rss
rss
rss

Fuziunea PNL & PD-L e o mare reușită. În sensul că e foarte probabil să nici nu se întâmple, dar au reușit să țină lumea cu gura căscată săptămâna asta. Ba ar putea-o lălăi așa luni în șir. Amânată după prezidențiale, ea s-ar putea să nu se mai întâmple vreodată, mai ales dacă respectiva cursă e câștigată de un pesedist.

Singura motivație ar putea veni dinspre liderii populari europeni, gen Merkel sau Barroso, care să împingă cele două grupări către o căsătorie sub țeava puștii. Dar e cam greu de crezut că aceia ar presa pentru o alianță mai curând împotriva grupării Băsescu. Pentru că motivația emoțională cea mai puternică a celor două partide pare nu atât dărâmarea PSD, cât scoaterea în decor a președintelui-combinator și neutralizarea grupusculului său de fideli.

Împotriva fuziunii stă însăși structura internă a acestor două partide – aceea de vehicule de putere pentru ascensiunea și îmbogățirea unor mediocri. E definiția tuturor partidelor mari de la noi, de la PDSR încoace. Iar mediocritatea are nevoie de ștampile, de funcții și de liste asupra cărora să aibă control. Ceva la care oameni de partid ca Blaga pot renunța foarte greu fără a se vedea forțați să iasă din scenă la scurt timp după. Chiar dacă acum partidul ce ar rezulta din fuziune pare slab ideologizat și sufocat de nulități, marea lui calitate e că ar forța apariția competiției interne pe termen lung. Un singur pol opus PSD ar atrage cu timpul persoane bine pregătite și ar trebui să găsească o selecție mai inteligentă decât criteriul de gașcă al partidelor de dimensiuni medii și mici. Iată deci cea mai mare speranță legată de acest proiect, care s-ar putea contura abia după ce ia naștere, printr-o organizarea naturală, nu premeditată.

retragerea lui Crin Antonescu
Cu puțin timp în urmă, Crin Antonescu a anunțat și marele sacrificiu pe care îl face pentru realizarea acestui proiect. De voie, de nevoie, se retrage din cursa pentru Cotroceni. Ca să îi reiau o glumă bună făcută zilele trecute, lasă astfel și PSD-ul fără candidat. Pentru că, tehnic, până când se mai foiește Ponta, ultima decizie votată în PSD era pentru candidatura lui Crin Antonescu la președinție. Ba chiar, îl lasă și pe Traian Băsescu fără candidat prezidențial în turul doi. Pentru că în vremea când președintele tatona o asemenea alianță în detrimentul lui Blaga, Crin părea o soluție digerabilă de către Băsescu.

E un gest de felicitat. La cât de lamentabil a fost Crin ca președinte interimar în 2012, retragerea e cel mai bun lucru pe care îl poate face. Ce rămâne în urma sa după ce a condus PNL atâția ani? Rămâne un partid dezorientat ideologic, care a fost la un pas să fie absorbit în PSD până mai anul trecut. O și mai masivă pesedizare a PNL în sensul penal, pentru că liderii trași în față de Antonescu au umplut celulele închisorilor chiar mai frecvent decât pesediștii. Rămâne, evident, un morman de vorbe declamate în toți anii ăștia de chipurile marele orator. Căci despre tineri de perspectivă promovați de fostul lider PNL, nici nu poate fi vorba. Recordul absolut îl constituie Gigi Becali, adus în elita PNL de Crin Antonescu. Dar care nu mai poate fi propus ca prezidențiabil al viitorului partid unit, fiind momentan reținut.
PD-ul poate scăpa în sfârșit de trandafir
Dacă la PNL putem deplânge decăderea, la PD-L, nimicul a rămas egal cu el însuși. Gruparea reformistă a FSN-ului n-a fost niciodată un partid al convingerilor, ci al șmecherilor, uneori bine orientați (fără ironie). Un partid care a gestionat atât de prost bugetul, încât s-a pus în situația de a deveni cumpătat cu banii, prin măsuri de austeritate. Un partid, care nu s-a îndurat să renunțe la trandafirul internaționalei socialiste nici la ani de zile după intrarea în gruparea conservatoare a Europei. În fine, un partid care prin fuziune scapă de o cheltuială inutilă cu un candidat fără sare și piper ca Predoiu, clocit de gruparea mafiotică a lui Stoica și în relații amicale cu dăunători naționali din toate partidele, gen prietenul Hrebenciuc.
un candidat numit dorință
Treaba cu adevărat caraghioasă e că și unite, PNL și PD-L nu au membri cu profil prezidențial și șanse. În lipsa unui independent convins din afară, gen Isărescu, singurul care se înscrie cât de cât în portret e Klaus Iohannis. Care are ca unic argument de partea sa admirația necondiționată pe care românii o au pentru nemți. La ultimele interviuri al lui Crin Antonescu, Iohannis a fost purtat ca Mițura și Bolcaș la conferințele de presă ale lui Vadim pe timpuri. Un papagal mare, tăcut și posac, chemat să aprobe prin tăcere zicerile celuilalt.

Când se urnește la vorbă, sasul nu face decât impresia unui tăntălău bonom. Nu știm ce are în cap și sunt șanse uriașe nici să nu aibă ceva decât propria carieră. Nu știm dacă-i de dreapta sau de stânga, dar la urma urmei, funcția de președinte, așa cum e descrisă de Constituție, e una aproape decorativă, reprezentativă. Iar la reprezentare, omul s-ar putea prezenta onorabil. Dă bine să ai un președinte de import, care măcar germana o vorbește fără cusur. Tăntălăul teuton a reușit să nu supere iremediabil pe nimeni, fără să-și facă neapărat fani. Aici stă marea lui calitate: după ce televiziunile părtinitoare au reșit să împartă lumea în băsiști și anti-băsiști, Iohannis e printre puținii ce ar putea lua voturi și de la unii și de la alții. O soluție de compromis, ce poate fi votată fără să simți că-ți calci prea tare pe inimă.

unificarea: o veste bună sau rea?
Spuneam mai sus că nu pariez că fuziunea se va realiza până la urmă. Dar dacă se realizează e ea o veste bună, în definitiv, așa cum pare? Am enunțat deja cea mai mare speranță în ce privește acest proiect: aceea de a se naște o structură, care să stimuleze competiția internă și care să se lupte de la egal la egal cu PSD. Mai putem adăuga și eliminarea partidelor mici și parazitare, poate chiar a UDMR, într-un viitor oarecare.

Dar să nu uităm că aproximativ 70% din alegători refuză sua neglijează să meargă la vot cu totul. Greu de spus câți o fac din protest și câți din dezinteres. Dacă această majoritate zdrobitoare ar fi una conștientă, cea mai bună soluție ar fi stârpirea partidelor refuzate de ea. Există riscul ca acest nou partid să fie tot unul născut din aceleași resorturi corupte, care să contribuie la eternizarea unui cartel stânga-dreapta, cu atât mai puțin motivat să se reformeze.

În acest caz, tot influența externă e speranța. Un partid conceput sub influența PPE și cu un „principe străin” ar putea atinge obiectivul de a menține România măcar în orbita periferică a proiectului european, cu instituții create mimetic, care să devină cândva funcționale, prin imitație.

Ca de obicei, Andrei Pleșu vine cu puncte de vedere exprimate cu limpezime, naturalețe și haz, într-un interviu realizat de George Rădulescu.

„Eu nu cunosc în momentul acesta un politician capabil să uite de sine. Toţi sunt umflaţi de sinele propriu. De cariera lor, de imaginea lor, de duşmăniile lor şi de ambiţiile lor. Eu nu recunosc în niciunul un interes real pentru binele ţării. Problemele ţării sunt doar un material pentru un discurs electoral.”

Primul exemplu de politicianism și narcisism e al favoritului la prezidențiale, Crin Antonescu:

„Când îl văd pe domnul Crin Antonescu, ştiu sigur că nu are în cap nimic altceva decât să ajungă preşedintele ţării. Competenţele lui economice, juridice, culturale, politice sunt cvasinule.
(…) e un mic ambalaj demagogic sub care se află lucruri rudimentare.”

În partea a doua a interviului, e reluată tema identității, în context global.

„Europa are la temelia ei o combinaţie între imperiul muribund al Romei şi prospeţimea devastatoare a unor triburi fără portret. Noi suntem urmaşii acestui amestec.”

Afluxul de ne-europeni, care tind să devină minorități semnificative sau chiar majorități, nu e deci ceva rău, atâta timp cât noii veniți nu au tendințe agresive sau distructive la adresa civilizației gazdă.

„Problema pe care noi o avem este că noi am produs o ideologie care ne împiedică să funcţionăm raţional în această nouă situaţie – ideologia corectitudinii politice. Noi nu mai avem voie să ţinem la un discurs identitar, fiindcă este urât, este discriminatoriu. Noi trebuie să dispărem surâzând.”

Update: Gigi Becali a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare. Din păcate, asta nu înseamnă că fugarul rămâne suspendat în Dubai, ci se întoarce acasă.
A fugit războinicul luminii! Voievodul liberal, ursul Becali, a intrat în hibenare în Dubai. Senatorul liberal (așa trebuie să-i rămână numele, spre rușinea veșnică a acestui partid!) a anunțat că se refugiază în munții de nisip, în mallurile și hotelurile de lux din Dubai, până când judecătorii vor da sentința în dosarul său de sechestrare de persoane.
Nici măcar nu e prima dată când Becali anunță limpede că se sustrage urmăririi penale. În timpul campaniei pentru suspendare din vară, Becali a ieșit dintr-un oarecare con de umbră, pentru a povesti în direct la televizor că nu îl mai țin nervii cu Băsescu președinte și că are un plan foarte clar de fugă din țară, dacă e condamnat. În vară, Becali povestea că și-a luat viză de Noua Zeelandă și că de la Bruxelles poate lua avionul, uzând de imunitatea de europarlamentar, spre țări de unde să nu poată fi extrădat. În mod scandalos, nicio autoritate nu s-a autosesizat în urma acelui autodenunț public, pentru a impune o interdicție de părăsire a țării.

Înțelegeți în ce farsă trăim? Cei mai vizibili doi lideri ai alianței USL, Dan Voiculescu și Gigi Becali, se ascund ca ultimii găinari, fie prin demisii și tertipuri procedurale, fie fugind la propriu de sentințe ale Justiției, în timp ce țipă ca din gură de șarpe că vor să reformeze țara, să facă nu știu ce pentru popor, să scape lumea de dictatură. Marionetele triste, Victor Ponta și, mai ales, Crin Antonescu, ar fi în cea mai jenantă situație cu putință, dacă am fi o societate normală. Au garantat pentru acești inși dubioși, i-au susținut și le-au făcut jocurile fără nicio jenă. Cu toate astea, nimic nu pare să clintească un milimetru din girul pe care masa votanților USL încă li-l dă.

În declarațiile făcute prin telefon din Emirate, unde își așteaptă sentința, Becali spune că nu se mai întoarce niciodată, dacă e condamnat pentru sechestrarea hoților, care îi furaseră mașina. Judecătorii au deci ocazia de a face o faptă nobilă pentru întreaga societate românească, un act de igienizare cum nu s-a mai făcut. Foarte bine, să rămână liber, cu milioanele lui între cămile, dar să ne știm scăpați de „hahaleră”.

Crin Antonescu i-a arătat ușa lui Gigi Becali. Nu, Crin Antonescu s-a scuzat că partidul liberal e prea mic pentru ambițiile speculantului de terenuri și drepturi litigioase. Motivul pentru care îi cere să se mai gândească dacă vrea să rămână în PNL e că Gigi are o personalitate accentuată și nu ar putea fi simplu membru, iar la viitorul congres nu i se va permite să candideze pentru nimic, va trebui să rabde doi ani, să capete vechime.

Deci președintele PNL nu se scuză că a băgat o maimuță curentată în partid, se scuză că nu-i mai poate oferi o dispensă ca la alegeri, să candideze fără susținerea unei filiale. Se scuză că nu îi poate oferi un post pe măsura grandomaniei ciobanului, și îi lasă o săptămână să se gândească, în loc să recunoască gafa uriașă pe care a făcut-o aducând în lumea bună un asemenea fanfaron nociv. Sau să fi încercat să îl civilizeze, să îi arate cum să se comporte în societate, să îl învețe respectul și decența (știu, sună SF), nu să îi spună că statutul de membru în „partidul Brătienilor” e cam puțin pentru vedeta Gigi.

Și în definitiv de când are Gigi Becali prea multă personalitate pentru PNL? Când a devenit partidul ăsta, altă dată plin de nerv, un loc atât de băltit, încât bișnițarul de pământuri e considerat o personalitate de necuprins. Am întrebat când, nu dacă, pentru că realizez că lucrul e perfect adevărat: comparat cu Radu Stroe, Puiu Hașoti, Mariana Câmpeanu și restul „liberalilor” din garnitura lui Crin Antonescu, Gigi pare o adevărată personalitate. A și fost în ultimele luni singurul purtător de cuvânt și de imagine al PNL, fiind o perioadă mai ștearsă, dacă nu somnolentă a fostului interimar Antonescu.

De remarcat că delicatețea acestei probabile despărțiri nu s-a manifestat la Crin Antonescu în cazul excluderii unor membrii mai răsăriți, ca Adriana Săftoiu, primarul din Baia Mare, sau în contrele fără menajamente cu Andrei Chiliman și Călin Popescu Tăriceanu.

Nici nu mai țin minte când a participat ultima oară PNL la alegeri cu numele propriu, despre care ni se tot spune că e un brand. În 90, să zicem că a fost un caz special, și PNL și PNȚcd au luat scoruri modice în fața colosului post-comunist FSN. Prin 92 erau deja scindați în aripi, cu PAC (Partidul Alianței Civice) al lui Manolescu, PNL AT (Aripa Tânără) al lui Patriciu, iar rezultatele au fost nesemnificative. În 96, PNL a câștigat alegerile ascuns sub umbrela CDR (Convenția Democrată Română) alături de țărăniști și o puzderie de organizații, unele fantomatice. Probabil în 2000 au fost ultimele alegeri când am avut pe buletinele de vot PNL, dacă nu mă înșală memoria. Dar deja partidul fusese deturnat de gruparea securistă a lui Stolojan și nu prea mai semăna a liberalism.

În fine, în ultimele două rânduri de alegeri, PNL s-a furișat mereu în tabăra câștigătoare, fie într-o alianță de dreapta (Alianța DA (Dreptate și Adevăr) cu PD-ul lui Băsescu), fie într-o alianță socialistă, USL, cu PSD și partidul-fantomă al securistului Voiculescu. Doar de acest din urmă pseudo-partid PNL e întrecut la abilitatea de a se strecura în Parlament și la putere fără a-și prezenta o doctrină clară electoratului. După tiparul UDMR, PNL a devenit o prostituată a politicii, care mai povestește din vreme în vreme de tinerețea ei, în care avea convingeri și vise.

Dar se va mai pune, din păcate, cândva, problema revenirii PNL în rândul partidelor onorabile (de parcă ar exista așa ceva), care se prezintă cu numele lor în alegeri. La un moment dat se va produce și așteptata încăierare cu „aliații” socialiști, bătaia totală pe vreun ciolan. Cel mai probabil mult înainte de viitoarele prezidențiale, la care PSD nu văd cum ar accepta să nu aibă candidat. Și atunci vom afla iarăși că acest cadavru descompus e o citadelă a dreptei, nu „grup infracțional organizat”, cum singuri s-au definit într-o stenogramă.

De acea zi, în care și opozanții actuali vor începe să îi curteze pe liberali, ca pe o combinație dezirabilă, de acea zi îmi e cel mai silă. Când iar vor fi vânturate vorbe goale despre dreapta liberală, despre tradiții, încarnate de figurile bestiarului „liberal”, de la Norica Nicolai la Mariana Câmpeanu, Radu Rușanu sau Relu Fenechiu.

Cel mai benefic pentru atmosfera generală ar fi ca acest partid oportunist să fie definitiv absorbit în PSD. Poate s-ar înfăptui într-o măsură oarecare visul lui Ponta de a vedea PSD un partid social democrat, de nuanță mai liberală, mai apropiat de laburiștii britanici (deși aici vorbim ca rața despre avioane). Terfelirea din nou a ideii de liberalism m-ar indispune. Nimic din amintirea blazonului liberal n-a rămas nepătat în era Antonescu. Nimic n-ar trebui recuperat. Iar pentru generația nouă de tineri fără trecut și fără criterii, care ar vrea un liberalism în înțelesul american, denaturat al termenului, adică un stângism, corcit cu libertinaj și consumerism, pe aceia n-are decât să îi reprezinte alte baloane de aer, gen Remus Cernea. Măcar termenul de liberal să nu-l confiște.

De când a renunțat la numele de fată, care o consacrase (Vass), Andreea Paul are un nume de bărbat, dar rămâne de trei ori femeie. Trimisă de partid unde se agață harta în cui, în județul Satu Mare, fosta consilieră fidelă a lui Emil Boc s-a întors cum-necum cu mandatul de deputat în dinți. A avut o campanie electorală cu niște perle savuroase de penibil. M-a exasperat cu articole și postări, care începeau invariabil cu referiri patetice la „oșenii mei”, de zici că trăise cu zongora și cetera toată viața între Frații Petreuș, mai ceva ca Marioara Murărescu. S-a îmbrăcat în costum popular maramureșan, în deux pieces de controloare de trafic aerian, a făcut poze tovărășești, a pupat copii și babe, a bătut la porți, a băut palincă, a trimis scrisori publice, a cerut imperativ o dezbatere cu contra-candidatul, s-a filmat, pozat și difuzat, tot tacâmul. Altfel spus, a înțeles că pentru a câștiga alegeri nu ajunge să ai CV bun, educație de acasă și inteligență, că nu orice profesor, muzeograf, cercetător sau medic ajunge și politician. E o meserie diferită.


Ce nu face politicianul în campanie?

Apropo, pe durata campaniei cred că a lăsat baltă și aberațiile feministe, cu care ne împuiase capul în ultima vreme, că alea nu aduc voturi. Și nu de teama misoginismul românesc, care există, dar iată că nu a barat calea spre afirmare atâtor femei, despre care voi mai vorbi mai jos. Ci pentru că feminismul e ceva antipatic până și femeilor normale, deci nu aduce voturi. În mod normal, fiind printre cei mai bine plasați în alegeri, dintre reprezentanții noului val, nici nu ar trebui să se oprească aici. La ultimele alegeri interne în PDL, când partidul a ales calea catastrofală Blaga, nu-mi amintesc să fi concurat pentru vreo funcție. Poate o va face acum.


tovarasi in campanie

Sunt lucruri de învățat din acest tip de combativitate și pentru redistribuiții Mihai Răzvan Ungureanu, Vasile Blaga și de cei rămași chiar pe dinafară. Chiar și pentru Mihail Neamțu, căruia nu poți să spui că i-a lipsit voința, doar știința de a empatiza cu alegătorii, de a-ți adapta mesajul la cei care te ascultă. Nu mai vorbim de cei, care chiar nu s-au agitat. Să ne imaginăm, de pildă, că MRU sau Neamțu ar fi spus: sunt tânăr, vreau să schimb politica din țara asta, mă duc să mă bat cu cel mai rău, ori eu, ori el. Și se duceau să se ia la trântă cu Dan Voiculescu sau Viorel Hrebenciuc. Poate tot pierdeau, dar pierdeau frumos, rămâneau o speranță și pentru alegători din alte regiuni. Dacă Iulian Crăciun, din cărucior cu rotile, a luat 30%, poate lua și Ungureanu 49, câștiga tot Voiculescu, cu 51%, dar aveai ce spera pentru alegerile viitoare prezidențiale, de exemplu. Așa, să iei tot o treime, dar în război cu un pesedist no-name, e mai rușinos. De exemplu Dan Diaconescu nu s-a făcut de râs, cu un scor de circa 30%, chiar dacă a băgat în Parlament vreo 20-30 de desculți și el a rămas afară. Tot va putea să spună că a încercat, nu s-a fofilat.

Am ales exemplul Andreea Paul, pentru că e una din foarte puținele vești bune de la constituirea noului Parlament, pe care am comentat-o azi live, pe măsură ce veștile proaste veneau, deci mă voi auto-plagia în cele ce urmează. Apropo, cred că gluma proastă a lui Ponta, către Andronescu, „așa suntem noi, plagiatorii, mai votați”, îi va fi o piatră de moară mai grea decât articolele din presa germană. De acum oricine îi va putea spune în față plagiator, fără să poată fi contrazis, că și-a asumat singur eticheta.

Parlament mai mare, oameni mai puțini

Mai întâi, cifrele. Înainte să se indexeze pensiile, s-a indexat numărul de parlamentari. Aproape dublu, față de cei 300, vânturați pe la nas la referendum, acum sunt 588, cifră cu conotații dubioase. E important, nu pentru că vor avea mai multe secretare, diurne și alte lucruri, care înfurie poporul, ci pentru că se diluează baza de selecție și reprezentare. Nu mai au nici măcar suficiente scaune în sală și ar fi putut fi chiar și 900, dacă scorurile erau altele, ceea ce arată cum a fost gândită sau negândită legea electorală. Număr dublu decât în Congresul american (535, în ambele camere, pentru a conduce o țară de dimensiunile unui continent).

al lu cacarau
sursa foto: Kamikaze

Toate astea, în timp ce țara se depopulează. Ca să nu mai spunem că 3 milioane de votanți de la referendum s-au pierdut pe drum. Din faimoșii 7 milioane și jumătate de la referendum au rămas vreo 4 milioane. Ghișe are nevoie de tricouri cu inscripții actualizate. Patru milioane, care sunt iarăși mai puțini decât cei cinci ai lui Băsescu, din vremurile bune. Așa e poporul, sucit, acum îl apucă dorul, acum te alungă. Vă mirați că au votat acum toți penalii, doar pentru că le spuneau că sunt împotriva lui Băsescu? Peste patru ani poate o să-l regrete și se vor arunca în brațele oricui va fi împotriva lui Ponta. Uite așa se alege EBA iar cu un loc călduț în 2016, când nu va mai fi europarlamentar.

poporul nu are discernământ

Pentru concluzia asta era suficient un raport de audiență. Poporul îi votează zilnic cu telecomanda pe Măruță, Capatos, Gherghe, Moculeasca și suspină după Ceaușescu. De ce ar fi devenit brusc înțelept în zi de alegeri? Duminică, poporul ne-a contrazis, cei pe care noi îi consideram simboluri ale corupției sunt speranțele de mai bine ale oamenilor. O succintă listă a câtorva nume grele, pe care românii și i-au dorit în frunte: Viorel Hrebenciuc, Verestoy Attila, Gabriel Oprea, Gigi Nețoiu, Dan Șova, George Becali, Sorin Roșca Stănescu, Dan Voiculescu, Sebastian Ghiță, Ioan Ghișe, Victor Ciorbea, Petre Roman, Elena Udrea, Nini Săpunaru, Miron și Manuela Mitrea, Bogdan Niculescu-Duvăz, Varujan Vosganian, Liviu Dragnea, Vasile Blaga și lista e foarte lungă. De ce îi aleg oamenii pe oamenii ăștia? Ce speră să se întâmple, ce își imaginează?

Nu ține nici scuza că n-ai pe cine vota. Nu peste tot, dar au exista și niște propuneri mai mult decât decente. Adrian Papahagi a fost respins pe ultima sută, la o redistribuire controversată, din care a câștigat Blaga. Gabriel Biriș n-a fost pe placul bucureștenilor. Nici criticul Alex Ștefănescu, al cărui afiș, în care povestea că a scris 20 de cărți, l-am văzut lipit pe un coș de gunoi. Destin de intelectual. Nici despre Mihai Neamțu nu se poate spune că nu e peste media clasei politice, chit că el a pierit pe limba lui.

politică în așternut și nepotism

La fel de imposibil de înțeles e și fanatismul cu care sunt aleși nepoți, neveste de politicieni, odrasle și amante. La Constanța, pe primul loc în tot județul s-a clasat Alexandru Mazăre, fratele primarului dansator de samba. Dacă nu l-ați văzut sau auzit niciodată, vă puteți imagina că, așa cum Radu a fost batjocorit de ursitoare la fizic, așa a fost Alexandru jecmănit la minte, când s-au împărțit darurile.

Oana Mizil e singura peltică din București, care îl poate face pe Vanghelie să pară intelectual. E aleasă și ea cu entuziasm, nu pentru că se recomandă „descendentă din Ștefan cel Mare”, poate mai mult pentru numele său cu sonorități nobiliare, de dinastie venită în România cu tancul, după 23 August: Oana Niculescu-Mizil Ștefănescu Tohme!

Tot alegătorii au insistat și pentru proverbul cu copiii șefilor noștri, care vor fi șefii copiilor noștri, sau cam așa ceva. Au baronii locali Liviu Dragnea, Vlad Cosma și Horia Uioreanu, afaceristul Alin Petrache, primarul Florentin Pandele băieți mari, neveste sau secretare dezghețate? În Parlament cu ei, poporul nici nu stă la discuții. Nici nu concepe să îi despartă pe soții Manuela și Miron Mitrea, sau pe frații Daniel și Relu Fenechiu, sfâșiați ca-n filmele indiene, între două doctrine. Una populistă și alta liberală (ha ha ha).

profesionalizarea clasei politice

Am mai criticat aici tendința unor politiceni, de a vorbi doar ce vrea alegătorul să audă. Chipurile ei ar fi doar cutii de rezonanță, colectori de feed-back popular, fără idei proprii. Ca și despre obiceiul de a formata tinerii, de cum intră în politică, punându-i să repete mesajele zilei, primite în mail de la partid dimineața. Dacă la asta se reduce politica, exoticii, care debutează în actualul Parlament reprezintă, fără ironie, o profesionalizare a clasei politice. Ce rost are să îți bați capul să îl înveți ce să transmită pe Lucian Bolcaș sau Sergiu Andon, când poți să îți livrezi mesajele prin Gabriela Vrânceanu Firea sau prin Mihai Sturzu de la HiQ? (Autorul faimoaselor versuri „de când n-am mai fost acolo, la discolo, mă simt ca Marco Polo!”).

Și să nu uităm că publicul vrea un format mai tabloid. Să nu-l lăsăm să se plictisească, să le trimitem în Parlament pe Cristiana Anghel (învățătoarea din Caracal, faimoasă pentru că a făcut de două ori greva foamei: o dată împotriva lui Boc, a doua oară împotriva lui Barroso), sau pe Liliana Mincă (de la Loterie, dușmanca lui Ogică). Hai că am tras lozul câștigător! Nu înțeleg de ce lipsește Gigel Frone din Parlament, e o nedreptate. Nicu Bănicioiu cum a intrat?

ce rămâne în urma lui Băsescu

Scuza pentru acest tablou dezolant e că toate sunt urmarea nașterii lui Traian Băsescu. Și totuși, ce lasă în urma lui încăpățânatul președinte? Daca Basescu lasa ceva durabil in urma, si apararea institutiilor nu a fost doar gargara, numarul de parlamentari ar trebui sa se reduca in mod natural, de la 588 la 300, prin buna functionare a Procuraturii. Așa-i că nu simțiți o adiere de optimism din direcția asta? Un amic virtual, Dan Lungescu, mi-a replicat că „în România, pupincuratura e mult mai tare decât procuratura”. În cazul ăsta, cât timp pierdut, în care oamenii ăia, cu care se pozează politicienii în campanie, ar fi putut fi ajutați să nu mai semene cu cine știe ce trib de pe National Geographic, care întâlnește pentru prima dată europeni.

Când vin după tine generații pe care nu le mai iei în serios, se cheamă că ai îmbătrânit. Și viața te pedepsește, pentru că viața întotdeauna ține cu tinerii, cu elanul lor tembel, incult și obraznic. Te pedepsește așa cum îi pedepsește pe cei care tratează superior marea sau muntele, pentru că în fața unei viituri nu poți să proptești o bibliotecă. Curg glumele despre Ponta și Crin, încuscriți cu Gigi Becali și despre Domnul Dan, ciocoiul de la Oltchim, ca dintr-o țeavă spartă a caloriferului transilvan al lui Andrei Marga. Recunosc, nici eu nu m-am putut abține, subiectele în cauză sunt prea mustoase. Dar cei care râd cu superioritate despre hiper-mediatizarea celor patru, despre răsturnarea tuturor ierarhiilor și tradițiilor, fac eroarea de a nu lua în serios forța vitală a unei noi generații. De data asta, râsul nu va îndrepta moravurile, ci noi, care râdem, vom fi spulberați de cei care nu văd nimic de râs.

Chiar așa: o nouă generație. Nu luați în derâdere numele partidului-fantomă al lui Becali. Brandul lui a fost transferat odată cu proprietarul de cei în drept: Ponta și Antonescu, exponenții cei mai ageri ai generației de coșmar care vine. Prima lor reușită notabilă e să credibilizeze două personaje ridicole și aproape ieșite din uz: Becali și Diaconescu. E ca la căsătoriile din interes între un bătrân decrepit, de familie bună, și o tânără aprigă, plesnind de viață, care-i duce numele și genele mai departe. V-am spus că tinerețea poate multe! Păi pentru publicul telespectator, cei doi bufoni de mahala nu mai prezentau interes: Becali nu mai făcea audiență, fiind mult prea previzibil și ușor de imitat și de un preșcolar, iar televiziunea lui Diaconescu era în marasm economic, acul audiențelor nu mai tresărea și angajaților le chiorăiau mațele de foame în așteptarea ciubucurilor din campania electorală. În studiourile OTV începuse să miroasă mai mult a mort decât a fantomă, iar viziunea despre lume și viață a lui Gigi nu-i mai ținea treji nici pe redactorii de la GSP.

Când probabil Becali se resemnase să împartă o canapea cu Viorel Lis la Capatos sau la Corina Chiriac pe Național TV, doi feți frumoși cu sânge tânăr au avut alte idei. Numai un guvern ca al lui Ponta putea să propulseze în arena politică un contracandidat ca Dan Diaconescu, numai un aventurier fără busolă morală ca Antonescu putea să îi vândă titlul nobiliar de liberal unui cioban infect, la preț de vilă pentru sediul partidului. Ce a început Ponta prin reinventarea lui Dan Diaconescu, politicianul, a definitivat Antonescu, pretinzând ca alianța de partide cea mai mare din țară să opună un bufon altui bufon. Dacă mâine Ponta va începe să se certe cu Oana Zăvoranu, probabil Antonescu îl va scoate din necaz anunțând că a convins-o pe Alina Plugaru sau pe Simona Trașcă să candideze pe listele USL fix în același colegiu cu diva cimitirelor. Și să nu-mi vorbiți de întâmplare și de forța imparabilă a prostiei. O fi decis candidatul USL, Sebastian Ghiță, să transforme RTV într-o televiziune de știri politico-tabloide, dar sutele de ore de emisie cu Diaconescu și Becali nu pot fi rodul întâmplării. Și „noua generație” nu e nici măcar originală. Ideea de a îneca opoziția în lături tabloide a avut-o prima dată mentorul lui Ponta, Adrian Năstase. Pe vremea lui, cu Vasile Dâncu pe post de ministru al Propagandei, s-au născut mediatic și Gigi Becali și Popescu Piedone și Dan Diaconescu (realizatorul, nu politicianul), tot așa cum sub îngăduința lui Ion Iliescu apăruse și crescuse ca un cozonac fenomenul Vadim Tudor. Rețetele au rămas neschimbate, doar scrupulele și stilul se mai tocesc între generații.

Apropo de vechi generații. Toată ziua ni s-a vânturat pe la urechi formula „seniorul liberal”, pentru a-i desemna pe niște bătrânei pe care Revoluția îi prinsese în relații amicale cu Securitatea și peste care tranziția a trecut, notându-le contribuțiile cu jenă sau la capitolul „curiozități”. Halal seniori! Două cuvinte au fost asasinate așadar astăzi. Cel de senior, dat acum oricărui purtător de baston (am putea auzi la fel de bine și despre Iliescu, seniorul socialist), si cel de liberal. S-ar putea să fim și noi obligați ca americanii să abandonăm cu lehamite acest cuvânt, devenit etichetă rușinoasă pentru cineva de dreapta. Ar fi mare păcat dar, cum spuneam, în fața tinereții toți suntem neputincioși cu etimologiile noastre corecte și pedante cu tot.

Crin Antonescu a dat la schimb azi cuvântul liberal, pentru a primi în piept decorația meritată de „hahaleră”. Un schimb echitabil, mă gândesc. Ruptura dintre Gigi și Crin va surveni la un moment dat, iar noul baci al mișcării liberale îi va arunca ofilitului Crin vorbele cu care își alintă toți antrenorii căzuți în dizgrație: zdrență, hahaleră, bagabont. Dar ce mai contează. Cercetați ce spun sondajele în rândul tinerilor de liceu și veți descoperi că Dan Diaconescu și Gigi Becali sunt modele aspiraționale, cu siguranță atât Ponta și Crin privesc cu admirație la cei doi. Tratat ca un câine jegărit de lumea academică pentru plagiat, Victor Ponta nu poate decât să disprețuiască intelectualii și titlurile lor, când are în față exemple de persoane, care cu un vocabular de 50 de cuvinte sunt ascultate nopți în șir de o țară fascinată. Cu ochii la toate bogățiile celor mai vechi în politică, cei doi juniori nu au cum să nu admire tunurile imobiliare și dexteritatea înmulțirii banilor de care au dat dovadă cei doi șoferi de Maybach și Rolls Royce. Ambii au între valorile de vârf banul făcut ușor, vorba găunoasă și invectiva, cu care să-ți faci praf adversarul. Privind la Gigi și Dan, doi tipi care au reușit tot ce-și doresc și ei, fără să îi care servieta unui Năstase sau Quintus, privind așadar la cei doi, Ponta și Crin se uită ca Baloo la Mowgli. Focul vorbirii, care poate aprinde mahalalele și pârjoli dușmanul, scânteia averii, care-ți transformă casa în palat și mașina în limuzină, doar la cei doi se găsea. Poveștile despre Mao, încercate pe vremuri de Ponta, pălesc pe lângă o tiradă despre ciocoi a talentului nativ Dan Diaconescu. La fel și puținul, pe care Crin Antonescu îl citise în cărți despre capitalism, pălește în fața „școlii vieții” la care noul senior Becali a învățat liberalismul. Cum să nu-i admiri, cum să nu-i aduci în casele oamenilor și în Parlament? că doar d-aia se și cheamă clădirea aia ”Casa Poporului”.

Trebuie să recunosc că am greșit în pronosticul de acum o săptămână, când spuneam că PPDD va fi pulverizat de finalul farsei Oltchim. Mi-au scăpat două lucruri: că farsa e posibil să nu aibă un final (ca la serialele create pe parcurs, ca „Tânăr și neliniștit”) și apariția unei noi nișe de public pentru partid.

Ca orice om ce se crede de bun simț, mi-am imaginat că lucrurile nu pot fi împinse mai departe de pânzele albe. Naiv din fire, în poveștile mele lucrurile se limpezesc la final, cei răi mărturisesc și se căiesc, cei buni primesc ovațiile. În poveștile toarse de „domnu Dan”, la final fiecare aruncă cu frișcă și noroi în fiecare, de nu se mai cunoaște om cu persoană și tortul de mizerie. Râde lumea, se distrează și se ceartă, iar mâine seară o poate lua de la capăt. Prin diversiunea cu pungile de bani și cu ajutorul avocaților, Diaconescu reușește să lase farsa în coadă de pește, se compromite în fața celor care gândesc, dar câștigă alt public.

Acest alt public e cel care îl va aprecia exclusiv pentru prestația actoricească de brigadă de amatori. Și mă tem că acest public hâtru e chiar mai numeros decât gloata de naivi, care chiar așteptau douăzeci de mii de euro și izbăvire financiară. Pe ei îi va pierde cu această ocazie, asta e. În schimb iarna aceasta tot ce înseamnă vot de protest și în batjocură se contabilizează la Dan Diaconescu. Vrei să te distrezi pe seama prostiei și fanfaronadei impostorului Ponta? Nu pe lătrăul Blaga o să-l votezi, ci pe bufonul cu tupeu, pe „haiducul lui șapte saci” (formula lui Marius Delapicentru).

Formula „vot anti-sistem” e o treabă serioasă peste tot în lume, iată că am reușit să-i dăm până și ei o tentă comică. Poate pentru că la noi e atât de bine pus la punct și de inventiv? Căci dacă e să te uiți serios în spatele firavului Dan, vezi ditamai securiștii, sau vezi rechini ca Eugen Anca, despre care Vadim (el însuși din lumea lor) spune că e agent KGB. Spectacol bine pus la punct, deci, dar magistral interpretat de „artistul poporului”, Dan Diaconescu. Tipul ăsta fără sare și piper, fără intonație și cu dantura zdrențe a reușit să se întreacă pe sine.

Înainte de a atinge gloria la iarnă, dacă va reuși într-adevăr să se mențină între distracțiile favorite ale poporului, Diaconescu a făcut două victime clare. Prima e Ponta și coaliția lui. „Noua generație e scăpat ștafeta din mână”, observa Dumitru Borțun, iar Victor Ciutacu, înfuriat de interimatul lui Daniel Morar, văzut cu ochi răi de Felix, exploda: „Există ceva la care se pricep oamenii ăștia din USL!?”. Destul de elocvent pentru dezastru, când tocmai oameni apropiați de sistem recunosc eșecul. (Iar „un eșec rămâne un eșec”, ne amintește și Isărescu).

Dincolo de persoane, Diaconescu a reușit cu o sută de mii de euro să umilească ditamai instituțiile statului, ministere, Guvern, agenție de privatizare. Toate s-au dovedit împiedicat în mișcări, termenele de plată neclare, portițele de ocolire numeroase, expunerea la ridicol, totală. Pe aceste instituții cei cu votul protestatar le urăsc mai mult decât pe persoanele, care le conduc.

Dar inclusiv la nivel personal, triumful farseurului Dan s-a dovedit zguduitor. Rămâne memorabilă scena cu Andreea Crețulescu (consultant plătit al lui Geoană și activistă a cauzei USL) îi taie fraza lui Crin Antonescu din studio, pentru a-l băga în direct pe Domnul Dan, de undeva din fața Ministerului Economiei. O fi Crețuleasca legată prin portofel de USL, dar instinctul ei de hienă de presă a simțit bine: la impresia artistică, Viitorul Președinte îl bate net pe Al lu’ Interimaru. Pe lângă show-ul de bâlci pe care îl poate face Diaconescu, scenetele de elocință provincială și momente de isterie oferite de îmbătrânitul Antonescu, sunt Chirița în provincie.

Întrecerea dintre Diaconescu și Ponta (ca exponent al politicienilor) a fost cel mai bine rezumată printr-un proverb de editorialistul de la Capital, Claudiu Șerban: „S-a întâlnit hoțul cu prostul la Vâlcea!”. Și adaug că ironic, tocmai un caracalean arată ce ușor se poate răsturna toată căruța cu politicieni.

În fine, a doua victimă a talentului de amator al lui Dan Diaconescu, pe lângă politicieni și sistemul lor, e presa. Față de presa fandosită, dar nulă, Diaconescu și-a luat suprema revanșă. Gândiți-vă că toți ziariștii începători de pe teren, toți analiștii îmbuibați din studiouri, toți au râs în decursul vieții lor cu dispreț de televiziunea de garsonieră a lui Dan Diaconescu. Tinerii, care poate se visau mari ziariști și directori de conștiințe ale unei lumi pe care nu o pricep încă, s-au trezit încolonați de șefi la ușa vilei lui Diaconescu sau la ușa băncii. Reporterițe zurlii, cameramani și fotografi se împingeu în sacii cu bani, mai ceva ca pensionarii la promoțiile cu tigăi. La fel și suficienții din studiouri, cei care i-au furat fără să-i mulțumească, ideea de a livra programe fără conținut, pe bani foarte puțini, cu oameni care mestecă vorbe ore în șir de la o masă. Și ei s-au văzut acum obligați de audiențe să îl descoasă și analizeze pe inventivul oltean din Caracal. O umilință pe care cu adevărat o merita presa fandosită.

În primele ore după anunțarea sentinței Curții Constituționale nu a fost clar care e planul B al echipei Ponta și Crin. Sau dacă există un plan B. Din fețele lor căzute, nu reieșea decât că nu au de gând să își țină promisiunile solemne, făcute „propriilor lor conștiințe”. Aici erau destul de previzibili. Ponta nu se va mai comporta ca un preșcolar, spunând că el nu va mai lucra în ruptul capului cu Băsescu, iar Crin Antonescu nu va ieși din politică, în ciuda promisiunilor repetate, necerute de nimeni. Jenant și rușinos, dar logic: la ce ar fi buni cei doi, decât la politica locală? Ambii sunt deja clone ale lui Mircea Geoană. Între țopăielile pentru

„Mihaela, dragostea mea…. este victoria mea, în aceeași măsură cu este și victoria lui Crin…”,

între aceste țopăieli și momentul excluderii lui Geoană din partid au trecut fix 2 ani: din noiemrbie 2009, până în noiembrie 2011. Atât a durat ca angrenajele greoaie de investitori și baroni locali să se răzbune pe cel care le risipise banii și șansele. Crin Antonescu și Victor Ponta sunt în acei doi ani, nu realizează, dar ceasul le ticăie, răbdarea finanțatorilor se apropie de final, poate chiar mai repede. Nici furioșilor din piață nu le convine să parieze mereu pe niște păcălici.

Spre seară, planul B a devenit limpede. Vom avea în fiecare seară de acum, până la alegeri, poate chiar până la numirea noului premier, miting în Piața Universității. Cu pensionari cinstiți, cu rezerviștii îmbuibați ai lui Dogaru, cu galerii, cu lumpen tocmit cu ziua, cu revoluționari pesediști. Cum-necum, va fi miting seară de seară, dacă nu în stradă, măcar pe ecranele patriei. Uzina de vise și coșmaruri a lui Dan Voiculescu, Bogdan Teodorescu, Sorin Roșca Stănescu, va dudui, deja vedetele Antenei 3 sunt convocate, cu rândul în piață. La munca de jos, tot cu gura, dacă din studio n-au fost în stare. Să zbiere și Dana Grecu, ca poate o răzbi mai abitir ca bătrânul Dogaru. Pentru halucinantul număr de șapte (cred) televiziuni de știri, e mană cerească. E audiență ieftină cu aproape nicio investiție, doar să o dai pe post, în loc de documentare și reportaje inteligente, dar scumpe. Pentru partidele din USL va fi o campanie înaintea campaniei electorale, care să îi țină cumva în priză pe cei 7 milioane și jumătate. De fapt asta e miza lor vitală: să și-i mențină și fidelizeze pe cei 7,5 milioane, care nu erau neapărat votanți USL ci doar anti-Băsescu. Dacă vor reuși, cu o prezență tipică la urne de 10, chiar 12 milioane, bătălia e câștigată.

Și se mai realizează ceva: USL are nevoie ca tema majoră a campaniei să rămână Băsescu și la toamnă. Astfel, să nu se discute despre bilanțul guvernării de jumătate de an, în comparație cu guvernarea de 3 ani jumate, din mandatul care se încheie, ci despre poziții pro sau crontra Băsescu. Iar acolo poziția e tranșată.

Tăcerea lui Traian Băsescu din această seară e semn de mare înțelepciune. Știe în primul rând că nu a câștigat o bătălie, ci alții au pierdut-o. Dacă a câștigat-o, a câștigat-o rușinos. Știe că milioanele de votanți de la referendum sunt supărați de decizie, dacă nu furioși. E mai inteligent să îi lași să-și verse furia pe neputincioșii Ponta și Crin.

Cât despre decizia Curții, s-a vorbit despre cine de ce parte a trecut. Ori nu asta e problema. Aș fi curios cum justifică cei 3 votul pentru validarea referendumului, când listele nu au fost modificate (guvernul nu a avut curajul), și în lege scrie doar de liste electorale, nu de estimări, mini-recensăminte și alte aberații. Unul dintre aceștia 3, Predescu, deja a uitat și ce-a declarat și ce-a votat. E la vârsta când pierderile de memorie se mai întâmplă. Eu însă nu-l uit. Mi-l amintesc și acum, pe când era parlamentar PSD și ciopârțea legea lui Constantin Ticu Dumitrescu, în complicitate cu Corneliu Turianu. De data asta acest Trahanache mult mai impertinent a rămas fără destui coledzi, ca Agamiță Dandanache.

Îmi îngădui și un pronostic pentru alegeri: USL se menține unită, în ciuda urii mocnite. Guvernarea lor dezastruoase e decontată de public „regimului Băsescu”. USL scoate un glorios 45%, PDL, salvat doar de lupta lui Băsescu din ultima lună, poate strânge un 30%, împușcă și bezmeticii lui Dan Diaconescu, dacă se prezintă în alegeri, un 10%, UDMR, tradiționalul 7%, restul, alți ciudați. UDMR și Diaconescu sar fericiți în barca USL, dacă Băsescu se arată dispus să numească un pesedist prim-ministru. Și se va arăta, dar Victor Ponta nu mai pupă funcția în veci. Măcar atâta lucru nu poate permite „scorpionul”. Va fi poate un ex-pesedist, antrenat special pentru funcție, gen Mihai Tănăsescu. Unul care să se ia de piept cu noul val de criză și cu „o foamete mai mare decât cea din 1947”, cum se anunță deja. Care să plătească toate datoriile reportate în aceste luni de distracție aparent ieftină.

Să presupunem că milițianul suprem, Radu Stroe, va pocni mânie din călcâie, cu mâna la caschetă și va anunța cu glasul lui cârâit – ironic, stingerea din viață sau decăderea din drepturi a 2, 3, 7 milioane de români, câte o fi nevoie. Să li se ia pașapoartele tuturor prinși în concedii, să li se tragă dungă roșie, celor cu buletine expirate, să mai voteze doar Gorjul și Teleormanul. Ce dacă nu se poate da ca exemplu nici măcar o țară, de la Sudan la Fiji, care să fi anunțat un procent la închiderea urnelor, și să fi modificat procentul prin recalcularea totalului, la o lună după? Ce dacă au votat pentru ceva doar 40% din cei cu acest drept? La urma urmei cei 40% vor ceva, ceilalți 60% nu e sigur că vor ceva anume. Măcar atâta să fi învățat și noi din comentariile de fotbal: și-au dorit mai mult victoria.

Să spunem că e o lege a firii, bine sesizată de filosofii nemți, că voința lui Voiculescu și Dragnea de a nu merge la pușcărie e mai mare decât voința populației de a avea justiție și democrație. Cât de tare i-ar deranja pe cei 60% că ministrul Justiției s-ar numi Mona Pivniceru sau cel al Internelor, Cătălin Voicu. Nu foarte tare, vă asigur. Că pe cei 40%, în niciun caz. Pentru ei sunt niște eroi oricum ar fi, atâta cât anunță că se bat cu omul rău, care a atentat la pensiile lor. Va regreta cineva amarnic că Radu Mazăre nu primește un verdict pentru dosarele de corupție? Aiurea, judecând după audiențe, poporul e fericit să-l vadă îmbrăcat în rege, maharajah, țar, cosmonaut. Îi suportă chipul sfrijit de transexual brazilian fără mare greață, dacă în plan secund apare și câte o bucă zglobie de studentă. Deci ce-avem noi cu bucuria oamenilor?

Să ne împăcăm cu gândul că după noile date furnizate de Stroe, Dușa și Corlățean, mai suntem 15 milioane sau mai puțin, că prezența la referendum a fost de 80% și că Băsescu se întoare în garajul lui. Parcă de mâine Victor Ponta ar putea construi măcar o frază despre ce face sau vrea să facă, fără să îl pomenească! Și cei 40% din populație, pe care Gâdea și Ciutacu i-au convins, vor trăi și peste 15 ani cu impresia că ar fi o guvernare OK, dacă nu ar fi fost atât de multe lucruri de îndreptat după Băsescu, dacă Occidentul hain nu ne-ar persecuta, pentru că i-a mințit Monica Macovei. Întrebarea esențială e de ce ne încăpățânăm noi să trecem strada o bătrână, care se simte atât de bine pe trotuarul ăsta? Cât vom mai încerca să visăm țara dusă într-o direcție unde nu vrea să meargă?

De ani de zile spun că oamenii suspină după ceaușism, în toate dimensiunile lui, că au votat doar cu unii, care le-au promis iluzia unei noi forme de ceaușism, după care i-au urât pentru că i-au înșelat. Să îi lăsăm deci să se bucure, de emisiunile în care ni se va povesti ce bine era și ce ghidușii mai făcea nea Nicu. Să lăsăm dreptul omului de a înjura la europeni și americani, cât băltește în mizerie și mitocănie, până îi va ajunge covorul de coji de semința la glezne. Nu se înghesuie poporul pe litoralul infect, să stea la un metru unu de altul și să facă baie într-o apă cu funcții de toaletă publică? Ia să nu ne mai batem capul.

Și ce dacă nu vom mai avea justiție? Să se dea grațieri ca pe vremea lui Ceaușescu, cel regretat, și sentințe de achitare pe bandă rulantă. La urma urmei, se vor plictisi și americanii să trimită pe unii, care să se asigure că ne respectăm propriile reguli. Da, într-o societate normală, realizatorii TV nu instigă populația împotriva procurorilor. Într-o societate normală, cetățeanul se bucură că e elucidat un furt (de pildă unul electoral), participă din simț civic la anchetă, nu se simte vizat, că se știe cinstit. Dar ce, noi o societate normală vrem? Ce, suntem proștii Monicăi Macovei, n-ați văzut cum îi stă bretonul? Femeia aia n-are inimă! Vrem o societate în care, dacă intră o mașină de poliție în cartier, și polițiștii cer buletine, oamenii încep să arunce cu pietre după ei, cu cepe de la balcon, îi huiduie, să se învețe minte să mai hărțuiască oamenii muncii. Afară cu hoardele de polițiști și procurori, puterea poporului, nenică!

Să presupunem că sare cursul euroiului, că economia e definitiv pusă pe butuci. Păi ce, noi de euroii imperialiștilor avem nevoie? Ia să ne lase în pace de exploatatori, care vor să ne ia fabricile, să lase banii de tranșa următoare la poartă și s-o taie de aici, că n-am ajuns colonia lor! Până la urmă n-are sens această luptă. Nu falsificarea listelor în mod grosolan de niște milițieni e problema, ci asentimentul celor 40%, respectiv pasivitatea celor 60%. Ca și în cazul mai general al crizei mondiale, lumea plătește pentru propria imoralitate, pentru propriile sisteme bazate pe fals, pe prosperitate iluzorie și complicitate la furt. Nu suntem pregătiți de coabitare? Foarte bine, părerea mea e că Ponta și Antonescu nici nu merită așa cadou căzut din cer ca dreptul de a da vina pe Băsescu sau Boc pentru orice fac ei înșiși. O vor face oricum, poate să fie Băsescu și închis cu cheia în garajul lui Onaca. Așa că sunt resemnat, chiar curios: vreau o guvernare de câteva decenii cu Ponta și Antonescu, îi vreau liberi și pe Felix și pe Rușanu și pe Hrebenciuc și pe Năstase. Vreau să mă bucur de toate promisiunile lor electorale, sunt convins că o fac pentru mine, cum mi-au promis, nu pentru binele lor și pentru bucuria de a fura masiv în liniște.

Într-o țară de cultură occidentală, ora 23 ne-ar fi adus vestea a trei retrageri din viața publică. Traian Băsescu, Crin Antonescu și Victor Ponta ar fi anunțat electoratul că lasă locul altora, pentru că nu mai au suport popular, pentru că nu mai pot oferi un proiect pozitiv, la care să subscrie mai mult de jumătate dintre români.

Desigur, nu se va întâmpla asta, deși toți trei au promis fie răspicat, fie sugerat, că nu pot rămâne fără susținere în joc. Uitați promisiunile, toți trei vor rămâne, detestați de hălci mari de populație, disprețuiți, dar mândri nevoie mare să fie cu câteva procente mai puțin urâți decât celălalt. Și asta pentru că în jurul lor e un deșert, nu există generații care să facă schimbul. Există copii palide și clone mai obraznice, dar prea puține variante practice. Pe ăștia îi avem, cu ăștia vom defila.

Ne-am întors așadar fix în situația în care eram cu o lună și jumătate în urmă. Ne-a costat câteva procente din puterea de cumpărare a leului, câteva miliarde pentru organizare și propagandă, mare parte din credibilitatea noastră internațională s-a evaporat. Suntem comparați cu state vesele din America de Sud, dar Crin Antonescu ne anunță că „a fost o zi mare”. (S-o fi trezit el devreme și i s-a părut lungă ziua.) A meritat tot efortul?

Într-un fel, admiratorul dictatorilor comuniști și al revoluționarilor patetici, Victor Ponta, ne-a oferit o mostră de comunism în orânduirea capitalistă. Căci Petre Țuțea numea comunismul „cea mai mare aflare în treabă a omenirii”. O lună de zile am avut un asemenea comunism de Disneyland. A meritat?

Probabil Dan Voiculescu nu e foarte fericit nici el. Angajații săi, cu fețe plouate, au tot încercat să arunce vina pentru ineficiența trustului, pe unguri. Data trecută erau românii, care muncesc în străinătate, și trimit în țară, de câteva ori mai mulți bani decât dă statul pentru alocațiile copiilor. Niște trădători de țară. Cetățenii români de etnie maghiară, și ăia, niște venetici, ne-am răcit gura de pomană cu ei. Trebuia să fi făcut o televiziune și-n limba lor, să fi concurat Duna TV!

Atâtea investiții în flașnetari și zero rezultate. S-au zbătut, au încercat să dea prezență de 50% la ora zece seară, doar doar or mușca gălușca susținătorii președintelui și nimic. N-or mai fi fost ei ciuruiți, dar oamenii lui Nea Viorică Hrebenciuc iar n-au avut noroc, chit că l-au transferat pe ultima sută și pe magicianul Aliodor Manolea.

Ce-o să se facă Radu Tudor și Mircea Badea, dacă la manipulări n-au fost buni?

E drept, că nici Traian Băsescu n-ar trebui să se umfle în pene. Poporul l-a tratat în cel mai bun caz cu lehamite. Îl lasă să-și termine mandatul, dar fără glorie.

cum stăm cu cifrele
Înainte de prefigurarea rezultatului am avansat niște cifre, care ar fi însemnat victorie sau înfrângere politică pentru Băsescu. Spuneam că un scor de prezență de 30-35% ar fi fost o adevărată victorie, ar fi însemnat că poporul a răspuns chemării sale la boicot și le-a trântit ușa în nas lui Ponta și Crin. În schimb, dacă prezența e undeva între 40-45%, spuneam, adică în limitele unei prezențe tipice, boicotul a fost doar o șmecherie, cei care au boicotat sunt mult mai puțini decât indiferenții și neafiliații. Băsescu câștigă decizia în acest caz, dar pierde onoarea. Are două milioane și jumătate mai mulți oameni, care au votat pentru demitere, decât cei care au votat pentru înscăunare.

Desigur, din participanții la vot ar trebui scăzuți cei care au votat NU. Rezultă cu aproximație că 39-40% din populația țării îi cere demisia lui Băsescu. Enorm, din punct de vedere numeric, circa 8 milioane, dar procentual nu departe de bazinut tipic electoral al USL.

Restul e șovinism iresponsabil, nu poți scoate în afara bilanțului românii de orice etnie și din orice regiune a globului, care nu voteaza cum îți convine ție, cum a făcut în discursul de la ora 23 Crin Antonescu. Încă o dată a dovedit că pentru el e o pălărie prea mare chiar și interimatul de „președinte al tuturor românilor”. Cu atât mai mare rușinea televiziunilor, care au ales să îl difuzeze pe el la ora la care vorbea simultan cu un președinte ales și reconfirmat de vot (fie și printr-un viciu de procedură). Rolul său de interimar era unul doar funcționăresc, temporar, cum ar fi fost ca în 2007 să-l fi văzut pe nea Nicu Văcăroiu ținând discursuri noaptea peste președintele reconfirmat? Cu gestica lui grandilocventă, inerimarul părea, cât vorbea într-o fereastră, peste sonorul din cealaltă jumătate de ecran, că a apărut doar ca să traducă pentru surdo-muți discursul lui Băsescu.

pe cine a refuzat majoritatea românilor

Dar să ne întoarcem la cifre. Nu știu la ora la care scriu, dacă listele suplimentare ale lui Dragnea, Oprișan și Mazăre au creat o răsturnare de situație. Sau dacă Dan Șova a fost trimis să comunice victoria, pentru că se bazează pe ceva sau doar pentru că nu are ce credibilitate să piardă. Cifrele parțiale pe care le am spun că 53-54% dintre români nu au luat parte la referendum. Nici chiar Băsescu nu poate pretinde că toți aceștia au boicotat în mod activ referendumul la chemarea lui.

Totuși, pe cine au respins acești ne-votanți? Tehnic, riscul respingerii și-l asumă cel care pune o întrebare sau lansează o ofertă, ca atunci când inviți o domnișoară la dans. Deși foarte multă lume a înțeles greșit, la referendum nu se măsura popularitatea președintelui Băsescu. Popularitatea, de fapt e pentru participantele la concursuri de frumusețe, nu e motiv de întrerupere a unui mandat. La urne, românii au fost chemați de echipa Ponta și Crin și întrebați dacă sunt de acord cu decizia Parlamentului de a-l demite pe Traian Băsescu. Neparticipând, electorii pot transmite mesaje multiple: fie că întrebarea e inoportună sau nefondată. De pildă, eu pot să nu-l mai agreez pe președinte, dar consider că alungarea lui nu e o prioritate națională sau că motivele juridice („încălcări grave al Constituției”) nu se susțin prin probe („dincolo de o îndoială rezonabilă”, cum ar spune americanii).

Pe buza validării referendumului, Băsescu scapă oarecum ca OJ Simpson. L-a văzut lumea fugind de la locul faptei, dar jurații nu se pot pune de acord că e vinovat, prin urmare, în lipsa unanimității e declarat achitat.

Lăsând baltă temporar problemele guvernării (de care oricum se ocupau în proporție de 25% din timp, potrivit lui V Ponta), tandemul Ponta și Crin ne-a pus în față o întrebare. Riscul refuzului le aparține, după cum le aparține și perspectiva gloriei, care i-a motivat. Susținuți de o echipă de zgomote, cei doi ne-au convins că nu guvernarea, ci răzbunarea e problema numărul unu a națiunii. Și chiar au sărit puțin peste Constituție spunând că simt fără greș că poporul le va da dreptate, că doar o mână de oameni îl mai pot răbda pe Traian Băsescu încă un an și jumătate. Ei bine, acei „o mână de oameni”, care îl mai puteau răbda, fără să-l iubească, pentru care demiterea nu era o prioritate și nu merita nici efortul de a ieși din casă, s-au dovedit fix majoritatea populației. Nu înseamnă că Traian Băsescu a fost reconfirmat, reales sau re-legitimat. Pur și simplu, cei mai mulți români au ridicat din umeri la întrebarea lui Ponta și Crin și și-au văzut de viață, lăsându-l tacit pe Băsescu să-și termine mandatul.

de ce Băsescu a fost răul mai mic

Acum doi ani, când Victor Ponta intra în guvernul Boc, Băsescu era suportabil. Tot suportabil părea și când îi încredința mandatul de premier. Ce a intervenit între timp? Singurul eveniment major a fost atacul de panică declanșat între greii din politică, după arestarea lui Adrian Năstase. Sistemul s-a mobilizat ca un arici.

Desigur, Băsescu însuși e produsul Sistemului cu majusculă. Acel sistem pe care nu-l vom vedea dispărut în decursul vieții noastre, creat pe relațiile și resursele acumulate din 48 încoace. Nu îl vom vedea dispărut, dar îl putem vedea slăbit. Există soluțiile de durată, care sunt mai ales individuale: cum ne construim, cum ne educăm, câtă libertate ne luăm, ce ștachete morale ne impunem. Dar mai există și trei antidoturi pentru răpunerea sistemului.

1: capitalism (competiție netrucată de intervenția statului). De el pier lent băieții sistemului, pentru că nu știu să lucreze nefavorizați, nu știu să fie inventivi sau să creeze produse și servicii pe placul publicului.
2: justiție (predictibilă și echitabilă pentru sărac și bogat, un loc unde să știi că ți se face dreptate sau îți primești pedeapsa). E absolut indispensabilă punctului 1, care are la bază relații contractuale.
3: globalizare (conectarea la instituțiile și piețele internaționale). Includ aici marele noroc al includerii în viitorul proiect federal european și parteneriatul cu americanii, dar chiar cuplarea cu restul lumii globalizate e un ingredient de bază împotriva băieților din Sistem. Alipirea la marile cicluri de producție ale corporațiilor multinaționale înseamnă prosperitate și altă civilizație pentru România (cu neajunsuri, dar cea mai bună opțiune). Exigențele Uniunii Europene și ale SUA în materie de justiție și orice alt aspect al societății, ne pot enerva când și când, dar sunt marea șansă pe termen lung pentru noi. Ieșim din cadrele astea și recădem în barbarie. În starea în care suntem, orice ar deveni posibil, ca în Belarus sau mai rău.

E Traian Băsescu un susținător sincer, din convingere al acestor puncte? Evident că nu. Dar a devenit un excelent susținător de conjunctură al lor. Dintr-o formație oarecum cazonă, a ținut cu strictețe de parteneriatele noastre vestice și a făcut pași mari și pentru primele două puncte, sub influența acestora. Spre punctul 1 a fost mânat, iarăși, mai mult de criză decât de convingeri intime. Dar rezultatele palpabile rămân, cum rămân în închisori primii mari condamnați din lumea politică și financiară.

La antipod, USL s-a manifestat sistematic împotriva tuturor celor 3 puncte. Susțin populisme socialiste, economia de stat și redistribuția resurselor. Sunt pentru o justiție aservită politic și știrbă, ca pe vremea Rodicăi Stănoiu sau a lui Tănase Joița. Iar cu Vestul (e drept că, poate doar din incompetență și pripeală) au reușit să ne strice relația, dând europenilor un pretext să ne cam lase din brațe.

Altfel, să îi dăm ultimul cuvânt marelui analist politic George Carlin, care ne explică teoria boicotului. Dacă stai acasă, poți să te plângi după aia, dacă te-ai dus la vot, să nu te aud!

Pagina 1 of 3123

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica