluxul neserios al divertismentului. Maeștrii abjecției pot face și din moarte divertisment, adică o formă de a scoate bietul om din ale lui, zguduindu-l emoțional, în timp ce o reporteriță întreabă părinții unui dispărut ce simt în acele momente.

O altă reporteriță, antenistă, își anunță pe Facebook satisfacția deplină că practică meseria cea mai plină de adrenalină din lume. Vin alții și o fac de râs că-i insensibilă să se bucure că are un subiect gras de transmis. Ca-n campanie, dacă cineva din tabăra opusă face o gafă, o îngroși și încerci să o faci cât mai mult cunoscută. În măruntul război mediatic între televiziuni, așa ocazie nu se ratează.

Apoi vin alții, care au războaie mai mari în curs. Vin apărătorii guvernării, care au și ei un cadavru-două de spălat – ba să ni-l arate pe Oprea la intervenție, care are de acoperit alt cadavru, din coloana oficială. Sau pe Ponta, care politic e un mort-viu, lipsit de credibilitate, dar care uite-l mișcă!, dă ordine, ține ședințe, ia măsuri. De cealaltă parte, oamenii „binomului”, susținători ai trecerii prin foc a clasei politice de către DNA, nu ratează ocazia și se roagă de o revoluție sub sloganul „corupția ucide”. Tot ce-i posibil, nu mă simt în stare să arăt cu degetul vinovații într-o grozăvie atât de mare, las asta în seama investigatorilor.

Pentru toți, morții sunt un pretext pentru continuarea răfuielilor personale. Și noi chiar suntem în al treilea război mondial, care a început de ceva vreme, doar că nu și pe teritoriul nostru. Ca și precedentele două, e un război ideologic, geostrategic, dar cu o mult mai mare încărcătură religioasă. Războiul însuși e doar ecoul acestor concepții în conflict, despre care nu am locul aici să vorbesc. Are deja și va avea cu mult mai multe victime decât această cumplită tragedie, doar că e total ignorat și destul de puțin înțeles.

Prin urmare, nu am fost surprins că s-a folosit intens această tragedie în bătălia dintre seculariști și credincioși. M-a uimit doar indecența și proporțiile la care s-a ajuns. Și m-a făcut să constat încă o dată câtă dreptate avea Eliade când semnala camuflarea religiosului în manifestările lumii secularizate. Așa cum spuneam, pentru creștin, moartea nu e finalul, e de înțeles cum poate fi minimizată în raport cu viața veșnică. Dar te-ai aștepta ca pentru un secularist, moartea să stârnească atitudini mai pioase. În fond, pentru un ateu, n-ar trebui să existe altceva de pus deasupra vieții de aici, în acord cu viziunea lui despre univers, totul se termină la finalul existenței, afirmativ, umaniștii necredincioși pun viața (concretă și finită) ca valoare supremă. Atunci te întrebi cât de religioasă și de ferventă e credința ateilor militanți, dacă și în preajma morții găsesc mai important să lovească în Biserică și în credințele altora? Mie asta mi se pare o atitudine ca un fel de martiriu pe dos. Martirul e creștinul suprem, capabil să renunțe la propria viață pentru o idee, încredințat de certitudinea vieții veșnice. Un ateu atât de îndârjit, încât să nu mai conteze pentru el viața și moartea, doar pentru a putea denunța falsitatea sau nocivitatea clericală, trebuie să aibă un grad similar de credință. Cu o precizare esențială: adepții sloganului „spitale nu catedrale” folosesc prilejul morții pentru a afirma o convingere, dar nu moartea proprie, ci a altora.

În ochii combatanților marelui război, cei uciși sunt victime utile. E logica oricărui război. Toți cei care pornesc războaie știu că vor fi victime, dar le consideră un preț demn de plătit pentru o cauză sau alta, evident, atâta vreme cât nu sunt ei înșiși pe lista respectivă. E posibil ca acei tineri de la concert să fi fost demult victime colaterale în acest război ce are pe lista obiectivelor schimbarea din temelii a concepțiilor și modului de viață al populațiilor cucerite. Presa are pe agendă de multă vreme promovarea demonismului și a ocultului, dar în forme soft, mai greu de recunoscut decât formele teribiliste adoptate de hard rock. Rockul e o revoltă legitimă și, până la un punct admirabilă, în fața unei societăți demne de dispreț, dar a fost de multă vreme „privatizat” și înhămat ca zonă de nișă la proiectele de inginerie socială ale celor ce controlează respectiva societate. Dai din plete și te revolți, dar în mod organizat, într-o hărăbaie insalubră, dar antifonată, să nu deranjezi vecinii, care merg la serviciu. Te ridici și protestezi, te declari altfel, dar te încolonezi în stilul grupului, aduci profituri proprietarului de club, casei de discuri, dealerului de diverse, care și el cotizează la un politician, care e și el mulțumit că revolta tânărului rebel se consumă într-o hală ușor de ferecat și de incendiat.

Revolta inocentă a celor care miros ipocrizia, dar nu au maturitatea necesară să caute alternative realiste, e speculată de multe feluri de profitori. În vârful piramidei profitorilor, chiar făcătorii de războaie globale, manipulatorii de conștiințe, controlorii sistemului, cei care creează revoluții pe Facebook, jonglează cu emoțiile, canalizează furia colectivă. Pentru ei lucrează indirect și reporterița extatică în fața frumuseții meseriei ei, și telespectaorul consumator de tabloide, și cel care scrie ori dă doar like pe Facebook.

În respectiva lume virtuală și arificială mocnește o revoluție năucă, bine controlată de cei care stăpânesc sistemul. Se lucrează iarăși la un #unitisalvam , la proteste pentru cauze străine. Sau totul va sfârși într-un fâs. Se spune că revoluțiile apar când lucrurile se ameliorează doar puțin, după o mare speranță soldată cu o decepție. Contextul se potrivește binișor cu starea de spirit de după victoria fără finalitate a lui Iohannis. Un proiect gol, care n-a fost dus la capăt. Vorba lui Arghezi, golul din tobă n-a sunat suficient de tare.

Ce-și dorește generația aceasta virtualizată? Vag spus, „vor o țară ca afară”, adică occidentalizarea, care e oricum în curs. Dar puțini dintre ei pricep că acel Occident e el însuși în schimbare, că s-ar putea să ajungă la el și să nu semene cu ce-și imaginau. Ba mai rău, că s-ar putea să vină peste ei într-o formă de coșmar, chit că alternativă geopolitică nici nu există – Estul sau stagnarea, fiind variante chiar mai rele. Extrem de puțini realizează că Occidentul spre care își doresc să pornească de s-ar putea și printr-o revoluție, e condus de forțe auto-distructive, cu înclinații malefice. Dacă ar cunoaște dedesubtul acestor stări de lucruri, și-ar putea propune mai curând să salveze Occidentul de el însuși, oricât de nebunească ar suna o asemenea întreprindere.
Dar un asemenea salt de conștiință pare iluzoriu, așa că fiecare va continua să se înroleze în marele război cu armele de care dispune – cu propriile opinii și credințe.
În tăvălugul care vine, victimele vor rămâne doar în durerea imposibil de stins a unor familii zdrobite de suferință și în chinul pe care îl au de îndurat cei mutilați dintre răniți. E o suferință atât de mare, peste care nu se mai poate spune nimic.

Un documentar lung de trei ore despre evoluția religiei creștine, de la statutul de sectă a iudaismului, la religia care unifică un continent. Perspectiva documentarului e una occidentală, mai aplecată spre aspectele geo-politice, decât pe chestiunile dogmatice, dar documentarul e instructiv și cuprinzător, reușind să acopere o durată foarte mare de timp, de la persecuțiile împotriva primilor creștini, la adoptarea creștinismului de către lumea greco-romană și rolul credinței în construirea unor imperii, ca al lui Iustinian sau Carol cel Mare.

Fără să mai deschid televizorul, știu deja care e meniul zilei: îmbulzeală la aiazmă, enumerarea superstițiilor, imaginile unui popor barbar, primitiv. Cine a fost la orice sărbătoare într-o biserică de cartier sau de sat, știe că asemenea scene de luptă corp la corp nu se întâmplă, dar cumva, an de an, aceiași 100 de amărâți sunt arătați cu eticheta de poporul român. Nu pentru a educa, doar pentru a putea disprețui și a lua o distanță filistină.

Evident, poporul nu se reduce la atât, sunt milioane de oameni cumsecade și decenți, majoritatea zdrobitoare, care nu se vede niciodată. Dar tocmai ei sunt ținta. Ei trebuie să priceapă mesajul, să rămână în aceeași stare de rușine de sine, de dezagregare, de înstrăinare, de pasivitate.

Atacul e unul concertat și sistematic. Cei care nu îl remarcă acum, îl vor constata când va fi prea târziu. Când poate nici nu își vor mai aminti că au contribuit și ei, printr-o tăcere, printr-o bășcălie, la opera de distrugere prin demoralizare a societății. Și ce e remarcabil e că au cel mai mare zel în a distruge, în a demonta, tocmai cei care nu au nimic de propus în loc, adepți ai unei adevărate religii a nihilismului.

„Era o plăcere amară, rea, sterilă – dar îmi plăcea grozav. Era singura mea răzbunare. Umblam într-adins să găsesc alții, nu pentru a-i convinge de ceva, ca mai înainte, ci pentru a-i face să se îndoiască, pentru a-i face încă o dată asemeni mie.” (Giovanni Papini – Un om sfârșit, 1912)

Mi-am propus de mai multă vreme să nu scriu nici necroloage laudative, să nu fac nici glume pe seama dispariției generației comuniste. Deși, între noi fie vorba, sunt mare amator de umor macabru. Dar moartea a fost transformată în ultimii ani într-un spectacol, în șocul cel mai ieftin și mai puternic, pe care o societate dependentă de senzațional și-l poate procura. Culmea tututror Breaking News-urilor, ocazie de simulare a simțirii, de către o lume împietrită și ipocrită. Sau prilej de vitejie și bășcălie, pentu toți lașii. Se ridică statui pentru vedete de pluton, explodează vânzările de discuri prăfuite, audiențele filmelor răs-difuzate și ale talk-show-urilor cu bocitoare.

Am vrut, în fața acestei noi dovezi de degradare, să păstrez măcar în pătrățica mea solemnitatea și respectul pentru moarte, misterul absolut al trecerii. Dacă scriu și acest articol, se vede treaba că n-am reușit.

Am crescut sub impresia falsă că doar între rubedeniile mele s-au adunat neamurile proaste, că doar cunoștințele familiei mele sunt capabile de discuții aberante la înmormântare, de curiozități și superstiții morbide. Ei bine, am început să îmi cresc respectul de sine, realizând că babele din blocul meu nu sunt sub media națională, ba chiar întrec în decență orice ziaristă cu aplomb de la televiziunile de știri.

Am ajuns, de asemenea, să cred că breasla jurnalistică e, în clipa de față, mult mai nocivă pentru societate decât hulita clasă politică. Politicienii nu mai vehiculează idei, au ambiții meschine, de cele mai multe ori materiale, s-ar plia cu docilitate pe orice moft popular, dacă l-ar putea ghici. Politicienii ar participa cu elan la „Dansez pentru tine”, dar ei nu mai sunt de ceva vreme cei care fac muzica. Presa nu mai e aparatul de propagandă al politicienilor, deși unii dintre ei le sunt chiar patroni ziariștilor. Acum mass media au o putere mai mare și decât școala în a valida comportamente, a deforma moduri de gândire. Nu mai știm nici să murim, după cum nu știm să trăim, iar televizorul ne încurajează pornirile cele mai joase, propagă prostul gust și mahalagismul.

Într-un fel, presa de acum seamănă mult cu filmele propagandistice ale lui Sergiu Nicolaescu, de-asta și există o continuitate perfectă la nivel de mentalitate, între perioada Cântarea României, Cenaclul Flacăra și audiovizualul post-decembrist. Mitologia național-comunistă s-a prelungit perfect în mentalitatea dominantă de după 89, țesându-se fără discontinuități cu mituri consumeriste, conspiraționiste și vulgarizându-se într-o mizerabilă tabloidizare. Realizatorii TV de azi înțeleg și ei foarte bine cum funcționează mintea telespectatorului, îi intuiesc ungherele cele mai mizerabile și le exploatează, din acele porniri nerostite fac un surogat de hrană spirituală, pe care o livrează spre consum.

Dacă va fi să apară vreodată o mișcare, care să trezească și să ridice iar această țară, cred că nu se va mai ridica prin dialog, ca până acum. Prin educație, dar, dar nu prin dezbatere. În dezbatere au apărut specialști foarte înzestrați, care stăpânesc la perfecție tehnicile, pot mima orice și pot terfeli orice într-un morman de vorbe. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate a dialogului, a amabilității, în care oricine are drept la opinie, chiar și la cele mai absurde și neplăcute, dar cred că pentru apariția unei societăți în care să-ți placă să trăiești, ar fi nevoie acum, pentru început, de o perioadă de tăcere ca un post negru de vorbe. Eu cred că așa îi vom recunoaște pe cei care vor reconstrui curat România: vor tăcea spre noi apăsat, prelung și cu dispreț. Apoi vor trece la fapte.

focul și înmormântarea creștinească

Am văzut două tipuri de personaje zilele astea, de la care nu am mari așteptări. Două generații: gloata descreștinată, căzută în barbarie, cu purtătorii ei de cuvânt de pe ecran și tinerimea necreștinată. Și pentru unii și pentru alții, moartea e prilej de bucurie, bucuria evenimentului, a pomenii, pentru primul personaj colectiv, și bucuria ocaziei de a lovi în Biserica Ortodoxă și în tradițiile profunde ale poporului. O bucurie tembelă în ambele cazuri.

E neplăcut să trăiești în societatea acestei gloate de barbari, amatori de pomeni și îngropăciuni. De unde or fi apărut acești reprezentanți decăzuți ai poporului? Senzația mea e că sunt aceiași, cei care i-au aplaudat pe mineri, pentru că schingiuiseră trupuri, cei care s-au adunat să huiduie mireasa la nunta fiicei lui Băsescu și cei care s-au adunat să huiduie văduva la înmormântarea lui Nicolaescu. „Oamenii sunt rrrevoltați despre….” a relatat graseiat și agramat o reporteriță frumușică de la fața locului. „Domnu Iliescu trebuia să pună piciorul în prag!” a spus un revoltat ostil incinerării idolului maselor. „Domnu Vadim a încercat, dar nu a putut!”, a spus altul.

La polul opus, tinerimea secularizantă și dușmănoasă cu ortodoxia nu a ratat nici ea momentul de a poza drapată într-un ipocrit maximalism liberal. Cadru de nădejde, Vlad Mixich scrie pe Hotnews despre cum ar fi incinerat Patriarhia decența nației. Cică incinerarea e ritual răspândit la hinduși și unii protestanți l-ar accepta, deci, ce atâtea mofturi. Evident, nu e ratat nici prilejul unor împunsături la adresa preoțimii lacome, amatoare de ciubucuri de la decedați și indecentă cu opțiunile văduvei. Ce mai, niște înapoiați și niște obscurantiști evul mediu scrie pe ei.

Argumentul suprem al tinerimii seculariste e dreptul la liberă alegere al familiei. Într-adevăr, aici „modernii” sunt în contradicție cu gloata, convinsă că Sergiu Nicolaescu „nu-și mai aparține”, care vrea loc la Bellu, unde să depună coroane, eventual călcând pe mormintele din jur. Dar nu cu poziția Bisericii. Niciun preot, după știința mea, nu a susținut că familia nu poate urma orice procedură dorește, a spus doar că nu ia parte la un ritual, care nu îi e propriu. Dacă familia are libertatea să incinereze cadavrul, ar trebui ca și preotul să aibă libertatea de a nu lua parte la respectivul ritual păgân.

Deși nu îi dorim una ca asta, dar dacă Radu Mazăre ar muri și familia ar decide să îl înmormânteze cu dansatoare de samba în fustițe de lambada, ar putea fi obligat vreun preot să ia parte la așa ceva și să țină slujba, ca parte din programul artistic?

Ritualul de înmormântare e parte dintr-o concepție mai largă, care e mai mult despre viață, decât despre moarte. Pentru Biserică, înmormântarea e o taină, ca și botezul, săvârșită de preot ca pregătire pentru viața de apoi. Coborârea în pământul, din care Dumnezeu l-a făcut pe om, imită felul în care au fost îngropate toate personajele biblice, în așteptarea învierii, după modelul hristic. Incinerarea într-un cuptor, urmată de pisarea oaselor cu un ciocan pneumatic (pentru că asta este procedura) nu poate fi înscrisă în credința creștină în înviere, nici nu urmează respectul pe care creștinii îl acordă trupului (fără a-l venera), ca „templu al Duhului Sfânt”. Prin ardere se realizează într-adevăr o păgână „trecere în neființă”, o neantizare, unirea cu nimicul universal. Sursele acestor concepții sunt fie gnosticismul, care vede în trup o închisoare pentru un spirit pur, care trebuie să se întoarcă la starea sa inițială, fie nihilismul, respectiv credința aproape demonică în necesitatea anihilării unei creații lipsite de sens.

Creștinismul oferă, prin ritualurile sale, o cale deopotrivă decentă și senină de înțelegere și „trăire” a morții. E o abordare de care nu par foarte pătrunși nici gloatele scrupuloase cu superstițiile, nici modernii, al căror simț practic nu duce nicăieri. Or fi bătrânii barbari, amatori de îngropăciuni și pomeni nesuferiți, dar simt în ei mai multă vitalitate, decât în tinerii, care ar vrea ca realitatea morții să fie extirpată steril din viețile lor, făuritorii civilizați au unei lumi deja moarte pe dinăuntru.

despre film, numai de bine

Cât despre cineastul Sergiu Nicolaescu, portretul făcut „curajos” abia după dispariție de Cristian Tudor Popescu, mi se pare exact. Talentul de propagandist al național-comunismului îl așează pe Sergiu Nicolaescu lângă Adrian Păunescu, celălalt corifeu al malformării ireversibile a creierelor românului, maeștrii ai manipulării, servite cu sârg, respectiv cu geniu poetic.

Din bogata filmografie a lui Nicolaescu rețin mai ales scenele de umor involuntar și prestațiile unor mari actori, care nu aveau unde juca în altă parte. Ironia sorții, ca și înmormântarea „maestrului”, pe care presa ar fi vrut-o tot un spectacol grandios cu mii de figuranți, să sfârșească tot în umorul involuntar al unui circ grotesc.

Cât despre ritualurile păgâne, la care preotul trebuie să aibă libertatea de a nu lua parte, cred că Dumnezeu e bun și milostiv cu toți, că are un plan mântuitor chiar și pentru cei născuți în alte religii, pentru cei ce nu L-au cunoscut, pentru cei ce L-au hulit și pentru cei ce îl urăsc. Planul acela trebuie să fie o taină încă și mai mare decât ritualurile ce ne-a fost dat să le păstrăm, fără a încerca să ne substituim acelei milostiviri.

Dumnezeu să-l ierte!

Povestea pericolului terorist a funcționat la americani chiar mai bine decât la noi. La noi a ținut câteva zile, la ei încă „mai vinde” după atâția ani. Între timp, gruparea radicală a neoconservatorilor a impus pachete legislative ca Patriot Act, care dau mână liberă autorităților să treacă la fapte, peste hotare, în teritorii cu juristicție discutabilă, ca Guantanamo, sau în interiorul granițelor americane. Adică dincolo de gardul, care trebuie să-i țină pe mexicani la ei în țară. Secole întregi de jurisprudență au fost călcate în picioare, incluzând aici principiul habeas corpus (al interdicției încarcerării cuiva fără prezentarea de dovezi), care la englezi e vechi de 700 de ani.

După ce l-a criticat pe Bush Jr că se comportă ca un pistolar mondial, Obama îi continuă practicile, care coboară mai departe „pământul celor liberi” în ochii celorlalți. De obicei, cei vizați sunt muritori de mâna a doua, de prin țări cu multe șosele neasfaltate, cărora nu le simte nimeni lipsa în presa internațională. În aprilie 2012, Obama a trecut și peste această graniță simbolică, aprobând asasinarea primului cetățean american. Anwar al-Awlaki avea toate semnalmentele unuia pentru care nu merită să te mai obosești cu citații, arestare, martori, probe și alte prostii. Purta fustă și barbă ca ale lui bin Laden, trăia în Yemen și era fundamentalist. Principala vină dovedită cert e că posta videoclipuri pe YouTube și statusuri pe Facebook, în care îndemna la jihad și acțiuni teroriste împotriva Americii. În rest, foarte multe acuzații de instigare a unor atacuri teroriste, din partea respectivului absolvent de Colorado University, cu masterat la San Diego și doctorat la George Washington University!

Iată ce ne comunică New York Times despre programul de rutină al președintelui american:

„Liderul guvernului se sfătuiește periodic cu generalii și consilierii săi din spionaj, și trece în revistă lista persoanelor pentru care aceștia solicită ca agenții din subordine să fie autorizați să le asasineze. Aceste întruniri au loc în fiecare marți, dacă președintele e în oraș”

După 11 Septembrie, guvernul SUA a creat un sistem național de securitate, care nu funcționează nici în baza Constituției, nici a Convenției de la Geneva, nici sub altă jurisdicție aplicabilă pe timp de pace sau de război, ci într-un sistem secret, creat de administrația Bush, și acum condus direct de Obama

Detalii aici. În schimb, Obama dă asigurări că țintele selectate sunt „alese cu grijă”, iar „forța mortală e folosită cu moderație”. Mult mai departe de țara procesomanilor, într-o cu totul altă lume, Mossadul își continuă propria tradiție, continuată anul acesta de o serie de cercetători și fizicieni iranieni, asasinați, inclusiv prin folosirea de automobile capcană. Evident, exigențele sunt cu totul altele în afara lumii occidentale, unde șirul de crime e prea lung pentru a mai putea îndrepta degetul spre cineva.

Indiferent ce cred modernii, principiile de drept nu vin din mințile unor filosofi progresiști, nici din mărinimia unor lideri politici. Ele au la bază principii morale, care își au originea în credința religioasă. În absența acestui tip de morală, fără arbitrul conștiinței, care are deasupra un Dumnezeu, legea e ușor transformată în sofistică și modificată după propriul interes. Cine nu a fost îngrijorat când Obama a luat în râs creștinismul, inclusiv o predică a lui Hristos, ar putea revedea acum cu alți ochi această zeflemea arogantă a președintelui american:

„Indiferent ce am fost odată, nu mai suntem o națiune creștină, cel puțin nu numai (…) Ce pasaje din Scriptură ar trebui să ne conducă politicile publice? Să alegem Leviticul, care sugerează că sclavia e în regulă și că e abominabil să mănânci creveți? Sau putem să ne luăm după Deuteronom, care sugerează să îți lapidezi copilul, dacă se abate de la credință. Sau să rămânem la Predica de pe Munte, un pasaj, care e așa de radical, că e greu de grezut că ar putea fi aplicat păstrând în existență actualul Minister al Apărării? Deci înainte să ne ia valul, să citim Biblia.”

Creștinul care citește cartea de căpătâi a Islamului va fi uimit de frecvența și de tonul admirativ cu care sunt pomenite mai multe personaje biblice. În special pentru Iisus Hristos, Coranul menține un respect profund, socotindu-l cel mai important profet de până la Mahomed. Coranul neagă însă natura divină a lui Hristos, ca fiu al lui Dumnezeu, acuzându-i pe adepții săi că i-au denaturat ulterior mesajul.

Ideea de forță a Coranului e aceea a unui monoteism pur, Allah nefiind altul decât Dumnezeul recunoscut de evrei și creștini, de la Avraam încoace. De altfel, creștinii de limbă arabă folosesc tot numele Allah atunci când traduc Biblia.

170. „O, voi oameni! Trimisul v-a adus vouă Adevărul de la Domnul vostru, deci credeți și va fi mai bine pentru voi! Și dacă tăgăduiți, (tot) sunt ale lui Allah cele din ceruri și de pre pământ, iar Allah este Atoateștiutor și Înțelept.
171. O, voi oameni ai Scripturii! Nu exagerați în privința religiei voastre și nu spuneți despre Allah decât adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Său pe care El l-a trimis Mariei și un duh de la El. Credeți, așadar, în Allah și în trimișii săi. Și nu spuneți „Trei!”. Opriți-vă de la aceasta și va fi mai bine pentru voi. Allah nu este decât un Dumnezeu Unic. Slavă Lui! Să aibă el un copil?” (Coran, 4: 170-171, Surat An-Nisa)

După cum se poate vedea chiar din acest prim citat, apar aluzii cu privire la nașterea miraculoasă din fecioară, prin intervenția lui Dumnezeu, dar și două dogme creștine: viziunea din Evanghelia lui Ioan asupra Logosului – Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu – și menționarea explicită a Duhului Sfânt. Cum e de așteptat, Coranul neagă acestui duh caracterul de persoană a Sfintei Treimi. Exegeții musulmani, ca și cei evrei, de altfel, au dificultăți în a explica pluralul din textele proprii, care relatează Geneza:

7. Și le vom povesti Noi, în deplină cunoștință, căci Noi nu am fost (niciodată) absenți!
11. Noi v-am creat și v-am dat chip și le-am zis îngerilor: ”Prosternați-vă înaintea lui Adam!” Și s-au prosternat ei afară de Iblis, care nu a fost printre cei care s-au prosternat.
12. L-a întrebat: „Ce te-a oprit să te prosternezi, când ți-am poruncit?” A răspuns: „Eu sunt mai bun decât el! Pe mine m-ai făcut din foc, iar pe el l-ai făcut din lut!”
13. A grăit (Allah): „Coboară de aici, ca să nu te mai arăți semeț aici. Deci ieși afară și tu vei fi dintre cei vrednici de dispreț!”. (Coran, 7:11-13, Surat Al ‘A’Raf)

Demonologia și angelologia islamice sunt dintre cele mai bogate, completând cu exuberanța imaginarului arab corpul de învățătură mistică al creștinilor și iudeilor. Ca și în Biblie, Diavolul e prezent în momentele cheie sub două nume. Șeitan e autorul ispitirii din Grădina Raiului, fără a avea forma unui șarpe, o denumire care derivă cu siguranță din Satan. Omologul lui Lucifer e Iblis, îngerul care cade din propria trufie. Ca o inovație, Iblis nu cade pentru că aspiră să fie ca Dumnezeu, ci pentru că nu acceptă să admire omul, ultima creație a lui Dumnezeu. În versetele imediat următoare, Dumnezeu fixează și limitele în care acest înger căzut se poate manifesta, „fiind îngăduit” pentru a ispiti oamenii doar până la învierea acestora. Pe o treaptă inferioară a răului sunt tot felul de spirite – djini.

Ierarhiile îngerești au fost dezvoltate ulterior de teologii musulmani, în special de sufiți, dar iată exemple și de îngeri menționați de Coran:

98. „Acela care este dușman al lui Allah, al îngerilor Săi și al trimișilor Săi, al lui Gavriil și al lui Mihail să știe că Allah e dușmanul necredincioșilor!” (Coran, 2:98, Surat Al-Baqara)

De altfel, îngerul Gabriel e creditat a-i fi inspirat întregul Coran lui Mahomed, în timpul unei viziuni mistice.

Principalele povestiri ale Vechiului Testament (Tanacul evreiesc) sunt prezentate într-o formă succintă, ca pentru un public deja familiarizat cu ele.

26. „O, fii ai lui Adam! Noi v-am dat vouă straie care să vă acopere goliciunile, ca și podoabe. Dar veșmântul smereniei, acesta este cel mai bun! Acesta este (unul) dintre semnele lui Allah; poate că ei își vor aminti!” (Coran, 7:26)

Apar astfel mai toate personajele Vechiului Testament. Iată de pildă o mențiune interesantă pe marginea istoriei lui Cain și Abel (Qabil și Habi)

32. „De aceea am prescris Noi pentru fiii lui Israel că cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ, este ca și când i-ar ucide pe toți oamenii, iar cel care lasă în viață un suflet este ca și cum i-ar lăsa în viață pe toți oamenii.” (Coran, 5:32, Surat Al Ma’Ida)

La fel e rezumat și episodul Exodului din Egipt al poporului condus de Moise, împărțirea Mării Roșii, adorarea vițelului de aur și hrănirea miraculoasă. (Sura Al Baqara).
Dintre personajele Noului Testament sunt de asemenea menționate chiar și cele aparent secundare. De pildă Zaharia, preot levit ce slujea în templu, e vestit printr-un miracol de nașterea fiului său, Ioan Botezătorul:

39. „Atunci, l-au chemat îngerii, în vreme ce se ruga, stând în picioare, în templu, (zicându-i): „Iată că Allah ți-l vestește pe Yahya, care va adeveri un cuvânt al lui Allah. (Și el va fi) un bărbat nobil, neprihănit, un profet dintre cei evlavioși.” (Coran 3:39, Surat Al Imran).

La fel sunt pomeniți părinții Fecioarei Maria, Ioachim (Imran) și Ana. Mai mult, Coranul ține să protesteze împotriva defăimărilor cărora îi era supusă Fecioara Maria de tradițiile populare evreiești, ce se vor regăsi ulterior în cărți incluse în Talmud:

155. „(Noi i-am blestemat) din pricina încălcării legământului lor și necredinței lor în revelația lui Allah și uciderii de către ei a profeților pe nedrept. (…)
156. Și din pricina necredinței lor și a clevetirilor grele pe seama Mariei.
157. Și din pricina vorbelor lor: „Noi l-am omorât pe Mesia Isus, fiul Mariei, trimisul lui Allah!”, în vreme ce ei nu l-au omorât, nici nu l-au răstignit pe cruce, ci a fost făcut (cineva) să semene cu el! Cei care au avut păreri diferite în privința lui (Isus), au fost în îndoială (în legătură cu moartea lui); ei nu au avut conoștință sigură despre ea (moartea lui), ci doar au urmat unor presupuneri. De bună seamă nu l-au omorât.” (Coran, 4:155-157, Surat An Nisa)

Este posibil ca formula Mesia (Mântuitor) să fie preluată în lumea arabă fără deplină înțelegere. Sau, cum ar spune proverbul românesc, gura păcătosului adevăr grăiește. Dincolo de acest titlu asociat lui Iisus, e limpede venerația pe care Coranul i-o acordă, dar și refuzul de a accepta amestecul dintre Dumnezeu și creație.

42. „Îngerii au zis: O, Maria! Allah te-a ales și te-a făcut curată. El te-a ales peste femeile lumilor!”
45. „Îngerii au zis: O, Maria! Allah îți vestește un Cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa, fiul Mariei, măreț în această lume ca și în lumea de Apoi și unul dintre cei mai apropiați (de Allah).”
46. „El le va vorbi oamenilor din pruncie, la fel și când va fi bărbat între două vârste și va fi dintre cei evlavioși” (Coran, 3:42, Surat Al Imran)

Potrivit Coranului, Hristos se naște nu din intervenția Tatălui, ci prin simpla poruncă „Fii!”, devenind în mod explicit un nou Adam:

59. „Înaintea lui Allah, Isus este asemenea lui Adam, pe care El l-a făcut din lut și apoi i-a zis lui „Fii” și el a fost.” (Coran 3:59)

Urmează apoi un apel la înțelegere între creștini și musulmani („supuși”)

64. „Spune: O, voi oameni ai Scripturii, veniți la un cuvânt comun între noi și voi: să nu-L adorăm decât pe Allah, să nu-l asociem cu nimic, să nu ne luăm unii pe alții drept dumnezei, în afară de Allah. Apoi dacă ei vor întoarce spatele, spuneți-le: Mărturisiți (cel puțin) că noi suntem supuși!” (Coran 3:64)

Dacă islamul recunoaște minunile (inclusiv învierile unor persoane) și Înălțarea la cer a lui Hristos (fără episodul răstignirii și învierii), încă și mai surprinzător e episodul celei de-a doua veniri. Eshatologia islamică e una luxuriantă, împărțită în mai multe școli de gîndire cu viziuni diferite, unele dintre ele nesfiindu-se să folosească Apocalipsa și alte revelații creștine pentru a-și nuanța tabloul soteriologic. Coranul vorbește explicit despre o a doua venire a lui Hristos, ca despre un semn indispensabil al vremurilor de pe urmă. Felul în care e interpretată această venire e acela de a aduce mărturie chiar împotriva creștinilor și de a chema la întoarcerea către un Dumnezeu unic. Apocalipsa musulmană mai include un personaj – Mahdi, care instituie o împărăție temporară înainte Judecății, și în care minorități musulmane au văzut fie un personaj istoric (trecut, dar mai ales viitor) fie chiar unul și același personaj cu Iisus (interpretare regăsită în rândul minorității șiite).

57. „Și când a fost dat fiul Mariei ca pildă, atunci neamul tău s-a veselit” (…)
59. „El nu este decât un rob, asupra căruia Noi ne-am revărsat harul Nostru și din care am făcut o pildă pentru fiii lui Israel.
60. Și de am fi voit Noi, am fi făcut în locul vostru îngeri care să vă urmeze pe pământ.
61. Și el va fi un semn pentru Ceas; deci nu vă îndoiți în privința lui și urmați-mă pe mine, căci aceasta este o cale dreaptă!” (Coran, 43:57, Surat Az Zujhruf)

Islamul, martorul neașteptat al creștinismului

Precizare: După cum probabil s-a înțeles, articolul de față e scris de un creștin (ortodox). Considerațiile mele nu au intenția de a leza sensibilitățile religioase ale nimănui, fiind adresate celor care au o curiozitate exclusiv intelectuală, nu polemică. În ultima vreme religiei a început să îi fie redescoperită miza politică, în special în contextul disputelor din Orientul Mijlociu. Au apărut articole și chiar site-uri întregi defăimătoare, care scot din context diverse pasaje, pentru a diaboliza o credință sau alta. Găsesc asemenea practici nu doar periculoase, dar și dezgustătoare. Nu sunt nici relativist nici sincretist, am precizat poziția asumată din care scriu, dar eventualele comentarii agresive ori care incită la dispreț sau ură chiar nu își au rostul aici.

Există mai multe moduri de a te apropia de Coran, pentru cineva care nu e aderent al religiei musulmane. Citit cu ochii unui modern critic și sceptic, cartea e descumpănitoare. Nedumerește mai ales lipsa de coerență și de curgere logică, obișnuite cititorului de formație occidentală. Pasaje binecunoscute creștinilor apar abia sugerate, fără o ordine între diversele sure (cărți) componente. Astfel, Geneza sau fuga din Egipt apar în momente aleatorii ale cărții, asupra unor episoade se revine în mod obsesiv ca termen de comparație, fără ca firul narațiunii să ducă undeva. De fapt, în Coran nu există deloc un fir narativ, doar o succesiune de pilde orale și imprecații, amintiri și frânturi de dialog. Într-un fel, cartea e asemănătoare intertextualității de pe internet sau unor povestiri moderne. Evident că o asemenea lectură dizolvantă nu ajută nici Coranul nici cititorul, o asemenea abordare fiind contraproductivă pentru orice text religios sau folcloric.

Există însă și un mod empatic de a te apropia de Coran, și cred că aceasta e calea pe care am urmat-o. Nu poți să nu ai respect pentru cartea care a marcat un miliard de pământeni, care a învățat triburile nomade din nordul Africii un mod moral de conduită, cartea care a inspirat fabuloasele civilizații ale maurilor din Spania medievală, care a clădit metropole și centre universitare ca Damascul, Bagdadul, care a reconfigurat Istanbulul, Ierusalimul și atâtea altele. Sau față de cartea care a inspirat incomparabila ospitalitate și solidaritate islamică. Dar dincolo de aceste rezultate practice, insuficient cunoscute și respectate în lumea occidentală, rămâne efortul sincer al căutării lui Dumnezeu. În truda aproape obsesivă cu care e căutată divinitatea se aud ecourile versului arghezian „Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”.

Coranul e una din rarele opere ale unui analfabet: profetul Mahomed își mărturisește de mai multe ori neștiința de a scrie sau a citi, și folosește acest detaliu biografic drept argument că nu s-a inspirat din alte scrieri. Ca și în cazul Bibliei, punerea efectivă pe hârtie s-a făcut ulterior de către adepții săi, din teama ca textul să nu se piardă sau denatureze. Dar cartea rămâne un monument de oralitate, ca o colecție de poeme cu vers alb, recitate beduinilor adunați în jurul focului.

Dacă analizăm conținutul Coranului, dincolo de stratul său folcloric, e imposibil să nu constatăm că islamul a fost la origini o sectă creștină, așa cum și creștinismul a pornit ca o sectă mozaică. Inovațiile aduse sunt destul de mici, creștinii ar fi uimiți să constate că din textul Crezului elaborat la Nicea și Constantinopol, un musulman ar fi de acord cu cea mai mare parte. Dar creștinul foarte sigur pe el în probleme dogmatice ar trebui să nu uite că a fost nevoie de peste 50 de ani pentru ca episcopii creștini (între ei, câțiva din cei mai mari teologi din istorie) să se pună de acord în privința formulărilor din textul Crezului, ce nu depășește o pagină. Iar aici vorbim doar de perioada dintre cele două concilii ecumenice majore, asemenea întruniri, în cadrul cărora era condamnată câte o erezie au continuat vreme de sute de ani, în fapt, disputele rămânând vii până în zilele noastre.

Textul Crezului creștin a fost elaborat în 325 (Nicea) și 381 (Constantinopol), unul din obiectivele majore ale primului conciliu fiind condamnarea Arianismului. Episcopul creștin Arie al Alexandriei (Egipt) a lansat o interpretare proprie asupra divnității. Arie susținea că există o diferență majoră între Tatăl și Fiul, că Fiul nu a existat din totdeauna, ci a fost creat, fiind deci inferior Tatălui. Arianismul, pornit la mijlocul secolului al treilea din Orientul Mijlociu, a persistat sute de ani, fiind îmbrățișat chiar și de împărați ai Imperiului Roman. Având în vedere răspândirea lentă a informației în acele vremuri, nu e exclus ca ecourile arianismului să fi ajuns în Peninsula Arabică în secolul șapte, când apare Islamul. E limpede din chiar forma prescurtată în care Mahomed face referire la istorisiri biblice că ascultătorii săi le cunoșteau deja. Fără să își propună asta, islamul e un martor al impactului pe care revelația creștină l-a avut asupra oricui a auzit-o și asupra circulației orale a respectivelor istorisiri. Astfel, excluderea moștenirii culturale islamice din patrimoniul monoteismului avraamic, prin formula „civilizația iudeo-creștină” e fie nedreaptă fie dovadă de ignoranță.

Deși arianismul a fost condamnat ca erezie de marii teologi ai creștinătății, ecourile sale, nu totalmente lipsite de justificări în Scriptură, nu s-au stins. Există cel puțin un cult creștin care îmbrățișează această doctrină, anume Mișcarea Martorilor lui Iehova, apărută în America în urmă cu doar câteva secole. Puțini dintre adepții acestei foarte active mișcări misionare sunt conștienți că sunt de acord cu mai toate preceptele dogmatice ale lui Mahomed. (Am această plăcere sadică de a le da vestea de fiecare dată când mă abordează și de fiecare dată au refuzat să creadă și au fost uimiți.)

ecourile tribale

Mulți dintre cei care critică (de cele mai multe ori interesat) islamul o fac subliniind pasajele referitoare la femei și violență din Coran. Și aici, informația trebuie contextualizată. Texte cumplite sau cel puțin șocante se găsesc și în Vechiul Testament și în Talmud (care e contemporan Coranului, deși există mulți creștini convinși că ar fi anterior Bibliei). Așa cum am spus, a scoate din context citate șocante nu ajută la nimic și arată cel mai ades rea credință. Trebuie înțeles că auditoriul surelor din Coran era format din beduini și păstori arabi, care practicau o religie păgână, politeistă, pentru care poruncile date de profet erau prima formă de legislație pe care o cunoșteau, reprezentând un progras cu adevărat revoluționar. Ca și în cărțile evreiești de pe vremea lui Moise există numeroase indicații privind igiena, conduita în relațiile de familie, cu semenii, prescripții alimentare. Din acest punct de vedere, multe interdicții sau cerințe din Coran amintesc tonul din Deuteronom sau Levitic, cărți pe care de asemenea foarte puțini creștini le au în vedere când își reprezintă propria religie, dar care ar putea fi citate cu uimire de cei de alte religii.

Având în vedere imaginea femeii musulmane, acoperite cu văl, mulți ar fi surprinși să afle că în țări precum Iran sau Egipt, această practică vestimentară nu era nici pe departe așa de răspândită în urmă cu o jumătate de secol. Încă și mai surprinzătoare e referirea absolut vagă la această ținută din cartea sacră a Islamului. Coranul nici măcar nu menționează în mod explicit vălul, ci face o trimitere aluzivă, într-o jumătate de verset în întreaga carte, trimitere, ce poate fi interpretată în fel și chip:

30. „Spune dreptcredincioșilor să-și plece privirile lor și să-și păzească pudoarea lor!”(…)
31. „Și spune dreptcredincioaselor să-și plece privirile lor și să-și păzească pudoarea lor, să nu-și arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, și să-și coboare vălurile peste piepturile lor! Și să nu-și arate frumusețea lor decât înaintea soților sau a părinților soților lor sau a fiilor lor (…)” (Coran, 24:30, Surat An Nur)

(versetul e mult mai amplu)

În privința relației dintre femei și bărbați, Coranul instituie însă inegalități clare între femei și bărbați, acceptă poligamia, ca formă de protecție a femeilor, permisă doar celor foarte înstăriți, dar și violența în cuplu:

223. ”Soțiile voastre sunt ogor pentru voi. Veniți la ogorul vostru când și cum voiți, însă pregătiți-vă sufletele voastre mai înainte de aceast și fiți cu teamă de Allah și să știți că vă veți întâlni cu el” (Coran 2:223, Surat Al Baqara)

Ca în multe societăți tradiționale, căsătoria e văzută ca o chestiune preponderent materială. De altfel, nici în lumea creștină, căsătoria nearanjată de familie, motivată de rațiuni sentimentale, nu are mai cult de câteva secole:

34. „Bărbații sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităților deosebite cu care i-a dăruit Allah și datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor (…)” (Coran, 4:34, Surat An Nisa)

Egalitatea între sexe eu una orwelliană:

228. „Ele au drepturi egale cu obligațiile lor, după cuviință. Dar bărbații au o treaptă peste ele.” (Coran 2:228, Surat Al Baqara)

Violența împotriva femeilor e recomandată ca metodă educativă:

34. Pe acelea de a căror neascultare vă temeți, povățuiți-le, părăsiți-le în paturi și loviți-le. Dar dacă ele revin și ascultă de voi, atunci nu mai căutați pricină împotriva lor. (Coran, 4:34, Surat An Nisa)

Sunt dictate mai multe pedepse corporale, inclusiv lapidarea, preluată din tradiția evreiască:

2. „Pe cea care preacurvește și pe cel care preacurvește biciuiți-i pe fiecare cu câte o sută de lovituri”. (Coran, 2:24, Surat An Nur)

Sistemul juridic musulman, bazat pe Sharia, e însă unul supus interpretărilor. De pildă, în cazul versetului de mai sus, învinuitul poate scăpa nebiciuit dacă jură că e nevinovat.
De altfel, incoerența e asumată explicit în Coran, care e o carte adresată credinței, nu logicii:

106. „Dacă Noi anulăm un verset sau îl facem uitat, aducem altul mai bun decât el sau asemenea lui. Nu știi că Allah are putere peste toate?” (Coran, 2:106, Surat Al Baqara)

În ce privește relația cu evreii și creștinii, Coranul recomandă în general moderația și toleranța, fapt pentru care stau mărturie secolele în care, de pildă, evreii au trăit feriți de persecuții în marile citadele musulmane. Chiar și supraviețuirea și înflorirea creștinismului în tările române ocupate de otomani e o dovadă în plus că fundamentalismul e un fenomen absolut modern. Chemările la luptă sunt aproape mereu nuanțate de apeluri la înțelegere cu restul monoteismelor, în special cu creștinii:

190. „Luptați pe calea lui Allah împotriva acelora care luptă cu voi, dar nu începeți voi lupta, căci Allah nu-i iubește pe cei care încep lupta.” (Coran, 2:190, Surat Al Baqara)

Chemările cele mai războinice îi vizează de obicei pe politeiști:

193. „Luptați-vă cu ei până ce nu va mai fi necredință și credința va fi numai în Allah! Dar dacă ei contenesc, atunci nu mai există vrăjmășie împotriva celor nelegiuiți.” (Coran 2:193)

Pentru creștini, tratamentul indicat e unul mai curând amabil:

46. „Nu discutați cu oamenii Cărții decât în felul cel mai frumos, afară de aceia dintre ei care sunt nelegiuiți (cu voi). Și spuneți: Noi credem în ceea ce ni s-a trimis nouă și vi s-a trimis și vouă! Domnul nostru și Domnul vostru este unul singur și noi Lui îi suntem supuși („musulmani”)” (Coran 29: 46, Surat Al Ahqaf)

de ce e mai previzibilă o islamo-democrație, decât o Reformă de tip protestant

Cum spuneam, prescripțiile privind traiul de zi cu zi și relațiile cu semenii nu sunt cu mult mai surprinzătoare decât texte ale Vechiului Testament și, cu siguranță, decât unele indicații din Talmud. Ele trebuie înțelese în contextul epocii și tradițiilor popoarelor respective. Cei care sunt sceptici în privința perspectivelor democratice ale societăților musulmane sunt contraziși chiar de precedentele istorice, când popoare cu această religie au cunoscut secole de prosperitate și superioritate tehnologică față de societățile europene, pe care le depășeau și în privința civilizației generale și în privința toleranței. Apelurile constante la conștiința personală, la săvârșirea faptei bune, la compasiune și justiție din Coran sunt suficiente pentru a permite înflorirea unui tip moderat de societate. Modelul creștin-democrației, care a parcurs un drum foarte lung și o transformare din era teribilă a cruciadelor până acum, poate fi o cale de urmat, una chiar plauzibilă pentru lumea musulmană.

Există însă ceva în Coran care îl face puțin susceptibil la perspectiva unei Reforme de tipul celei ce a născut protestantismul. Încurajați de veniturile mari și facile din petrol, emirii saudiți au încercat încurajarea unei forme proprii de islam reformat: wahabismul. Acesta are ca unic punct de contact cu protestantismul accentul pe care îl pune pe textul scris. Dar textualitate nu rezolva problema modernizării în cazul islamului, un text de factură preponderent poetică putând fi manipulat spre bine sau spre rău. Marea problemă a islamului în raport cu modernitatea e caracterul Coranului ca mărturie patetică de credință. Biblia a putut fi tratată de lumea protestantă în chip rațional, tradusă în limbaj aproape laic pentru că substanța densă a parabolelor evanghelice a permis și o asemenea abordare. Un Coran văduvit de poezia limbii arabe, de patosul unei credințe trăite cu inima, rămâne probabil la fel de lipsit de substanță cum l-a perceput Schopenhauer, cel care se plângea că nu a găsit în paginile lui nici măcar o idee inteligentă. Aceasta e o abordare sortită din start eșecului, Coranul nu are altă șansă decât să rămână un monument poetic al trăirii sentimentului religios, fără alte explicații.

virusul european al islamismului

În urma sosirii colonizatorilor europeni în cele două Americi se estimează că au murit peste o sută de milioane de indigeni. Cifra e teribilă, nemaifiind depășită decât de crimele sistematice ale regimurilor comuniste. O parte din victime au pierit în masacre de neiertat al „conquistadorilor” înarmați cu sabie și uneori și biblie. Dar cea mai mare parte au pierit la contactul cu viruși de pe bătrânul continent, cărora nu erau pregătiți să le facă față. Se murea pe capete de gripă spaniolă, pojar, varicelă și alte boli, astăzi banale.

Apariția islamului radical, a islamismului, nu e departe de această experiență și are exact aceeași sursă. Până în secolul XX, lumea musulmană a oferit destul de rar exemple de extremism, cele mai notorii, ca răspuns la invaziile cruciaților vest-europeni. În secolul XX, în urma reușitei conspirației bolșevice, URSS devine prima societate în care e experimentată o formă brutală de etatism comunist. Ca răspuns la criza americană, ce părea să prevestească sfârșitul capitalismului, și la modul în care fusese implementat socialismul în Rusia, în Europa apare o altă formă de socialism, fascismul, de astă dată cu unele coloraturi locale creștine și militariste. Ca și în cazul colonialismului, și în cel al celor două totalitarisme, lumea islamică s-a văzut târâtă fără posibilitatea refuzului.

Islamismul a apărut din infestarea tradiției musulmane cu virusul socialist și ca reacție la diferite forme de colonialism ori injustiții și ingratitudini ale marilor puteri. Cine e curios cum de era posibilă radicalizarea unor întregi grupuri sociale în preajma celui de-al doilea război mondial, poate urmări pe internet un miting electoral al lui Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah („Partidul lui Dumnezeu”). Plaja electorală căreia i se adresează această grupare radicală din Liban sunt milioanele de refugiați palestinieni, ce trăiesc în această țară și localnici solidari cu ei. Mi s-a părut izbitoare asemănarea dintre discursurile acestuia și adunările Gărzii de Fier, din perioada ei de maximă popularitate (și decădere ideologică). Același discurs gol, monomaniacal, același cult al martiriului și fanatismului, al purificării prin acte eroice, al coeziunii naționale, un colectivism disciplinat ca răspuns la frustrări individuale (reale). Pentru ambele grupări s-au putut găsi deci justificări în Coran, respectiv în Biblie, după cum tot în respectivele cărți s-au găsit și resurse pentru acte de maximă omenie.

Putem medita la asemenea folosiri în scopuri politice ale unor texte sacre, păstrând în vedere că în urmă cu doar câteva decenii Europa întreagă era cucerită de retorici similare. E greu de spus dacă Europa va ieși din vraja socialismului, sau dacă acesta nu va reuși să dizolve progresiv întreaga civilizație europeană, prin formele lui mai noi și mai insidioase. Pentru moment, anticorpii Europei, reprezentați printr-o tradiție a societății civile, a statului de drept, a contractualismului, au reușit să țină la distanță radicalismul.

Rămâne de văzut dacă și lumea musulmană va găsi anticorpi împotriva confiscării politice a sentimentului religios și implicit o cale moderată spre modernitate. Punțile oferite de stânga – multiculturalismul și secularismul, adică transformarea laicității în doctrină de stat și asumarea implicită a ateismului – se dovedesc a fi mai mult niște obstacole. Paradoxal, o înțelegere a celuilalt, mediată chiar de propria religiozitate, e o cale mai firească și mai ferită de ipocrizie. Iar cunoașterea reciprocă e un prim pas.

Am găsit ceva frumos pentru seara de Paște, între atâtea grozăvii și urâțenii. E un interviu dat de arhiepiscopul Lazar Puhalo, un sârb născut în Canada. Unele dintre vederile sale (exprimate cu altă ocazie, nu în acest interviu) ies din cadrul revelației biblice: consideră evoluționismul o teorie dovedită, e convins că e probabil să întâlnim extratereștri, se lansează în critici, cam hazardate, ale capitalismului sau în speculații despre inexistența fizică a lui Adam și a Evei. Dar dincolo de aceste vederi excentrice, se simte stofa unui teolog profund. Așa că să ne concentrăm pe lucrurile importante pe care le are de transmis:

Înclinația pentru etică e o deformație catolică, moștenită de protestanți, spune arh. Lazar. Marii teologi ai Apusului, Anselm de Canterbury și Toma D’Aquino, erau latiniști influențați de dreptul roman, prin urmare se concentrau foarte mult pe latura juridică, încercând să îndrepte omul prin reguli morale și interdicții. Dar morala poate cădea în erezie, dacă substituie viața întru Hristos, spune Puhalo. Mândria și judecarea celuilalt sunt urmări ale acestei atitudini.
Interpretarea dată lucrării lui Hristos e de a oferi un model de vindecare, care se poate face prin recunoașterea unuia în suferința celuilalt. Păcatul e considerat de asemenea o suferință, care are nevoie de un Vindecător.

Misterul mântuirii e împărtășirea suferinței omenirii de către un Dumnezeu iubitor.

Hristos nu moare pe cruce pentru a da satisfacție unui zeu mânios, nici pentru a plăti prețul păcatului perechii primordiale, ceea ce ar presupune existența unei legități sau instanțe superioare lui Dumnezeu (viziunea gnostică). Doctrina ispășirii păcatelor apare în lumea catolică în jurul anului 1100, în atmosfera aristotelică a scolasticii. În filonul ei profund, credința creștină ar trebui să urmeze exemplul înțelegerii și experimentării umanității din om de către Hristos, continuând această căutare vindecătoare a umanului în puritatea lui.

Paște fericit, oameni buni!

Motto: “Idealismul meu e mai real decat realismul lor, care nu poate explica nici a suta parte din faptele reale, intamplate cu adevarat” (FM Dostoievski, in 1868)

(Articolul e episodul 2 din seria Revolutia Romana si dusmanii ei.)

intr-o istorie neintrerupta a jertfei
Cota cea mai inalta atinsa de Revolutia Romana a fost aceea a unei miscari spontane de renastere spirituala. Cele mai profunde motivatii si gesturi in cadrul ei au fost de natura moral-religioasa. Si, oricat de la moda ar parea pentru unii fronda anti-ecleziastica, stratul cel mai profund al romanilor e cel crestin.
De la instaurarea comunismului de catre ocupatia sovietica in 1944 si pana la aparenta lui disparitie s-a murit neincetat impotriva acestui regim impus: in lagare de munca fortata, in inchisori, in munti, iar dupa ce represiunea a luat forme mai perfide, s-a murit in spitale de psihiatrie, in incercarea de a trece Dunarea inot si, in ultima instanta, in strada.
Numit de regele Mihai prim-ministru al unui guvern de uniune nationala, generalul Nicolae Radescu (al carui mandat a durat doar trei luni) rostea in direct la radio ultimul discurs liber preluat de mass-media romaneasca. Nimeni nu avea sa stie ca va urma o tacere publica de 45 de ani. Era 24 februarie 1945, razboiul nu se incheiase, trupele sovietice erau deja in tara. Referirea la originea alogena a promotorilor comunismului e una care trebuie inteleasa in contextul retoricii de razboi, dar descrierea pe care acest patriot adevarat o facea comunismului avea sa ramana valabila in fata istoriei:

“Cei fara neam si fara Dumnezeu, asa cum i-a botezat poporul, au pornit sa aprinda focul in tara si s-o inece in sange. O mana de insi, condusi de doi venetici, Ana Pauker si ungurul Luca (Vasile Luca, nascut Luka Laszlo, ministru comunist al Finantelor, n.m.), cauta prin teroare sa supuna neamul.” (generalul Nicolae Radescu, prim-ministru)

Cei “fara neam si fara Dumnezeu” aveau sa faca intre 500.000 si 2.000.000 de victime prin exterminare directa si impingere in exil, ceea ce inseamna cam toata elita tarii, intr-o pondere care depaseste proportia decimarii. Spre cinstea acestei tari, Romania a avut cea mai ampla si mai indelungata miscare de partizani din Europa. Vreme de doua decenii s-a luptat cu arma in mana impotriva trupelor de Militie si Securitate in Fagaras, Apuseni, muntii Banatului, oriunde relieful a oferit o ascunzatoare, din Maramures pana in Dobrogea.
Decat sa poarte tricouri cu un asasin precum Che Guevarra, tinerii ar putea invata despre eroi adevarati cum au fost Ion Gavrila Ogoranu, Gheorghe Arsenescu sau Toma Arnautoiu. La manastirea Sambata de Sus exista un monument al partizanilor si se face in fiecare vara o comemorare religioasa a acestor romani. E o dovada de intelegere subtila a istoriei, din partea unei elite preotesti.
Chiar si dupa ce Nicolae Ceausescu a renuntat oficial la a mai avea detinuti politici (unii erau eliberati dupa 17 ani de regim de exterminare), zeci de mii de tineri au murit, de pilda, impuscati in incercarea de a trece Dunarea inot, pentru a scapa din “paradisul clasei muncitoare”. Alteori, asasinatul cobora in zone mai obscure: inginerul Gheorghe Ursu, arestat in anii ’80 pentru ca tinea un jurnal, a fost omorat in detentie de un puscarias de drept comun, la cererea Securitatii.
“ce i-ar folosi omului…”
Cei care s-au opus deschis comunismului au inteles ca invazia sovietica si generatia autohtona de cozi de topor care i-a urmat erau diferite de orice alta cucerire cunoscuta in istorie. Era pentru prima data cand un cuceritor nu se mai multumea cu bunurile sau cu viata celui cucerit. Comunismul era primul regim care ataca sistematic modul de gandire, modelele si credintele: viza insusi sufletul fiecarui om. Si nu e vorba de o speculatie, un fost luptator in munti, Ion Gavrila Ogoranu, a descris miza confruntarii exact in acesti termeni, iar perceptia sa a fost aproape unanim impartasita intre detinutii politici. Forma cea mai atroce a reeducarii a fost fenomenul Pitesti, o versiune extrem de violenta a depersonalizarii prin indoctrinare cu formule ale unui ateism virulent, cazut dincolo de limitele umanului. Pentru restul detinutilor (iar in regimurile comuniste, toti cetatenii au de facto acest statut) reeducarea si crearea “omului nou” au luat forma deceniilor neintrerupte de propaganda: rescriere a istoriei, ideologizarea tuturor orelor de curs (in cazul elevilor), a divertismentului, de la muzica, la literatura si film (pentru toata populatia).
Nimeni dintre cei care a(m) trait cat de putin epoca nu a scapat neatins, nepervertit intr-un fel sau altul. Asa cum dintr-un razboi conteaza mai putin invingatorul cat supravietuitorul, din comunism (ca din orice incercare apocaliptica) se poate considera supravietuitor doar cel care scapa cu mintea intreaga. Cei care au fost de la inceput constieni de aceasta miza ies din sfera simplului detinut politic, caci oricine lupta pentru sufletul lui nu intr-o batalie politica lupta.
S-au pastrat numele a peste 2500 de preoti si calugari inchisi (Peste 70% erau ortodocsi, cu mentiunea ca in cazul greco-catolicilor s-a incercat chiar varianta exterminarii). Pentru acestia si pentru foarte multi dintre cei care si-au regasit credinta dincolo de gratii, confruntarea cu forma cea mai agresiva de ateism a insemnat o experienta religioasa. A aparut astfel o intreaga generatie de sfinti ai inchisorilor, marturisitori ai adevarului crestin pana in ultima clipa a vietii.
Acestia au fost crestini cu adevarat pentru ca au luat in serios cuvintele Mantuitorului:

“Ca tot cel ce va voi sa-si scape viata, o va pierde; iar cel ce-si va pierde viata pentru Mine si pentru Evanghelie, acela o va mantui. Ca ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga si sa-si pagubeasca sufletul?” (Marcu, cap 8, vs 36)

Dupa anihilarea (fizica sau sociala a) oponentilor, regimul a incercat obtinerea complicitatii din partea populatiei. In anul 1964, cand se dicta amnistierea detinutilor politici, trecuse deja intervalul unei generatii sociologice. Obligand prin decretul din 1968 toate femeile sa se transforme in producatoare de copii pe banda rulanta, Ceausescu visa la aparitia unei generatii, crescute in captivitate, care sa ii indeplineasca planul. Generatia care nu cunoscuse niciodata libertatea, care nu avea nici macar un termen de comparatie pentru ce i se intampla, era departe de generatia luptatorilor din munti. Se incolona de cu noapte la cozile la lapte, carne (in general, la orice), nu gasea nimic neobisnuit ca erau interzise bibliile, ca icoanele erau inlocuite cu tablourile lui Ceausescu sau ca Mos Craciun devenise Mos Gerila. Protesta doar pe infundate cand se daramau fabuloasa manastire Vacaresti sau atat de iubita biserica Sfanta Vineri. Exact ca in descrierea lui Orwell, comunismul era “un bocanc apasat pe gura; pentru totdeauna”.
o renastere spirituala
Pornind de la aceasta stare de fapt, izbucnirea din decembrie 1989 a fost una miraculoasa. Tacuta zeci de ani in fata activistilor de partid, societatea romaneasca lua pentru prima data cuvantul. Si ceea ce avea de spus nu era un amendament constitutional sau o initiativa reformista: s-a scandat spontan “Exista Dumnezeu!” Aceasta scandare a fost una dintre cele mai puternice descatusari din timpul Revolutiei. Daca protestele ar fi fost reprimate ca acelea din Piata Tienanmen din China aceluiasi an, si nu s-ar mai fi pastrat decat consemnarea acestei scandari, ar fi fost suficient ca sa vorbim de o revolutie! (Una infranta, dar o revolutie.) Pentru ca nu se protesta impotriva ratiilor impuse pana si la mezeluri, sau impotriva interdictiilor de a-ti folosi autoturismul in anumite duminici. Era atacata direct cea dintai premisa a materialismului dialectic. Acea premisa care a dat nastere dictonului din romanul Demonii al lui Dostoievski: “Daca Dumnezeu nu exista, totul e permis”.
E o falsa impresie ca miracolele ar tine de spectacol. Adevaratele miracole se observa greu si se uita repede. (Nu degeaba, la scurta vreme de la faptuirea de miracole, Hristos insusi e condamnat prin vot popular.) Cred ca scandarea “Exista Dumnezeu!” a fost un asemenea miracol autentic. In restul tarilor din lagar, schimbarea s-a produs prin negociere, cu dezbateri despre forma de proprietate sau dreptul la asociere. Intr-un singur loc din Europa s-a pus problema unei ilegitimitati ontologice. Daca ar fi sa traducem acea scandare, adresata unui pluton de soldati, care aparau regimul, ea ar suna astfel: “noi nu credem ca regimul vostru e ilegitim pentru ca incalca legile date de voi; credem ca ati fost dintotdeauna ilegitimi, pentru ca baza ideologiei voastre materialiste e contrara adevarului marturisit de popor, pentru ca toata constructia voastra se intemeia pe un fals”.
prima societate civila
Revolutia romanilor a pornit de la un ungur! Si inca de la unul pe care o buna parte din tara adora sa-l urasca. In jurul casei pastorului reformat Laszlo Tokes, amenintat cu evacuarea de catre Securitate, s-au adunat intai credinciosi protestanti, apoi tot mai multi timisoreni, intai cateva zeci, apoi cateva sute, apoi cateva mii. Cei mai multi aveau alta confesiune decat Laszlo Tokes si, fireste, alta nationalitate. In clipa in care o multime trece peste diferentele de ordin confesional si mai ales peste separatia tribala a legaturii de sange, pentru a sustine o idee, se naste pentru prima data o societate civila.
Tot ce a insemnat eveniment major incepand cu acea data a fost indreptat impotriva acestei societati civile aparute prin solidarizarea unor indivizi diferiti. Toate eforturile contra-revolutionare au avut ca scop dezbinarea acestei forme incipiente de solidaritate civica. Au fost create falii oriunde s-a putut in societate: intre intelectuali si muncitori, intre tineri si generatia batranilor cu memorie, intre romani si unguri (evenimentele de la Targu Mures); in timpul mineriadelor, minerii bat nu doar pletosi cu barba, femei cu fuste scurte sau intelectuali cu ochelari, dar sunt ghidati si catre cartiere locuite de romi, unde devasteaza cateva piete, probabil in speranta starnirii sentimentelor latente de rasism, raspandite la nivel popular; mai tarziu sunt exploatate noi diferente: intre regiunile istorice (ardeleni, banateni vs. “mitici”), oraseni vs. sateni si tot asa, pana la completa atomizare a societatii.
Pana cand diversiunea teroristilor a bagat lumea in case, romanii au trait un moment unic de solidaritate si de entuziasm. Spre groaza celor care aparasera sistemul pana in ultima clipa, un popor care ajunge in stadiul de a fi insufletit de o idee, dincolo de limitele conservarii de sine, devine de neoprit. Pentru a realiza trecerea de la entuziasm la dezolare, de la pasiune la inertie si de la comuniune sufleteasca la izolare si suspiciune s-a lucrat mai intai instinctual, din panica, apoi cu premeditare si metoda. Iar reusita a fost, din pacate, deplina.
“vom muri si vom fi liberi”
De la casa pastorului Laszlo Tokes, cand multimile au devenit suficient de numeroase, s-a pornit pe strazile Timisoarei, catre principalele centre unde se aflau studenti si muncitori. Iar cand trupele de militie si securitate au raspuns cu arme de foc, oamenii au inceput sa se adune in Piata Operei. Seara de seara, cu lumanari aprinse, timisorenii se aduna pe treptele Catedralei intr-un act de comuniune. Cererea cea mai arzatoare printre timisoreni in primele zile ale Revolutiei a fost returnarea cadavrelor celor impuscati. In cuvintele Mantuitorului, o asemenea cerere halucinanta intr-un program revolutionar, literalmente “nu era din lumea aceasta”.
Poate nici nu ar trebui sa ne mire ca adversarii Revolutiei, cei care au dorit fie sa o inabuse direct, fie sa o deturneze spre propriile scopuri, au recurs, prin contrast, la fapte necrestinesti, daca nu de-a dreptul anti-crestine: cadavrele primilor 40 de timisoreni ucisi sunt incinerate, iar cenusa e aruncata intr-un canal de la marginea Bucurestiului; in pregatirea unui proces sumar pentru Ceausescu, dar cu acuzatii care sa nu ridice ideea de responsabilitate a sistemului, sunt deshumate cadavre dintr-un cimitir timisorean si expuse fara haine in fata presei (totul avea sa se dovedeasca o farsa sinistra); cazuti in capcana unei reglari de conturi in interiorul sistemului, ofiterii USLA, prezentati tarii drept teroristi, sunt si ei lasati pe o strada din Bucuresti si profanati timp de cateva zile; chiar si alegerea zilei de Craciun pentru executia (altfel, deplin meritata) a sotilor Ceausescu se inscrie in acest delir al pangaririi unei stari de spirit, care marca o intoarcere la credinta.
un act martiric
Ani la rand, propaganda post-comunista a oferit asemenea imagini, care creeaza o disonanta cognitiva oricarui crestin, drept faptele revolutionarilor, desi realitatea statea exact pe dos. Au fost sterse din memoria colectiva orice gesturi de eroism si efuzii de credinta, care ar fi putut starni mandria revoltei si a luptei unei populatii care trebuia ingenuncheata.
Adevarul e ca au existat asemenea gesturi de eroism, de la scandarea “Suntem gata sa murim!” din noaptea de 21 spre 22, de la Baricada de la Intercontinental, la inscriptia ironica “De Craciun ne-am luat ratia de libertate” de la Universitate, culminand cu tulburatoarea scandare “Vom muri si vom fi liberi!”.
Corelatia dintre adevar si libertate plaseaza revelatia crestina dincolo de tot ce se enuntase anterior in filosofie. In societate, proba empirica a acestei corelatii a venit abia peste 19 secole, odata cu aparitia regimurilor totalitare, care au inceput sa foloseasca propaganda si manipularea ca forme de control social si inrobire. Iata cuvintele Mantuitorului:

“Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi”. (Ioan, cap. 8, vs. 32)

A marturisi acest crez cu pretul vietii e un act martiric. Pentru biserica crestina, martirii sunt o categorie aparte, pomenita nu pentru o existenta pilduitoare, asa cum e cazul sfintilor, ci pentru ca in clipa mortii reproduc, la o scara mai mica, sacrificiul hristic. In primele secole crestine au existat chiar si martiri nebotezati. Tehnic, nici nu devenisera crestini, cu toate acestea, Biserica i-a inclus in sinaxar. Altii veneau de putin timp din lumea pagana si nu dusesera o viata prea virtuoasa. Mai recent, Constantin Brancoveanu fusese un politician implicat in intrigile specifice lumii fanariote in care traia. Cu toate acestea, Biserica i-a recunoscut jertfa ca un act de martiraj.
Aceeasi dovada de intelepciune a dat Biserica si cand i-a denumit martiri pe cei ucisi in Revolutie. Nici nu e posibila o alta incadrare pentru cineva care isi asuma moartea cu gandul ca viata de apoi este o eliberare, cineva care moare pentru a marturisi ca nu exista libertate in absenta adevarului. Pentru moment, aceasta jertfa crestina e pierduta in anonimat si temporar acoperita de uitare. Cand vom cunoaste si recupera acele destine anonime cu respectul care li se cuvine, vom redeveni pregatiti sa regasim si sensul inalt al Revolutiei.

relevanta faptului exceptional
Una dintre cele mai inselatoare abordari ale Revolutiei e cea care o considera un fenomen nemeritat, avand in vedere ca, in preambulul ei, nu existase o miscare articulata de protest, cel putin nu pe durata dictaturii lui Ceausescu. Intrebarea care se naste e “au meritat romanii Revolutia?”, “au fost ei animati chiar de idealuri atat de inalte?”.
Ne-am putea intreba la fel de bine daca inaltatoarele pasaje din Declaratia de independenta a Statelor Unite erau meritate sau intelese la justa lor valoare de ultimul betiv, cautator de aur, manat pe continent de dorinta de capatuiala. Probabil ca nu. Dar daca timp de mai bine de doua secole natiunea americana a consimtit sa faca din acele enunturi valori sacrosancte, daca de atunci pana in prezent nu si-au dat niciodata acceptul pentru idei contrare, cum ar fi intoarcerea la absolutism sau trecerea la colectivism, merita ei acel fapt istoric? Cu siguranta, da.
Printr-o tactica manipulativa, e adusa in discutie absenta societatii civile, pretinsa inapetenta pentru ideologii (unii acuza chiar absenta unei scoli critice marxiste anterior si in timpul regimului comunist). In aceasta linie, Revolutia e o simpla rascoala a unor infometati, care iau cu asalt conacul boierului si se potolesc dupa ce isi umplu hambarul. Aceasta minimalizare jignitoare seamana izbitor cu metodele televiziunilor care, atunci cand vor sa discrediteze un miting filmeaza cativa boschetari si gura-casca de pe margine, apoi dau pararea unui participant cat mai incoerent.
Destinele celor de pe margine pot face obiectul literaturii. In judecarea unui eveniment istoric, atentia trebuie concentrata pe cei care emit ideile cele mai populare, chiar ideile maximaliste, atata vreme cat ele nu sunt ignorate sau primite cu ostilitate de majoritatea participantilor. Altminteri, nu se mai intelege nimic.

(va urma)

3. Revolutia nu s-a televizat

Asa cum fanii pot duce de rapa orice fenomen artistic prin lipsa lor de nuante, militantii care confunda crestinismul cu o ideologie risca sa-l faca antipatic. Am asistat din intamplare la doua mitinguri care n-aveau legatura intre ele: unul organizat de Noua Dreapta, acum cativa ani, si unul organizat de MISA. Teoretic, de la Filocalia marilor teologi ortodocsi la Fericirea pentru fiecare de Gregorian Bivolaru, e o cale de la cer la pamant, dar la fata locului lucrurile stateau exact pe dos. Yoghinii aratau ca niste intelectuali de la filologie cu iubitele lor hippie, in timp ce crestinii aratau ca niste ultrasi cu interdictie pe stadioane. Despre spiritualizare, in cazul lor, nici nu putea fi vorba.
Dintre toate lucrurile care se intampla in tara asta, pe acesti skin-heads crestini nu-i preocupa decat orificiile altora si puritatea rasiala. Nicio nedreptate din societate nu ii misca pe inflexibilii moralei.
Pe acelasi calapod, dar mai mult tematori decat agresivi, sunt si conspirationistii ortodoxisti, deveniti celebri in urma scandalului pasapoartelor biometrice. As aborda problema exact din aceasta perspectiva conspirationista si as spune ca da, cred ca exista o directie anticrestina in media internationala si ca pentru ea astfel de oameni sunt specimenele ideale prin care crestinismul poate fi ridiculizat. Daca pe nicio televiziune nu pot fi vazuti duhovnici ca Mina Dobzeu sau Arsenie Papacioc, nici clerici cu multa carte, ca Bartolomeu Anania, ecranele au fost pline de intolerantii de la Noua Dreapta sau de maicuta aia care ii multumea lui Dumnezeu ca n-a ajuns inca in America pentru ca acolo e un loc al pierzaniei.
Nu asa arata un crestin! Cei care isi fac o platforma dintr-o credinta sunt doar variante ale preacucernicului Becali. Aparitia fundamentalismului ortodox e un fenomen cat se poate de ingrijorator, care acrediteaza ideea ca a fi crestin e totuna cu a fi necrutator, obscurantist, incuiat la minte, de preferinta chiar putin tantalau. Intre acesti ultrasi ai adevarului absolut si babele care nu retin din viata crestina decat cand nu se mananca oua, carne si lactate, nu e nicio diferenta. Ba sunt sanse mari ca babele sa inregistreze un progres spiritual ceva mai mare decat ei.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica