rss
rss
rss

Cei care au tresăltat de bucurie că avem în guvern o absolventă de Harvard, ar putea fi dezamăgiți să afle că ministrul Finanțelor, Ioana Petrescu, e absolventa mult mai obscurei Wellesley College. O școală respectabilă, veche de peste un secol, dar un fel de pension, o școală de fete, vorba lui Ghiță Pristanda. După se prezintă chiar respectiva instituție, Wellesley College e o facultate privată și acreditată (răsuflăm ușurați) pentru „științe umaniste pentru femei”. (liberal arts for women)

Pentru școala de fete de peste ocean, ascensiunea tinerei Ioana Petrescu a fost chiar un motiv de laudă, care a prins și secțiunea știri a paginii facultății. „Absolventa Wellesley College a depus jurământul ca ministru, fiind prima femeie ajunsă în fruntea finanțelor României de la căderea comunismului.” Sună mai mult a triumf al feministelor decât al capacităților științifice deprinse în pensionul american.

Dar să nu fim atât de rele, Ioana Petrescu nu e o impostoare ca Victor Ponta. Adică ea are un doctorat luat pe bune, pe toceală, nu copy paste, și chiar la Harvard, unde și-a făcut studiile post-universitare: un masterat și un program de doctorat. Cu toate astea, ministra cu caș la gură n-a reușit decât să facă un cuplu comic cu șeful său de guvern la înfruntarea cu Traian Băsescu. Păi piratul mănâncă asemenea pui de găină între două mese!

Și, culmea, de data asta aveau de susținut o măsură liberală, mai mult benefică economiei private, decât populist-electorală (chiar dacă asta le era motivația). E o măsură vitală, care să scadă impozitarea muncii. Tocmai o măsură ca asta, care stimulează dezvoltarea economică, nu are nevoie de sloganuri, ci de curajul de a indica sursele de finanțare, gen unele creșteri în impozitarea proprietății. Orice, dar să arăți că ai o strategie pentru a doua zi după alegerile din toamnă, nu să spui că vom vedea după ce vom face bugetul pe anul viitor.

În tandemul cu Victor Ponta, Ioana Petrescu trebuia să fie specialistul, omul cifrelor, nu să îi îngâne cu voce pierdută superficialitatea inconștientă a premierului, care e convins că „țara asta se va descurca”. Și n-a fost vorba doar de emoții și de intimidarea de către vicleanul Băsescu (pe-asta o credeam și o scuzam). Căci duduia a refuzat să producă lista cu sursele de compensare a reducerii CAS și a doua zi. Pur și simplu, argumentația logică nu se învață la școala de fete de lângă Boston. Acolo contează mai mult sexul (vreau să spun genul) și cât de mult îți dorești ca ceva să se întâmple. Iar domnișoara Petrescu își dorește „din tot sufletul” să reducă CAS, cum i-a spus-o și președintelui. De piatră să fii să crezi că nu se va întâmpla în condițiile astea!

Taxele sunt definite ca o modalitate politică de a obține bogăție, față de producție și schimb.
Prada de război, sau versiunea ei ușor mai pașnică – tributul – poate fi considerată un precursor al taxării, între două triburi
Spartanii rămâneau într-o cetate cucerită, pentru a-și încasa tributul și a trăi fără alte obligații sau nevoia de a munci. Cei cuceriți deveneau iloți, o clasă fără drepturi, între sclav și om liber, care avea ca obligație plata aristocrației spartane. În aceste tipuri de aristocrații rezultate din cucerire, de multe ori localnicii uitau chiar și că originea clasei aristocratice era jaful și forța fizică, pentru a lua situația drept un dat natural, o stare firească, tradițională.

Popoarele prea primitive sunt imposibil de taxat, întrucât, necunoscând diviziunea muncii, produc doar cât să supraviețuiască, uneori nici atât, în anotimpuri neprielnice. Așadar, succesiunea normală e că întâi există societăți productive, care încep să creeze o civilizație, și abia apoi apare un stat și o organizare, care își arogă meritul de a fi civilizat comunitatea respectivă.

Paradoxul imperialismului: societățile cu sisteme de taxe moderate produc mai multă bogăție în rândul cetățenilor, mai multă libertate, dar și un surplus și o superioritate economico-militară, care le permit să devină hegemonice, să cucerească vecinii mai puțin înzestrați și care își folosesc resursele mai puțin laborios. Uneori, sistemul fiscal mai permisiv al cuceritorului și gradul superior de civilizație fac ca populațiile cucerite să opună o rezistență scăzută, sau chiar să aclame cucerirea, din momentul în care armatele puterii locale pierd bătălia cu imperiul în ascensiune. În sens invers, când imperiul e în declin, mult prea extins geografic, începe să devină greoi, are nevoie de o armată costisitoare de profesioniști doar pentru a-și menține teritoriile cucerite, iar pătura birocratică a privilegiaților devine tot mai mare și mai greu de întreținut, taxele cresc la niveluri atât de mari, încât triburile barbare ajung să fie primite ca o ușurare de sub povara imperiului.

Comentariile unui grup de reflecție liberal pe marginea discursului privind starea națiunii, ținut de Barack Obama în februarie 2013. Cato Institute (Institutul Cato) își trage numele de la scriitorul și oratorul roman Cato cel Tânăr, critic al lui Iulius Cezar. Sub pseudonimul acestui stoic, doi scriitori englezi, John Trenchard și Thomas Gordon, au publicat o serie de diatribe, care aveau să influențeze gândirea „părinților fondatori” ai Revoluției Americane.

Acuzele aduse politicii lui Obama sunt extinderea statului asistențial, creșterea îndatorării și a taxării afacerilor. Pretinsele tăieri de cheltuieli sunt contestate, ca fiind aproape inexistente, pe măsură ce noi beneficii și pachete de ajutorare intră gradual în funcțiune.

În mod paradoxal, politica președintelui Obama lovește în păturile sărace, de exemplu prin subvenționarea cheltuielilor medicale, care cresc prețul de piață al medicamentelor și serviciilor spitalicești.

Implicarea administrației Obama în susținerea tehnnologiilor verzi e un alt punct de critică, pentru rezultatele sub așteptări. Observația e justă, dar aș fi circumspect cu aceste critici aduse, de exemplu, automobilului electric, în condițiile în care institului Cato e finanțat de frații Koch, magnați ai industriei petro-chimice.

O altă vulnerabilitate economică pentru America vine din politica, deja tradițională, de discriminare pozitivă, promovată de stânga. Deși această politică „progresistă” a adus și îmbunătățiri ale integrării minorităților și o mai bună reprezentare în societate a femeii, ea reprezintă o povară pentru firme, un minus la capitolul competitivitate și, de la un punct încolo, risc de șomaj, tocmai pentru categoriile mai puțin cerute de angajatori, pentru care se fixează salarii prea mari.

În materie de securitate internă și politică externă, Obama continuă neabătut linia nedemocratică și nediplomatică a lui Bush Jr. În interiorul granițelor, companiile private, cum sunt Google sau Yahoo, sunt obligate prin legislație să ia parte la efortul de supraveghere a populației, prin acțiuni care altă dată ar fi însemnat încălcarea drepturilor și libertăților civile. În exterior, războaiele merg neabătute, la fel și supravegherea internetului, bombardamentele cu drone și lichidarea „indezirabililor” (inclusiv cetățeni americani, la un simplu ordin prezidențial) chiar dacă bau-bau-ul Al Qaeda începe să nu mai fie folosit ca scuză. (Probabil drepturile de autor ale brandului vor fi cedate companiei Disney).

Peter Schiff e unul din cei mai simpatici analiști ai economiei americane, pentru că are un limbaj simplu, direct, și deseori plin de haz. Acest speculator evreu american, care conduce Euro Pacific Capital, un fond de investiții, le-a înghețat zâmbetul pe față unor agenți imobiliari, prin 2006. Era culmea bulei imobiliare din Statele Unite și îl invitaseră să le vorbească despre cum vede viitorul pieței imobiliare și ce perspective noi de creștere ar mai fi. Aceea e cea mai limpede anticipare a crizei economice, cu dovadă filmată, pe care am văzut-o până acum. De fapt, e atât de limpede, încât un comentator spunea că e grăitor pentru sistemul educațional și starea de dezinformare menținută de presă, dacă oamenii se înghesuie să vadă o înregistrare cu o „profeție” despre criză, pentru a înțelege mai clar ce s-a întâmplat. Dacă nu uit, voi adăuga și acea filmare mai veche pe blog, pentru că merită. Despre momentul când vorbea despre criza creată de Fed prin încurajarea elanului speculativ, Peter Schiff își amintește amuzat: „m-au chemat la conferința dezvoltatorilor imobiliari americani și m-au ascultat. Anul viitor nu m-au mai invitat. Al treilea an, conferința nu s-a mai ținut deloc, din motive de criză.” :))

În această conferință, ținută în Canada, Peter Schiff își continuă profețiile pesimiste, chiar dacă între timp s-au înmulțit cei care au viziuni similare. Predicția pe care o face de această dată e că al doilea mandat al lui Barack Obama va fi adevărata reglare de conturi, momentul în care nesăbuința va trebui plătită, sfârșitul traiului pe datorie al societății americane. Argumentația sa libertariană ține de fapt de întoarcerea la bunul simț. Banii nu sunt decât promisiuni de plată, utilizați în speranța realizării unui schimb: schimb de produse cu alte produse, sau schimb al muncii cu alte produse și servicii.

Cursa nebunească pornită de mai multe state, în frunte cu SUA, Japonia și UE, de devalorizare simultană a propriilor monede e chiar asta: o nebunie.

„Japonia ar putea exporta întreaga țară, dacă asta își propune, n-are decât să scadă de tot valoarea yenului, să dea tot ceea ce produc gratis, dar asta nu ar însemna bunăstare.”

La fel și Statele Unite, nu fac decât să își amăgească partenerii comerciali și populația internă cu amânarea decontului. Avantajul lor trecător e că dolarii îi sunt acceptați, ca și cum ar fi valori în sine. Nemulțumirea americanilor față de exportul de locuri de muncă și invazia de produse chinezești e nefondată. Până una alta, în schimbul banilor tipăriți de Bernanke, sunt primite bunuri reale, produse dorite de cumpărător, care le fac viața mai bună.

În acest moment, Rezerva Federală e cel mai mare cumpărător de bonduri emise de Statele Unite, pentru a se finanța. Cumpără chiar și 90% din oferta de obligațiuni, folosind restul de finanțare reală pentru a achita dobânzile. O schemă de tip Caritas, care nu poate dura la nesfârșit.

Discuția despre plafonul de îndatorare (fiscal cliff) e una diversionistă, care creează iluzia rezolvării unei probleme, prin mărirea limitei de împrumut. Uneori, ea merge simultan cu amenințări la adresa finanțatorilor, că returnarea eșalonată a datoriei va fi întreruptă, dacă nu se menține fluxul de împrumuturi și nu se crește plafonul de îndatorare. Singura care a reușit să aducă timp suplimentar pentru America a fost criza din zona euro.

„Noi nu creștem plafonul de îndatorare, ca să arătăm că vrem să ne plătim datoriile (cu spune Obama). O creștem tocmai pentru că nu ne putem plăti datoria, ca să putem împrumuta, în loc să achităm. Președintele Obama compară refuzul republicanilor de a crește plafonul de îndatorare cu o masă copioasă la restaurant, pe care ne gândim să nu o plătim. Dar situația e alta. Noi am intrat în restaurant știind că nu putem plăti, dar am comandat. Iar împrumutul nu se cheamă plată a datoriei.”

Discutarea în direct a datelor bugetului, cu venituri și cheltuieli, a fost un exercițiu de normalitate, care trebuie aplaudat. În spate, rămâne ascunsă anormalitatea unui buget care, pentru moment, e la secret. Dar ascultându-l pe Victor Ponta parcă simțeai că se maturizează în ritmul lui Făt Frumos, iar socialistul che-guevarist rămânea în urmă, cale de șapte poște. Pentru prima dată, politicianul Ponta se confrunta cu parametrii lumii reale, peste care reușise să plutească miraculos chiar și cele două treimi din anul trecut cât deținuse aceeași funcție de prim-ministru. Coordonatele lumii fizice sunau cam așa: există venituri, luate din munca fiecăruia, cam 7.000 de euro de căciulă într-un an, dar ceea ce producem e mai puțin decât ce cheltuim, și în fiecare an ne mai împrumutăm, încât anul ăsta pornim din start cu o datorie de 2.500 de euro.

Austeritatea n-a fost bună, n-o să mai facem asta, spune Ponta (vindecarea completă mai durează!), dar măsurile contestate de pe timpul lui Boc au fost necesare. Ca și consilierul Voinea, Ponta vede mai bine cu mintea de pe urmă. Și imperialiștii de la FMI par niște parteneri de treabă acum pentru fostul revoluționar cu tricou cu El Comandante. Tot o surpriză plăcută a fost și accentul discret pus pe greaua moștenire. În ciuda așteptărilor, Udrea n-a fost strecurată și ea în „starea națiunii” de data asta.

Din păcate, această coborâre cu picioarele pe pământ e doar vestea bună, pregătirea psihologică a votantului USL pentru ce va urma. Pentru că datele cu adevărat grave sunt cele care au determinat secretizarea bugetului și nimic concret nu a fost încă anunțat. Tabloul ăsta auster, dar fără austeritate, e construit pe visul frumos al unei creșteri de venituri de 5%, adică aproape ca pe vremea boom-ului imobiliar, nu pe scenariul stagnării sau chiar regresului, de care vorbesc apăsat cei care se pricep la economie.

De unde se umple golul, încă nu am aflat. Au fost scoși în față revoluționarii. Mare vitejie, ce să zic! Ei au fost oricum discreditați două decenii. Să-l fi văzut că anunță tăieri de pensii ale generalilor de Securitate, atunci era vorba de bărbăție și cred că și sumele erau mai mari. Desigur, indemnizațiile astea pentru participanții nerăniți în Revoluție au fost o idee nefastă de pe vremea lui Iliescu, foarte bine, să se renunțe la ea, dar e o glumă să amesteci asta cu echilibrarea bugetului de stat. Ceva mai consistentă ar fi economia din refuzul aplicării sentințelor CEDO de compensare a foștilor proprietari, deposedați de statul comunist, numai că aici doctorul în drept Ponta are ceva mai puține șanse de reușită. Acolo sunt sume, într-adevăr mai mari, dar despăgubirile nu mai pot fi lungite mult.

buget

Bugetul pe înţelesul omului de rând a fost un început bun, dar nu mai mult decât una din apariţiile zilnice ale prim-ministrului la televizor. Pentru moment, premierul a dat semne că înțelege că nu poți cheltui mai mult decât ai, fără costuri sufocante de îndatorare. Dar încă nu și-a făcut curaj să ne spună de unde taie, când creșterile de PIB și de venituri nu se vor dovedi pe măsura așteptărilor și pentru acoperirea unor cheltuieli mai maro cu salariile bugere de un miliard.

Tot o surpriză plăcută a fost și înțelegerea distincției între investiții și cheltuieli. Nu orice investiție publică e și utilă, a descoperit Ponta. Rămâne să aflăm și care sunt cheltuielile tăiate de pe listă, proiectele prioritare, de care se va ocupa Dan Șova. Presimt că după această primă discuție la gura sobei, vor mai veni altele, cu un ton ceva mai coborât.

Anteniștii, cărora le era, de fapt, adresat discursul, nu par să fi recepționat cum trebuie mesajul. După discurs, trei bărbați se chinuiau să îi explice Danei Grecu de ce nu putem raporta orice vrem noi către FMI, de pildă, estimări de creștere după propriile dorințe. În schimb, Radu Tudor susținea cu un tupeu fantastic că el a spus dintotdeauna că orice bugetar, care va avea loc de muncă și salariu netăiat, va putea să se considere fericit în 2013 și să zică mersi. Trezirea e urâtă ca o mahmureală și Ponta e încă încredințat că va putea să își mențină votanții bugetari și pensionari în starea asta de turmentare, în timp ce le reduce drastic nivelul de trai, aburindu-i cum îi răzbună de toate nedreptățile trecutului.

Acum că lucrurile au intrat în normalitate și românii au pus în fruntea Guvernului și primăriilor pe cei mai bun fii ai patriei, putem să ne ocupăm și de problemele altora. De pildă, problemele poporului chinez, un adevărat model și pentru maoistul nostru premier, Victor Ponta. Ca să nu mai existe disfuncții, gen procesele lui Năstase sau sinucideri ale unor colegi procurori, ca Panait, iată cum ar trebui să funcționeze un sistem brici.

metoda occidentală: cum să împrumuți ce nu ai și să iei dobândă

Ca orice jucărie, sistemul de corupție din China e inventat în altă parte, copiat și dus la o perfecțiune de invidiat. La baza lui stau două invenții vestice: marxismul și sistemul bancar fracționar. Cu prima nu ne batem acum capul, că oricum nu de acolo vin banii, doar câteva idei de control social. A doua e metoda prin care cineva, de obicei o bancă, poate împrumuta ceea ce nu are, investind fără să economisească anterior. De când e lumea și pământul, nu existase altă metodă: întâi acumulai (prin descoperire, jaf, vânzarea forței de muncă, moștenire sau creație), apoi puteai investi acele resurse într-o afacere. Spre deosebire de unul căruia i-ar fi picat resursele din cer, cel care le acumulase anterior cu trudă, dobândea nu doar știința administrării și înmulțirii lor, dar și obișnuința de a le păzi ca pe ochii din cap. Pământul era cel mai obișnuit activ în care puteai investi, într-o economie preponderent agrară: bine îngrijit, el poate fi productiv pentru nenumărate generații și își menține valoarea pe termen nedefinit. Similar, pentru categoriile mai mobile de populație, aurul și alte metale prețioase se dovedeau mijloace ideale de economisire, căci aveau lichiditate mare, adică puteau fi schimbate rapid pe lucruri trebuincioase, fără a fi perisabile.

Bogății ca pământul sau aurul au stat la baza economiilor tradiționale, asigurând o dezvoltare lentă dar sigură. Industrializarea a schimbat complet regulile jocului, aducând rate de creștere spectaculoase și riscuri pe măsură. O manufactură, care dă faliment, nu mai valorează nimic, spre deosebire de un lot de pământ, care chiar după un an secetos, tot poate redeveni productiv. Undeva la începutul secolului XVII, negustorii de aur, care percepeau o mică taxă pentru păstrarea în bună siguranță a economiilor în metal prețios ale fiecăruia, au realizat că oamenii erau mulțumiți să folosească în schimburile dintre ei, în locul aurului propriu-zis, niște hârtii de valoare, scrise de ei, care certificau că posesorul a depus cantitatea respectivă în bancă. E mai comod să porți la tine hârtii, decât pungi cu galbeni. Nu le-a luat mult acestor negustori să înțeleagă că doar o mică parte din deponenți veneau să răscumpere valorile din seifuri și că puteau emite mai multe hârtii decât metal dețineau, devenind astfel investitori fără să acumuleze în prealabil. Evident, dacă toți posesorii de asemenea bonuri de tezaur cereau să își răscumpere bunurile, sistemul se prăbușea, aproape ca un sistem piramidal.

Politicienilor li s-a părut genială o asemenea metodă și au decis să o aplice. Spre deosebire de vânzătorii de aur, ei nu aveau nicio valoare de pus în seifuri. Aveau, în schimb, puterea de a taxa toți supușii, sub amenințarea forței armate sau a închisorii, și de a amaneta astfel forța de muncă și acumulările cetățenilor actuali și pe ale urmașilor lor, dacă era nevoie. Spre deosebire de băncile în sistem fracționar, care dețin doar o mică parte din cât împrumută, statele pot să nu dețină nimic. Banii pe care îi tipăresc, spre deosebire de monezile bătute în metal prețios, își trag numele din primele cuvinte pe care Dumnezeu le rostește în traducerea latinească a Genezei: Fiat lux! (Să fie lumină!). Banii de tip fiat sau fiduciari sunt simple hârtii purtătoare de promisiuni, care au în spate voința suveranului, respectiv, a statului. Rezervele de lichidități, pe care băncile comerciale sunt obligate să le dețină sunt mai mici decât ne-am închipui și scad pe măsură ce sistemul devine mai sofisticat. Dacă în China ele pot fi la 20%, cam cât aveau și englezii acum 50 de ani, aceste pachete de urgență au scăzut în Uniunea Europeană și la 1%. Tot periculos trăiesc și băncile elvețiene, 2,5%, americane 10% (variază pentru diverse tipuri de bănci) sau britanice, 3%. Vom vedea imediat de ce cifrele mai mari ale chinezilor nu asigură neapărat protecție.

Rezervele de lichidități nu sunt totuna cu activele băncilor, care pot fi lichidate (teoretic) la nevoie și nici nu depind de performanțele creditelor acordate. Înseamnă că dacă x% dintre depunători își cer banii, banca intră în încetare de plăți și sună alarma la banca centrală. Aceasta nu are încotro și aruncă un colac de salvare, spre indignarea publicului, care abia atunci realizează scamatoria. Dar banca centrală mai are o jucărie, un fel de super-putere: dobânda de referință. (E vorba de mai multe dobânzi și mecanisme financiare complicate, unele reglate pe un fel de piețe închise, încerc să simplific tabloul.) Fără să aibă în joc valori acumulate anterior, banca centrală poate acorda băncilor comerciale bani (ca la Monopoly) la dobânzi foarte avantajoase, în speranța că ei se vor revărsa în economie prin creditare.

Amintiți-vă analogia cu fermierul care, întâi acumulează mijloacele de producție (pământul) apoi încearcă să le exploateze ca pe o afacere, pentru un profit. Băncile comerciare intră în joc având doar o părticică (să zicem 10%) din valorile cu care operează. Băncile statelor intră în joc fără să aibă nimic. Cu toate acestea, ocupă centrul scenei. În situații de avarie, când politicienii simt că „economia trebuie stimulată”, bancnotele tipărite de stat sunt împrumutate bancherilor cu dobânzi, care tind spre zero, sau undeva la 1-2 procente. Bani aproape gratis se revarsă către bănci, doar doar lumea va începe să consume și să producă. Pentru că viteza e cheia supraviețuirii sistemului. Dacă proprietarul de pământ se gândește de o mie de ori înainte să își investească avutul într-o afacere, cineva, care investește pe credit, va avea mai mult apetit pentru risc. O bancă în sistem fracționar va lua riscuri încă și mai mari, în timp ce o entitate financiară, căreia i se pretinde să mențină rezerve insignifiante și primește banii aproape fără dobândă, va fi tentată să își asume riscuri nebunești. Bun venit în capitalismul de tip cazinou! Inflația joacă în această schemă rolul rotiței pentru hamsteri: cel care exploatează niște active sau s-a împrumutat ca să le poată exploata sunt forțați amândoi să alerge mai repede decât ritmul de devalorizare a banilor. Când dobânda pentru un depozit e mai mică decât inflația, vorbim de dobânzi real negative: iei mai puțin decât depui. Pentru cei care au economisit anterior e un adevărat coșmar și o nedreptate echivalentă cu furtul. Nu înseamnă că schema nu are și câștigători.

Creditarea, chiar fără acumulare anterioară, are avantajele ei, pentru că accelerează ritmurile de creștere, la rate imposibil de atins altfel. Ea e atât de întrețesută cu dezvoltarea lumii capitaliste, cu revoluțiile industriale și IT, încât cu greu ar putea fi imaginată evoluția planetei fără aparentul perpetum mobile al sistemului bancar. Reversul e de ordin moral și are urmări practice: inventarea capitalului din nimic crește apetitul pentru risc, devalorizează munca și efortul intelectual autentic, îi taxează pe cei care economisesc, în favoarea unei clase parazitare de speculatori favorizați de stat. La extrem, dă naștere unei economii bazate pe ficțiuni și promisiuni imposibil de onorat, distruge moneda și, într-un final, economia, după accelerarea unor cicluri artificiale de creștere speculativă-prăbușire.

versiunea chinezească: să exportăm un miliard de oameni, fără să-i scoatem din țară

După ce s-au jucat de-a revoluțiile marxiste și au încercat să se industrializeze prin hei-rup, tovarășii chinezi au ajuns la aceleași rezultate la care ajunge instantaneu comunismul: sărăcie și înfometare. Pe vremea lui Mao, americanii nu inventaseră calculatoarele și regina indicatorilor de putere economică era producția de oțel. După ce îi iei chinezului cu forța plugul din bătătură, pentru topitoriile revoluționare, și te trezești cu 30 de milioane de morți într-o vară, metoda asta de avânt patriotic nu mai pare o idee chiar așa de bună.

Noroc că țara era atât de mare încât era loc și pentru câteva zone experimentale, în care Deng Xioaping să vadă ce s-ar întâmpla, dacă ar încerca să îi ajungă din urmă pe capitaliști din urmă, cu metodele lor. Exact, e vorba chiar de acele zone, înmulțite cu anii, de pe țărmul mării, care sunt și astăzi motoarele economiei chineze.

Un consilier al unui președinte american își amintește că șeful său a încercat să îl ia de sus pe Deng, la prima lor întrevedere și l-a întrebat de ce nu slăbește puțin șurubul cu drepturile omului. Deng, foarte calm, i-a amintit ce populație are țara lui și l-a întrebat câți chinezi liberi ar putea SUA să primească de anul viitor. Carter a înghițit în sec și n-a mai deschis subiectul. Anterior, probabil, la vârful puterii comuniste altcineva avusese o revelație similară: hrănirea unui popor de asemenea dimensiuni era o belea la fel de mare ca stăpânirea lui. Exista, însă, soluția de jujitsu, de a transforma problema demografică în cea mai mare resursă. În ultimii 40 de ani, singurul export real al Chinei e forța de lucru ieftină, disciplinată și exploatată la sânge. Până acum, totul a mers ca pe roate, economia a crescut de 10 ori.

Mariajul est-vest e ideal pentru elitele politice din cele două emisfere: occidentalii au consumerism și țin în mișcare roata de hamster a propriului lor sistem de corupție, orientalii își exportă mâna de lucru în beneficiul oligarhiei de partid, cu promisiunea că vor ajunge și ei la consumerism, care e un fel de stadiu final al comunismului, visat de Marx. O mică problemă ar fi, dacă s-ar termina între timp populația și materiile prime. Dar să nu anticipăm. Ca la orice Caritas, momentul cel mai neplăcut nu e când depui, ci când alții nu mai depun.

Ați reținut ce spuneam mai sus, că trebuie să existe întâi economisire și apoi investiție și consum? E un detaliu nesuferit, pe care încearcă să îl ocolească oamenii de la butoane și din Vest și din Est. Primii au găsit soluția temporară a vieții pe credit. Cei din urmă au găsit soluția spaimei zilei de mâine. Cum China a renunțat complet să mai construiască socialismul, orice idee de welfare state, stat asistențial, a fost lichidată. Vrei la farmacie? Ia un ginseng. Vrei pensie? Cheamă un nepot. Aici ar fi o problemă, pentru că am spus mai sus că Partidul și-a amintit vorba lui Marx că „omul e cel mai prețios capital”, și l-a luat deja pe nepot la Foxconn, să facă iPhone-uri.

De când e lumea și pământul, s-a constatat o coincidență: nu există creștere economică susținută, fără creștere demografică. (Pauză publicitară pentru hipsteri: vreți ca România să prindă rădăcini, lăsați copacii și faceți copii!) Politicienii găsesc uneori metode să ocolească acest impediment: dacă au o țară bogată, deschid granițele puțin, ca americanii, cumpără sclavi, cuceresc colonii. O metodă mai ieftină și mai ingenioasă e să muți oamenii dintr-o parte în alta. A încercat-o și Ceaușescu, succesul a fost parțial, păcat că ideile lui de investiții au fost neinspirate aproape toate. În ultimele decenii, chinezii fac exact asta: mută populație tânără de la sate la orașe. La fiecare cincinal, între 3 și 5% din populația țării s-a urbanizat. Alte 300 de milioane de țărani așteaptă aceeași șansă, fapt ce face posibile dar și neapărat necesare ratele mari de creștere a PIB-ului.

Plecarea unui nepot la oraș nu e o veste fără emoții, dacă respectivul e singurul nepot, pe care îl au patru bunici. Politica unui singur copil a limitat gurile de hrănit și a furnizat mână de lucru în ritmul în care liderii partidului puteau înființa fabrici pentru ei, dar a avut și consecințe. Sunt mult mai mulți băieți decât fete, chestie de preferință a părinților, și prea puțini cei care să aibă grijă de tine la bătrânețe. Atunci chinezul de rând nu are încotro și „intră în sistem”. Roata de hamsteri are alte motivații decât în Vest, dar produce aceleași rezultate. Ca urmare, viitorul bătrân fără pensie, spital și azil se apucă să economisească. O face cu furie, ca nimeni de pe planetă: cam jumătate din tot ce agonisește, pune deoparte!

Bani frumoși pentru oligarhia comunistă, care îi fură din bani din prima clipă, iar acum se pregătește să îl lase sărac lipit. Mecanismul e explicat în acest articol despre Cleptocrația chineză, din care încerc să sintetizez. Există două căi spre care s-ar putea îndrepta viitorul nostru pensionar, cu iluzia că economisește: bănci sau imobiliare. Ambele sunt investiții de coșmar în situația dată.

Pare greu de crezut, dar chinezii se resemnează să depună grămezi de bani cu poza lui Mao, la dobânzi real negative. Ți se promite o dobândă mizerabilă de 1%, inflația e 6%, dacă economia nu se întâmplă să duduie, negustor te numești. Nu e de mirare că mulți joacă la un fel de caritasuri neoficiale, în speranța că vor strânge destui bani, cât să treacă la următorul nivel: investiția / speculația imobiliară. În ultimii 12 ani, acesta e noul sport național în China, o țară care încă nu a cunoscut prăbușiri ale prețurilor imobiliare. Deocamdată.

O casă pare o investiție durabilă. Chiar și o casă goală, într-un oraș fantomă, care nu a adus niciun yuan din chirie vreodată, tot investiție se cheamă, dacă poți să o revinzi cu profit, la un interval oarecare. Contrar principiilor economice, faptul că e goală devine chiar un avantaj. Ca în sistemul bancar occidental, aici totul ține de încredere. Sau de iluzie. Cât timp chinezul de rând va crede că garsoniera pe care și-o cumpără va fi mai scumpă anul viitor, comedia se învârte. Iar statul poate băga dolarii de la americani în blocuri, cum îi bagă și în poduri și malluri goale, ca să țină PIB-ul la cote mari.

Aici intră în scenă cleptocratul, pardon, tovarășul membru al partidului comunist chinez. Pentru că undeva trebuie să se ducă tot acest potop de economii, repet, jumătate din ce câștigă orice chinez. Lichiditățile obținute merg direc la finanțarea fabricilor și altor afaceri cu capital de stat. Mai țineți minte fabricile românești de după 90? Cam care erau proporțiile jafului directorimii numite politic? Să nu credeți că politrucul chinez arată diferit pe dinăuntru. Un singur ingredinet le-a lipsit celor care au răpus prin căpușare și proastă administrare fabricile de stat de la noi: finanțare la dobândă real negativă. Într-un fel, a tot încercat-o Văcăroiu, prin subvenții la energie, ștergeri de datorii (toate guvernele au bifat asta), apoi s-a văzut costul, când Bancorex s-a prăbușit și din această cauză. Dacă am fi avut o populație captivă, cu spaima bătrâneții, care să le alimenteze cu fonduri de rulaj, și azi ar fi existat acei mastodonți.

Tot ce li se cere oligarhilor chinezi din corporațiile de stat e să fure cu moderație, încât pierderile să nu fie mai mari decât dobânzile negative, la care sunt alimentați cu bani. Pare simplu, dar există riscuri. Managerii economiei chineze trebuie să jongleze foarte bine cu iluziile. La inflație prea mare, populația înțelege trucul, caută alte modalități de economisire sau pune de o revoluție. La inflație prea mică, întreprinderile de stat nu mai pot fi prăduite, ba chiar se prăbușesc și trag după ele băncile (tot de stat). La fel de vulnerabil e sistemul și la scăderea cererii de jucării dinspre UE și SUA, sau la împuținarea petrolului și minereului. De-asta, tovarășii cleptocrații deja cumpără oficial câmpuri petroliere, mine prin Africa, porturi prin Europa și alte active, iar neoficial, case de fugă și studii în Occident pentru copii. Pe mutește, oligarhia chineză își pregătește deja exitul: ori fi băncile Vestului tot conduse de hoți, dar tot sunt mai sigure și au dobânzi mai bune ca ale statului. Ceasul economiei chineze ticăie.

Dar mai rău de atât ticăie ceasul biologic. Chiar dacă ar renunța acum la politica unui singur copil, rezultatele tot nu ar putea fi oprite, din motive culturale și de sărăcie. În 2016, va fi anul de vârf pentru China, în ce privește proporția tinerilor apți de muncă în totalul populației. Tot ce urmează de acolo e o spirală a îmbătrânirii, la o viteză nemaivăzută în istorie. Iată ce prevede acest studiu demografic:

„În ultimele trei decenii de creștere ultra-rapidă, populația cu vârste active a Chine a crescut cu peste două treimi, într-o medie de aproximativ 1,8% pe an. În contrast, acest segment activ de populație va scădea între 2010 și 2030. După vârful din 2016, scăderea va fi de aproape 1% pe an.”

Vin din urmă bunicii, chiar și din perioada de dinaintea legii controlului populației: „în 2010, China avea 115 milioane de oameni peste 65 de ani, până în 2030, va avea 250 de milioane, din același segment de vârstă”. Pe atunci, China va avea populații mai îmbătrânite și decât vest-europenii de azi, cu sistemele lor deficitare de pensii, doar că fără pensii serioase de stat și economii potențial spulberate de finalul bulei imobiliare, inflație și descreșterea economică.

PS: Imaginile cu care v-ați delectat nu sunt de la vreun palat baroc. Sunt câteva încăperi modeste, din sediul unei companii farmaceutice de stat. Unul dintre cleptocrații chinezi le-a socotit o bună investiție pentru fabrica lui.

Am un respect deosebit pentru Adrian Vasilescu, purtătorul de cuvânt al BNR, pe care îl consider cel mai competent comunicator din ţară, pentru seriozitatea şi decenţa pe care le păstrează inclusiv în discuţiile cu interlocutorii cei mai aerieni şi mai obraznici.
Dar felul în care rezumă povestea crizei ocultează aproape tot ce ţine de principalul vinovat, care e statul. Şi nu e de mirare, băncile centrale au fost principalul instrument în mâna politicienilor de alterare a relaţiilor fireşti într-o economie.
Într-un foarte succint rezumat al cărţii Biletul ieşirii din criză deciziile politice abia dacă sunt menţionate. În schimb, într-o formulare vagă demnă de protestatarii OWS, principalul vinovat devine “lăcomia”. Lăcomia e o pornire, un viciu, care, atunci când regulile nu sunt trucate, poate fi chiar transformat fie într-un motor al dezvoltării. Civilizaţia care a izbutit această transformare miraculoasă a fost cea occidentală, şi nu e de mirare că aici a fost epicentrul prosperităţii şi nu în orientul indian, care a preferat fatalismul şi dispreţul pentru aspectele materiale ale vieţii. Legile juste ale capitalismului reuşesc fie să valorifice lăcomia (în forma ei moderată, nu patologică), fie să o îngrădească (pe cea iraţională, aberantă), aşa cum reuşeşte să îngrădească înclinaţia spre furt, făcându-l contraproductiv. Lacomul şi hoţul nu au decât să râvnească la bunul aproapelui, atâta timp cât regulile generale ale societăţii îl penalizează pe cel care nu ajunge la acel avut fără a-şi convinge aproapele să i-l dea (la schimb cu un bun sau un serviciu).
Deci, din start, explicaţia crizei bazată pe lăcomie nu explică nimic. E totuna cu a spune “criza a apărut pentru că oamenii sunt răi”. Deci atenţia ar trebui îndreptată spre ce anume a dereglat mecanismele de control ale capitalismului. Şi aici nu poate fi decât un singur agent: statul, prin intervenţia arbitrară. Statul a fost cel ce a intervenit pe piaţa imobiliară americană pentru a aduce pe piaţa creditului ipotecar debitori pârliţi, care să îşi ia case de la un fel de icraluri, numite Fannie Mae şi Freddie Mac. Statul a creat surplusul de bani pentru speculaţii, oferiţi băncilor prin dobânzi de referinţă apropiate de zero. Statul a permis multiplicarea riscului instituţiilor bancare prin efectul de levier al sistemului rezervelor fracţionale, în care împrumuturile oferite sunt de zece ori mai mari decât rezervele băncilor. Şi tot statul a intervenit arbitrar pentru a salva bănci, societăţi de asigurări şi fabrici, falsificând poate pentru totdeauna jocul capitalist. Statul, prin băncile centrale, e singurul creator de inflaţie, această taxă ascunsă, care permite politicienilor să demareze proiecte impopulare plătite cu bani din viitor, cum ar fi războaiele. Statul e singurul falsificator legal de monedă, pe care o devalorizează periodic până la dispariţie. Statul e organizatorul unor adevărate jocuri piramidale cu contribuţii la sistemele de pensii şi de asistenţă medicală, pentru care nu vor exista suficienţi contribuabili pentru a alimenta beneficiile produse. Statul e cel care încurajează nemunca şi traiul pe datorie prin hiper-taxarea salariilor şi afacerilor, prin alimentarea corupţiei şi a unor clase parazitare, prin crearea unor pături de votanţi asistaţi, prin promovarea veniturilor minime obligatorii, care fac nerentabili cei mai vulnerabili dintre angajaţi – tinerii, minorităţile de orice fel şi cei sub-calificaţi.
Desigur, statul nu e în întregime o abstracţie, ci e expresia unei societăţi. Direcţia pe care a luat-o în ultimele generaţii e, într-adevăr, expresia unei crize morale la nivel social. Doar aşa se explică proliferarea mentalităţii socialiste în occidentul capitalist şi modul în care ea a reuşit să răpună instituţii create în sute de ani.
Cum diagnosticul pus de consilierul BNR e distorsionat de apartenenţa sa la unul dintre autorii majori ai crizei, nu e de mirare că soluţiile propuse sunt fie false fie neclare. Cele 4 soluţii ar fi:
intervenţia statului în economie (a fost încercată în ultimii ani în special în America şi nu numai că a eşuat, dar a înrăutăţit lucrurile. Probabil că şi mai lămuritor va fi eşecul economic chinez, acolo unde s-au folosit pachete încă şi mai mari de stimulare a economiei, prelungind şi dramatizând doznodământul.)
echilibrarea bugetelor familiilor, companiilor, statelor (pare a fi singur soluţie capitalistă şi normală, deşi e formulată foarte nebulos şi se poate dovedi o suferinţă inutilă, dacă se suprapune peste prima sugestie, la care etatiştii nu vor renunţa)
inflaţia galopantă (e tot o formă de intervenţie a statului în economie, de redirecţionare a resurselor, de taxare a celor economicoşi, de îmbogăţire nemeritată a celor protejaţi şi poate produce catastrofe sociale. E şi mediul propice pentru sugestia de la punctul 4, “soluţia finală)
războiul (e cea mai mincinoasă dintre soluţiile etatiştilor, criminală la modul propriu, la o scală imposibil de atins pe timp de pace, cea mai mare distrugere şi risipă de resurse. Poate aduce bunăstarea în timp foarte scurt pentru unele oligarhii – “îmbogăţiţii de război”. E cultivată tot mai insistent şi ca falsă explicaţie pentru ieşirea din criza anilor 29-30 şi ca falsă soluţie pentru viitor.)

Precizare: această postare e scrisă de un nespecialist pentru alţi curioşi, tot nespecialişti. Economiştii se informează din cărţi, nu de pe bloguri, deci vorbim între noi blondele.

M-a intrigat tonul prăpăstios cu care era relatat eşecul Germaniei de a se împrumuta, pentru că ştiam că dobânzile nemţilor sunt de 2-3 ori mai mici decât ale Italiei. E ca şi cum ai vinde cele mai scumpe legume dintr-o piaţă şi te-ai întoarce cu o parte din marfă acasă: nu e chiar o catastrofă, cum lasă să se înţeleagă ziarele. Aşa că am avut curiozitatea să compar modalitatea în care diverse ţări se împrumută.
Ca în orice împrumut, două elemente sunt cruciale: dobânda pe care trebuie să o plăteşti şi perioada în care trebuie să returnezi creditul. Diferenţele sunt dramatice în favoarea ţărilor cu economii puternice, şi aşa e şi normal să fie, orcât de scandalizaţi ar fi naţionaliştii şi conspiraţioniştii. Diferenţa dintre dobânda cu care se împrumută Elveţia şi Zimbabwe, reprezintă riscul investitorului de a nu-şi mai vedea banii înapoi.
Întrucât statele au dreptul suveran de a tipări monedă şi de a-şi taxa cetăţenii, exista ideea că împrumutul acordat unei ţări e 100% garantat, dar lucrurile se mai schimbă, după cum se vede. Situaţia devine cu atât mai complicată cu cât ţara nu se împrumută în moneda proprie, de aici diferenţa crucială între datoria greacă şi datoria americană. Simplul fapt că obligaţiunile emise de state au devenit un subiect de discuţie arată că există probleme pe burse. În mod normal, cei care au economii s-ar fi îndreptat către acţiunile emise de companii, cu beneficii şi riscuri mai mari, păstrând obligaţiunile de stat ca modalităţi de securizare a portofoliului. Faptul că titlurile de stat au devenit obiectul speculatorilor arată slăbiciunea economiilor îndatorate, forţate să se împrumute tot mai scump pe termene tot mai mici.
Obligaţiunile emise de un stat au de regulă perioade lungi de maturitate: 10 -30 de ani, timp în care investitorul îşi primeşte doar dobânda (de regulă, de două ori pe an). După perioada respectivă, urmează momentul delicat al scadenţei, când ţara trebuie să returneze efectiv suma împrumutată. În practică, ciclul nu se întrerupe, iar guvernele rostogolesc datoriile prin împrumuturi şi plăţi zilnice. În vremurile bune, se poate spune că guvernele nici nu îşi returnau în mod real împrumuturile, ci le acopereau din inflaţie, taxe şi creşterea continuă a economiei. În vremurile proaste, se dovedeşte că un guvern poate fi prins cu spatele la zid, dacă se împrumută pe perioade din ce în ce mai mici, şi nu mai apucă să returneze vechile credite. Ţări mai norocoase ca SUA, Japonia şi unele din UE se bucură încă de suficientă credibilitate pentru a emite obligaţiuni cu maturitate la 30 de ani (cumpărate în special de fondurile de pensii private). Cine împrumută acum guvernul american cu bani pe care îi va primi înapoi în anul 2041 primeşte puţin peste 3% dobândă pe an. (It’s good to be king!, ar putea spune, încă, americanii. E privilegiul de a avea cea mai mare economie din lume şi singura monedă neretrasă din circulaţie de două secole.)
Sunt multe modalităţi de evaluare a riscului de ţară, cele mai populare fiind sistemele de evaluare ale agenţiilor de rating. Dacă un sistem în care România are BB+, Grecia CC (penultima treaptă), Germania AAA (prima treaptă) şi America AA+ vi se pare prea confuz, mai grăitor poate fi acest clasament în care se punctează de la riscuri politice, la acces la credite, îndatorare şi altele:
1. Norvegia 93
2. Elveţia 90
13. Germania 84
17. SUA 82
19. Japoni1 81
31. Israel 74
36. China 72
52. Rusia 61
56. Grecia 60
59. Bulgaria 59
73. Romania 68
136. Moldova 29
185 Noua Caledonie 2

În clasamentele agenţiilor de rating, România stă ceva mai bine, fiind o investiţie mai recomandată decât Grecia, sau chiar Ungaria, Bulgaria sau Serbia (rezultatele variază de la o agenţie la alta şi fluctuează). Fireşte, o recomandare de investiţie nu spune tot ce e de spus despre o economie.

Un termen standard pentru obligaţiunile de stat e acela de 10 ani. Din păcate, România nu emite încă aşa ceva, deci nu putem să ne includem în comparaţie, dar e totuşi instructiv să ştim unde ne găsim. Mai întâi e nevoie de lămurirea câtorva noţiuni.
O obligaţiune are, cum spuneam o perioadă de maturitate (să îi spunem perioada de graţie a creditului) şi o dobândă anuală. După ce sunt emise, boligaţiunile pot fi tranzacţionate, deci preţul lor de achiziţie poate să crească sau să coboare, fără să afecteze dobânda plătită an de an deţinătorului. Raportul dintre dobânda oferită şi preţul de achiziţie al obligaţiunii reprezintă randamentul. Atenţie, vorbim de preţul de piaţă la care se cumpără, nu de valoarea nominală cu care au fost emise. Dacă obligaţiunile sunt ocolite şi preţul lor scade, randamentul investitorului creşte (dar şi riscul). Apropierea datei de maturitate pentru obligaţiune complică lucrurile pentru ţara respectivă şi face obiectul unui alt indicator al randamentului. Astfel, investitorii pot cumpăra practic datorii cu dobânzi mai mari pentru perioade lungi şi dobânzi mai mici pentru perioade scurte.
Oricine se împrumută îşi pierde o parte din suveranitate, nu din viclenia creditorului, ci pentru simplul fapt că a ales să devină dependent de acel creditor. Astfel, când obligaţiunile încep să se tranzacţioneze cu preţuri tot mai mici, scăzând asemeni unor acţiuni, tendinţa se vede din valoarea randamentului. Ca răspuns, guvernele se pot vedea obligate fie să ofere dobânzi mai mari sub presiune, sau să ofere garanţii investitorilor prin echilibrarea bugetelor, respectiv măsuri de austeritate, care să încredinţeze împrumutătorii în privinţa bonităţii şi intenţiilor serioase ale emitentului.
Iată cum se prezintă un clasament al randamentelor obligaţiunilor pe 10 ani emise de diverse ţări:

Elveţia 0,87
Germania 1,81
SUA 2,00
China 3,62
Spania 6,41
Italia 7
Ungaria 8,70
Portugalia 11,29
Grecia 28,65

Ţările vest-europene, obişnuite în ultimele decenii să se răsfeţe cu un trai pe datorie la dobânzi mici, consideră nivelul de 7% al randamentului unul de alarmă. Zilele trecute, Ungaria a anunţat de asemenea că măreşte TVA la un record 27% şi a solicitat colacul de salvare al FMI.

România s-a împrumutat în anii din urmă cu dobânzi diferite, care variază de la 2,2 (pentru unele pachete limitate, oferite de Comisia Europeană, strict pentru anumite proitecte), la 3,5 (dobânda din acordurile de împrumut de la FMI), la 7,5 (dobândă pentru credite luate de la bănci). Cum autorităţile române nu excelează prin transparenţă, nu am reuşit să găsesc prea multe detalii cu privire la împrumuturile pe termene foarte scurte făcute pentru a acoperi diverse nevoi de plată, unde dobânzile sunt cu certitudine chiar mai mari. Aceste dobânzi se referă la credite exprimate în euro. BNR emite periodic titluri de stat în lei cu maturitate la 1 sau 5 ani.

Echivalentul băncii centrale a Uniunii Europene realizează statistici prin echivalare din monedele statelor ale dobânzilor cu care se împrumută pe zece ani ţările UE. Iată cum se prezenta situaţia în octombrie 2011:

2,00 Germania
2,52 Marea Britanie
2,99 Franţa
5,26 Spania
5,27 Bulgaria
5,97 Italia
7,48 România
7,88 Ungaria
8,10 Irlanda
18,04 Grecia

Iată şi o altă statistică, în care sunt comparate dobânzile şi randamentele pentru 10 ani:

2,0% // 1,9 SUA
2,2% // 1,9 Germania
3,2% // 3,4 Franţa
3,7% // 2,0 Marea Britanie
4,7% // 6,7 Italia
5,5% // 6,5 Spania
6,25% // — Grecia

După cum se poate observa, costul de împrumut pentru ţările stabile e atât de mic încât putem glumi spunând că nemţii şi-ar putea lua un concediu pentru a trăi doar din dobânzile împrumutării italienilor. Asta dacă s-ar putea relaxa la gândul că nu îşi vor mai vedea banii înapoi.
Aceste cifre sunt principalul impediment în calea realizării obligaţiunilor comune europene, care ar putea deveni un concurent de temut pentru bonurile de trezorerie americane şi ar putea anihila atacurile speculative împotriva ţărilor europene cu datorii mari.
Nu aş exclude nici scenariul în care odată realizat compromisul pentru asemenea obligaţiuni comune, ţările euro-sceptice să poată fi presate să treacă la euro de nevoie. De exemplu, cu ţările euro securizate, supra-îndatorata Anglie s-ar putea vedea încolţită de speculatori şi chiar forţată să renunţe la lira sterlină.

Dacă aţi văzut filmuleţul cu tanara care se plimbă agale cu o bărcuţă, când de lângă ea ţâşnesc două balene, care iau o gură de aer, aveţi cea mai elocventă imagine asupra evoluţiei în care e angajată economia chinezilor. Se vorbeşte de un an sau doi despre bula imobiliară chineză, numai că acum nu mai e vorba de simple predicţii, ci de constatarea punerii în mişcare a finalului precipitat pe care îl au toate activităţile intens speculative.
Cea mai înşelătoare supoziţie legată de China e că are o economie bazată pe export. În realitate, China importă circa 15% din PIB sub formă de energie şi materii prime, pentru a putea exporta cam 20%. Cel mai vast sistem scalavagist inventat vreodată, cu sute de milioane de muncitori plătiţi cu câteva zeci sau cateva sute de euro, îşi turează la maximum motoarele pentru a putea produce un plus de doar 5% din PIB-ul naţional. În cifre, exportul estimat de CIA pentru 2010 e de 1,58 trilioane, iar importul, de 1,32. Cum mare parte din producţie e de fapt relocare a unor investiţii occidentale, se poate spune că patria de la Răsărit exportă în realitate forţă de muncă extrem de ieftină şi de disciplinată, fără a furniza o imigraţie care ar înspăimânta Occidentul. În felul acesta, toată lumea e “fericită”, în special la vârf. Sau, cum succint se exprima Jim Chanos: “pentru a se menţine la putere, elitele politice din China au recurs la capitalism, iar elitele politice din Vest la socialism”.

Dacă datele privind comerţul internaţional pot fi cât de cât verificate, restul datelor se pierd în nebuloasa statisticilor triumfaliste, tipice unui regim comunist. Aici, asemănarea cu URSS, un imperiu muribund care îşi convinsese până şi rivalii de iminentul său triumf, e izbitoare. Spre deosebire de economiile de liber schimb, economia planificată a Chinei nu pleacă de la activitatea economică, pentru a ajunge la final la un anumit procent de creştere, rezultat din bilanţ. Dimpotrivă, activiştii de partid folosesc încă metoda inventată de Stalin a planurilor cincinale, care fixează ca ţintă o anumită creştere economică, pe care o ating cu precizie prin investiţii ale statului. Construcţiile şi lucrările de infrastructură sunt cele mai la îndemână întrucât au volume suficient de mari, ocupă multă forţă de muncă, nu neapărat calificată şi nu depind de capriciile pieţei, ca în cazul bunurilor de larg consum. Aşa apar barajele de proporţii nemaivăzute, zgârie-norii, stadioanele care te lasă cu gura căscată şi oraşele fantomă.
În teoria liberală, asemenea investiţii constituie alocări nesăbuite de resurse, întrucât doar piaţa ar fi putut dicta ce e necesar să fie produs şi care e preţul corect. Să vedem dacă inventivii chinezi vor fi găsit o modalitate de a păcăli implacabile legi ale economiei.
Primele decenii de experiment comunist au produs în China o catastrofă economică de proporţii, culminând cu înfometarea agricultorilor pe vremea lui Mao, soldată cu peste 30 de milioane de morţi într-un singur an. Fanatismul lui Mao a fost înlocuit de pragmatismul lui Deng Xiaoping, primul preşedinte chinez care viziteaiă America şi care decide să permită unui singur oraş să funcţioneze în mod experimental după legi capitaliste. Rezultatul a fost uimitor, zonele de liber schimb au fost multiplicate de la an la an, ca motoare ale unei creşteri economice care nu a mai încetat de la experimentul lui Deng Xiaoping.
De dragul prosperităţii aduse de insulele de capitalism, activiştii comunişti au renunţat la mare parte din doctrina comunistă, în special la egalitarismul şi spiritul revoluţionar al lui Marx şi Mao. Prin investiţii de stat, roadele muncii miliardului de chinezi, aflaţi la pragul de jos al sărăciei, sunt direcţionate punctual fie către exportatorii care aduc valută în ţară fie către dezvoltatorii care ţin în mişcare roata produsului intern brut.
În istorie singurele civilizaţii care au avut creşteri economice de durată au fost cele susţinute de creştere demografică. Altfel spus, suficientă forţă de muncă pentru a putea susţine copiii şi bătrânii. Comuniştii chinezi au găsit o portiţă ingenioasă pentru a simula sporul demografic, prin politici diferite între sat şi oraş, care asigură un flux constant de personal activ şi dispus să accepte orice condiţii, venind de la sat către noile metropole. Politica unui singur copil e practic un proiect eugenic, care dă activiştilor de partid răgazul necesar pentru a nu se confrunta cu episoadele de foamete experimentate anterior, fără a avea o penurie de forţă de muncă. Dar acest ciclu de dezvoltare e deja pe final. Cu o piramidă a familiei inversată – cu mai mulţi strămoşi în viaţă decât urmaşi activi – China e deja în pragul a ceva pentru care nu există precedent. Nu a mai existat o altă civilizaţie confruntată simultan cu probleme specifice îmbătrânirii (ca acelea ale Europei de Vest) şi cu acelea ale subdezvoltării (ca Africa). Pe măsură ce tot mai rarii tineri încep să aibă pregătiri superioare tot mai sofisticate, devine problematică angajarea lor în construcţii sau în manufactură, de aici genul de şomaj bizar cunoscut deja de Vest: şomaj mai mare în rândul tinerilor decât al bătrânilor şi penurie de meseriaşi şi salahori. Pare halucinant, dar chiar şi poporul chinez e pândit de spectrul lipsei forţei de muncă.
Bomboana pe colivă o constituie surplusul de populaţie masculină, rezultat în urma politicii “un singur copil”. Două sute de milioane de băieţi pentru care nu vor exista neveste vor genera fie cel mai mare val migrator din istorie, fie, cum caustic se exprima cineva, “al doilea imperiu homosexual din istorie, după Sparta”. Cu atâta testosteron şi atâta frustrare orice ţară devine o pepinieră pentru ideologiile revoluţionare (vezi cazul arab, venit după explozia demografică) sau pentru chemări războinice. Partidul Comunist, care a abandonat retorica socialistă în favoarea unui naţionalism, care pe alocuri frizează un nou arianism galben, nu face decât să se joace cu focul pe lângă canistra de benzină. Cu frustrările generate de o inegalitate strigătoare la cer şi cu xenofobia încurajată de stat, izbucnirile pot lua forme dintre cele mai diverse: de la confruntări interne la răspunsuri nervoase rivalului american sau rus. Sunt ingrediente care fac mai plauzibilă reproducerea modelului Iugoslav de tranziţie cu război civil, decât a celui sovietic, pentru schimbarea puterii la Beijing.

Aşa cum am mai spus anterior, din păcate nu doar comuniştii chinezi cred în virtuţile războiului ca aducător de prosperitate. La fel gândesc şi omologii lor occidentali, care văd în cheltuielile exorbitante ale complexelor militare metode de stimulare a economiei. Materialismul cel mai egoist al maselor din ţări aşa zis civilizate a făcut să treacă neobservate, dacă nu chiar glorificate ultimele genociduri din războaiele Orientului Mijlociu. Prin urmare, continua bombardare cu informaţii terifiante despre criză e de natură să cultive o stare favorabilă războiului (în primă instanţă comerical, apoi armat). Colapsul Chinei ţine de lipsa de sustenabilitate a economiei planificate, dar concomitenţa cu reaşezarea sistemului economic vestic poate da idei şi scuze liderilor comunişti şi nu numai.
Declanşatorul crizei în China e, ca şi în America, piaţa imobiliară. E o piaţă care funcţionează de puţin peste un deceniu, încă neconfruntată cu crize şi prăbuşiri. Într-un fel, chinezii sunt la fel de entuziaşti cu speculaţiile imobiliare pe cât eram noi de cele financiare pe vremea Caritasului. Mulţi se împrumută chiar de la un fel de caritasuri pentru a achiziţiona în scop speculativ încă o casă. Uneori, o casă goală, ce poate fi vândută repede, e chiar mai preţuită decât una cu chiriaşi, ceea ce arată o clară lipsă de calcul cu privire la randamentul investiţiei. Statul a luat teoretic măsuri de descurajare a speculaţiilor imobiliare, dar e implicat el însuşi în propriile tunuri imobiliare. Cele mai multe sunt făcute din banii unor municipalităţi supra-îndatorate, care construiesc frenetic cartiere goale. Există deja mall-uri cu magazine şi angajaţi, în care nu calcă nimeni decât ca să se plimbe. De asemenea, există angajaţi care dorm câte doi în pat în camere oferite de angajator şi blocuri noi şi goale, în zonele rurale. Problema aici nu e lipsa cumprărtorilor, ci a cumpărătorilor cu putere de cumpărare. Semnalul că lucrurile au pornit pe tobogan e căderea achiziţiilor imobiliare şi a preţurilor acestora. Concomitent suntem bombardaţi cu ştiri despre achiziţii chineze în Europa sau America, ştiri care sunt doar semnalul că e căutat un debuşeu pentru banii tipăriţi fără acoperire în America şi Europa, pentru finanţarea datoriei. Sunt căutate fie resurse naturale, ca în America Latină, Australia şi Africa, fie active propriu-zis. Cu alte cuvinte, speculanţii din oligarhia de partid se retrag discret de pe pieţele supraturate chinezeşti şi îşi transformă banii în valori reale.

Reprezentanţii FRF sunt de părere că Steaua nu ar trebui să mai joace atât de des pe Arena Naţională, şi să poată folosi stadionul doar pentru derby-urile cu Dinamo şi CFR Cluj, pentru a proteja preţiosul gazon. La prima vedere, e o reacţie bizară din partea unui proprietar care nu vrea să aibă muşterii la închiriere (deşi proprietar e mai curând primăria decât federaţia). De aici o dezbatere aprinsă între simpatizanţii lui Becali, care cred că gazonul nu e de unică folosinţă şi trebuie utilizat din plin, respectiv antipatizanţii lui, care cred că Steaua ar trebui să se întoarcă în Ghencea.
Pentru mine e clar că autorităţile de stat nu pot gândi în termeni economici. Deşi cheltuiala cu exagerat de scumpul stadion e prezentată ca “investiţie publică”, nimeni nu îşi pune problema recuperării ei sau realizării unui profit.
Potrivit unei estimari EVZ, dacă stadionul are chiriaşi, în 40 de ani va recupera 10% din cheltuială! Evident că în 400, va fi ca nou, se ştie că AS Roma joacă meciurile de acasă pe Coloseum.
Becali a constatat ca e mai profitabil să închirieze noul stadion decât să plătească datoriile şi întreţinerea celui din Ghencea. E ca şi cum cineva ţi-ar cere mai puţini bani să îţi închirieze o cameră în Peleş decât o garsonieră în Balta Albă.
Cu siguranţă primăria nu pune în preţul chiriei şi amortizarea investiţiei, probabil îl pune să acopere curentul pentru nocturnă, paza şi tunsul ierbii. Cum să nu ai tupeu să spui atunci “dacă se strică gazonul, să pună altul”, când chiria nu acoperă nici măcar al doilea gazon?
Dacă singura care ar juca la preţ subventionat ar fi naţionala, iar privaţii care închiriază ar plăti chirii piperate, ei ar fi motivaţi să-şi îngrijească propriile stadioane.
Aşa, tot ce s-a realizat e că din banii tuturor i-au făcut stadion unui particular, care se foloseşte de el la preţ de sală de nunţi şi obţine profit inclusiv la meciurile cu echipele cele mai modeste, unde publicul vine mai mult ca să vadă stadionul decât meciul.

Pagina 1 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica