rss
rss
rss

De obicei nu mă forma lucrurilor și procedurile, dar de data asta vreau să scriu despre o listă de abuzuri, despre care cred că pot fi folosite de o viitoare dictatură. Culmea, ele sunt azi aprobate de unii dintre cei mai progresiști și mai activi, dintre persoanele cu simț civic, nu dintre cei cu înclinații paternaliste. Activiștii pretind că luptă pentru o societate mai democratică și pentru purificarea clasei politice. În numele acestor idealuri, ei par de acord să sacrifice unele proceduri și uzanțe, legi scrise și mai ales nescrise. „Scopul scuză mijloacele”,  spun ei. Ce le scapă din vedere e că o viitoare forță rău intenționată ar putea ajunge la o stare de perfectă dictatură fără să facă în fond nimic inedit, doar repetând cumulat puncte deja bifate în ultimii ani.

  1. lupta împotriva Parlamentului
    E firesc să ceri demisia unui guvern, e nefiresc să încerci să călărești valul antipatiei populare față de Parlament, care e (până găsim altceva) singur formă de reprezentare a populației generale și a curentelor divergente, inclusiv a minorităților.
  2. diabolizarea unui partid
    Poți fi întotdeauna pe altă poziție decât un partid (cazul meu cu PSD), să nu îl votezi niciodată (idem), să presupui chiar că un om onest n-avea de ce să se înscrie în așa ceva. Dar nu poți milita pentru eliminarea lui (pe cale administrativă) sau prin ostracizarea celor care îl susțin.
  3. dominarea unor instituții prin structuri oculte
    Echipele mixte de procurori și ofițeri SRI pot părea o culme a eficienței în lupta împotriva corupției. Judecătorii din „câmpul tactic” ai aceluiași serviciu, un pas înainte, care garantează sentințe drastice împotriva cui merită. Dar nu există nicio limită care poate opri o structură imposibil de cenzurat democratic să nu acapareze alte instituții, tot în numele binelui public. Într-o zi poate fi armata, poliția, Fiscul, Parlamentul, mediul de afaceri. Dacă n-a fost deja.
  4. abdicarea suveranității
    E o meteahnă veche, pe care o avem din clipa în care ne-am trezit scăpați de sub controlul total al partidulu-stat și ne-am aruncat în brațele Occidentului salvator. Deseori s-a întâmplat ca Vestul să fie acceptat nu doar ca arbitru dar chiar ca jucător activ în politica internă, validând chiar și decizii impopulare. E o formă de imaturitate socială, care ne face vulnerabili unei puteri ostile, care ar investi într-un actor abil.
  5. neacceptarea jocului democratic
    În noiembrie 1996, ceva banal și istoric se petrecea în același timp. După 60 de ani, o putere ceda locul alteia prin vot, fără violență. Mult detestatul Ion Iliescu părăsea Palatul Cotroceni cu un discurs de felicitare la adresa învingătorului (avea să se și întoarcă acolo). A devenit practica obișnuită, un semn de normalitate, de atunci încoace, dar nu aș mai garanta că se va menține în actuala atmosferă.
  6. neacceptarea sentințelor
    Trei ani mai târziu, se mai înregistra un moment de cotitură al tinerei democrații. Miron Cozma era încarcerat, după ce tentativa de punere în aplicare a sentinței dusese la două mineriade și adusese țara în pragul unui război civil, susținut de o parte a presei și de foști securiști. De atunci încolo, condamnații au riscat mai curând să își tragă un glonț în gât sau să fugă peste graniță, decât să nege deschis autoritatea statului. Și acesta pare un câștig fragil în actualul context.
  7. folosirea străzii ca argument
    E firesc pentru opoziție să își crească aderența și să slăbească adversarul susținând sau chiar organizând proteste. Nu e la fel de firesc ca președintele sau alt înalt demnitar, aflat deja într-o poziție de putere, să se folosească de un grup compact de fideli, pentru a forța schimbări de guvern sau decizii parlamentare. Dictatorii devin repede maeștrii ai marilor mitinguri de susținere, mai ales în vremuri când acelea nu mai reflectă deloc sentimentul publicului larg.
  8. justificarea violenței
    E un alt precedent periculos să te poziționezi ca șef al statului împotriva instituțiilor de apărare și ordine internă. Poți câștiga voturi pe moment, dar poți ajunge și tu în situația confruntării cu contestatari. E, de asemenea, mai complicat să explici unor purtători de uniformă pe care îi delegitimezi, de ce ar trebui să își riște viața data viitoare când intervin într-o răfuială între clanuri de interlopi, dotați cu săbii sau pistoale. E ceva la care nu par să se gândească nici alți populiști, care aleargă după simpatie ușor de cucerit, prin legi cum e cea împotriva radarelor pe șosele.
  9. ignorarea Curții Constituționale
    Unul din cele mai periculoase precedente, oprit la timp, după circa o lună, dar încurajat pe această durată de diviziile de presă. E și punctul care poate fi folosit lejer la ignorarea rezultatului unor alegeri. Întâmplarea face că avem în Iohannis un președinte fără vocație, care nu excelează nici la inteligență, charismă, nici la ambiție și talent. Părea inițial candidatul ideal pentru a respecta toate procedurile ca la carte, în cel mai tern stil european cu putință. Și-a ratat și talentul ăsta. Dar locui îi poate fi luat chiar de unul mai iscusit decât Băsescu în a născoci trucuri neobișnuite, de un viitor dictator înzestrat și cu ambiție și cu lipici la public și total lipsit de scrupule.
  10. legiferarea în interes propriu
    Ultima dată când a părut evident de ce e o urgență pentru pesediști să modifice legile justiției, această tentativă a pornit valul de proteste de după ordonanța 13. Dar pachete de ordonanțe cu efecte similare s-au dat și pe vremea Monicăi Macovei, desigur, pentru cauze mult mai bune, anume să se poată înfunda unii care acum trebuie scăpați de alții.
  11. intervenția penalului în politic
    Răspunsul la acel abuz a fost un altul de sens contrar, respectiv deschiderea unor dosare penale pentru inițiatorii ordonanței. Chiar și când e murdar, demersul politic trebuie decontat la urne, nu pedepsit cu cătușe de procurori, care se plasează deasupra jocului democratic. A fost un demers, care a credibilizat inclusiv ideea că arestările se fac dirijat, pentru a elimina competitori incomozi.

Rezultatul grotesc al comunismului dus la extrem, Coreea de Nord e o dictatură închisă ermetic, în care experimentele pe oameni întinse pe decenii au creat indivizi malformați, terorizați și, aparent, convinși de zeificarea stăpânilor lor. De la Kim Ir Sen, autocrații coreeni au ajuns la a treia generație și sunt venerați de cei pe care îi conduc cu mână de fier. Acesta e unul din puținele filme documentare realizate în granițele celei mai comuniste țări de pe planetă, acolo unde orice vizitator străin e însoțit în permanență de doi lucrători de securitate, care îl îndrumă unde să meargă și se supraveghează reciproc.

Scenele văzute, chiar și în acest itinerariu ghidat de oamenii partidului, par ireale. Oameni robotizați, temători să intre în contact cu un străin, orașe-butaforie, cu străzi pustii și atotprezentul cult al liderilor.

Guvernul revoluționar, condus de ayatollahul Victor Ponta, ar putea apela la o nouă și ingenioasă măsură de contracarare a deciziilor Curții Constituționale. Astrologii puciști au ajuns la concluzia că deciziile Curții Constituționale, cu privire la referendumul din 29 iulie nu vor putea produce efecte, dacă România va abandona calendarul Gregorian, socotit băsist și imperialist, în favoarea celui Iulian. Astfel, data de 29 iulie pe stil nou, va deveni 16 iulie, pe stil și mai nou. Prin urmare, deciziile Curții vor fi publicate în Monitorul Oficial la câteva zile după validarea referendumului și alungarea tiraniei.
O altă măsură, luată în calcul de mullahul Toni Greblă e „perierea” listelor electorale. Vor fi eliminați de pe liste cei care au ieșit din țară în ultimii 10 ani, pentru concedii sau lucru în străinătate, nefiind clar dacă s-au mai întors sau dacă mai pot fi considerați buni români. Dacă totuși, cetățenii insistă să vină la referendum, semn clar că sunt împotriva dictatorului, vor fi adăugați pe liste suplimentare.
Vă reamintim că, printr-o ordonanță de urgență recent publicată, guvernul revoluționar a promis că va respecta cu strictețe orice lege sau decizie a Curții Constituționale, care e favorabilă revoluției, și le va denunța ca băsiste și vândute Angelei Merkel pe toate legile și sentințele nefavorabile.
Ieri seară, Victor Ponta anunțase că guvernul său se va putea apuca de treabă, începând de azi, date fiind deciziile favorabile ale Curții din prima zi de deliberări. Cum deciziile CCR de astăzi nu au mai fost așa de înțelepte, liderul maxim al revoluției proletare s-a văzut nevoit să își amâne începerea programului până la calendele grecești, 75% din timpul ședințelor de Guvern fiind de acum ocupat cu reforma calendarului.

Un clip superb despre mandatele fără șir și fără orizont ale lui Putin la Kremlin. Doar cu umor și fără cuvinte, de aceea atât de tragic. Astăzi Rusia e o țară fără speranță, cu coloana fracturată de controlul autoritar pe care poliția politică îl exercită, sub diverse nume. Din 1917, se va face în curând un secol de depersonalizare, o tragedie fără egal pentru poporul celei mai mari literaturi. Anularea valorii acestei tragedii istorice pentru rușii de azi e o dramă în sine, pe lângă aceea a transformării lor în homo sovieticus. E o specie foarte răspândită pe glob, chiar și între cei care nu au conoscut niciodată propaganda zilnică. Se vede asta din numărul dezolant de mare de admiratori pe care Putin îi are în alte țări. Figura rece a acestui personaj diabolic și cinic fascinează pe toate meridianele, peste tot acolo unde libertatea nu face doi bani. Zecile de ziariști asasinați în mandatul lui Putin sunt irelevanți pentru cei care îl admiră ca și cum s-ar delecta cu atacul unui animal de pradă pe Discovery. Uneori sunt aceiași care critică orice inconvenient al vieții occidentale. N-am reușit niciodată să văd în ce ar consta carisma lui Putin, mi se pare un pitic complexat, de-a dreptul caraghios când își exhibă sexualitatea călare la bustul gol sau în alte ipostaze eroice regizate. Singura performanță în ce-l privește e eliminarea oricărei opoziții credibile, iar asta e tot o performanță a sistemului care l-a inventat, nu a lui. După o comparație care nu îmi aparține, Putin a reușit să învingă în niște alegeri în care s-a întrecut cu Verdeț și Vadim (Ziuganov și Jirinovsky). Nimic de admirat. Vor urma noi mandate, lungite de acum la câte 6 ani. Undeva prin 2024 va trebui să inventeze un alt Medvedev, cu care să mai facă o rocadă.

Iar mai jos este o imagine a „obscenității publice”, cum ar spune Pleșu. Cam așa arată puterea lui Putin în teritoriu în chiar ziua votării. Cel care dansează în secția de votare în aplauzele frenetice ale „observatorilor independenți” e nimeni altul decât președintele republicii anexate – Cecenia. La figurat, Ramzan Kadyrov dansează pe un morman de cadavre, între care se numără și cel al tatălui său, de la care a preluat puterea ca un veritabil satrap. Tatăl său e doar unul dintre cei 200-250.000 de morți din războaiele duse de Rusia împotriva „neascultătoarei” republici. Kadyrov – fiul a dovedit ceva mai mult simț practic (și chef de viață, după cum se observă). La un moment dat, juniorul a lăsat baltă războiul patriotic și a devenit sluga cea mai credincioasă a rușilor, iar Kremlinul a revărsat câteva miliarde de dolari, în specia în reconstrucția capitalei Groznâi, pe care rușii o distruseseră practic în totalitate. Trădarea i-a adus lui Kadyrov un trai de nabab medieval, dar cu echipă de fotbal și grădină zoologică privată. Human Rights îl acuză că exercită puterea în cel mai brutal stil mafiot cu putință – rivalii sunt răpiți și torturați, iar crima organizată e transformată în monopol de stat.

Dat fiind că e mare nevoie de educație în țara asta și pentru că am găsit un filmuleț care explică lucrurile mult mai concis decât aș fi putut eu sa o fac, mi-am permis să îl traduc spre luminarea maselor.
Așadar, despre diferența dintre o democrație și o republică:

”Când Benjamin Franklin a părăsit clădirea unde fusese redactată Constituția Statelor Unite ale Americii, a fost întâmpinat de o femeie care l-a întrebat:
– Domnule, ce vom avea?
Răspunsul său imediat a fost:
– O republică, doamnă. Numai să o puteți păstra!
Și totuși, cei mai mulți americani au fost convinși că forma de guvernământ pe care o avem e o democrație. Diferența dintre cele două e esențială.
Înainte de a discuta diversele sisteme politice, e util să înlăturăm o confuzie foarte răspândită, despre spectrul politic. Mulți au fost încredințați că scena politică așează la extrema stângă grupuri precum comuniștii, iar fasciștii și dictatorii la extrema dreaptă, lăsând centrul pentru moderați.
Dar o împărțire mult mai bună a spectrului politic ar arăta o extremă dreaptă, în care statului nu i se atribuie nicio putere, iar la extrema stângă, un regim în care statul are întreaga putere.
La extrema dreaptă – nu există guvern. La extrema stângă – e un guvern totalitar, sub eticheta de: comunism, fascism, nazism, socialism, autocrație. Cei care susțin că naziștii (* membri ai Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani, nota trad.) reprezintă extrema dreaptă, nu își definesc criteriul central și perpetuează o confuzie.
La mijlocul acestui spectru se află sistemele care acordă guvernului rolul să potrivit, acela de a proteja drepturile cetățenilor. Aici se plasează și Constituția Statelor Unite. Susținătorii unui asemenea regim ar trebui numiți ”moderați constituționaliști”.

Deci să analizăm principalele forme de guvernământ din istorie:
Monarhia (absolutistă, diferită de monarhia constituțională, nota trad.) sau Dictatura (în ambele conduce o singură persoană),
Oligarhia (conducerea aparține unui grup),
Democrația (conducerea aparține majorității),
Republica (guvernare în baza unor legi, în concordanță cu drepturile naturale, n.t.)
și Anarhia (în care nimeni nu are dreptul să își aroge rolul conducător).

După ce le vom discuta, vom vedea că pot fi limitate chiar la mai puține.

Autocrația (monarhie absolutistă sau regim de dictatură personală) nu există cu adevărat. Întotdeauna un grup propulsează unul din membrii săi ca paravan. Un rege are consiliul său de nobili, orice dictator are birocrații sau comisarii săi. Fizic, nu unul singur conduce, chiar dacă el e singurul vizibil. Deci putem elimina acest sistem, care e în realitate o oligarhie.

Oligarhia – conducerea de către un grup – e cea mai întâlnită formă de guvernământ din istorie. Cele mai multe națiuni ale lumii sunt și astăzi conduse de un grup restrâns de oameni puternici.

Anarhia se găsește la cealaltă extremă, însemnând ”fără lider”. Cei care au inventat-o au studiat istoria și au constatat (corect) că guvernele însele au comis cele mai multe crime din istorie. Deci au concluzionat că a avea o societate fără guvern ar fi o idee bună. Dar aceasta e o eroare. Pentru că, așa cum spuneau vechii greci: ”Fără lege nu există libertate”.

Părinții fondatori ai Americii au fost de acord că e nevoie de un guvern limitat. Într-o perioadă de anarhie, fiecare își apără singur viața, libertatea și proprietate, precum și siguranța familiei. Apar persoane sau grupuri înarmate și se impun restricții de mișcare pentru a încerca să apere proprietatea fiecăruia. Oamenii civilizați au angajat mereu pe cineva care să îi păzească: un șerif, un polițist sau un reprezentant al autorității statului. Când legea era apărată, oamenii deveneau mai liberi: puteau călători sau își puteau părăsi avutul pentru a lucra la câmp. Așadar, o doză limitată de guvern face pe oricine mai liber.

Există și unii care susțin anarhia nu pentru că nu le place ideea de guvern ci pentru că nu le place tipul actual de guvern. Ei folosesc anarhia ca pe o unealtă pentru schimbări revoluționare. Starea de anarhie e ca un vid, pe care cineva se grăbește să îl umple. Acest tip de anarhiști cu program apelează la atentate, revolte, furt sistematic și acte de violență. În mod tragic, oameni de bună credință apelează la cei pe care îi văd mai credibili și îi roagă să instituie o ordine care să pună capăt perioadei de stres și incertitudine. Și cine se poate oferi cel mai bine să calmeze situația, dacă nu cei care au generat-o?
Anarhiștii, care au creat problema, instituie atunci un guvern propriu, în care au puterea totală. O oligarhie. Este ceea ce s-a întâmplat în Rusia (după Revoluția din 1905 și în perioada imediat următoare instituirii Sovietelor în 1917), permițându-i lui Lenin să preia puterea totală și în Germania, unde cămășile brune ale lui Hitler au creat haosul ce i-a permis să ajungă la putere (prin vot).

(Nota trad.: În mod similar se petrec lucrurile în cazul mișcărilor de restaurație. De obicei armata e chemată să preia puterea după un protest lung și sângeros sau după un război civil, înlocuind o tiranie cu alta. Un caz recent e cel al revoluției din Egipt, când militarii au deturnat protestul popular printr-o manevră similară.
Și revoluția română din 1989 a fost deturnată către o formă similară de restaurație. Un grup din interiorul oligarhiei comuniste a realizat că mișcarea populară nu mai poate fi reprimată, prin urmare, a preluat controlul televiziunii și armatei după fuga lui Nicolae Ceaușescu. Înscenând diversiunea teroriștilor, grupul oligarhic a creat un episod de pseudo-anarhie. Ion Iliescu a enunțat explicit teoria vidului de putere, pentru a oferi o legitimitate pe care nu o avea. Încă o dată, anarhia a fost folosită ca scurtătură către reinstaurarea unei oligarhii.)

Anarhia nu e o formă stabilă de guvernare. E o tranziție scurtă de la ceva ce există, la ceva dorit de cei însetați de putere. Dat fiind că nu e o stare permanentă, o putem elimina de asemenea dintre sistemele posibile în mod realist.

Democrația vine de la două cuvinte grecești, care înseamnă popor și putere. Democrația înseamnă deci conducerea (puterea) poporului; guvernare după principiul majorității (de voturi). Ceea ce sună bine în teorie. Dar să presupunem că majoritatea decide să confiște casa cuiva din minoritate. Sau afacere, sau copiii. Bineînțeles, trebuie să existe o limită la care să se oprească puterea votului popular.
Legea democrației nu permite restricții pentru majoritate. Dacă mai mult de jumătate dintre oameni pot fi convinși să își dorească un lucru, nimic nu îi împiedică să își transforme dorința în realitate.

Republica vine din latină, de la două cuvinte care înseamnă ”lucru public”. Înseamnă lucrul de utilitate publică, adică legea. O republică adevărată limitează puterile statului pentru a lăsa libertățile fundamentale indivizilor.

Părinții fondatori au pornit de la zero. Puteau institui o oligarhie. George Washington a fost chiar propus rege. Dar ei știau istoria, așa că au ales un sistem în care legea guvernează, nu regula majorității.

Să vedem cum ar arăta diferența în Vestul Sălbatic:
Într-o democrație, o gloată care încearcă să linșeze pe cineva pornește în căutarea victimei, o prind și votează. Victima are un singur vot, deci nu poate împiedica execuția.
Într-o republică, membrii gloatei votează covârșitor în favoarea linșajului, dar șeriful (ca autoritate a statului) decide că acest lucru nu se poate întâmpla. Inculpatul va avea dreptul la un proces corect, cu audieri și prezentări de probe, în care juriul, ales din membrii comunității, îi va decide soarta. Nici măcar juriul însuși nu funcționează după regula majorității: Are nevoie de unanimitate, sau un singur vot pentru îl va elibera pe inculpat. Drepturile pistolarului nostru nu sunt hotărâte de majoritate, ci de lege.

Mulți americani ar fi surpinși să constate că termenul democrație nu apare nici în Declarația de independență nici în Constitția Americii. Nici măcar în vreuna din constituțiile celor 50 de state componente.

Părinții fondatori ai Americii s-au străduit cât au putut pentru a feri țara de un sistem pur democratic.

James Madison, considerat părintele Constituției, scria:

”Democrațiile au fost mereu spectacole de turbulență și dispute, au fost mereu incompatibile cu dreptul la proprietate, cu securitatea personală și au fost de scurtă durată, sfârșind în mod violent.”

Alexander Hamilton a fost de aceeași părere:

”Suntem un guvern republican. Libertatea reală nu se găsește nici în despotism, nici în extremele democrației. ”

Samuel Addams, semnatar al Declarației de independență:

”Democrație nu durează mult. În scurtă vreme se epuizează, se risipește și se sinucide.”

Fondatorii știau de ce trebuie să se ferească de acest cuvânt, pentru că știau că cetățile grecești cunoscuseră câteva dintre cele mai deplasate excese de putere. În fiecare caz, eșuau în puterea gloatei, apoi în anarhie și în final în tiranie din partea unui grup oligarhic.

În Grecia antică a exista un înțelept pe nume Solon, care a cerut instituirea unui corp fix de legi, intangibile în fața poftelor mulțimii. Dar, în vreme ce grecii nu i-au urmat sfatul, romanii au făcut-o. Pe baza legilor lui Solon, au creat cele 12 table ale Legii Romane, baza unei republici cu guvern limitat și libertăți pentru cetățeni. Știindu-se liberi, oamenii au putut să producă și să aibă siguranța că vor putea păstra fructele muncii lor. Roma a devenit bogată și invidiată.
Îmbătați de abundență, totuși, romanii au uitat importanța libertății. Când puterea guvernului crește, libertatea poporului scade. Când cetățenii și-au scăzut vigilența, politicieni însetați de putere au căutat să își extindă puterile acordate de Constituție. Unii au realizat că pot alege politicieni, care să folosească puterea politică pentru a lua proprietatea unora și a o redistribui altora. Au fost introduse subvențiile pentru agricultură, urmate de sistemele de asistență socială și de construcție de locuințe. Inevitabile, taxele au crescut și s-au impus metode de control asupra sectorului privat. Nu a durat mult până când bunurile produse nu au mai ajuns pentru toți și tot mai mulți au ajuns la mila statului. Productivitatea a scăzut, au apărut penuriile de produse și gloatele au acaparat strada cerând ”Pâine și circ”. Mulți au fost convinși să își dea la schimb libertatea de dragul securității. În cele din urmă întreg sistemul s-a prăbușit. Au trecut de la o republică, la democrație, la tirania oligarhică într-o succesiune de cezari.
Astfel, nici democrația nu se dovedește o formă stabilă de guvernare. E o tranziție de la un guvern limitat, la conducerea neîngrădită a unei oligarhii.
Învățând din istorie, nu avem decât două opțiuni reale: republica sau oligarhia (tirania unei elite).

Daca legea care obliga familiile sa nu aiba mai mult de un copil nu ar fi fost adoptata in 1979, intre 300 si 400 de milioane de chinezi ar fi vazut lumina zilei, in plus fata de cei 1 miliard si 300 de milioane actuali. Legea, extrem de drastica, survine altor reglementari impreuna cu care a coborat numarul mediu de nasteri al unei femei adulte, de la 5,9, la 1,8. Asadar, pentru a se ajunge la aceasta medie, chiar si in prezent numarul familiilor cu 2 copii e foarte mare. Deci, cine sunt privilegiatii care au voie sa incalce legea planningului familial?
Prin aceasta politica inumana, China a pus deseori in aplicare politici eugenice de tip nazist. Prin controale stricte, persoanele cu probleme de sanatate au chiar interdictie de a se casatori, daca nu accepta sa fie sterilizate. Mai mult, comunistii chinezi au folosit controlul nasterilor pentru un megalomanic proiect de inginerie sociala: in regiuni rurale unde a fost nevoie de fermieri, familiile au putut avea chiar si 3-4 copii, problemele economice si de dezvoltare fortandu-i sa ia in calcul renuntarea la aceasta reglementare si in zonele industrializate care au nevoie de forta de munca.
De altfel, imbatranirea populatiei risca sa indrepte China spre dezastru peste cateva decenii. Daca lucrurile nu se schimba, China, care in anii ’70 avea 7,7 adulti care intretineau un pensionar, va avea in 2050 1,6 salariati care sa cotizeze pentru fiecare pensionar. Dincolo de aceasta problema economica, efectele sociale sunt deja vizibile: o populatie care, in marile orase, are acelasi ritm galopant de imbatranirea ca in Europa Occidentala, dezechilibrarea raportului dintre baieti si fete, in conditiile in care parintii prefera sa aiba un baiat drept urmas, aparitia unor probleme grave de socializare la copiii care nu au ca parteneri de joaca decat adulti si care sunt rasfatati in mod exagerat de acestia.
Guvernul comunist a folosit exceptiile de la legea “un singur copil” si pentru a controla coloratura etnica a populatiei, in cadrul unei doctrine multiculturaliste, care a permis minoritatilor sa nu fie depasite ca pondere de majoritari. In plus, mii de demnitari comunisti incalca legea, fara a fi confruntati cu masurile drastice de retaliere luate in cazul cetatenilor de rand. Legea in sine e favorabila unui sistem comunist ce ar putea fi caracterizat drept oligarhic.
Foto: NYinquirer.com
Familiile bogate pot plati amenzi si taxe suplimentare (pentru educatie si asistenta sanitara), care le permit sa se perpetueze dupa bunul plac. Si cetatenii plecati in strainatate pentru a aduce valuta in tara beneficiaza de exceptii in acest sens. Aparitia oligarhiei comuniste e un fenomen atat de marcant in dezvoltarea Chinei incat i-a facut pe multi comentatori sa se intrebe in ce masura statul asiatic mai este comunist de fapt. Teoretic, doar un sfert din primii 100 de miliardari chinezi din Topul Forbes sunt membri ai Partidului Comunist. Dar intr-o tara in care angajatii aparatului de securitate se numara cu zecile de milioane si alocarea tuturor resurselor e decisa de Partid, adevarul e ca absolut toti capitalistii chinezi sunt “desemnati” de catre elita comunista. Un exemplu de varf de cum apare un capitalist in China? Fiul cel mai mare al lui Jiang Zemin conduce cea mai mare companie de telecomunicatii din tara (China Netcom), desprinsa prin privatizare din fosta companie de stat. Cu interdictia de a forma sindicate pentru angajati, legi permisive in privinta protejarii mediului si a drepturilor de autor, intreg sistemul e proiectat pentru a-i ajuta pe cei alesi de Partid sa se imbogateasca rapid.
Pentru oamenii de rand, aceste practici eugenice au luat forme monstruoase. Autoritatile au dictat in extrem de multe cazuri sterilizari, intreruperi de sarcina prin injectarea de solutii saline (chiar si in luna a noua de sarcina!) si uciderea pruncilor imediat dupa nastere. In provinciile care “depasisera planul” de nasteri al partidului s-au folosit chiar si detectoare cu ultrasunete, care sa le depsiteze pe femeile ce urmau a fi supuse unei intreruperi fortate de sarcina.

Moldova
Acesta est un afis realizat de Mind Bomb si preluat de site-ul basarabean de atitudine Curaj.net.
Afisul foloseste imaginea unui tanar batut de securitatea moldoveana in timpul protestelor anticomuniste de acum cateva zile. Ignorata de autoritatile europene si de politicienii de la Bucuresti, Basarabia a devenit nu doar cea mai saraca tara de pe continent, dar si cea mai brutala dictatura din Europa. EVZ a publicat astazi imaginea unui tanar inmormantat ieri, cu urme vizibile de violenta, in raportul medico-legist al caruia scrie ca a murit in urma unei intoxicatii cu fum, fara sa prezinte alte rani.
Intr-un val de simpatie fara precedent pentru romanii de dincolo de Prut, aproape toate galeriile de fotbal din Romania au afisat bannere de sustinere la etapa din week-end.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica