rss
rss
rss

Peter Schiff e unul din cei mai simpatici analiști ai economiei americane, pentru că are un limbaj simplu, direct, și deseori plin de haz. Acest speculator evreu american, care conduce Euro Pacific Capital, un fond de investiții, le-a înghețat zâmbetul pe față unor agenți imobiliari, prin 2006. Era culmea bulei imobiliare din Statele Unite și îl invitaseră să le vorbească despre cum vede viitorul pieței imobiliare și ce perspective noi de creștere ar mai fi. Aceea e cea mai limpede anticipare a crizei economice, cu dovadă filmată, pe care am văzut-o până acum. De fapt, e atât de limpede, încât un comentator spunea că e grăitor pentru sistemul educațional și starea de dezinformare menținută de presă, dacă oamenii se înghesuie să vadă o înregistrare cu o „profeție” despre criză, pentru a înțelege mai clar ce s-a întâmplat. Dacă nu uit, voi adăuga și acea filmare mai veche pe blog, pentru că merită. Despre momentul când vorbea despre criza creată de Fed prin încurajarea elanului speculativ, Peter Schiff își amintește amuzat: „m-au chemat la conferința dezvoltatorilor imobiliari americani și m-au ascultat. Anul viitor nu m-au mai invitat. Al treilea an, conferința nu s-a mai ținut deloc, din motive de criză.” :))

În această conferință, ținută în Canada, Peter Schiff își continuă profețiile pesimiste, chiar dacă între timp s-au înmulțit cei care au viziuni similare. Predicția pe care o face de această dată e că al doilea mandat al lui Barack Obama va fi adevărata reglare de conturi, momentul în care nesăbuința va trebui plătită, sfârșitul traiului pe datorie al societății americane. Argumentația sa libertariană ține de fapt de întoarcerea la bunul simț. Banii nu sunt decât promisiuni de plată, utilizați în speranța realizării unui schimb: schimb de produse cu alte produse, sau schimb al muncii cu alte produse și servicii.

Cursa nebunească pornită de mai multe state, în frunte cu SUA, Japonia și UE, de devalorizare simultană a propriilor monede e chiar asta: o nebunie.

„Japonia ar putea exporta întreaga țară, dacă asta își propune, n-are decât să scadă de tot valoarea yenului, să dea tot ceea ce produc gratis, dar asta nu ar însemna bunăstare.”

La fel și Statele Unite, nu fac decât să își amăgească partenerii comerciali și populația internă cu amânarea decontului. Avantajul lor trecător e că dolarii îi sunt acceptați, ca și cum ar fi valori în sine. Nemulțumirea americanilor față de exportul de locuri de muncă și invazia de produse chinezești e nefondată. Până una alta, în schimbul banilor tipăriți de Bernanke, sunt primite bunuri reale, produse dorite de cumpărător, care le fac viața mai bună.

În acest moment, Rezerva Federală e cel mai mare cumpărător de bonduri emise de Statele Unite, pentru a se finanța. Cumpără chiar și 90% din oferta de obligațiuni, folosind restul de finanțare reală pentru a achita dobânzile. O schemă de tip Caritas, care nu poate dura la nesfârșit.

Discuția despre plafonul de îndatorare (fiscal cliff) e una diversionistă, care creează iluzia rezolvării unei probleme, prin mărirea limitei de împrumut. Uneori, ea merge simultan cu amenințări la adresa finanțatorilor, că returnarea eșalonată a datoriei va fi întreruptă, dacă nu se menține fluxul de împrumuturi și nu se crește plafonul de îndatorare. Singura care a reușit să aducă timp suplimentar pentru America a fost criza din zona euro.

„Noi nu creștem plafonul de îndatorare, ca să arătăm că vrem să ne plătim datoriile (cu spune Obama). O creștem tocmai pentru că nu ne putem plăti datoria, ca să putem împrumuta, în loc să achităm. Președintele Obama compară refuzul republicanilor de a crește plafonul de îndatorare cu o masă copioasă la restaurant, pe care ne gândim să nu o plătim. Dar situația e alta. Noi am intrat în restaurant știind că nu putem plăti, dar am comandat. Iar împrumutul nu se cheamă plată a datoriei.”

Un guru al piețelor speculative și al predicțiilor financiare, Marc Faber, vorbește despre ce a stat la originea recesiunii globale. În opinia sa, strategia Rezervei Federale (Fed) de a încuraja economia prin reducerea dobânzilor de referință la împrumuturi a condus la un surplus de lichidități pe piață. Fenomenul aduce fonduri suplimentare celor care „licitează” pentru diverse bunuri și servicii, conducând la atingerea unor prețuri nerealiste. Astfel se formează bulele speculative, de tipul NASDAQ, din imobiliare sau de pe bursa clasică.

Faber amintește că valoarea dolarului, ca putere de cumpărare, s-a redus cu peste 90% în ultimul secol, deci o formă de stabilizare monetară e foarte posibilă, fără a preciza și un orizont de timp. Dar dolarul are încă marele avantaj de a fi monedă de referință la nivel mondial, astfel încât și alte guverne urmează politici inflaționiste similare, de devalorizare a propriilor monede. Prin acest export de inflație, America poate să mențină un nivel de trai mediu ridicat și poate încuraja apariția de bule în alte zone ale globului.

O astfel de zonă în care crizele nu sunt excluse în viitorul apropiat este China. Faber atrage atenția asupra dimensiunilor Chinei, ca populație și teritoriu, capabile să permită o dezvoltare și pe viitor. Dar, în opinia sa, datele de creștere economică sunt deja falsificate de oficialii chinezi, pentru a ascunde bula imobiliară și declinul cererii de materii prime pentru construcții și industrie.

Anul de grație 2012 (pe sfârșite) și ceva care ar trebui să ne insufle optimism și încredere curge pe agențiile de știri. Două tablouri abstracte au fost licitate (între altele asemenea), cu un succes nemaipomenit. Cum nu știu cum funcționeaza legile copyrightului în această privință, vă voi lăsa să aruncați o privire (ca să știți despre ce vorbim aici) peste unul din ele, într-o captură de articol de ziar. Fiind într-un context informativ, se cheamă că n-am reprodus opera de mare angajament a artistului, deci nu pot fi târât prin tribunale.

Așadar, creația intitulată No 1 (Royal Red and Blue) e adjudecată, după o luptă crâncenă, pentru suma de 75,1 milioane de dolari. Cu doar câteva luni mai devreme, în primăvară, un alt tablou al aceluiași pictor evreu, născut în Imperiul Țarist, pe undeva prin Letonia, Mark Rothko, reușea o performanță încă și mai de invidiat. Tabloul Portocaliu, roșu, galben se vânduse în luna mai cu 87,5 milioane de dolari. Prețul nu e chiar recordul mondial, dar e doar cu 33 de milioane mai ieftin, decât „Strigătul” lui Edward Munch, cu 11 milioane mai ieftin decât Masacrul inocenților de Rubens, sau cu doar 13 milioane mai ieftin decât cel mai cunoscut autoportret al lui Van Gogh. Inutil să mai spun că prețul umilește alte tablouri foarte scumpe de Picasso, Tițian, Paul Cezanne și Claude Monet.

Pentru cei care nu privesc cu dispreț acest interes pentru cotarea în bani a tablourilor (evident, cele expuse în cele mai multe dintre muzee nu ajung niciodată să fie licitate și evaluate în acest fel, nefiind de vânzare), aflați că recordul absolut îl deține Jucătorii de cărți (unul din seria cu aceeași temă), al lui Paul Cezanne, vândut tot pe timp de criză mondială, în 2011, pentru 267 milioane de dolari.

Unul dintre participanții la licitația de luna aceasta (nu rețin dacă era chiar fericitul cumpărător) a declarat că aici nu e vorba de estetică, că în fața unui asemenea tablou simți o vibrație. Și, dacă n-ai simțit vibrația, nici nu ți se poate explica, dar dacă ai simțit vibrația, tabloul face toți banii.

Bănuiți deja că singura vibrație pe care am simțit-o în fața acelei bucăți de pânză murdărită de patru benzi late și imprecise de trafalet, a fost o vibrație de furie. Dacă pentru unii vestea unei asemenea prosperități a pieței de artă e semn că ne revenim din criză și poate se vor înviora curând și imobiliarele în Pipera, pentru mine aceste deliruri colective sunt tocmai expresia crize în care ne aflăm. Și nu e vorba doar de criză de inspirație, criză a meșteșugului de orice fel (și trebuie, inclusiv pentru pictură, ca și pentru croit haine sau zugrăvit bucătării, un meșteșug, o știință de a face, premergătoare nivelurilor artistice ale creativității). Ghicesc aici chiar criza noastră morală, care stă la temelia crizei economice.

Cel care a cumpărat acest tablou (ca și cei care au licitat, dar s-au oprit la 50 sau 60 de milioane de dolari) sunt în sinea lor foarte săraci. Sau, nu mai bogați decât cineva care are 100.000 de dolari, ori cât i-ar trebui cuiva ca să trăiască îndestulat un timp oarecare. Pentru tot ce e peste nivelul lor de confort cotidian, nu cred că își pot reprezenta, le e la fel de folositor ca niște fișicuri groase de bani de Monopoly. Cine dă azi 87 de milioane de dolari pe un tablou, speră ca el sau nepoții lui să îl poată vinde pentru 100 măcar, așa cred că își reprezintă evoluția omenirii acel negustor de artă. Problema aici nu e că un bogătaș nu înțelege arta, problema e că nu înțelege banul, că în mintea unei colectivități (cel puțin) s-a rupt ceva ce altă dată i-ar fi permis să își reprezinte ideea de valoare. Coincidență cu stilul pictorului evreu (ruso-american, după diversele reședințe), valoarea a fost abstractizată în acele minți dincolo de convenția reprezentată de o bancnotă, care e ea însăși o reprezentare simbolică a unei valori.

Nu e de mirare că și receptarea se face într-o zonă magică, senzorială: simți sau nu simți, crezi sau nu crezi. Nici nu mai e ceva de comunicat între semeni, de vreme ce fiecare își inventează propriile criterii, propriul limbaj, propria raportare la orice, destructurarea e totală. Atâta timp cât simte vibrația, fiecare poate fi și fericit în singurătatea lui abstractă, de netransmis, de necomunicat. Totul e să ai deja cei 87 de milioane de dolari, să îi desfaci din mâini, ca să simți bancnotele cum flutură din înaltul unui zgârie-nori, vibrație intensă în sine, într-o adiere fără oprire. Nimeni nu mai produce valori, pentru că valorile sunt relative, nu produc decât reacții triviale, cum ar fi gândurile, sentimentele, acelea sunt lucruri demodate, depășite de puritatea deplină a beției acelei vibrații. Să aruncăm bancnotele pictorului Ben Shalom Bernanke peste galeriile de artă din întreaga lume, într-un ralanti de proporții cosmice, fericiți de beția acestei vibrații de creier sorbit cu paiul.

Politicienii planetei nu sunt mai avizați ca un milionar într-un salon de artă abstractă. Licitează unul peste altul pentru devalorizarea propriilor monede, promit sume fabuloase și noi vibrații nemaisimțite popoarelor, din ce în ce mai neîncrezătoare, dar din ce înce mai puțin bănuitoare că abordarea ar fi greșită. Liderii de opinie încep să își dea cu părerea, poate dacă liniile ar fi așezate altfel, dacă trafaletul ar fi fost mai îngust, sigur e o problemă de cromatică. Roșul, lângă portocaliu, poate galbenul lângă albastru. Să alegem cu grijă combinația de culori, să încercăm să ghicim care va fi partidul și politicianul care o să așeze culorile pe pânză astfel încât să ne dea următoarea vibrație.

Într-o prelegere publică filmată în Australia în 2003, imamul Imran Hosein a reușit să prezică nu doar revoltele populare din 2011, dar și criza financiară declanșată în 2007, precum și o posibilă consecință a războiului din Iraq, încă neînceput, la acea dată. Sună suficient de impresionant, ca să te întrebi cine e Imran Hosein. Pe scurt, omul e nebun de legat, dar e în același timp foarte inteligent, cultivat și un vorbitor carismatic, o combinație explozivă întotdeauna.

Metodologia prin care Imran ajunge la predicțiile sale se bazează pe o interpretare proprie a eshatologiei islamice, care are, ca și în creștinism și iudaism, Ierusalimul ca loc central. De aici încolo, „simpatia” previzibilă pe care orice fundamentalist serios o are pentru evrei îl împinge spre speculații de-a dreptul paranoice. Astfel, nu numai că evreii conduc lumea, dar se pregătesc deja să detroneze Statele Unite din poziția de super-putere mondială, printr-un complot menit să schimbe dolarul, ca monedă de referință, cu o monedă electronică. Momentul declanșator al operațiunii, e de părere Imran, a fost 11 septembrie, căruia imamul îi atașează, previzibil, o teorie a conspirației. În cadrul unui uriaș plan geopolitic, atacul de la 11 Septembrie ar urma să joace rolul atentatului de la Sarajevo și să determine schimbarea raportului de putere pe plan mondial:

„Cei care dețin informații despre aceste atacuri suspicioase, vor face publice la un moment dat informațiile lor pentru a umili și a contribui la căderea Americii.”

Deși a stat vreo zece ani în America și vorbește fluent engleza, Imran Hosein rămâne un radical. Respinge orice compromis făcut cu lumea laică. Atunci când nu cheamă la război sfânt și nu își dorește nimicirea evreilor și creștinilor, imamul propune o alternativă utopic-pastorală: un sat organizat strict după principiile din Coran. Dar despre asta, mai la final.
Discursul are loc (dacă înțeleg bine) cu puțin timp înainte de invazia din Iraq, în care imamul vede o parte a unei strategii de acumulare a capitalului politic.

Cu 5 ani înainte de căderea Lehmann Brothers, a pieței imobiliare și de declanșarea crizei, imamul vorbește despre o apropiată cădere a sistemului monetar bazat pe banii fiduciari (neacoperiți în aur) și despre pierderea poziției de monedă de referință pentru dolar.
Imamul acuză Israelul că pregătește un război de proporții de expansiune teritorială având ca scop dominația mondială (Dacă banii de hârtie se clatină, ce-i drept, și par să-i confirme profețiile, partea cu expansiunea israeliană mi se pare o bazaconie cu totul.)

Deși revoltele populare nu erau la orizont în 2003, Imran Hosein le-a intuit nu doar apariția, dar și mediatizare. Susține că AlJazeera (alintată de fundamentaliștii islamici AlJEWzeera) e parte a operațiunii de manipulare a maselor din lumea arabă.
Știrile cu încărcătură emoțională difuzate de AlJazeera vor crește tensiunea și starea de revoltă în țări care (cel puțin în 2003) păreau stabile, cu consecințe impredictibile pentru Mubarak din Egipt, Fahd Abdallah din Arabia Saudită, Abdallah din Iordania, Sabah în Kuweit. (Până în momentul de față turbulențe s-au petrecut, e drept, dar, cu excepția Egiptului, în alte țări decât cele indicate de imam. A ratat Siria, Tunisia, Bahrein, Algeria, Libia.)

Acuzația că Occidentul a fost implicat în Revoluția Islamică din Iran din 1979 sună, desigur, ca mama tuturor teoriilor conspirației. Singurul care a susținut-o a fost nefericitul șah Reza Pahlavi, deposedat de tron, care spunea despre ayatollahul Khomeini că „dacă îi veți ridica barba, o să vedeți scris acolo Made in Britain”.
Guvernele vizate de revolte, profețește imamul, vor fi tocmai cele pro-americane, iar demonstrațiile de stradă vor fi anti-occidentale și cu larg suport popular. Televiziunile internaționale vor fi folosite pentru a prezenta aceste revolte ca pe un efect de domino și o ridicare a popoarelor arabe.
Părerea că Israelul ar deține armament indisponibil americanilor, cu care ar urma să uimească întreaga omenire și să preia controlul, mi se pare ruptă din basmele SF.
La fel de puțin credibilă mi se pare și predicția că Iranul nu va fi atacat, pentru a încuraja minoritatea șiită din comunitatea musulmană, chiar dacă predicția că șiiții vor lua puterea după căderea lui Saddam (făcută înainte de începerea războiului împotriva lui Saddam) începe să se contureze.

Prelegerea s-a încheiat cu expunerea viziunii islamiste (nu islamice) despre lume și viață. Minute bune de teorie a fundamentalismului și urii, pline de imprecații la adresa celor care vor colabora cu evreii și creștinii, împănate cu citate belicoase din Coran și alte cărți de teologie.
Cei nefamiliarizați cu teologia islamică vor afla cu surprindere că viziunea lor despre sfârșitul vremurilor nu numai că e inspirată din Apocalipsa creștină, dar conține și un pasaj misterios despre a doua venire a lui Hristos. (Teologii musulmani au avut dintotdeauna o misiune grea în a concilia respectivul verset din Coran cu negarea dumnezeirii lui Hristos, fără succes, după părerea mea, dar discuția asta nu face obiectul articolului de față.)
După alte chemări la djihad, Imran Hosein își prezintă și viziunea de societate ideală într-o lume apocaliptică. E, în mod ironic, un fel de kibutz, în care se trăiește din agricultură, fără discriminări rasiale dar și fără bănci, nici măcar cele autointitulate „bănci islamice”, cu dobânzi moderate. Ce mai, utopie în toată legea și prosperitate din vânzarea de roșii bio.
Mai amuzant mi s-a părut felul în care vor rezolva problema energiei: cu ajutorul unui verset din Coran, care îndeamnă la întoarcerea la natură. Așadar, energie solară. Dacă ar fi citat și un verset care îl învață să producă celule fotovoltaice, fără să le cumpere de la „necredincioși”, atunci aș fi fost chiar impresionat.

Am un respect deosebit pentru Adrian Vasilescu, purtătorul de cuvânt al BNR, pe care îl consider cel mai competent comunicator din ţară, pentru seriozitatea şi decenţa pe care le păstrează inclusiv în discuţiile cu interlocutorii cei mai aerieni şi mai obraznici.
Dar felul în care rezumă povestea crizei ocultează aproape tot ce ţine de principalul vinovat, care e statul. Şi nu e de mirare, băncile centrale au fost principalul instrument în mâna politicienilor de alterare a relaţiilor fireşti într-o economie.
Într-un foarte succint rezumat al cărţii Biletul ieşirii din criză deciziile politice abia dacă sunt menţionate. În schimb, într-o formulare vagă demnă de protestatarii OWS, principalul vinovat devine “lăcomia”. Lăcomia e o pornire, un viciu, care, atunci când regulile nu sunt trucate, poate fi chiar transformat fie într-un motor al dezvoltării. Civilizaţia care a izbutit această transformare miraculoasă a fost cea occidentală, şi nu e de mirare că aici a fost epicentrul prosperităţii şi nu în orientul indian, care a preferat fatalismul şi dispreţul pentru aspectele materiale ale vieţii. Legile juste ale capitalismului reuşesc fie să valorifice lăcomia (în forma ei moderată, nu patologică), fie să o îngrădească (pe cea iraţională, aberantă), aşa cum reuşeşte să îngrădească înclinaţia spre furt, făcându-l contraproductiv. Lacomul şi hoţul nu au decât să râvnească la bunul aproapelui, atâta timp cât regulile generale ale societăţii îl penalizează pe cel care nu ajunge la acel avut fără a-şi convinge aproapele să i-l dea (la schimb cu un bun sau un serviciu).
Deci, din start, explicaţia crizei bazată pe lăcomie nu explică nimic. E totuna cu a spune “criza a apărut pentru că oamenii sunt răi”. Deci atenţia ar trebui îndreptată spre ce anume a dereglat mecanismele de control ale capitalismului. Şi aici nu poate fi decât un singur agent: statul, prin intervenţia arbitrară. Statul a fost cel ce a intervenit pe piaţa imobiliară americană pentru a aduce pe piaţa creditului ipotecar debitori pârliţi, care să îşi ia case de la un fel de icraluri, numite Fannie Mae şi Freddie Mac. Statul a creat surplusul de bani pentru speculaţii, oferiţi băncilor prin dobânzi de referinţă apropiate de zero. Statul a permis multiplicarea riscului instituţiilor bancare prin efectul de levier al sistemului rezervelor fracţionale, în care împrumuturile oferite sunt de zece ori mai mari decât rezervele băncilor. Şi tot statul a intervenit arbitrar pentru a salva bănci, societăţi de asigurări şi fabrici, falsificând poate pentru totdeauna jocul capitalist. Statul, prin băncile centrale, e singurul creator de inflaţie, această taxă ascunsă, care permite politicienilor să demareze proiecte impopulare plătite cu bani din viitor, cum ar fi războaiele. Statul e singurul falsificator legal de monedă, pe care o devalorizează periodic până la dispariţie. Statul e organizatorul unor adevărate jocuri piramidale cu contribuţii la sistemele de pensii şi de asistenţă medicală, pentru care nu vor exista suficienţi contribuabili pentru a alimenta beneficiile produse. Statul e cel care încurajează nemunca şi traiul pe datorie prin hiper-taxarea salariilor şi afacerilor, prin alimentarea corupţiei şi a unor clase parazitare, prin crearea unor pături de votanţi asistaţi, prin promovarea veniturilor minime obligatorii, care fac nerentabili cei mai vulnerabili dintre angajaţi – tinerii, minorităţile de orice fel şi cei sub-calificaţi.
Desigur, statul nu e în întregime o abstracţie, ci e expresia unei societăţi. Direcţia pe care a luat-o în ultimele generaţii e, într-adevăr, expresia unei crize morale la nivel social. Doar aşa se explică proliferarea mentalităţii socialiste în occidentul capitalist şi modul în care ea a reuşit să răpună instituţii create în sute de ani.
Cum diagnosticul pus de consilierul BNR e distorsionat de apartenenţa sa la unul dintre autorii majori ai crizei, nu e de mirare că soluţiile propuse sunt fie false fie neclare. Cele 4 soluţii ar fi:
intervenţia statului în economie (a fost încercată în ultimii ani în special în America şi nu numai că a eşuat, dar a înrăutăţit lucrurile. Probabil că şi mai lămuritor va fi eşecul economic chinez, acolo unde s-au folosit pachete încă şi mai mari de stimulare a economiei, prelungind şi dramatizând doznodământul.)
echilibrarea bugetelor familiilor, companiilor, statelor (pare a fi singur soluţie capitalistă şi normală, deşi e formulată foarte nebulos şi se poate dovedi o suferinţă inutilă, dacă se suprapune peste prima sugestie, la care etatiştii nu vor renunţa)
inflaţia galopantă (e tot o formă de intervenţie a statului în economie, de redirecţionare a resurselor, de taxare a celor economicoşi, de îmbogăţire nemeritată a celor protejaţi şi poate produce catastrofe sociale. E şi mediul propice pentru sugestia de la punctul 4, “soluţia finală)
războiul (e cea mai mincinoasă dintre soluţiile etatiştilor, criminală la modul propriu, la o scală imposibil de atins pe timp de pace, cea mai mare distrugere şi risipă de resurse. Poate aduce bunăstarea în timp foarte scurt pentru unele oligarhii – “îmbogăţiţii de război”. E cultivată tot mai insistent şi ca falsă explicaţie pentru ieşirea din criza anilor 29-30 şi ca falsă soluţie pentru viitor.)


După articolul recent despre punerea în mişcare a cataclismului economic chinezesc, revin cu o dezbatere care mi s-a părut captivantă, între doi geo-politologi, George Friedman şi Robert Kaplan.
Aproape simultan cu această discuţie, Obama tocmai se răstea la chinezi cerându-le să renunţa la manipularea monetară. Cei doi specialişti cred că e puţin probabil să asistăm la un război deschis între cele două super-puteri, dar că va urma mai curând un război rece comercial, cu şicane şi tentative de dislocare a aliaţilor strategici ai celor două ţări.
Americanii rămân fideli teoriilor lui Alfred Mahan cu privire la importanţa supremaţiei navale într-o confruntare geostrategică, aşa că accentuează diferenţele de dotare dintre flotele celor două puteri şi dificultăţile Chinei de a controla rutele oceanice care înconjoară sudul Indiei şi pe unde sosesc resursele energetice din Africa şi Orientul Mijlociu.
De asemenea, numeroasele baze americane presărate în statele insulare din jurul Chinei şi alianţele strategice cu acestea, creează un adevărat scut, cu toate că zona a fost deja cucerită din punct de vedere comercial de către China. Ca exerciţiu de imaginaţie, există pericolul (teoretic) ca America să poată bloca porturile comerciale ale Chinei, printr-o blocadă realizată din apele teritoriale filipineze din sudul Mării Chinei, ceea ce nu e posibil în cazul Americii, cu ieşiri largi la ambele oceane principale ale planetei.
Robert Kaplan e de părere că ambiţiile maritime ale Chinei sunt urmare a faptului că graniţele sale terestre sunt astăzi mai sigure decât au fost vreodată. Contra-argumentul adus de George Friedman a fost că două regiuni vestice de mari dimensiuni ale statului chinez sunt resimţite de mulţi localnici ca fiind teritorii ocupate: în special Tibet şi apoi Xianjiang. Cazul Tibetului e de notorietate, în timp ce provincia Xianjiang era locuită de uiguri, musulmani apropiaţi de vecinii lor din fostele republici sovietice caspice. Aici guvernul comunist a dus o intensă politică de colonizare cu chinezi han, din grupul etnic majoritar, care acum sunt covârşitori şi în această provincie.
Mai puţin încrezător în perspectivele economice ale Chinei, George Friedman aminteşte spectrul unei stagnări îndelungate similare cu a Japoniei, dar cu efecte sociale incontrolabile la o populaţie săracă:
– 600 milioane de chinezi trăiesc în gospodării care câştigă mai puţin de 3 dolari pe zi
– 400 milioane trăiesc în gospodării care câştigă între 3 şi 6 dolari pe zi
– şi doar restul populaţiei, o minoritate, se apropie de venituri normale pentru o ţară dezvoltată
Dată fiind această putere de cumpărare scăzută, uriaşele capacităţi de producţie nu pot fi utilizate de clientela internă. De aici rezultă necesitatea de a scădea marjele de profit la export şi de a creşte creditarea economiei, inclusiv cu credite neperformante, ceea ce generează inflaţie, de asemenea pe spinarea majorităţii sărace. Dependenţa de pieţele americană şi europeană e o vulnerabilitate majoră pentru complexul industrial chinez. Ceea ce e luat acum ca un semn de putere imperială, achiziţiile spectaculoase în ţări dezvoltate, poate fi interpretat ca semnul unui exod de capital din China.


O revoluţie în China e o chestiune de luni, spune Gordon Chang, autorul cărţii Apropiata prăbuşire a Chinei.

Dacă aţi văzut filmuleţul cu tanara care se plimbă agale cu o bărcuţă, când de lângă ea ţâşnesc două balene, care iau o gură de aer, aveţi cea mai elocventă imagine asupra evoluţiei în care e angajată economia chinezilor. Se vorbeşte de un an sau doi despre bula imobiliară chineză, numai că acum nu mai e vorba de simple predicţii, ci de constatarea punerii în mişcare a finalului precipitat pe care îl au toate activităţile intens speculative.
Cea mai înşelătoare supoziţie legată de China e că are o economie bazată pe export. În realitate, China importă circa 15% din PIB sub formă de energie şi materii prime, pentru a putea exporta cam 20%. Cel mai vast sistem scalavagist inventat vreodată, cu sute de milioane de muncitori plătiţi cu câteva zeci sau cateva sute de euro, îşi turează la maximum motoarele pentru a putea produce un plus de doar 5% din PIB-ul naţional. În cifre, exportul estimat de CIA pentru 2010 e de 1,58 trilioane, iar importul, de 1,32. Cum mare parte din producţie e de fapt relocare a unor investiţii occidentale, se poate spune că patria de la Răsărit exportă în realitate forţă de muncă extrem de ieftină şi de disciplinată, fără a furniza o imigraţie care ar înspăimânta Occidentul. În felul acesta, toată lumea e “fericită”, în special la vârf. Sau, cum succint se exprima Jim Chanos: “pentru a se menţine la putere, elitele politice din China au recurs la capitalism, iar elitele politice din Vest la socialism”.

Dacă datele privind comerţul internaţional pot fi cât de cât verificate, restul datelor se pierd în nebuloasa statisticilor triumfaliste, tipice unui regim comunist. Aici, asemănarea cu URSS, un imperiu muribund care îşi convinsese până şi rivalii de iminentul său triumf, e izbitoare. Spre deosebire de economiile de liber schimb, economia planificată a Chinei nu pleacă de la activitatea economică, pentru a ajunge la final la un anumit procent de creştere, rezultat din bilanţ. Dimpotrivă, activiştii de partid folosesc încă metoda inventată de Stalin a planurilor cincinale, care fixează ca ţintă o anumită creştere economică, pe care o ating cu precizie prin investiţii ale statului. Construcţiile şi lucrările de infrastructură sunt cele mai la îndemână întrucât au volume suficient de mari, ocupă multă forţă de muncă, nu neapărat calificată şi nu depind de capriciile pieţei, ca în cazul bunurilor de larg consum. Aşa apar barajele de proporţii nemaivăzute, zgârie-norii, stadioanele care te lasă cu gura căscată şi oraşele fantomă.
În teoria liberală, asemenea investiţii constituie alocări nesăbuite de resurse, întrucât doar piaţa ar fi putut dicta ce e necesar să fie produs şi care e preţul corect. Să vedem dacă inventivii chinezi vor fi găsit o modalitate de a păcăli implacabile legi ale economiei.
Primele decenii de experiment comunist au produs în China o catastrofă economică de proporţii, culminând cu înfometarea agricultorilor pe vremea lui Mao, soldată cu peste 30 de milioane de morţi într-un singur an. Fanatismul lui Mao a fost înlocuit de pragmatismul lui Deng Xiaoping, primul preşedinte chinez care viziteaiă America şi care decide să permită unui singur oraş să funcţioneze în mod experimental după legi capitaliste. Rezultatul a fost uimitor, zonele de liber schimb au fost multiplicate de la an la an, ca motoare ale unei creşteri economice care nu a mai încetat de la experimentul lui Deng Xiaoping.
De dragul prosperităţii aduse de insulele de capitalism, activiştii comunişti au renunţat la mare parte din doctrina comunistă, în special la egalitarismul şi spiritul revoluţionar al lui Marx şi Mao. Prin investiţii de stat, roadele muncii miliardului de chinezi, aflaţi la pragul de jos al sărăciei, sunt direcţionate punctual fie către exportatorii care aduc valută în ţară fie către dezvoltatorii care ţin în mişcare roata produsului intern brut.
În istorie singurele civilizaţii care au avut creşteri economice de durată au fost cele susţinute de creştere demografică. Altfel spus, suficientă forţă de muncă pentru a putea susţine copiii şi bătrânii. Comuniştii chinezi au găsit o portiţă ingenioasă pentru a simula sporul demografic, prin politici diferite între sat şi oraş, care asigură un flux constant de personal activ şi dispus să accepte orice condiţii, venind de la sat către noile metropole. Politica unui singur copil e practic un proiect eugenic, care dă activiştilor de partid răgazul necesar pentru a nu se confrunta cu episoadele de foamete experimentate anterior, fără a avea o penurie de forţă de muncă. Dar acest ciclu de dezvoltare e deja pe final. Cu o piramidă a familiei inversată – cu mai mulţi strămoşi în viaţă decât urmaşi activi – China e deja în pragul a ceva pentru care nu există precedent. Nu a mai existat o altă civilizaţie confruntată simultan cu probleme specifice îmbătrânirii (ca acelea ale Europei de Vest) şi cu acelea ale subdezvoltării (ca Africa). Pe măsură ce tot mai rarii tineri încep să aibă pregătiri superioare tot mai sofisticate, devine problematică angajarea lor în construcţii sau în manufactură, de aici genul de şomaj bizar cunoscut deja de Vest: şomaj mai mare în rândul tinerilor decât al bătrânilor şi penurie de meseriaşi şi salahori. Pare halucinant, dar chiar şi poporul chinez e pândit de spectrul lipsei forţei de muncă.
Bomboana pe colivă o constituie surplusul de populaţie masculină, rezultat în urma politicii “un singur copil”. Două sute de milioane de băieţi pentru care nu vor exista neveste vor genera fie cel mai mare val migrator din istorie, fie, cum caustic se exprima cineva, “al doilea imperiu homosexual din istorie, după Sparta”. Cu atâta testosteron şi atâta frustrare orice ţară devine o pepinieră pentru ideologiile revoluţionare (vezi cazul arab, venit după explozia demografică) sau pentru chemări războinice. Partidul Comunist, care a abandonat retorica socialistă în favoarea unui naţionalism, care pe alocuri frizează un nou arianism galben, nu face decât să se joace cu focul pe lângă canistra de benzină. Cu frustrările generate de o inegalitate strigătoare la cer şi cu xenofobia încurajată de stat, izbucnirile pot lua forme dintre cele mai diverse: de la confruntări interne la răspunsuri nervoase rivalului american sau rus. Sunt ingrediente care fac mai plauzibilă reproducerea modelului Iugoslav de tranziţie cu război civil, decât a celui sovietic, pentru schimbarea puterii la Beijing.

Aşa cum am mai spus anterior, din păcate nu doar comuniştii chinezi cred în virtuţile războiului ca aducător de prosperitate. La fel gândesc şi omologii lor occidentali, care văd în cheltuielile exorbitante ale complexelor militare metode de stimulare a economiei. Materialismul cel mai egoist al maselor din ţări aşa zis civilizate a făcut să treacă neobservate, dacă nu chiar glorificate ultimele genociduri din războaiele Orientului Mijlociu. Prin urmare, continua bombardare cu informaţii terifiante despre criză e de natură să cultive o stare favorabilă războiului (în primă instanţă comerical, apoi armat). Colapsul Chinei ţine de lipsa de sustenabilitate a economiei planificate, dar concomitenţa cu reaşezarea sistemului economic vestic poate da idei şi scuze liderilor comunişti şi nu numai.
Declanşatorul crizei în China e, ca şi în America, piaţa imobiliară. E o piaţă care funcţionează de puţin peste un deceniu, încă neconfruntată cu crize şi prăbuşiri. Într-un fel, chinezii sunt la fel de entuziaşti cu speculaţiile imobiliare pe cât eram noi de cele financiare pe vremea Caritasului. Mulţi se împrumută chiar de la un fel de caritasuri pentru a achiziţiona în scop speculativ încă o casă. Uneori, o casă goală, ce poate fi vândută repede, e chiar mai preţuită decât una cu chiriaşi, ceea ce arată o clară lipsă de calcul cu privire la randamentul investiţiei. Statul a luat teoretic măsuri de descurajare a speculaţiilor imobiliare, dar e implicat el însuşi în propriile tunuri imobiliare. Cele mai multe sunt făcute din banii unor municipalităţi supra-îndatorate, care construiesc frenetic cartiere goale. Există deja mall-uri cu magazine şi angajaţi, în care nu calcă nimeni decât ca să se plimbe. De asemenea, există angajaţi care dorm câte doi în pat în camere oferite de angajator şi blocuri noi şi goale, în zonele rurale. Problema aici nu e lipsa cumprărtorilor, ci a cumpărătorilor cu putere de cumpărare. Semnalul că lucrurile au pornit pe tobogan e căderea achiziţiilor imobiliare şi a preţurilor acestora. Concomitent suntem bombardaţi cu ştiri despre achiziţii chineze în Europa sau America, ştiri care sunt doar semnalul că e căutat un debuşeu pentru banii tipăriţi fără acoperire în America şi Europa, pentru finanţarea datoriei. Sunt căutate fie resurse naturale, ca în America Latină, Australia şi Africa, fie active propriu-zis. Cu alte cuvinte, speculanţii din oligarhia de partid se retrag discret de pe pieţele supraturate chinezeşti şi îşi transformă banii în valori reale.

Un punct de vedere susţinut coerent şi pe un ton moderat, deşi foarte îngrijorător, din partea unui tânăr economist. Tom O’Brian leagă amploarea actualei crize financiare de împuţinarea rezervelor de petrocarburi, sursa de energie a economiei moderne. La aceasta se adaugă efectul de levier al sistemului bancar fracţionar, care produce bogăţie prin asigurarea capitalului necesar dezvoltării, dar obligă la participarea într-o cursă în care creşterea economică devine vitală pentru supravieţuire nu pentru prosperitate.

Nu îi împărtăşesc neîncrederea în puterea pieţelor de a regla lucrurile în situaţii de criză şi tocmai de aici cred că vine şi concluzia înfricoşătoare cu privire la iminenţa unor conflicte armate. Mă tem că trăim într-adevăr ultimele luni sau ani de pace la nivel mondial, dar nu pentru că războiul ar fi inevitabil, ci pentru că în paradigma dominantă în rândul elitelor politico-financiare nu există altă explicaţie pentru ieşirea din criză decât prin mobilizare generală şi conflict armat. În mod aberant, cea mai distructivă şi catastrofică activitate a omului e tratată ca sursă de creştere economică.

Scena politică e în curs de clarificare ideologică, în sensul că dreapta are iniţiative stângiste, iar stânga se aşează de-a curmezişul, de pe poziţii de dreapta.
Un deputat a găsit o metodă ingenioasă de a ciuguli nişte voturi, meşterind o lege împotriva cămătăriei. Cum întâmplător deputatul e din PDL, Ponta şi Antonescu s-au opus, ocazie pentru presa favorabilă puterii să îi arate cu degetul. De unde rezultă că pe votul ignoranţilor e mare bătaie.
Legea nu face altceva decât să elimine un concurent incomod pentru băncile, care au adeseori ele însele apucături cămătăreşti. Sunt vizate în mod eronat efecte perverse şi nu cauze reale. E adevărat că mulţi practicanţi de azi ai cămătăriei sunt indivizi dubioşi, că recurg la violenţă şi la terorizarea creditorilor, modificând clauze ale înţelegerii (uneori nici nu există o formă scrisă, un contract). Cu ajutorul unor notari, au fost numeroase cazuri de oameni deposedaţi de casă ori spoliaţi de asemenea infractori. Dar toate acestea sunt pur şi simplu infracţiuni de înşelăciune, şantaj, escrocherie şi alte asemenea, deja găsite în codul penal. Împotriva lor se putea lupta mai bine printr-o lege care să reglementeze mai explicit cămătăria, decât să o interzică.
O lege care să permită cât mai multor oameni să intre pe această piaţă ar fi fost cu adevărat o măsură de dreapta, pentru că ar fi creat concurenţă pentru bănci, instituţii de credit şi case de amanet, apărând debitorii şi creditorii de abuzuri şi escroci.
E uimitor cum persoane care se declară (şi cred despre sine că sunt) de dreapta aplaudă o lege care practic consfinţeşte un monopol (pe piaţa şi aşa neprimitoare a băncilor). Aceştia nici măcar nu realizează că trec pe lângă piatra de temelie a capitalismului: acceptarea sau neacceptarea ca legitimă a obţinerea unui profit dintr-un capital. Dacă timpul nu e recunoscut ca fiind purtător de valoare, atunci ne întoarcem la ideile lui Marx şi nu avem decât să împărţim “mijloacele de producţie” între muncitori, pentru a opri patronul să mai obţină vreun “câştig nemuncit” de pe urma investiţiei lui.

religia şi cămătăria
Cămătăria a fost condamnată în mai multe religii, în încercarea de a opri o practică realemnte abuzivă (dobânzi de zeci de ori pe perioade scurte de timp). Referirile la camătă se opresc în cazul creştinismului la Vechiul Testament, lucrul nefiind practic menţionat în cărţile propriu-zis creştine, dar fiind urmărit cu stricteţe în Occidentul medieval. În înţelegerea mea, rostul revelaţiei biblice e acela de a îndrepta omul pe o cale spirituală şi de a-i pune în faţă adevărurile ultime la care ar fi ajuns cu neputinţă bizuindu-se pe propria raţiune. Biblia nu e un îndreptar politic, economic sau de altă natură. Sfaturile practice menţionate în diferitele cărţi biblice sunt rodul unei înţelepciuni colective, dar nu ţin de nucleul dur al revelaţiei. Referirile la cămătărie sunt asemănătoare indicaţiilor de igienă şi convieţuire între soţi, îşi au rolul lor într-un anumit stadiu al societăţii. Tot la fel există referiri la comportamentul pe care credinciosul să îl aibă faţă de sclavi. Nu înseamnă că Biblia susţine sclavia, curentul favorabil abolirii ei fiind născut tocmai în spaţiul de spiritualitate creştină. Pur şi simplu, Biblia are obiective mai înalte decât schimbarea socială sau de guvern, deşi conţine şi recomandări de conduită într-un context dat.
Cu aceste precizări, iată ce ne spune despre cămătărie:

“De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă.” (Ieşirea, cap 22 vs 25)

sau

“Banii şi-i dă cu dobândă şi ia camătă; unul ca acesta va trăi oare? Nu! De va face asemenea ticăloşii nu va trăi, ci sigur va muri şi sângele lui va fi asupra lui.” (Iezechiel cap 18 vs 13)

Cum spuneam, referinţele la această faptă se opresc la Noul Testament, dacă nu considerăm cumva că episodul răsturnării meselor schimbătorilor de bani din Templu de către Hristos se referă cumva şi la această ocupaţie. Cămătăria dispare aşa cum dispar referirile la jertfele animale, de pildă, ca nenecesară în noua etapă.
Pericolul social reprezentat de cămătărie e evident: apariţia trândăviei, a unei clase care să paraziteze munca altora, în condiţiile unei productivităţi minimale şi în absenţa diviziunii muncii. Chestiunea se învecinează cu altă problemă insolvabilă a capitalismului, aceea a legitimităţii moştenirii – o problemă spinoasă din punct de vedere moral, dar de neevitat din raţiuni practice. În contextul economiei primitive a antichităţii şi a lipsei unui cod moral, Vechiul Testament recomandă aşadar agonisirea prin muncă şi ajutarea semenului presat de nevoi. În lipsa diviziunii muncii, fiecare lucrător era şi agricultor, depinzând de recolta şi de capriciile vremii. Un ban împrumutat putea fi o chestiune de supravieţuire alimentară. Cu totul altfel se pune problema într-o societate modernă, când intervine motorul profitului nu nevoia minimală de hrană.
Un ban împrumutat poate reprezenta o modalitate de a sări peste etapa agonisirii, înainte de a demara o afacere care se doreşte profitabilă. A face profit din agoniseala altuia nu mai e o chestiune umanitară, ci o sustragere din proprietatea creditorului.
În Evanghelia după Luca apare retoric o formulare care practic anulează interdicţiile vetero-testamentare. În Pilda Talantului, sluga care a restituit exact suma primită e judecată cu asprime:

“Zis-a lui stăpânul: Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană. Ai ştiut că sunt om aspru: iau ce nu am pus şi secer ce nu am semănat;
Pentru ce deci n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Şi eu, venind, l-aş fi luat cu dobândă.” (Luca, cap 19 vs 22-23)

Ucenicilor săi, Iisus le cere să meargă fără bani, deci într-o austeritate totală. E calea monahilor, a celor retraşi din această lume în aşteptarea celei de apoi. Pentru ceilalţi, încă nehotărâţi să abandoneze cele lumeşti, legile economiei, ca şi cele ale fizicii, nu sunt anulate. Cezarului i se dă ce e al cezarului.

“în apărarea lucrurilor de neapărat”
Pledoaria în favoarea legitimităţii veniturilor din folosinţa unui bun sau a unui capital au făcut-o numeroşi economişti liberali. Walter Block a scris o carte, “În apărarea lucrurilor de neapărat”, în care tratează inclusiv teme ca specula şi cămătăria, arătând că oriunde aceste lucruri se petrec printr-un schimb voluntar ele sunt rodul unei nevoi reale.
Cei care apelează la un cămătar au o nevoie stringentă de bani şi calculează că riscul merită asumat pentru acoperirea în termen scurt a respectivei nevoi. De cele mai multe ori ei sunt neeligibili pentru instituţiile bancare, cu mecanisme lente. Fie nu au venituri certe, nu au garanţii sau nu au un trecut fiscal prea bun. Aceste lucruri înseamnă un risc suplimentar pentru creditor, deci o dobândă mai mare. Când un guvern decide să se interpună şi să dea o lege prin care stabileşte dobânda maximă, peste care un împrumut e socotit cămătărie, săracii sunt cei mai loviţi, pentru că nu vor mai putea lua împrumuturi de niciun fel, urmând să trăiască de pe o zi pe alta din ce adună.
La fel de nociv este când statul intervine pentru a face toţi cetăţenii eligibili la creditare. Lucrul a fost făcut deja de administraţia Clinton în America (un fel de social-democrat, după standardele lor). Persoane de culoare, văduve şi persoane cu handicap au fost împinşi spre ipoteci pe care orice bancă li le-ar fi refuzat. Creditele lor erau garantate de un fel de ANL-uri americane, mega-companiile de stat Fannie May şi Freddie Mac. Falimentul de facto al acestora e unul din declanşatorii actualei crize globale.

Dat fiind că economiştii au explicaţii diametral opuse pentru criza din anii ’20-’30, putem presupune, în primul rând, că o vom retrăi şi, în al doilea rând, că nici asupra celei actuale nu se vor pune de acord. Există totuşi documentare destul de educative pentru publicul nespecialist, ocolite cu obstinaţie de televiziunile noastre, care preferă gălăgia, argumentului.
Michael Moore şi versiunea socialistă
Michael Moore e o combinaţie de Tatulici şi Păunescu, plus ceva umor, care te face să îi treci cu vederea cele mai aberante pledoarii. Tendenţiozitatea şi manipularea vizibilă sunt la ele acasă în toate documentarele sale, iar “Capitalismul, o poveste de dragoste” nu face excepţie de la reţetarul care i-a adus durduliului socialist o avere de 50 milioane de dolari capitalişti. La două decenii de la prăbuşirea zgomotoasă a regimurilor comuniste din Europa, încă se găsesc suficienţi intelectuali americani care să privească admirativ la asemenea proiecte de construcţie socială de sus în jos, iar Moore e unul dintre ei.
Talentul de comunicator şi inteligenţa îl fac totuşi să se oprească înainte de a creiona mai detaliat contururile utopiei pe care o propune în locul capitalismului. E o imprudenţă pe care realizatorii documentarului conspiraţionist Zeitgeist au făcut-o, invitând un bătrân marxist să descrie o lume în care ar urma să dispară cam toate meseriile neplăcute şi oamenii vor munci doar ca un hobby, din când în când. Moore se opreşte doar la un populism al lamentării despre soarta muncitorului american. Cam ipocrit, când te gândeşti la apartamentul de un milion de dolari în care trăieşte regizorul, vecin cu rechinii de pe Wall Street, pe care îi înfierează.
Şi totuşi Michael Moore are talentul incontestabil de a găsi poveşti interesante, cazuri sociale dramatice, care, chiar dacă nu sunt reprezentative pentru sistem, îi slujesc foarte bine teoria. În “Capitalismul, o poveste de dragoste” pot fi văzute cazurile unor copii condamnaţi să execute pedepse într-o şcoală de corecţie privată, de către un judecător corupt, care primea peste 2 milioane de dolari de la patronul şcolii să îi furnizeze “clienţi”. Sau uimitoarele poveşti ale poliţelor de asigurare în caz de deces pe care mari companii le încheie angajaţilor, urmând să încaseze prime uriaşe la moartea acestora. Spre stupefacţia familiilor, salariaţii ajungeau să valoreze mult mai mult morţi decât vii pentru compania care le plătea asigurarea punând practic pariu pe o viaţă cât mai scurtă a propriului angajat.
Acestea sunt exemple pitoreşti şi nereprezentative, argumente emoţionale. Dar există în documentarul lui Moore şi ilustrări ale unor probleme sistemice. În primul rând creşterea descuranjantă a disparităţilor. Cam 35% din averea privată a Statelor Unite e deţinută de doar 1% din familiile americane, în vreme ce 80% dintre gospodării îşi împart 15 procente din averea totală. Ultimele decenii au adus o creştere a acestei disproporţii în detrimentul clasei de mijloc şi al păturii sărace. Sau, după alte statistici, 10% deţin 80% din bunurile financiare.
Distribuţia dezechilibrată a veniturilor şi activelor nu ar fi o problemă, atâta timp cât mobilitatea socială pe verticală ar funcţiona (iar în cazul lui Moore a funcţionat!) şi atâta timp cât veniturile celor mai săraci le permit o existenţă fără privaţiuni dramatice.
Filmul prezintă şi cazurile dramatice ale muncitorilor înalt calificaţi, prinşi în cursa de şoareci a economiei pe datorie: au câştiguri care ne-ar umple de invidie – 100-200.000 de dolari pe an – dar ajung să datoreze şi jumătate de milion de dolari pentru a-şi achita studiile foarte scumpe şi alte credite pentru casă sau maşină.

Cele mai întemeiate critici pe care stânga, reprezentată aici de Moore, le aduce actualului stadiu al capitalismului ţin mai mult de o trădare a sistemului, de trecerea de la producţie la consum, ca motoare economice, de falsificarea regulilor pieţei prin intervenţii politice şi de corupţie. Când arată cazuri de corupţie, Michael Moore uită totuşi să precizeze că escrocii prezentaţi se află între timp după gratii, graţie unui sistem judiciar funcţional, şi se face a nu pricepe că socialismul e corupţia însăşi, permiţând unui grup restrâns să dispună de bogăţia tuturor fără să ia parte la o competiţie deschisă.

Chiar dacă îl acuză eronat pe Reagen pentru debutul dezindustrializării Americii şi pentru exportul de locuri de muncă spre Asia, documentarul lui Moore prezintă destul de bine caracterul imoral al intervenţiei politice pentru salvarea marilor bănci şi fonduri speculative de pe Wall-Street. Iată un bilanţ care îţi dă fiori:

“Firmele de investitii, bancile comerciale, companiile din domeniul imobiliar si cele de asigurari de pe Wall Street au cheltuit peste 5 miliarde de dolari in 10 ani pentru a-si cumpara influenta politica, sustine un raport dat publicitatii de grupul Wall Street Watch si citat de CBS. Grupul afirma ca marile companii au donat politicienilor 1,7 miliarde de dolari si au cheltuit alte 3,4 miliarde de dolari pentru activitati de lobby intre 1998 si 2008.”

Aşadar, o investiţie de 5 miliarde, care aduce un pachet TARP de salvare a firmelor cu dificultăţi de 700 miliarde. “Curată” afacere. După mărturisirile unui alt congressman, băncile cheltuiesc de trei ori mai mult decât orice alte firme pentru lobby-ul politic. Inclusiv favoritul lui Moore, Barack Obama a avut speculatori notorii ca George Soros si Goldman Sachs în fruntea sponsorilor campaniei electorale, alături de CitiGroup şi JP Morgan Chase.
Ca răspuns, Michael Moore predică un fel de haiducie şi vede cu satisfacţie refuzul datornicilor de a părăsi locuinţa ipotecată. Aşa că nu o sa am remuşcări că n-am contribuit la prosperitatea grăsunului, găsind filmul pe PirateBay. Pe al doilea film despre care voi vorbi mai jos l-am găsit postat integral pe YouTube, dar între timp a fost şters, poate aveţi mai mult noroc tot la piraţi, căci nu ştiu dacă se găseşte şi la noi ori dacă o să-l preia vreo televiziune.

Generaţia zero – adevăratul flagel al capitalismului
Dintre toate explicaţiile care au fost avansate după izbucnirea crizei mondiale, “Generation zero” cred că s-a apropiat cel mai mult de elementul esenţial. Disfuncţia sistemică e atribuită unei schimbări de mentalitate dezvoltată pe parcursul câtorva generaţii. Filmul are un ton apocaliptic şi uşor fatalist, dar tocmai asta îi aduce farmec.
În viziunea realizatorilor, pe parcursul unui secol se succed patru etape: criza, avântul, trezirea şi destrămarea. Oricât de bizar ar suna, dar trăim încă efectele de după al doilea război mondial, când a apărut o generaţie de oameni responsabili, care valorizau viaţa şi familia, care priveau cu speranţă la viitor pentru a nu mai repeta catastrofa pe care o traversaseră. Aceasta e generaţia de părinţi cu cei mai răsfăţaţi copii din istorie. În America, aceşti copii născuţi după război, care au beneficiat de toate deliciile capitalismului, industrializării şi de libertăţi fără precedent, sunt cunoscuţi ca “baby-boomers”.
În faza de efuziune, care a început din anii ’60 şi s-a prelungit în decenii de prosperitate pentru lumea vestică, această generaţie a încercat să pună în discuţie regulile societăţii tradiţionale. Cred că realizatorii au exagerat când au pus semnul egalităţii între mentalitatea socialistă şi revoltele din perioada hippie. Dacă se vor deschide cândva arhivele KGB sunt sigur că vom afla multe dezvăluiri despre cum au finanţat comuniştii mişcări dintre cele mai subversive sub pretexte binevoitoare, de la cele ecologiste, la cele pacifiste sau la cele mai elitiste din universităţi de prestigiu. Senatorul McCarthy nu era deloc paranoic, aşa cum au încercat mulţi să îl eticheteze. Totuşi, o bună parte din modernitatea şi prestigiul Americii vin din acele mişcări care erau la vremea lor socotite nepatriotice, de la mişcarea libertăţilor civile la flower-power.
Din punct de vedere economic însă, o adevărată bombă cu ceas a fost amorsată odată cu intrarea în scenă a generaţiei protestelor anti-Vietnam. Era o generaţie iresponsabilă, fără valori certe, avidă de lux şi dornică să rişte, desconsiderând munca şi egoistă.

E bizar şi tragic că România ajunge să trăiască aproape concomitent cu America o experienţă dramatică, fără să fi avut parte şi de beneficiile consumerismului, decât pentru o fracţiune de secundă, la scara istoriei. În urmă cu 6-7 ani scriam că marele ghinion al României e că încearcă ieşirea din universul mitologic al naţional-comunismului într-o epocă în care Occidentul însuşi e supus asaltului mentalităţii consumeriste. Altfel spus, normalitatea Vestului, la care încercam să ne întoarcem mai exista doar în cărţi şi, câtă vreme societăţile occidentale erau suficient de aşezate şi de funcţionale pentru a rezista la o avalanşă de schimbări, pentru noi această coincidenţă nefericită făcea tranziţia să pară o traumă după altă traumă. Şi încă pe vremea aceea nu îmi imaginam că poate exista o criză mondială!

Revenind la americani şi la expunerea din filmul “Generation zero”, în opinia realizatorilor mentalitatea socialisto-consumeristă e cea care stă la baza crizei, prin comportamentul iresponsabil al celor ce au creat o economie virtuală, bazată pe speculaţii, un cazinou legiferat prin coruperea politicienilor. Intervenţia acestora din urmă i-a salvat pe cei mai lacomi şi mai nocivi de la faliment, dând frâu liber hazardului moral. Acest fenomen reprezintă asumarea de riscuri exagerat de mari de către un decident care ştie că nu va suporta şi consecinţele faptelor sale. Politica este ea însăşi o afacere guvernată de hazardul moral, întrucât rareori politicienii trag ponoasele alegerilor pe care le fac.

E o versiune mai de dreapta, apropiată de mişcarea Tea Party din Statele Unite, iar ironiile la adresa presei “liberale” (ceea ce pentru americani înseamnă astăzi cam libertin-socialistă) nu lipsesc. De pildă citatul din Time, la câteva zile după Woodstock:

“Acesta va fi considerat unul dintre cele mai importante evenimente politice şi sociologice ale timpului nostru. E proclamarea unui nou set de valori. Principiul plăcerii a fost ridicat mai presus de etica purtiană a muncii. A-ţi urma propria cale e o datorie mai mare decât a fi un cetăţean util. Libertatea personală e mai importantă decât capcana avuţiei şi conformismului. Acum că tinerii iau abundenţa de-a gata, îşi pot permite să respingă materialismul.”

În viziunea uşor exagerată a documentarului, această “generaţie a abundenţei” a dezvoltat un resentiment faţă de valorile tradiţionale ale unei societăţi pe care o considera malefică. Doi profesori de la Columbia au pus pe hârtie chiar şi un plan de falimentare din interior a sistemului capitalist, prin birocratizare excesivă. După ce societatea atinge un asemenea stadiu de degringoladă, ea devine “coaptă” pentru revoluţii.
În viziunea Tea Party, stânga şi dreapta americană s-au unit într-un singur partid, “Partidul Davos”, care acţionează în interesul marilor grupuri financiare, cărora le asigură protecţia când îşi asumă riscuri exagerate. Ce s-ar fi întâmplat de fapt cu economia mondială dacă băncile “prea mari pentru a se prăbuşi” ar fi fost lăsate să dea faliment, e un scenariu pe care aş fi interesat să îl văd explicat. Dar imaginea trezorierului Rezervei Federale mergând la Congres pentru a cere bani de la contribuabil e genial descrisă în film: era ca un jaf fără precedent în istorie, în care cineva intră cu un pistol într-o bancă şi ameninţă: “daţi-ne banii, că altfel ne sinucidem!”.
Perdanţii acestui fals capitalism sunt clasa de mijloc şi muncitorii, cele mai active părţi ale unei societăţi. Inflaţia le erodează veniturile, pe măsură ce tiparniţa băncii de stat se învârte, iar masa monetară americană s-a triplat din octombrie 2008. Politicienii câştigă şi ei de pe urma birocratizării, au loc de manevră din ce în ce mai mult, într-un “capitalism pentru cei mici şi socialism pentru cei mari”.
Cel mai bine a rezumat teza acestui documentar Dragoş Paul Aligică: eşecul nu e al capitalismului dereglementat, ci al intervenţionismului statului în economie.

Pagina 1 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica