rss
rss
rss

În sfârșit Klaus Iohannis a găsit glonțul magic împotriva lui Ponta în tema anti-corupției. La a doua dezbatere, pe B1, a fost peste premier, pe care l-a pus în multe momente în evidentă inferioritate, reușind să aducă scorul la 1-1 la general. Pentru prima dată m-a făcut să mă sperii de Victor Ponta, pe care începusem să îl privesc resemnat cu dezgust și fatalitate.

Credeam că tema asta a legii amnistiei și grațierii e una exagerată, că Ponta e suficient de egoist să nu-i pese de nimeni din găștile PSD, că s-ar lepăda oricând fără să clipească și de mentorul Năstase, ba chiar și de socrul Sârbu, dacă i-ar aduce măcar un vot. Crezusem cumva în sinceritatea înjurăturilor pe care i le adresase Vanghelie și îl vedeam capabil să se bucure în secret că mai scapă de câte un baron local prin intermediul DNA. Dar se vede treaba că mă înșelam.

Întrebarea dacă va promova o lege a grațierii și amnistiei mi se părea cumva inutilă. Părea mult prea la îndemâna unui mitoman notoriu să promită că nu o va face și că, din contră, va lupta și bla bla. Ei bine, eschivele lui Ponta în fața acestei întrebări m-au făcut să mă opresc în loc cu uimire și spaimă. Ce-l costa să spună măcar cu titlul de promisiune electorală că n-o va face? Nimic n-ar fi trebuit să îl împiedice să nege răspicat ideea, ca pe o fabulație a adversarilor, știind că în balanță sunt poate mii sau sute de mii de voturi, care vor fugi de acest ocrotitor al hoților.

Cu toate astea, Ponta a preferat acest risc decât să-și îndepărteze marii susținători, păpușarii partidului. Dacă ar fi avut talentul lui Băsescu, Iohannis ar fi speculat momentul și l-ar fi dus până în pânzele albe, jucând ca la operetă o dramă ca întrebarea „ce blestem pe țara asta, Adriane, să aleagă între doi comuniști!?”. Ar fi putut să îl întrebe compătimitor: cu ce te au la mână, măi băiatule, că e păcat de tine, că ești încă tânăr!? De ce nu vrei să te eliberezi, ca să fii în slujba oamenilor cinstiți, nu a hoților!?

Evident, lui Iohannis i-a lipsit și îndrăzneala și talentul, dar și libertatea de a se aventura spre o asemenea partitură. Pentru că bietul păpușoi bine făcut n-a putut nici măcar să se lepede de un anonim de la PNL, pe care i-l dădea preopinentul de exemplu de corupt. Așa că biata țară a căzut iar sub blestemul de a alege între doi apărători ai corupților, legați prin fire nevăzute și nemărturisite. Unul cu 3, altul cu 38, dar tot priponiți de cei ce plătesc bannere, clipuri și echipe de bruiat mințile oamenilor.

De-acum e evident că Ponta va lăsa Parlamentul să își facă mendrele masacrând legi, care-i stânjenesc la furat. Se va dedubla din nou, se va opune ca președinte sau premier, dar va vota ca deputat. Sau se va uita fluierând în altă parte cât o fac alții. De dincolo de gratii, urzelile lui Hrebenciuc și Șova vor da roade: „obligatoriu amnistie și grațiere! Obligatoriu. Alftel suntem beliți. Țoți!”
De data asta chiar mi-a fost frică imaginându-mi ce va urma, dacă e atât de hidoasă imaginea încă din luna de miere a campaniei. Fix acesta era singurul motor, ce l-ar fi putut propulsa pe Iohannis spre Cotroceni: frica oamenilor decenți de ceva îngrozitor, reprezentat de Ponta. Lovise coarda potrivită. Dar mai avea nevoie ca el însuși să fie liber, ca să poată să fluture măcar un colțișor de speranță, să se prezinte ca un eliberator.

Reiau în mare impresiile live puse pe Facebook în timpul mult cerutei dezbateri Ponta – Iohannis de la Realitatea TV. A fost o înfrângere netă pentru Iohannis, care ratează astfel și ultima șansă de a mai salva țara de Ponta. Deși, ne-a spus-o chiar el, din întunecimea minții unui challenger, nu acesta e obiectivul. Adică, el unul, ar fi fericit să fie președinte și Ponta să rămână prim-ministru. Păi atunci de ce se mai strofoacă fanii de ziua a șaptea pe net să te facă, bre, președinte? Dacă Ponta e așa bun de prim-ministru, ce-l mai sâcâi cu schimbarea ta!? Doar așa, ca să existe cineva și la Cotroceni, cât e „cine trebuie” la Palatul Victoria?

Cu asemenea aprecieri ieși total din rolul de opozant al unei guvernări, chit că sistemul constituțional te forțează să te pleci în fața majorității din Parlament. Traian Băsescu n-ar fi spus așa ceva niciodată într-o campanie. Ar fi promis tare și răspicat că nu-l mai pune pe Victor Viorel câte zile o avea, că gata, s-a terminat. E drept, că după aia l-a mai numit o dată. Dar după ce s-a asigurat că a câștigat președinția, nu în campania electorală. Dar e inutilă comparația, Băsescu ar fi dat de podea cu oricare dintre cei doi finaliști de anul ăsta.

Mi-e puțin neclar dacă România nu e pregătită pentru un președinte prea occidental ca Iohannis, dacă chiar merităm șmecheria de tip Ponta. Sau doar mintea lui Iohannis nu e încă pregătită pentru o asemenea șansă. Teoretic, Iohannis a fost mai prezidențial decât Ponta în dezbaterea asta. A fost mai în rolul descris de Constituția actuală: a fost politicos, solemn, serios, atent la reguli, capabil de obiectivitate, inclusiv de a-și cere scuze, a fost decent și onorabil. Numai bun pentru ce îi cere Constituția să fie, un mediator peste partide, cu rol ceremonial și de reprezentare.
Din păcate pentru el, aproape nimeni din țara asta nu așteaptă asta de la un președinte. Toate campaniile se poartă pentru un ipotetic președinte cu puteri totale, șef al Guvernului, legiuitor, patron al Justiției, îndrumător geo-strategic, lider spiritual, administrator de bloc, șef și director de întreprindere. Toate în unu.

Ori la rolul ăsta, Ponta l-a depășit șuierând. O fi avut întrebările dinainte, că prea avea copiuțele pregătite cu cifre și date. Dar a preluat „dictatorial” inițiativa, vărsând în platou cifre, statistici și procente, toate precedate de câte un „știți cât e cutare?” sau urmate de „așa e că nu știați cât era?”. Părea că se pricepe. Ce dacă a dus economia în recesiune după doi ani de guvernare? știa cât e pensia medie, ba chiar și cât are pensie soacra lui Iohannis mai bine ca ginerele. Trucuri de hoțoman, care nu știe nimic a doua zi fără foi în față, dar rupe gura târgului cu deșteptăciunea lui, mai ceva ca Cristian Gava când era copil, ca Vadim când spune date de naștere. Părea că a citit toată noaptea almanahe cu statistici de la Vanghelie, în timp ce neamțul părea că a intrat și el la un film în pauza de publicitate și nu prinde din zbor acțiunea.

La momentul de final, unde Iohannis pregătise ceva de o finețe și o subtilitate înduioșătoare, întrebându-l dacă îl va vota ca pe Rațiu și Crin duminică, Ponta i-a răspuns cu o ditai lopata țărănească peste față. Nu te votez, că ești doar o poleială de Rațiu și în interior ești Traian Băsescu.

Ce ironie să câștigi alegerile cu asemenea șah mat, când ești singurul urmaș politic al lui Băsescu rămas în competiție. Pentru că tot arsenalul cu care Ponta a câștigat acest meci e plagiat după Traian Băsescu: faza cu poleiala e luată după acel „nu îl votez pe Geoană pentru că e un om slab”, dar până în rărunchi de Băsescu. Cifrele – capcană despre pensii și secții de vot sunt imitație după knock-out-ul cu MTO-ul. Ba a existat chiar și un moment de tip „pisicul”, când Ponta i-a spus mârlănește lui Iohannis „la mine în birou sunteți foarte umil”. Dacă era cinstit măcar o dată în viață, micul mare impostor ar fi putut zâmbi înspre cameră și să spună: „această mârlănie o am de la Traian Băsescu, el m-a făcut prim-ministru, el o să mă facă și președinte, să vedeți!”.
E drept că aici și Iohannis ar fi putut avea și el o replică excelentă, dată de cei de la Kamikaze, dacă ar fi spus: dl Ponta vă promite că vă scapă de Traian Băsescu, eu vă promit că vă scap și de Ponta și de Băsescu. Dar, cum am stabilit în primul paragraf, sasul nici nu și-a propus așa o schimbare radicală.

Apropo de mârlănie, Realitatea TV era să întreacă orice normă și orice limită dând după o dezbatere cu cronometru pe ecran o emisiune cu unul dintre concurenți. A fost nevoie ca Victor Ponta să aibă el decența de a se retrage de la această slugărnicie mizerabilă, ca o premieră mondială să nu se producă. Rămâne, oricum, momentul de aur în care Lavinia Șandru îl întreba îndurerată pe Klaus Iohannis cum e posibil să vrea să fie președintele României câtă vreme încă n-a fost niciodată la Cernăuți și Chișinău. După care a urmat „întrebarea” pentru dl Ponta: „vă rog să le adresați un mesaj românilor din Chișinău și Cernăuți!” Într-adevăr, jurnalism de mare angajament. Și iată cum cercul se închide, după ce aceeași obscenă pretins-ziaristă o lingușea cu doar o lună în urmă pe Elena Udrea cu un interviu la fel de aiuritor. Să ne pregătim pentru o altfel de coabitare, zic. Cum sună Gabriel Oprea șef la SRI? Fumos, nu?
În general, la capitolul moderatori, până și acoperitul Turcescu părea cu multe clase peste descoperitul Rareș Bogdan cel plin de sine.

Și o scăpare freudiană a lui Ponta, care îl acuză, culmea, el de lipsă de politețe pe Iohannis și îi spune că are un limbaj care „nu vă face cinste și îi dezamăgește pe alegătorii dumneavoastră.” Știe șarlatanul foarte bine că nu la el sunt oamenii cu pretenții, dar e foarte mulțumit că la el nu-s ăia deștepți, sunt ăia mulți.

Dezbaterea republicană pe teme de securitate naţională a fost ca o vizită la salonul de paranoici. O adunătură de iresponsabili controlaţi de grupurile de lobby ale industriei militare, gata să promită noi şi noi războaie te miri unde pe glob şi măsuri dintre cele mai aberante de control social, pentru a lupta cu un inamic invizibil, botezat “terorismul”.
Iată doar câteva mostre de gânduri rostite pe durata dezbaterii:

Rick Santorum: ar trebui cercetaţi cu precădere musulmanii
Newt Gingrich: ar trebui identificaţi teroriştii înainte de a comite infracţiuni sau dacă nu am susţine Israelul împotriva Iranului, Israelul s-ar vedea nevoit să folosească armele nucleare
Michele Bachmann: banii noştri vor fi folosiţi pentru a creşte capacitatea militară a Chinei

În contrast, Ron Paul a părut singura minte limpede din toată adunarea, încercând să calmeze nişte puşti gata să se joace de-a războiul. A avut chiar curajul să amintească absenţa unui tratat americano-israelian, care să oblige la acţiuni militare comune şi a respins perspectiva instaurării unui stat poliţienesc, care să apere America de nevăzuţii terorişti. Un adevărat duş rece pentru aripa neoconservatoare şi militaristă, care a confiscat practic Partidul Republican.
Singurele exagerări din partea lui Ron Paul mi s-a părut promisiunea de a extinde austeritatea şi politica de non-intervenţie inclusiv în ce privesc ajutoarele umanitare şi de reconstrucţie pentru ţările africane, precum şi poziţia rigidă împotriva emigrării, respectiv securizarea graniţei cu Mexicul.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica