rss
rss
rss

Un articol amplu și foarte pertinent despre blocajul în care se zbate (sau se complace) sistemul nostru educațional este semnat de Mihai Maci pe Contributors. Radiografia e una foarte precisă și se oprește, pentru moment, asupra școlii gimnaziale, luând ca reper experiența unui părinte de copil de clasa a cincea. Multe dintre observații le-am putut constata personal, în privința altora, constat acum că situația s-a înrăutățit. De pildă, nu știam că au început să se editeze culegeri de probleme aferente fiecărui trimestru și pentru cele mai exotice dintre materii („pe vremea mea”, Gheba „te ținea” patru ani). Așa se face că un elev de zece ani ajunge să care în spate un ghiozdan de 7-12 kilograme. Auzisem, de asemenea, că participarea la unele concursuri ar fi pe bani, dar aflu acum că olimpiadele sunt tot mai dese, și toate pe bani.

De fapt, spusesem cu altă ocazie că învățământul românesc „de stat” a fost deja privatizat de facto. Prin generalizarea meditațiilor și diverselor cumpărături de voie-de nevoie, la nivelul pre-universitar, și prin depășirea locurilor fără taxă de mult mai multe locuri cu taxă, la universitățile de stat, învățământul e deja privatizat, dar nu în interesul elevului, nu pentru a construi instituții competitive, ci pentru a deturna câștiguri în buzunare private: profit net, fără investiție. La nivelul cel mai de jos, e vorba de supraviețuire, la nivelurile înalte, de îmbogățire.

Potrivit autorului articolului, sistemul acesta corupt e cunoscut și acceptat în mod tacit de decidenți:

„Totuşi, aşa cum ştie toată lumea, salariile profesorilor de rând sunt ridicol de mici. Pentru ca această masă umană subfinanţată să nu se revolte, trebuie să i se dea posibilitatea unui câştig alternativ. Industria culegerilor, aceea a meditaţiilor, after-school-ul, înmulţirea olimpiadelor cu taxă, “punctele” acumulate pe la traininguri pedagogice (ce se reflectă în salariu) şi “protocoalele” inspecţiilor sunt căi – tolerate de Stat – prin care profesorii îşi pot suplimentata veniturile. Paradoxal poate, dar o programă minimalistă şi nişte manuale clar concepute ar fi, cel puţin în primul moment, împotriva intereselor lor. Dinamici, adaptaţi lumii în care trăiesc (pentru care adaptabilitatea e virtutea prin excelenţă), mulţi dintre ei au înţeles ceea ce e de înţeles: că, între anumite limite, Statul le dă permisiunea de a pune un impozit privat pe “clienţii” lor.”

Sistemul actual de învățământ îl familiarizează pe copil cu necinstea, îi sădește în minte ideea suspiciunii față de reușită și toleranța față de corupție, ca dat natural al vieții. Ce e la fel de rău, o programă infernală îi îndepărtează pe copii de carte, îi convinge să urască școala, în loc să descopere plăcerea de a citi, de a gândi și înțelege lumea.

Manualele au un limbaj infernal (dacă aveți răgaz, citiți notele de subsol ale articolului, unde găsiți exemple deopotrivă halucinante și savuroase). Conținutul lor oscilează între un nivel amețitor de abstractizare, de teoretizare, testat prin mii și mii de probleme destinate unor mici genii, și banalități de gândire, exprimări întortochiate, prețiozități stupide.

„Acum aş spune că această industrie (extinsă la tot sistemul de învăţământ) e aidoma industriilor lui Ceauşescu în anii ’90: imensă, ocupând o enormă masă umană (şi, ca atare, o problemă socială), un gigantic consumator de resurse (adică o problemă pentru bugetul de stat), care produce pe stoc (respectiv fără căutare pe piaţă) ceva de o calitate submediocră sau fără nici o calitate (ceea ce, în limbajul său frust, Preşedintele a numit “tâmpiţi”). E o industrie aflată de facto în faliment, însă care nu poate fi lichidată printr-un simplu ucaz guvernamental.”

Singurul punct în care nu sunt de acord cu autorul e felul în care înțelege (sau nu înțelege) rostul învățământului religios, care de bine de rău, ar putea veni cu o idee de etică în tot acest univers destul de sumbru. Pe acesta, autorul l-ar vrea înlocuit cu „biologia evoluționistă”, altfel spus, înlocuirea unei credințe cu altă credință, care oricum e masiv prezentată în toate manualele de gen, nu ținută ca un secret bine păstrat, cum poate își imaginează autorul.

Televiziunea Română e cel mai mare angajator din țară, are mai mulți salariați decât uzinele Dacia, decât oțelăriile Sidex din Galați, decât Vodafone sau benzinăriile Petrom. Pare destul de logic, pentru o țară în care se vorbește mult și se produce puțin, dar ușor surprinzător pentru deficitul de civilizație și ignoranța, care se văd în jur. Cu peste 3.000 de dascăli ai națiunii, lucrând la educarea maselor, parcă altfel ar fi trebuit să arate societatea.

În realitate, ce transmite televiziunea publică nu a fost o preocupare pentru Parlamentul, în subordinea căruia se află. Cu o excepție: programele despre politica zilei. Totuși, există o problemă mai gravă decât politizarea conducerii TVR: mentalitatea depășită cu care e gândit acest proiect național strategic (judecând după resursele alocate).

Ce n-au înțeles toți cei care au avut TVR pe mână e că lumea comunicațiilor s-a schimbat fundamental. Canalul prin care se face tehnic transmisiunea contează tot mai puțin, ceea ce e vital e conținutul. Acum 20 de ani, TVR avea atuul de a fi singura sursă televizivă disponibilă, apoi a devenit singura sursă disponibilă în toate regiunile țării, singura care pătrundea și la sate și în gospodăriile cele mai sărace. Situația nu mai are nicio legătură cu realitatea, TVR a devenit doar unul din zecile de canale ce pot fi recepționate printr-un abonament la cablu sau o mică antenă. Practic, dacă îți permiti un televizor, îți permiți și să îl conectezi la una din cele două. În mare, nu prea mai există aparate pe care nu poți vedea decât programele TVR. Cel puțin încă 2-3 canale terestre private tot prinzi.

Cu toate astea, diriguitorii TVR se comportă ca și cum infrastructura ar fi marele avantaj strategic al TVR. Iar aceasta din urmă a fost umflată la nu mai puțin de șapte canale separate, inclusiv unul distinct pentru transmisiunea aceluiași program în HD, unul pentru gruparea tuturor stațiilor locale, unul pentru românii din străinătate (cu aceleași programe românești, dar decalate orar). În tot acest timp, mastodontul TVR rămâne un foarte slab producător de conținut. E irelevant ca impact la public că ai șapte canale, dacă pe ele retransmiți filme coreene.

Soluția cea mai liberală ar fi privatizarea tuturor acestor canale publice existente. Am scăpa instantaneu de uriașele datorii la buget și am lăsa un privat iscusit să se descurce în hățișul de rubedenii, ce ar trebui păstrate sau concediate. Dacă monopolul ni se pare un pericol, putem impune în dosarul de privatizare ca noul cumpărător al fiecărei stații în parte să nu mai aibă participări la canale private existente.

Ce ar trebui să păstreze statul, dacă chiar vrea să facă educație publică sau are lucruri de transmis națiunii? În primul rând arhivele multimedia ale TVR. Acestea ar putea fi transformate într-o instituție de sine stătătoare, eventual inclusă într-un proiect mai amplu, alături de Arhivele Naționale, Biblioteca Națională și institute precum cel care cercetează crimele comunismului. Un asemenea institut, care să aibă ca obiect memoria colectivă, ar merita finanțare de la buget, fiind de interes public. Arhivele TVR ar urma să fie digitalizate și oferite gratuit (open source) pe internet. Sunt acolo veritabile comori naționale, piese de teatru, emisiuni de știri, transmisiuni sportive, evenimente filmate în direct. Sigur s-ar găsi mulți privați, care să le valorifice mai bine și să se bucure de ele, să le ofere cu adevărat publicului.

Apoi, dacă statul chiar nu poate trăi fără să transmită anumite povețe națiunii, s-ar putea crea un fel de casă de producție, finanțată de la buget, cum e Studioul Sahia sau cum e comisia privind cinematografia, care finanțează producția de filme artistice. Cel mai cinstit ar fi ca deasupra acestei instituții să stea un consiliu, eventual cu mai multe departamente, coordonat de membri ai Academiei, profesori de la diverse universități, teleaști, oameni de presă, cercetători la diverse institute. Aceștia ar putea decide ce fel de documentare și programe educative să fie produse pentru ridicarea nivelului de cunoaștere al cetățeanului mediu. Imaginați-vă programe, care să te învețe să întocmești dosare cu finanțare europeană, despre istoria recentă și îndepărtată, educație civică, de protecție a mediului, dramatizări ale unor texte literare românești, concerte, documentare despre folclor, educație științifică și câte și mai câte. Toate aceste programe ar putea fi puse la dispoziția altor difuzori (licitate, oferite gratuit, puse pe internet, se pot găsi multe metode), care dețin canale deja, dar le umplu cu emisiuni lipsite total de caracter educativ.

Pentru promovarea turismului și culturii naționale, tot o asemenea casă de producție ar putea face documentare și mici filmulețe în limbi de circulație, pentru a prezenta regiuni, obiective turistice, momente din istoria națională, personalități românești de prestigiu. Totul e ca decidenții să realizeze că mediul (canalul) nu mai valorează mult azi. Un film de o jumătate de oră despre castelele din Transilvania, văzut pe YouTube de 4 milioane de internauți, face mult mai mult decât un canal ca România Internațional, care să redifuzeze emisiunile Marinei Almășan din țară, pentru emigranți.

Lucrurile, care s-ar putea face cu bugete precum cele deja cheltuite, pentru educația românilor și promovarea României, sunt inimaginabile. Încercați să vorbiți cu românul mediu despre ceva din istoria națională și veți vedea că a reținut doar clișee din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Nu despre acel gen de propagandă vorbesc aici, ci de lucruri care să ridice într-adevăr omul de rând, însă exemplul e grăitor pentru forța teribilă pe care îl au imaginile video, abil concepute.

Care a fost prima decizie a noului Consiliu de Administrație, condus de Claudiu Elwis Săftoiu? Evident, în direcția opusă. Va suprima un program decent, dar fără impact, de știri (TVR Info) și, mai ales, va închide singurul canal cultural din România. Singurul loc unde mai puteai vedea documentare despre istoria recentă sau dicuții calme și civilizate. Vital e să păstrăm canalele cu rumeguș politic și canalele care redifuzează meciuri, filme dubioase și divertisment tembel la prețuri exorbitante.

Am putea avea un învățământ 100% privat, dar nu există niciun politician care să își dorească măcar așa ceva. De fapt, avem un fel de învățământ de stat feudalizat, nu privatizat.
O privire aruncată peste topul salariilor rectorilor de la universitățile de stat arată o castă cu venituri ce pot fi invidiate și de cei din sectorul bancar: recorduri de 7.000 sau de 5.000 de euro pe lună (circa 200 de milioane). Și asta e doar ce se vede la suprafață, dedesubt sunt contractele umflate pentru investiții, cohorta de rude și țuțeri promovată în posturile de la vârf. Nu sunt puține cazuri când asemenea venituri respectabile vin fără prea mare prezență la cursuri, de care se ocupă asistenții conștiincioși. Pentru ei rămâne mărunțișul, dar și speranța că se vor înfrupta cândva din bunătăți. Oricum, chiar și un câștig mediocru în învățământul de stat e ceva mai sigur decât riscanta viață din lumea reală, pentru care se presupune că i-ar pregăti pe studenți.
Doar cine nu vrea nu vede că aceste venituri nu sunt altceva decât dividende încasate de mafiile universitare. Catastrofa din învățământul privat ajută la mascarea acestei stări de fapt pe termen lung.
Drama învățământului privat e că a fost făcut tot de dinozaurii comuniști, care l-au compromis. Exemplul emblematic e Aurelian Bondrea, rectorul sinistrei universități Spiru Haret, pe porțile căreia ies o treime din studenții României! Situația e tragică de-a dreptul, când te gândești că nici măcar rectorul acelei universități nu are propriu-zis facultate, absolvind școala de propagandiști ”Ștefan Gheorghiu”.
Dar cifrele prezentate astăzi de Business Day sunt foarte interesante. În acest sistem industrial de producere a posesorilor de diplome, cei de la Spiru Haret spun că au de cheltuit cam 200 de euro anual cu fiecare viitor intelectual al patriei. Ținând cont de taxele percepute (socotite de competitori ca fiind de dumping) le rămân cam 170 de euro de la fiecare din cei peste 200.000 de studenți pe care îi avea acum doi ani, sau de la cei aproape 75.000 pe care îi mai are acum. Tehnic, nu e profit, universitățile fiind un fel de fundații. Dar e o grămadă de bănet de cheltuit pe salarii și prime, construcții și achiziții, la prețuri ce nu pot fi verificate de nicio autoritate independentă. Rămân suficienți bani și pentru taxa de protecție achitată politicienilor.
Batalioane de parlamentari încasează lefuri grase de la facultăți pe la care nu dau, în schimbul unui vot favorabil la momentul oportun, unei vorbe bune pusă pe la un organism de acreditare. Bondrea a cochetat chiar cu ideea de a-și face un partid propriu, pe model Voiculescu, care să-i apere interesele. Împreună cu Octav Cozmâncă a lucrat ceva vreme la proiectul unui partid socialist. Din păcate pentru el, TVRM nu răzbate ca Antena 3, așa că a renunțat momentan la idee și se pare că s-a aciuat pe lângă Mickey Șpagă și șarlatanii de la UNPR.
Totuși, scăderea numărului de mușterii de la Spiru Haret dovedește încă o dată virtuțile pieței libere. O facultate încropită pe sistemul șușelor s-ar fi curățat de la sine dacă n-ar fi existat intervenția statului. Întâi intervenția politicienilor care i-au dat peste mână Ecaterinei Andronescu, atunci când a vrut să reglementeze fenomenul. Candidatul PSD-ului, Mircea Geoană, era atunci sponsorizat inclusiv de fabrica de diplome, deci afacerea s-a pierdut în ceață. Dar cea mai mare mână de ajutor a venit de la sectorul bugetar, de la statul de toate culorile politice. Aici lucrează cei mai mulți dintre absolvenții de facultăți private exotice, pentru că aici contează doar hârtiile și pilele, nu aptitudinile.
Despre cât de eficient poate fi un sistem privat de învățământ vorbește o altă cifră dată de Business Day: pentru un student de la stat, bugetul alocă nici mai mult nici mai puțin decât 1000 de euro, adică de cinci ori suma cu care Spiru îi școlea (prost și pe repede înainte) pe ai săi. Greu de spus dacă diferența dintre cele două ”produse finite” e chiar de cinci ori, dar să nu uităm că universitățile de stat funcționează și ele ca și cum ar fi private. Întocmai ca TVR-ul: ia și taxe și subvenții. Iar păgubosul învățământ fără frecvență a proliferat întâi la stat și apoi la privat. (A fost una din invoațiile permise de așa zisă ”reformă Marga”).
Ca și la bac, Daniel Funeriu a reușit un moment al adevărului: un top al universităților, cu trei trepte de calitate. În prima ligă nu au intrat decât 12 universități de stat, cele care au avut grijă de onoarea lor în anii aceștia. Toate universitățile de stat joacă în divizia C, deși Titu Maiorescu și Universitatea Ecologistă s-au apropiat cât de cât.
Pentru pasul cel mare, privatizarea de jure a învățământului de stat, nu există momentan curajul necesar. Statul ar trebui să rămână un simplu organizator de competiție, iar dacă e musai să mai existe subvenționare a studiilor, universitățile de stat și private ar trebui să se bată cu șanse egale pe subvenția de 1000 de euro dată de stat pe cap de student. La foarte multe discipline s-ar putea da un examen național sau s-ar putea lua în calcul notele de la bac (cum deja se întâmplă). Primii clasați primesc locuri de la buget, dar aleg universitatea de stat sau privată unde vor să studieze. Cum studenții buni sunt la fel de importanți ca profesorii, facultățile însele ar avea o motivație să acorde burse, cazare sau alte scutiri celor silitori.
Și mai eficient, statul și-ar putea băga banii într-un fond de garantare a creditelor de studii, pe care studentul să le returneze ulterior, din salariu.
Dar ar trebui să existe și reversul: depunctarea universităților care produc șomeri, ori chiar obligația de a returna taxele de studiu absolvenților care nu reușesc să se angajeze în profesia pentru care au primit diploma în doi ani de la terminarea facultății.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica