rss
rss
rss

De la ședința cu acuze strigate peste masă, vin vești încurajatoare: Emil Boc și Vasile Blaga promit că nu vor mai candida. Boc va merge să facă lucrurile, pentru care a fost ales, la primăria Cluj, Blaga își va vedea de afacerile familiei. Cum de când i-a adus Băsescu la putere nu s-au preocupat nimeni să atragă sau să crească lideri politici, ci membri în diferite găști, a apărut firesc întrebarea: și noi pe cine punem în loc?

E una din rarele ocazii în care un partid autohton are șansa și neșansa de a fi expus în toată găunoșenia lui. Imaginați-vă PDSR-ul, cel atractiv pentru babe, fără Ion Iliescu, sau PRM-ul, pe vremea când avea un sfert din electorat, fără Vadim Tudor, sau PSD-ul de pe vremea aroganței maxime, fără Adrian Năstase. Seci, ca niște nuci cu miezul stafidit. Așa s-au încropit toate partidele noastre, de când s-a anunțat la televizor că tovarășii pot să își ardă carnetele, dar se pot și prezenta la județeană să se înscrie în consiliile FSN. Sunt simple rețele de putere, în care e important să convingi oameni de deasupra ta că ai o loialitate fără cusur și cam atât.

Clarificarea doctrinară e și ea o glumiță. Și să vrea, politicienii noștri nu s-ar putea clarifica, pentru că ei nu sunt crescuți în biblioteci, ci stau de vreo 7-8 ani ațintiți cu ochii la televiziunile de știri, dintr-un Breaking News în altul. Dacă se uită cineva de dimineață până seara la Crețuleasca, Cristina Șincai, Laura Chiriac, Adina Nedelea, Dana Grecu, poate deveni în timp un Talleyrand sau Montesquieu? Tot ce va învăța să facă va fi să vorbească despre politicieni, ca și cum ar bârfi, dând mai departe niște umori personale: de rău de ăia din altă gașcă, de bine de ăia din gașca noastră. Asta nu e politică, e ședință permanentă de cretinizare a nației și nu îi ajută decât pe cei mai decăzuți să își vadă de agonisit.

Dacă USL ar trebui să facă un exercițiu similar, ar realiza aceeași goliciune. Dar de asta le arde lor acum? Ghinionul pediștilor e că nu au patru ani la dispoziție, ca să fie siguri că useliștii vor deveni antipatici suficient cât lumea să-i readucă la putere pe ei fără efort. Au doar jumătate din an, din care jumătate e o vară, în care cei mai mulți își programaseră niște concedii pe cinste.

Ar mai rămâne ceva din PDL dacă ar fi cerniți toți feseniștii? Posibil că nu mare lucru. Dacă, aproape prin absurd, partidul s-ar preda în mâinile aripii moral-intelectuale, gen Cristian Preda, Monica Macovei, Traian Ungureanu (acum că s-a retras protectorul Blaga), părerea mea e că n-ar aduna nici cât a făcut singur Nicu Șordan. (Am văzut numele ăsta la Arhi și m-a amuzat.) Ar mai fi și varianta Hagi, adică să iei niște juniori de perspectivă și să îi antrenezi, poate nu pentru alegerile astea, dar măcar pentru viitor. Răzvan Ungureanu nu sunt sigur că are atâta răbdare el însuși. Cu alții, care promit, ca Andreea Paul sau Adrian Papahagi, nu știu dacă partidul, ca grupare de hămesiți, are răbdare. (Chit că Andreea Paul, cu apariții foarte încurajatoare, în ultima vreme tot bate câmpii cu feminismul, care numai cu dreapta nu are vreo tangență.)

E posibil ca PDL să producă în aceste zile doar o conducere interimară, de non-personalități, dimpreună cu care să se predea lui Mihai Răzvan Ungureanu, care vine cu susținere externă și ar putea convinge unele cercuri de afaceri, interesate să își apere contractele de stat pe mai multe fronturi. Pare singura soluție realistă, o modalitate în care feseniștii partidului să intre în dispozitiv și să se lupte cum or putea ei mai bine cu feseniștii celorlalți. Nu va fi mare limpezire doctrinară, dar telespectatorii măcar vor avea senzația unui meci animat în toamnă.

În dezastrul electoral al PDL, trebuie remarcată supraviețuirea miraculoasă a indestructibilului mini-Boc. Videanu a stat ca pe timpuri, până dimineață, în fața unui ecran de retroproiector, numărând vot cu vot din țară, dar singurul lucru cu care s-a putut lăuda a fost reușita lui Boc. Partidul a căzut la un 15%, care poate nu e chiar așa de rău cum sună. MRU nu va porni chiar de la zero. Dar felul în care Boc s-a salvat, cu o mână de voturi, pe ultima sută, dă o lecție așa zișilor grei din partid.

E aproape pe dos decât contraperformanța lui Liviu Negoiță, care pleacă din 80%, în mandatul anterior, nu mai face nimic, refuză orice asociere cu politica partidului, pe vremea austerității și pierde cu iluzia că nici nu trebuie să se prezinte ca să câștige. Înlocuirea lui cu halucinantul amator de eleve de la țară, Robert Negoiță, e jenantă și prea clară (3-1), ca să poată fi pusă pe seama confuziei de nume. Cum remarca Iulian Comănescu, la București se conturează o garnitură înspăimântătoare de pușcăriabili: Onțanu, Robert Negoiță, Piedone și Vanghelie! Niciunul dintre ei nu e ales din eroare, sunt expresia degradării bucureșteanului mediu, adevărate modele pentru mitocanii, pe care îi întâlnim la toate semafoarele și în toate autobuzele. Din păcate, ăștia suntem!

Ne urmează cu maximă ambiție și alte orașe mari, cum ar fi Craiova, unde a fost aleasă mahalagioaica Olguța, doar pentru că s-a îmbrăcat în tricoul Craiovei și a arătat o fotografie cu un stadion ca în Dubai. La Constanța, și anul acesta, scuzați exprimarea, dar Mazăre a terminat pe fața electoratului și electoratul a părut egal de satisfăcut. Nu mai vorbim de promoția de mafioți dovediți, votați cu mare avânt în fruntea multor consilii județene.

De ce e diferită și semnificativă victoria lui Boc? Tocmai pentru că e un câștig de cauză al decenței. Aș pune în aceeași categorie victoriile unui Klaus Iohannis la Sibiu, Romeo Stavarache (PNL) la Bacău sau George Scutaru (PDL) la Brașov. În cazul lui Boc, rezultatul infirmă și părerea că austeritatea ducea inevitabil la eșafod. Chiar și o austeritate aproape gratuită, aplicată prostește și fără tragere de inimă, tot e înțeleasă, atâta timp cât cel care o propune își păstrează decența. Ceea ce a lovit necruțător electoratul a fost tupeul lacom și disprețul pentru cei cărora li se ceruse hulita austeritate. Nu știu dacă Boc va mai ajunge să aibă vreodată un rol în politica națională, dar chiar dacă va lăsa altcuiva președinția partidului (cum poate ar fi normal), o face într-un mod onorabil.

Primele ore din ziua specială de 14 februarie l-au prins pe Crin Antonescu în compania Danielei Crudu. Lângă cei doi se afla și tovarășa de revoluție a lui Radu Mazăre, Mădălina Pamfile. Doar că dl Antonescu, fiind un om politic sobru și responsabil, nu comenta nimic despre sânii Danielei sau cracii Mădălinei, ci era afundat între jumătățile poponeței fostului premier Emil Boc. Ca un copoi bătrân, viitorul președinte al României i-a luat fața lui Vadim Tudor și s-a înfipt în problema spinoasă a bucuțelor care ne-au guvernat atâția ani.
Deși unii îl judecă deja pe Crin Antonescu pentru apariția la Un show căcăcios, trebuie spus că liderul USL a apărut la emisiunea lui Capatos și Stoian doar din obligație de trust. Cum mai devreme în aceeași zi Antonescu mimase foarte convingător isteria alături de Dana Grecu, și nu se poate trezi la ora la care se difuzează Neața cu Răzvan și Dani, singura modalitate în care putea ponta în acea zi la trustul Intact era să apară la Capatos. Apropo, Ponta a tăcut suspect și de această dată. Omul ăsta ori nu e fidel trustului, ori așteaptă imagini cu fundul lui Băsescu. Oricum ar fi, sper că acest eveniment să nu anunțe și o ruptură între Daniela Crudu și Mădălina Pamfile sau, și mai rău: o reacție fermă din partea lui Daniel Constantin.
Concluzia a fost trasă foarte bine de Florin Negruțiu:

Dezbaterea despre cur a fost deschisă de dl. Crin Antonescu şi a fost închisă, ca un arc peste timp, de dl. C.V. Tudor. Despre superficialitatea d-lui Antonescu am mai scris, însă nu-mi închipuiam că va ajunge până acolo încât să fie coleg de dezbatere cu Cruduţa. Ce mai contează ce a spus dl. Antonescu, când singurul lucru pe care s-ar fi cuvenit să-l facă un politician căruia îi pasă de imaginea sa era să-l trimită pe dl. Capatos la plimbare?!

Update: În emisiune a fost prezent şi ziaristul Dan Constantin de la Scânteia, pardon, Jurnalul naţional. Dacă nu mă înşel, e chiar tatăl lui Daniel Constantin, preşedintele tentativei de partid a lui Dan Voiculescu. Dacă într-adevăr aceasta e legătura de rudenie dintre cei doi, sau dacă sunt doar “colegi de trust”, devine mai limpede, în condiţiile în care Dan Constantin nu e o figură obişnută a emisiunilor mondene, că Dan Voiculescu a urmărit să dea greutate politică unui moment altfel mizerabil. [video]

Opoziția cere vehement ca președintele să numească un prim-ministru tehnocrat. Altfel spus, îl roagă pe Traian Băsescu să îi scuze că l-au trântit la vot pe premierul desemnat în 2009, Lucian Croitoru, despre care nu ne-au spus nici până în ziua de azi ce cusur avea, și să îl mai trimită încă o dată în Parlament. Pe el sau pe altul, nu contează, tehnocrat să fie, că acum ideea de acum trei ani a dictatorului nu mai pare chiar așa de rea. Nu-i vorbă, și președintele are un palmares bogat de persoane „reevaluate”, nu tocmai onorant, care îi include pe mafiotul Gabriel Oprea, mogulul Dinu Patriciu, poreclitul Mickey Șpagă și lista ar putea continua mult și bine cu parlamentari și afaceri ca RAFO, ALRO șamd.
Croitoru e tehnocratul pierdut al României, dar cum nu putem ști cum ar fi arătat o guvernare a consilierului BNR, nu putem spune dacă și răstimpul scurs de la respingerea sa de către parlamentarii actualului USL poate fi socotit timpul pierdut al României. „Se putea și mai bine, se putea și mai rău” – e ceva ce poți să spui și despre guvernarea lui Emil Boc și despre mandatele lui Ion Iliescu, de altfel. Emil Boc are o singură calitate majoră: e un om de bună credință și atât. Pe cinste nu se pune mare preț în România actuală, dar nici nu e ceva ce poți să treci într-un CV, nu e o calificare în baza căreia să te angajeze cineva.
Cu altă guvernare puteam fi: invidia Europei, ca Polonia sau bățoși și reveniți cu basca în mână la FMI, în așteptarea unui viitor incert, ca ungurii. Sau, cu un dictator mai puțin închipuit, puteam avea fabrici naționalizate, opozanți în pușcărie și un președinte care anunță la televizor într-o zi că a modificat cursul de schimb al monedei naționale, care își pierde de mâine mai bine de jumătate din valoare, ca în Belarus.
Câte ceva despre misteriosul domn Croitoru putem alfa indirect dintr-un articol pe care îl semnează recent, intitulat Capitalismul este în codul genetic. E exact cum mi-l imaginam și ca prim-ministru: deloc dezamăgitor, chiar surprinzător de lucid în analiză, deși fără talent în comunicare, stufos și tehnic. Mă bucur să constat că își asumă o impopulară pledoarie pentru capitalism și că teoria pe care o susține despre concurența de putere dintre stat și capitalul internațional globalizat dovedește capacități de abstractizare mult peste nivelul unui funcționar al cifrelor, așa cum l-a zugrăvit subtil presa iubitoare de oameni-spectacol.
casino-capitalism
Dar capitalismul financiar, despre care vorbește Lucian Croitoru în articol, e un alt animal decât capitalismul negustorului și producătorului, pe care îl știam noi. Probabil că din interior, unde se află dl Croitoru dimpreună cu echipa care tipărește bancnote la BNR, nici nu se sesizează diferența. Acest capitalism 2.0 e o ficțiune apărută în cazinourile financiare, unde se pariază pe prețul viitor a ceva ce nu deții sau pe falimentul cuiva pe care l-ai împrumutat (sau nu). E un întreg univers iluzoriu construit nu de piețe, ci de intervenția statului, care încurajează gamblerii să participe la o tombolă trucată, tipărind hârtii cu promisiuni fără acoperire, coborând și urcând dobânzile cu care distribuie jetoane jucătorilor răsfățați, bancherilor cu legitimație de membru al clubului. Taxându-i apoi, pe furiș, prin inflație pe cei care nu au o asemenea legitimație, pentru a-i salva din acei bani, pe cei mai lacomi și mai boccii dintre trișori. Dintr-o posibilă prăbușire a acestei ficțiuni fiecare va înțelege ce va dori (că piețele sau statele au dat greș). Momentan, volumul promisiunilor și speculațiilor „de pe piețele financiare” depășește cu mult nu doar PIB-ul mondial, dar și activele produse până în prezent de omenire. Și nici resursele nu mai sunt cum erau odată. Dar să nu uităm că puterea de iluzionare a îngăduit mult și bine un cadru în care s-a produs bunăstare reală. Așa că nu mă hazardez să spun care va fi deznodământul sau dacă micile reglaje propuse de Lucian Croitoru în finalul articolului ar rezolva problema.
Și la urma urmei, nici nu-i cerea nimeni să rezolve toate neajunsurile economiei globale, doar să ne treacă mai puțin traumatizați prin criză. Dar analiza pe care o face în articol ridică o altă problemă:
incompatibilitatea dintre tehnocrație și democrație
Tehnocratul e unul din miturile politice moderne, un tehnician fără opinii și sentimente, chemat să repare mecanismul societății. Dacă emite judecăți de natură ideologică el însuși, nu mai e tehnocrat. Dacă e manevrat de o grupare politică și sprijinit în decizii de un partid, doar pretinde că e tehnocrat. Dacă își impune propriile decizii politicienilor, atunci e tehnocrat, dar nu mai e democrație. Partidele, așa antipatice cum sunt ele, sunt singura formă inventată până acum prin care se poate face trecerea de la opinii, idei și interese de la nivelul populației, la nivelul deciziei. Drumul merge în ambele sensuri, cu imperfecțiuni majore, despre care nu vorbim acum. Dar în lipsa acestei „curele de transmisie”, cum se spunea pe timpuri, tehnocratul se transformă într-un stăpân peste o utopie, pe care va încerca să o transforme în realitate cu ajutorul unor complici cointeresați cumva, prin violență sau prin carismă.
România a avut un singur tehnocrat veritabil în toată istoria ei. Unul pe care puțini s-ar gândi să îl numească așa. Nu era un tehnocrat economic, ci un tehnocrat militar: Ion Antonescu. Așa că mare grijă ce vă doriți, când cereți un tehnocrat. Într-un scenariu SF, mi-l pot imagina pe Lucian Croitoru, mergând pe mâna piețelor financiare ale actualului capitalism malformat, în virtutea convingerilor sale și a graficelor de randament financiar. Ne și văd: aliați cu Goldman Sachs până în pânzele albe, ca Antonescu alături de nemți până la Stalingrad. Din fericire, am văzut cu ochii mei un grătar sfârâind la o onomastică în curtea unei multinaționale de asigurări din București, ca să stau liniștit că un asemenea scenariu nu ne paște.
cine nu are tehnocrați, să-și cumpere
Un tehnocrat liber de transfer ar fi salvarea PDL. Și norocul nostru, în funcție de cât de inspirată e alegerea. Noi aveam nevoie de un tehnocrat care să dea alt suflu de entuziasm decât un Emil Boc absolut epuizat și ceva mai priceput în a lua și prezenta decizii decât acesta. PDL ar avea nevoie de un tehnocrat cu care să se pozeze în campanie și să mai păcălească dintre oamenii cu capul pe umeri, care n-ar ieși din casă pentru a mai vota vreunul din ofiliții din galantarul PDL, nici măcar de frica unor iresponsabili dubioși ca Ponta și Crin. Sună ca ultima carte pe care o mai are de aruncat pe masă jucătorul de la Cotroceni: un tehnocrat care să transforme PDL într-un partid apolitic, care să convingă votantul „subțire”. Iar pe lângă el, să vină slinoșii din armata UNPR, cu găleți, cu sacoșe, primarii PDL, poate și bufonii lui Diaconescu. O armată de strânsură și scursură, care eventual să adune cu Verestoy Attila destul cât să țină USL la mantinelă, ori să-l dezmembreze. E puțin probabil, dar e ultimul cartuș, vorba lui Nicolaescu.
USL a fost prima formațiune din ultimul cincinal care și-a transferat un tehnocrat electoral, pe vremea când nici nu se numea USL: Klaus Iohannis. Eticheta e absolut impropriu, primarul Sibiului fiind la bază profesor de liceu, plus că nu am fost niciodată convins că odată ajuns la Cotroceni Geoană chiar l-ar fi numit pe un nepesedist într-o funcție atât de importantă. Și cu Iohannis se poate face o istorie contra-factuală la fel de lunecoasă: Ar fi fost omul mai cumpătat cu finanțele decât Boc, ar mai fi schimbat ceva? Greu de spus. Ar fi numit miniștri așa cum apucase să îi promită Geoană lui Ioan Neculaie, ori i l-ar fi pus înapoi în funcție lui Voiculescu pe Codruț Sereș, cel atât de profitabil pentru varanul, care a doua zi după alegerile din 2009 și-a adăugat la obiectul de afaceri al firmei „comerțul cu energie”? Oare Năstase și Vântu s-ar mai fi aflat după gratii sau la putere într-un asemenea guvernare „tehnocrată”.
Apelul la tehnocrați din afară e dovada că partidele nu sunt medii de cultură pentru creșterea celor cu specializări solide, ci pepiniere de gargaragii bine dresați. PDL are chiar în guvern un tehnocrat cu pregătire economică și potențial de comunicator ridicat: pe Andreea Paul Vass. Dar preferă să aducă în față purtătoare de fustă mai pe gustul cumpărătorului de tabloide. Cât de lungă o fi lista profesioniștilor care s-au pierdut în anonimat, mătrășiți de coteria incompetenților, după ce or fi trudit la câte un program sau o analiză coerentă?
Așa că am rămas cu o listă ceva mai puțin entuziasmantă de tehnocrați, care s-ar preta la manevrele joase ale politicienilor actuali. George Maior e nașul lui Ponta, actualul șef al SRI, fost parlamentar PSD și fiul unui defunct ministru PDSR. Nu ar putea fi numit prim-ministru decât dacă Băsescu vrea să se amuze când Ponta o să critice pe cineva căruia i-a pupat mâna, că așa cere ritualul. Altfel, ar fi oficializarea tragică a securismului ca ideologie conducătoare.
Mihai Tănăsescu ar fi și el greu de criticat de USL. Are avantajul că măcar înșelege economie și s-a plimbat prin cercurile internaționale, unde intră cu patalamaua FMI. Altminteri, semnătura lui se regăsește pe toate contractele ticăloase ale guvernării viitorului pușcăriaș Adrian Năstase. Ar fi o buclă întristătoare să avem un guvern cu Tănăsescu și Oprea, după două mandate ale lui Băsescu.
Alte nume vehiculate sper că sunt la derută. Sunt niște secretari de stat de prin ministere, jumătate politruci, Dumnezeu știe cât de competenți. O asemenea schimbare ar semăna izbitor cu ascensiunea eșalonului doi după Revoluție. Iar de la BNR, Croitoru și Isărescu, pe care nu-l idealizez deloc, nu par să-și mai riște liniștea pentru un mandat într-o criză care se anunță mai lungă decât mandatul. Între timp, Emil Boc pare pe zi ce trece mai tentat să adopte strategia lui Tăriceanu, în răstimpul rămas până la alegeri. Timpul se scurge și nu știu dacă în favoarea noastră.

Deși e posibil ca țara să nu fi simțit, azi am trăit un moment istoric și penibil. Vestea bună e că, din 27 de țări ale Uniunii Europene, 26 nu s-au pronunțat împotriva unui acord major care să transforme Uniunea. Cuiul lui Pepelea nu a fost România, ci Marea Britanie, care nu vrea să renunțe la speculațiile fiscale pe care le fac băncile de la Londra și nici la privilegiul de a se juca cu lira, pe care e tipărit chipul reginei. Așa că, până aici, nici n-am părut ciudații Europei, cum era de așteptat.
Vestea proastă e că ai noștri nu sunt lămuriți cu ce au fost de acord. Emil Boc a anunțat populația de la radio că s-a pronunțat pentru, că, teoretic ar trebui să dăm 50 de miliarde de euro către FMI, dar că practic nu îi vom da, pentru că deja avem acord cu FMI. DAR, și mai lămuriți vom fi când se va decide forma finală a acordului. Pentru cei pe care cifra nu îi impresionează, acest bănet reprezintă cam un sfert din PIB-ul României pe un an de zile. Un mic amănunt, cam cât 10 bugete ale Învățământului.
Nicio grijă, câteva ore mai târziu, a apărut președintele țării, care ne-a informat că nu trebuie să ne facem griji: ”țara nu e neputincioasă”. La o adică, ar avea bani să participe, dar nu se oferă, dacă nu i-o cere nimeni. (Cam astea au fost în mare cuvintele colocviale ale președintelui Băsescu.)

Și, să ne înțelegem, aceștia sunt cei mai responsabili politicieni pe care îi avem. Unii capabili să taie din cheltuieli pentru a echilibra bugete, să își asume măsuri ferme anti-populiste. Dacă ne-ar fi reprezentat la negocierile de la Bruxelles Ponta, Antonescu, Mariana Câmpeanu, Varujan Vosganian… (și puteți completa cu aproape orice politician care apare la televizor), am fi aflat poate că avem destui bani și pentru trei mese pe zi gratuite pentru toată populația sau pentru achitarea tuturor creditelor de nevoi personale de la buget.

Dacă viitoarea Europă va însemna mai puțină suveranitate, deci mai puțină putere de decizie pentru politicienii de la București, ar trebui să fim primii care să ratificăm orice tratat, la nevoie și prin referendum.

Puneți în contrast aceste apariții cu poziția premierului maghiar Orban: ”mandatul pe care îl am nu îmi permite să cedez nimic din suveranitatea țării, voi prezenta acordul Parlamentului, care va decide”. Îmi e perfect antipatic pentru puseele sale naționaliste și pentru mofturile de copil teribil, cam pleoștite de recentul acord cu FMI, dar a vorbit ca un om politic serios. Și la fel au vorbit și suedezii și alții.

Nu sunt eurosceptic, dimpotrivă, un proiect al Uniunii pe model american, bazat pe libertatea comerțului, valori democratice și un capitalism nealterat mi s-a părut dintotdeauna o idee superbă. Îi consider populiști pe politicienii care se folosesc de argumente emoționale pentru a se opune unei Europe mai integrate, una în care, de exemplu, deciziile să nu se mai împotmolească în regula consensului, ci să fie adoptate prin vot simplu, în Parlamentul Uniunii. Numai că atitudinea politicienilor noștri nu e expresia unei euro-forii, a unei aderări la un proiect pe care îl înțeleg și în care cred, ci expresia unui spirit de turmă, a conformismului politicianului provincial.

*

De fiecare dată când i-am povestit unui străin despre iluștrii noștri domnitori medievali, am fost încurcat de statutul lor, care nu era tocmai acela de king (rege), și trebuia să scormonesc după cuvinte ca ”prince”, care nu sunau la fel de convingător. Deși au fost conducători de toată isprava, au purtat coroană și au avut decenii bune de nesupunere, până la Carol I și al său Război de independență, ei nu puteau fi numiți regi, întrucât jurau loialitate unui suzeran sau plăteau tribut câte unui imperiu. Școala mă condiționase să socotesc asta o uriașă nedreptate – ceea ce și era – nenorocul aflării ”în calea tutror răutăților. De ceva vreme mă gândesc că situația lipsei de independență a Țărilor Române, deși tragică și regretabilă, nu era rodul întâmplării. Și că era, mai curând, expresia etapei istorice în care ne aflam. Când citești despre cum ne încropeam armatele pentru câte o bătălie (ba cu mercenari, ba cu heirupism), cât de precare erau instituțiile și nobilimea locală, cât de rupte erau acestea de viața țăranului (care, vorba lui Eliade, ”boicota istoria”), realizezi că de fapt n-aveam nici clasa politică nici nivelul general al societății, care să se ridice la pretenția traiului pe cont propriu.
Între timp, am progresat enorm, iar preț de câteva generații (de excepție), chiar ne-am meritat independența și statutul pe care ni-l atribuim în imaginea noastră de sine. După alte generații și alte catastrofe istorice, iată că am ajuns înapoi la cele două ”mici”carențe: societatea și conducătorii. E bine așadar să ne livrăm degrabă conducătorii unei Înalte Porți să-i facă eunuci destoinici ai birocrației europene, că de spahii nu sunt buni. Poate așa salvăm societatea. Și să nu mâniem pe Dumnezeu, uitându-ne cum au decurs recent alegerile în Rusia lui Iosif Visarionovici Putin, Uniunea Europeană nici nu e cel mai rău imperiu din care puteam să facem parte.

Deşi japonezii nu sunt prima naţie care îţi vine în minte în materie de umor, am văzut preluată de la ei o emisiune amuzantă. Printre multele probe hazlii era şi una în care nişte concurenţi slabi se îmbrăcau în costume uriaşe, care îi transformau în luptători de sumo şi se luptau cu nişte lopeţi acoperite cu burete, pe o podea udă. Dacă aţi prins imaginea, nu mai aveţi nevoie de sinteză pentru actualul moment politic.
Emil Boc l-a dat afară pe Sebastian Lăzăroiu din Guvern. Teoretic asta arată că premierul nu e doar încasator şi a deprins cumva jocul. Când pe piaţă circulau zvonuri care îl dădeau pe Lăzăroiu premier sau şef de partid, într-un fel de rocadă a piticilor, şi când ai un subaltern care te eclipsează mediatic mai mult decât să te ajute practic, ai opţiunea de a muta tactic. Dar nu uitaţi, suntem la luptele în costume de sumo, tactica nu înseamnă mare lucru, când spectatorii se ţin cu mâna de burtă de râs.
E o mişcare câştigătoare din partea lui Boc? Nu aş crede: PDL rămâne un partid post-fesenist, care nu poate spera la mai mult decât la îndestulare până la nişte alegeri împinse cât mai târziu. Olteanu, Mircea Toader şi toată cohorta de ghinioane politice pe care nu le mai reţin dintr-un mecanism de autoprotejare, n-au ce să propună decât reinventarea PDSR-ului din vremea lui Văcăroiu. Sulfina Barbu, înlocuitoarea lui Lăzăroiu, mi-a amintit mereu de Hildegard Puwak, pentru cine şi-a încărcat memoria cu una din creaţiile lui Adrian Năstase. Faptul că şi-a făcut o firmă de tras fonduri europene cu securistul de partid Silvian Ionescu cred că e deplin lămuritor.
E o pierdere majoră Sebastian Lăzăroiu? Înclin să spun că nu. Calităţile sale erau mai curând de povestitor, ori pe acestea şi le poate exersa şi din calitatea de ex-ministru. Are marele merit de a gândi binişor şi de a se exprima omeneşte, fără a recita poezia de la partid. (Cu amendamentul că pentru televiziune nu are impostaţia potrivită, în ziare e ceva mai cu miez.) Dar ar trebui să înţeleagă că nu poţi fi strateg şi ideolog dacă nu manifeşti eficienţă într-o funcţie publică. Nu ai aplecări practice, vrei să rămâi teoretician? O refuzi, dar nu rişti să devii neconvingător. Nu ştiu ce ambiţii avea dl Lăzăroiu, dar e absolut scandalos să tratezi un post de ministru ca pe o ocupaţie pasageră în drumul spre un grandios program reformator. O demnitate publică se respectă şi se exercită, nu se povesteşte despre ea.
Cu răfuiala internă, partidul de guvernământ ratează nu doar şansa unei mari schimbări a societăţii (şansa aia e la fel de pierdută ca o calificare a României la fotbal care depinde de victoria Luxemburgului). Dar şi o şansă politică. La opoziţie, bătăliile interne sunt la fel de comice. Ponta îl ameninţă pe Voiculescu cu invitaţia de a candida pe propriile lui forţe. Aici întrevăd un potenţial prea frumos ca să se întâmple: Voiculescu să fie dat afară din alianţă pe motiv de lăcomie la ciolan şi (cum Varanul nu poate rămâne fără colezi) o alipire a sa la PDL. Ştiu, e SF momentan, dar emisiuni în care Gâdea sau Badea să o laude pe Udrea şi să îl tăvălească pe Antonescu ar fi ceva ce aş vrea să văd.
Pocniturile între Ponta şi partidul-SRL al lui Voiculescu sunt atât de apăsate, încât Crin Antonescu a ajuns să răspundă ziariştilor cu “nu comentez”, la întrebări gen candidatura lui Piedone la Primăria Capitalei. Un Crin Antonescu care nu mai vorbeşte e ca o stripteuză care nu mai vrea să se dezbrace, o absurditate în sine.
Crin Antonescu făcuse cel mai mare cadou PDL. Îi lăsase liber tot culoarul de dreapta. Sigur că PDL nu era de dreapta şi că singura sa Albă ca Zăpada era un pitic cu barbă, cu har de povestitor – analist. Dar din momentul în care a apărut USL, PDL nu mai avea decât o mică schimbare de sex politic de făcut, urmând ca pe mai departe să se poarte cât mai graţios şi mai ingenuu cu putinţă. N-a fost să fie. Cei care nu ştiu ce vor, dar ştiu cât vor, au mai mazilit pe unul care ştie ce vrea, dar nu ştie cum, lăsând mai largi porţile pentru unii care vor lucruri îngrozitoare şi ştiu şi cum, dar deocamdată nu sunt în stare.

Îmi vine greu să înţeleg perseverenţa PSD-ului de a retrăi noaptea şi dimineaţa de după ultimele alegeri prezidenţiale. Sigur, Ponta a învăţat să nu mai ţopăie atunci când îl anunţă Dragnea că moţiunea trece sigur sau când ne ţine în suspans că mai are nevoie de trei voturi sau de un vot. Totuşi, cui foloseşte această supraexcitare a propriului electorat, cine îl sfătuieşte pe Micul Titulescu să persevereze în a poza în pierzător, acum că Guşă şi consilierii americani sunt căzuţi în dizgraţie? Există alt rost în aceste încordări de muşchi periodice, în afară de oferirea de conţinut artificial pentru prea multele televiziuni de ştiri cu program nonstop?
Nu pot să găsesc decât o singură explicaţie, pe care am mai avansat-o. În calitatea de clone modificate ale lui Adrian Năstase, politicienii din tânăra generaţie nu au substanţă proprie, nu se pot defini singuri prin gesturi memorabile şi falsează atunci când vor să se asocieze cu idei politice. Şi atunci au nevoie de o continuă promovare de timp comercial. De-asta şi sunt promovaţi “la ofertă”, câte doi, ca tandemul Geoană şi Crin sau Ponta şi Crin.
Cât despre Emil Boc, în mod normal ar trebui felicitat în calitate de recordman absolut al moţiunilor şi asumărilor de răspundere cărora le supravieţuieşte. Dar rămân cu strângerea de inimă pe care am exprimat-o de când a anunţat planul de austeritate: mă tem că la sfârşitul mandatului vom auzi vorbele ţărănistului Mircea Ciumara: “Am chinuit degeaba un popor întreg”. Noaptea cârtiţei în care ne ţine Boc e doar parţial vina lui. Şi-a asumat sacrificii vecine cu sinuciderea politică, îl creditez în continuare a fi un om onest şi bine intenţionat (vorba lui Vântu: “personal, n-am nimic cu el”), încearcă să repare ce a stricat singur dar mai ales ce au stricat alţii. Cel mai mare pericol pe care îl văd în ce îl priveşte e tocmai să confunde micile victorii împotriva micilor revoluţii televizate cu guvernarea însăşi. Urmarea e aceeaşi ca pentru opozanţi: să-şi obosească până la epuizare susţinătorii, nu oponentul la pumnii căruia rezistă încă.

Nu se stie exact de ce, dar Sorin din Roman a trecut mereu ca fiind mai elevat decat Gigi din Pipera. E drept ca ultimul doar primea premii la 10 pentru Romania, alaturi de “elita” tarii, in timp ce primul chiar le impartea cu generozitate. Ceilalti premianti au fost cu precadere concesivi inchizand ochii la constructia unei statui din gips a patronului-jucator, care n-a fost niciodata numit de angajati “nea Sorin”, cum e numit celalalt patron (al jucatorilor).
Pentru a intelege mai bine personajul Vantu e nevoie sa citesti stenogramele penale cu vocea lui Becali. Toata viziunea de businesss a Marelui Combinator curge printre sudalmi catre acelasi apoteotic: “pe banii mei !!”. Deosebirea e ca Vantu nu ii injura pe ziaristii lui Voiculescu “pe partea economica”, le face propuneri indecente chiar oamenilor lui si nu cu menajamente, “nu prin batista”. Iar mesajul catre prestatorii cu pretentii de deontologi e fara echivoc: “Nu sunteti liberi, nene, va convine lucrati, nu va convine, plecati, ce mare….”
Fapt e ca dupa ce si ultima cortina de ipocrizie a cazut de pe Realitatea, nici macar un ziarist de acolo nu si-a anuntat plecarea in semn de protest. Problema cea mare e ca ziaristii si analistii cu pretentii de formatori de opinie se comporta cam ca Banel si Dodel in discutiile cu patronul lor. Ba, inca si mai rau, o intreaga clasa politica poate trece lejer in categorii ca “zdrentele” si “hahalerele”, cand e vorba de raporturile cu mogulul-jucator.
povestea unui blat ratat
Cum incepe aceasta sordida relatie nu putem sti, pentru ca nu avem stenograme atat de vechi. Putem afla doar ca la un moment dat relatia dintre Basescu si Vantu se strica. Explicatia oferita nelipsitului Bogdan Chirieac e simpla si logica:

S.O. VANTU: Mai si ca sa spunem pana la capat, suspendarea a fost facuta ca urmare a aliantelor pe care le-am construit eu pentru suspendare pentru ca mi-a deschis dosarul cu Banca Agricola.
B. CHIRIEAC: Da.
S.O. VANTU: Si am vrut sa-i dau o lectie, dar nu pana la capat.
B. CHIRIEAC: Da, stiu si acest aspect.

Dupa alegerile pierdute, SOV ii ofera lui Sergiu Toader, directorul RTV, o alta explicatie, poate pentru cei care deja stia ca il asculta la greu, poate pentru a-i reprosa angajatului sau lipsa de eficienta, ca urmare a nerespectarii consemnului. Oricare ar fi circumstantele, si aceasta explicatie pare destul de plauzibila:

S.O. Vantu: “Bai, tati, noi, adica eu aveam o relatie de non combat cu Basescu. Razboiul real a inceput cu Basescu din momentul in care a aparut pe Realitatea Tv doua fete cinci palate si am inceput sa ne luam de Ioana Basescu, sa o f… pe aia in gura pana la loc comanda, chestie care l-a deranjat pe parintele Ioanei Basescu in mod vizibil, spunand: Pai, f… mortii ma-ti, una vorbim, basca ne intelegem, mi-o tragi pe la spate, bai, Manea slutul si uratul? Eu ce p… mea ti-am facut sa te iei de copilul meu in halul asta?, reactie pe care ai fi avut-o si tu, as fi avut-o si eu, cand e vorba de copilul meu”

De aici incolo, intra in scena politicienii si serviciile, justitia si sindicatele, in fine, intreaga mataraie a statului ticalosit, cu care incercase Basescu sa puna de un blat:

S.O.VÂNTU: Cred că cea mai mare tâmpenie care a făcut-o imbecilul ăsta este că m-a ales pe mine ţintă, încă de acum un an de zile. Era băiat deştept, venea la supt p…, îmi sugea p… frumos, spunea sărut mâna pentru masă şi cu asta basta. Că loviturile mari, boul dracu’, nu cu presa i le-am dat ci cu capacitatea mea de combinaţii şi de joc.

Concluzia e trasa tot de irepetabilul Vantu: “cu mogulul nu te joci!”.
cainele de paza al pravaliei
De la “micile” probleme cu Justitia ale lui Vantu pleaca o intreaga viziune a presei ca instrument de presiune. Un dulau dresat perfect sa fie asmutit sau sa se gudure. De pilda, intr-o discutie cu Doru Buscu, de la Academia Catavencu:

S.O. VANTU: Daca decidem, de exemplu, maine suntem tovarasi cu Basescu. Pai de maine toata lumea il lasa pe Basescu in pace. E ca exemplu. Sau maine agresam, criticam cu supra de masura, institutia f…ut- ului din Romania. Toata lumea incepe sa injure Institutia f…ut-ului din Romania

Si totul fara sentimente personale, cum reiese dintr-o discutie cu Sergiu Toader, despre Emil Boc, tinut sub un tir continuu de Realitatea:

S.O. Vantu: Ma amuza omuletul, mi-e simpatic. Ai cuvantul meu de onoare, daca am vreo chestie personala cu el sau cu vreunul dintre ministrii cabinetului lui. Este o chestie, vorba americanului, just business. Daca in locul lui Boc ar fi fost Mugur Isarescu, acelasi tratament l-ar fi avut. Intelegi, Sergiu?
S. TOADER: Da.
S.O. VANTU: La fel il f… pe Mugur Isarescu, fara sa clipesc, cu toate ca stii ce respect am pentru acel individ. Daca interesele mele de business ar fi cerut-o, nu stateam pe ganduri, Isarescu caca, e rau, daca aste mi-ar fi adus doua puncte de rating. Corect sau nu e corect?
S. TOADER: E corect, da.

Si totusi, in campania electorala si cu procurorii la usa, Vantu devine cat se poate de pasional si chiar mai implicat decat politicienii pe care ii manevreaza, dupa cum reiese dintr-o discutie cu Catalin Popa:

S.O.VANTU: Rar mi se intampla. Mi-am scos ostile regulate din cazarmi, nici macar pe scandalul FNI nu mi-am scos armata regulat. Am lucrat numai cu ostasii.
C POPA: (rade – n.n.).
S.O.VANTU: Da. De data asta… multa prostime, dat fiind faptul că poporul asta s-a tampit de-a dreptul, prostimea asta inca tine cu imbecilul si trebuie sa-i degajam prostimea.

O actiune cam prea patimasa, dupa cum remarca autoironic Sergiu Toader:

Sergiu Toader: “[..] eu cred ca am fost isterici in lupta asta (n.r. lupta impotriva lui Basescu), de-aia ne uraste lumea, ca am fost isterici.”

De unde pleaca atata patima? Probabil ca din frica si tocmai din intelegerea presei ca instrument de presiune si santaj. E destul de limpede la ce e buna o televiziune fara credibilitate publica, dar la care Mona Pivniceru e abonata ca si prezidentiabilii, iar o alta judecatoare e prezentata in bucla cu o secventa bahica jenanta. Dupa ce Petrisor Obae publica zvonul ca Patriciu a cumparat Realitatea TV, Vantu reactioneaza prompt si demonstrativ, dupa cum ii explica lui Cozmin Gusa:

S.O. VANTU: “Si au facut-o ca ei se gandesc ca procurorii, judecatorii astia sunt speriati de mine si, daca se aude ca nu mai am Realitatea, o sa procedeze cum procedeaza cu carnatarii pe care-i prind la schimb de valuta. Deci, nu Patriciu a aruncat-o de data asta. De-aia am si fost eu in interviu, laudandu-ma cu banii mei ca, de obicei, dupa cum bine stii, n-o fac.”

politicienii din spatele stenogramelor
Din stenograme, Vantu iese aproape neatins. Sigur, intr-un stat normal textul discutat in CSAT cu presa de santaj care devine vulnerabilitate nationala ar produce oarece urmari, date fiind aceste dezvaluiri. Adica e vorba limpede de o retea de tip mafiot care ataca deliberat institutii ale statului, falsifica mecanismele democratice si castiga beneficii din santaj si intimidare. Dar ceea ce rezulta din stenograme numai a stat de drept nu seamana, deci o asemenea asteptare e desarta.
Mult mai rau decat Vantu ies, desigur, ziaristii. Cu cat mai cunoscuti, cu atat mai rau. De la cei din online, care joaca doar in categoria “esti prost, dar esti prostul meu”, pana la cei cu pretentii: Stelian Tanase, Emil Hurezeanu, Mihai Tatulici, Cristian Tudor Popescu, cei care au sarit ca arsi la arestarea lui Vantu acuzand atingerea presei. Care presa? Ca asta era fabrica de carnati in toata legea.
Dar mai exista o categorie care iese foarte sifonata, respectiv politicienii. Din nou, cu cat mai cu pretentii, cu atat mai rau. In primul rand Basescu, omul cu blatul esuat in scandal de cartier, care are cel putin scuza cu “mintea cea de pe urma”. Dar mai ales Ion Iliescu, ditamai politicianul candidat la cartea de istorie, care dupa ce s-a infiintat rapid in biroul lui Voiculescu de la GRIVCO pentru a lua act de lansarea “proiectului Iohannis”, acum apare la fel de disciplinat in a juca si in sceneta cu suspendarea, urzita de relatiile lui SOV.
Restul politicienilor evolueaza in categoria “esti prost, dar esti prostul meu”. Geoana si Crin dorm in post in vreme ce Vantu isi scoate la atac ostile regulate, ca atunci cand Catalin Popa ii raporteaza ca marionetele politice rateaza mingea ridicata la fileu de ONG-urile de casa:

S.O. VANTU: Da. O sa ma gandesc. Sa vorbesc cu MIRCEA şi cu CRIN sa vad de ce nu preiau mesajul. Nu stiu. M-a luat prin surprindere cu treaba asta.

In preziua alegerilor, Relu Fenechiu si Dan Radu Rusanu deja transeaza cu SOV ministere si sfere de influenta. N-a fost sa fie, caci Mircea Geoana, acest Agamita Dandanache dar pe invers, isi ia o … “umilinta” cu hidrantul, dupa cum plastic descrie chiar Vantu prestatia favoritului. Si ar fi fost candidatul ideal, facut idiot pe la spate si periat in fata, la randul lui gata sa se scuze ca nu i-a raspuns prompt la telefon celui pe care il facuse public “malefic si cam turbulent”:

M. GEOANA: Buna! Ce faci? Iarta-ma, n-am auzit telefonul, ca eram intr-o zona mai proasta.

Statul, pe care ar fi urmat sa il conduca formal Geoana si de facto Vantu, seamana cu descrierea facuta de noul Geoana al mogulilor, Victor Ponta: “S-a furat si sistemul lor a functionat mai bine decat al nostru”. Dupa cum o confirma si o interesanta discutie cu Corina Dragotescu:

S.O. VANTU: Nu, au furat! La Parlamentare au furat masiv, Corina!
C. DRAGOTESCU: A, asta este, asta e deja…
S.O. VANTU: La Parlamentare au furat, la Parlamentare au furat masiv cu sprijinul lu’ Mitrea.

stenogramele lui Voiculescu n-au interesat pe nimeni
O discutie mai putin picanta, purtata de Dan Voiculescu si Codrut Seres a aparut de asemenea in presa. In ea, mogulul antenelor se arata uimit ca o stire despre dosarul penal de spionaj, care fusese in toata presa, a aparut si in Jurnalul national si promite sa ia masuri.
De remarcat ca stenograma in care Voiculescu intervine in politica editoriala a trustului a starnit tot atatea reactii ca o stire despre o “vedeta porno surprinsa facand sex cu un necunoscut”. Absolut nicio reactie, la un trust unde prostitutia e in fisa postului.
presa de santaj isi cere drepturile
Dupa dezvaluirile din stenograme, au prins curaj si angajatii cu salarii restante din trustul Realitatea. Probabil sunt oameni care au muncit si care nu merita sa fie batjocoriti de cineva doar pentru ca nu au suficienta putere ca sa il infrunte. Totusi, modalitatea aleasa e halucinanta: un santaj pe fata la adresa trustului, amenintat ca vor urma dezvaluiri, daca nu se fac platile.
Nici pentru cei care isi primesc salariile la timp, nici pentru cei plimbati cu vorba, publicul nu mai conteaza de multa vreme. E drept ca primii fac compromisurile pe sume cu mult mai mari, platite prin off-shore-uri. 7500 euro pe luna, comision, 90.000 supliment anual, ca Sergiu Toader, autointitulat “comisarul sovietic”.
Sora geamana a Realitatii TV, Antena 3, a sarit prompt in apararea presei de tip maciuca si a tipat ca din gura de sarpe impotriva dictaturii. Putin tapaj, pentru impresie artistica. In fapt, a ingropat subiectul sub pres cat a putut de repede. Totul s-a mutat de la discutia despre libertatea presei catre una despre dreptul la intimitate. Parca prima era o problema mai des intalnita la dictaturi…
Au disparut complet talk-show-urile ingrijorate despre starea presei de pe cele doua televiziuni. De unde se discuta cu obstinatie includerea presei intre pericolele de securitate, de ai fi zis ca suntem o tara de ziaristi, acum subiectul atacurilor otravite dirijate prin presa nu mai prezinta interes. Viata privata e noul refren la moda. De parca atunci cand s-au difuzat sute de reportaje facute cu camera ascunsa, sute de inregistrari facute cu telefonul, inclusiv una in care presedintele isi dadea rasismul pe fata intr-o discutie cu sotia in masina proprie, n-ar mai fi existat decat problema interesului public, in locul dreptului la intimitate.
Atunci cand livrau materiale cat se poate de invazive, argatii de la Realitatea si de la Antene aduceau mereu argumentul “interesului public”. Argumentul mi se pare cum nu se poate mai potrivit pentru stenogramele Vantu. Securistii care le-au consemnat (apropo, cu o multime de erori de transcriere, graitoare pentru calitatea lucratorilor din servicii) ar fi trebuit sa le dea publicitatii de cum le-au interceptat, nu ca probe colaterale in alte dosare. Ce se discuta acolo e de mai mare interes public decat furtisagurile economice pentru care s-a obtinut mandatul de ascultare.
Se poate obiecta pe buna dreptate ca interlocutorii sunt selectati. Ca ar fi interesant sa vedem si o stenograma intre fratii Paunescu si Radu Moraru, sau intre Videanu si Nicoleta Savin (zic la intamplare).
Acestea s-ar putea sa apara, cand securistii vor face obisnuita lor intoarcere a armelor, pe final de mandat. Dar probabil ca o stenograma despre suprimarea unor articole despre cutare hypermarket sau producator de sucuri, mari platitori de publicitate, nu vom vedea niciodata. Si totusi asta nu inseamna ca actualele stenograme, asa trunchiate doar cu o parte din interlocutori, nu slujesc interesul public.
diviziunea muncii in trust
In trustul Realitatea-Catavencu exista o foarte buna diviziune a muncii. Televiziunea ignora subiectul stenogramelor rusinoase, Academia Catavencu il ridiculizeaza. E deja o performanta sa ridiculizezi nimicul, din moment ce restul trustului a decis ca stenogramele sunt nimic, nu exista. Dar catavencii au facut un pas mai departe. Au trecut la realizarea de stenograme imaginare ale convorbirilor dintre diverse persoane. Jenant si trist, de la unii care deveneau gravi pe tema libertatii presei sau care se amuzau de obedienta altora.
Stelian Tanase, inregistrat cand se ruga alaturi de Vantu sa iasa Geoana presedinte, a iesit la contraatac. A ales strategia autovictimizarii si aria dictaturii, care ii hartuieste pe hartuitorii la comanda. OK, e o strategie de aparare. Numai ca pentru asta l-a invitat in studio pe Sorin Rosca Stanescu sa planga impreuna de frica securistilor. Cam ce ne spune asta despre inteligenta lui Stelian Tanase?
Ba inca un fenomen si mai grav se manifesta printre catavenci. Au inceput toti sa scrie texte justificatoare pe un ton grav si cinic. Doru Buscu sau Radu Alexandru scriu in respectivele editoriale de parca ar fi devenit niste batrani tatulici sau chiriaci artagosi si cinici. Ma gandesc ca asta e o evolutie inevitabila in bransa lor. Chiar asa, Tatulici o fi fost si tanar?

tu vorbesti, care l-ai votat!?

N-am nicio tragere de inima sa scriu despre masurile de austeritate, devenite oficiale. Dar, pentru ca l-am sustinut pe Traian Basescu in campanie, ma simt oarecum dator sa scriu ceva despre cele mai crancene masuri de la Revolutie incoace. Da, l-am votat pe Basescu la ultimele doua scrutinuri si stiti ce? Daca ar mai candida o data impotriva lui Nastase, l-as mai vota o data. Si daca as mai avea de ales inca o data intre Basescu si perechea Geoana – Antonescu, tot nu mi-ar parea rau dupa votul dat. Gasesc incalificabil felul in care mercenarii lui Voiculescu jubileaza la vestile proaste, ca la o pedeapsa meritata de poporul care nu i-a ascultat in ziua votului. O fi Boc nepasator la soarta saracilor, dar cei care isi freaca mainile asteptand prapadul sunt de-a dreptul stapaniti de ura pentru oricine nu le impartaseste patima.

cine n-are un taranist, sa-si cumpere

Nefiind dintre cei calificati subit in economie, am sa raman in continuare la aceasta zona a patetismului. De doua saptamani de cand reducerile de pensii si salarii sunt aproape singurul subiect relevant imi tot rasuna in minte o propozitie. A spus-o taranistul Mircea Ciumara, la ceva vreme dupa ce n-a mai fost ministru al Finantelor in guvernul Ciorbea: “Am chinuit degeaba un popor intreg…”. O fi Vladescu mai detasat de framantarile crestin-democrate, dar nu se poate sa nu il bantuie un asemenea deznodamant.

Pana la deznodamant sa vedem cum a inceput tragedia care pare abatuta din senin. Singura explicatie plauzibila pentru anuntul de pe 6 mai al lui Basescu am gasit-o la Cristian Sima: Guvernul a vrut sa ii imbrobodeasca pe cei de la FMI cu un siretlic contabil, care ascundea 3 procente din PIB:

“Ai nostri nu au inclus in calculul deficitului dobanzile la creditele luate de stat de la bancile comerciale (titlurile de stat) pentru ca le “rostogolisera” la plata pentru anul viitor; la scadentele de anul acesta, in loc sa plateasca imprumuturile si dobanzile lor, statul a emis din nou titluri care le acopereau valorile cumulate. Si in felul acesta, au “evaporat” contabil circa 3% din deficitul bugetar, pentru ca imprumutul nu intra la calcul. Ci, doar dobanda.”

real vs. virtual

Prima veste buna a anuntului lui Basescu de pe 6 mai e ca in sfarsit au aflat de criza si categoriile pentru care subiectul era cel mult tema de conversatii care sa omoare plictiseala. La urma urmei, criza e o ciocnire intre economia reala si cea virtuala. In America si Europa de Vest virtualul lua forma unor speculatii bursier-bancare sofisticate si a unor excese de revarsare a statului asistential in contratimp cu o adevarata bomba demografica. La noi, virtualul a luat forma unor speculatii imobiliare, la fel de rudimentare ca afacerile cu pamanturi ale lui Gigi Becali, si a perpetuarii unei caste privilegiate provenita din comunism. Pentru ca acea casta sa poata supravietui si prospera, ea a facut tot posibilul sa pasivizeze si sa ia complice o larga patura nepregatita pentru a supravietui pe cont propriu in orice altfel de lume decat cea comunista. Cel care a nascocit sistemul, Ion Iliescu, i-a dat si numele: capitalism de cumetrie, care privatizeaza profiturile si nationalizeaza pierderile. Basescu a preluat sistemul (ticalosit) si l-a rebotezat: statul clientelar. Iar pentru ca ratoiala la mogulii mai neomenosi n-a punctat decat la impresia artistica, putem spune ca presedintele care a condus un sfert din 20 de ani de tranzitie poarta tot pe sfert vina pentru situatia creata.

bomba demografica, amorsata dintr-o butelie de aragaz

Faptul ca PSD a pierdut ultimele 5 sau 6 scrutinuri de diverse feluri la care a participat din 2000 incoace se datoreaza si unei schimbari istorice in structura societatii romanesti. Angajatii proletarizati ai marilor uzine ceausiste s-au pensionat ori au dat piept cu lucrul “la privat”, jumatatea de tara care lucrase in CAP-uri s-a cam stins si ea, ori a devenit mai interesata de banii trimisi de cei 3 milioane de muncitori plecati in bejenie decat de povestile lui Iliescu. Si tocmai muncitorii din Occident au fost cei care au inclinat decisiv balanta in favoarea lui Basescu la ultimele alegeri.

Acum PDL se afla in fata unei cumpene de destin. In varianta optimista, va deveni singurul reprezentant al dreptei, scotand in decor PNL-ul, tarat de amprenta lui Patriciu, cu al sau fatarnic capitalism cu ventuze in bugetul de stat. In varianta pesimista, PDL va lua tot mai mult forma fanariota a FDSN-ului de pe vremea lui Vacaroiu si va disparea complet poate si din Parlament la urmatoarele alegeri. Inclin sa cred ca partidul din Modrogani va rata rasunator aceasta sansa, supravietuind poate doar sub forma unui caraghioslac politic, indistinct intre alte grupari la fel de rizibil-odioase.

Daca SUA, Europa si Japonia stau pe o bomba demografica reala: pensionarea generatiei “baby-boomers”, imbatranire fara precedent din Germania, ori spectrul transformarii Belgiei sau Frantei in republici islamici in decursul vietii noastre, Romania avea chiar perspective pozitive. Printr-o reunificare naturala a Moldovei, am fi avut resurse suficiente de forta de munca activa, din “romani verzi”, cand o tara in plina reconstructie ar fi devenit tara de imigratie. Numai idei si chef de munca sa fi avut. Cu pensionari dictate politic pentru a masca somajul si carotari sistematice ale initiativei private, ne-am creat singuri un fel de bomba demografica artizanala, cam ca a teroristului arestat in slapi acum cativa ani.

capitalismul de stat si capitalismul nereprezentat

Concomitent cu scaderea demografica a paturilor sociale captive, s-a dezvoltat in Romania si o clasa privata. Nu doar neintretinuta de stat, dar de multe ori in pofida statului! Patura asta a incasat ani de-a randul toate umilintele birocratilor, toate riscurile si mizeriile unui capitalism de jungla si tot ea a incasat anul trecut cele mai mari valuri din tsunamiul crizei.
In loc sa instige populatia la revolte si ura dezlantuita, televiziunile lui Vantu si Voiculescu ar putea recunoaste un adevar simplu: daca patronii lor ar fi acum la putere ar lua fix aceleasi masuri ca Emil Boc. De unde stim asta? Pentru ca exact asta au facut in firmele lor anul trecut: taieri de salarii de 20-25% in Intact si Realitatea Media, inchideri de publicatii si reduceri drastice ale schemelor de personal. Si nimeni nu a facut reportaje emotionante acasa la cei concediati, nici nu s-a revoltat ca primeau ajutoare de somaj prea mici pentru simplul fapt ca patronii ii platisera mai mult pe drepturi de autor.

Povesti ca aceasta nu prea au razbatut pe televiziuni:

“Oficial, am ramas fara job la inceputul lui ianuarie 2009. Neoficial, am stat acasa de la jumatatea lui decembrie 2008. Mi-a scazut salariul cu 100%, adica. Daca m-ar fi pus sa aleg intre minus 100% din salariu si minus 25%, ghici ce-as fi ales? Dar nu m-a intrebat nimeni ce prefer. Dupa cum nu-i intreaba nimeni nici pe bugetari acum.”

Sunt in schimb intens mediatizate parerile arogante ale unui “capitalist de stat” ca Dinu Patriciu, facut om de privatizarea unor rafinarii construite in regimul comunist si de imprumuturi de jumatate de miliard de dolari de la guvernul unui socialist, Adrian Nastase, pe care l-a rasplatit cu o consistenta contributie la fondul de campanie. La asa “idei de business”, sa te tot declari “libertarian”, cel mai nou cuvant strain din vocabularul patronului de la Adevarul.

Tot de la privat au venit si cele doua tinere care au murit de epuizare la locul de munca. Si inca din stratul select al multinationalelor, pentru ca de soarta angajatilor la negru sau pe salariul minim nici nu mai aflam.
Daca ar fi sa le contrapun angajatele de la administratiile financiare, care dupa anuntarea taierilor de salarii lungeau deliberat cozile la ghisee pana in strada, ca sa se vada cat de indispensabile sunt, as spune ca 25% e prea putin. Numai ca sectorul bugetar nu se reduce la asemenea indolenti, care produc mai multe pagube prin sicanarea privatilor, decat prin cat castiga de fapt.
revolutie si reforma
Romania nu are nevoie de asa zisa “reforma a statului”, ci de doua lucruri: de continuarea, intr-un fel sau altul, a revolutiei politice incepute in decembrie 1989 si de continuarea revolutiei sociale desfasurata pana acum in clandestinitate de catre antreprenori si angajatii lor, care compun clasa de mijloc. Prima a fost inabusita de clasa politica selectata din randul castei de privilegiati de dinainte si de dupa ’89. A doua a fost fie franata din aversiune, fie temporizata din lasitate si lipsa de viziune.

Cand legionarii deveneau primul partid de masa cu adeziune libera, care isi propunea (intre altele) o revolutie sociala, ecoul popular obtinut nu pornea chiar din nimic. Dar reformele agrare succesive, o monarhie nesperat de progresista si o clasa politica animata de patriotism aduceau totusi o cale mai durabila catre modernizarea de care avea deja disperata nevoie societatea romaneasca. Derapajele autoritariste si apoi totalitare, incepute inca dinainte de al doilea razboi mondial, au oprit beneficiile dezvoltarii liberale sa se raspandeasca organic catre straturile abia iesite din mentalitatea feudala.

Desi, in amintitul context al societatii, comunistii aveau inca mai putina indreptatire decat legionarii sa ceara o rasturnare a stratificarii sociale, ei au fost cei care au reusit sa si puna in practica propria lor revolutie a societatii. Impusi de ocupatia sovietica si suficient de abili sa se prezinte apoi ca un produs local, comunistii au reusit nu doar exterminarea competitorilor politici si a elitelor din practic toate domeniile, create cu uriasa truda de mai multe generatii de la Regulamentele Organice incoace. Dar au creat propriile clase sociale, fidele “nomenclatorului” marxist. Cine crede ca asta e istorie rupta de ce traim acum n-are decat sa viziteze cartierul Primaverii, apoi cartierele muncitoresti populate cu tarani adusi in epoca industrializarii si apoi satele ramase in promiscuitate de pe vremea colectivizarii.

Intre cei din nomenclatura de partid, Securitate si alte cateva grupuri privilegiate si majoritatea coplesitoare a societatii, care traia sub spectrul infometarii, discrepantele erau mai mari decat in capitalismul de dinainte si de dupa. Nedreptatea reala era atat de strigatoare la cer incat unii au ramas cu impresia falsa ca izbucnirea de la Revolutie avea ca revendicare nu mai putin ci mai mult comunism! (Daca nu ma insel, Cristian Tudor Popescu a emis deschis o asemenea ipoteza voit alunecoasa.)

liberalismul de la dreapta si de la stanga
Daca vreun partid va dori vreodata sincer sa reformeze anomaliile societatii romanesti atat de rau asezate, va trebui sa aiba ca principala tinta eliminarea privilegiilor de casta ale celor care detin parghii ale statului sau evolueaza in zone neconcurentiale ale economiei. (O pepiniera de mentalitate etatista e si in lumea ONG-urilor si anumitor multinationale, unde accesul la resurse nemeritate, pozitia dominanta ori distanta de “respiratia clientului” denatureaza legile pietei libere. Nu intamplator in aceste medii a fost mai prizata pelteaua pseudo-liberala a lui Crin, decat chemarile “barbarului” Basescu.)
Apoi, acel iluzoriu partid de orientare progresista (cuvantul nu se refera la dezgustatoarea creatie a gastii lui Gabriel Oprea), un partid progresist ipotetic, deci, ar avea ca obiective ridicarea segmentelor defavorizate prin educatie si cultivarea unei mentalitati participative. O adevarata utopie, daca ne uitam la PDL sau PNL, pretinse promotoare ale capitalismului romanesc. Asadar, largirea clasei independente de stat, nu lichidarea celor incapabili sa se apere!

Liberalismul a aparut ca dusman neimpacat al privilegiilor ereditare ale aristocratiei. Pana la conturarea pericolului la adresa individului reprezentat de colectivismul socialist, liberalismul s-a luptat pentru a smulge drepturi politice de la marii latifundiari proveniti din feudalism si creati arbitrar de monarhi si alti aristocrati. Romania are de topit inclusiv aceasta etapa. (Etapa care nici in Occident nu e definitiv decisa, cata vreme ramane deschisa problema mostenirii puterii financiare si a reglementarii noilor corporatii speculative globale. Dar asta e alta discutie.) Nu intamplator, atunci cand imbogatitilor politici de la PSD a trebuit sa li se gaseasca un nume li s-a spus “baroni locali”. Iar cand ei au fost preluati de PDL sau PNL, li s-a pastrat denumirea. Pentru ca relatiile dintre ei si patura pasivizata pe care o controleaza, precum si sursa puterii lor sunt de natura feudala.

Daca ar fi avut in continuare resurse de trai pe datorie, plutocratia PDL ar fi lasat lucrurile sa evolueze fara mari interventii, preluand de la PSD atat pseudo-nobilimea feudala cat si paturile dependente ca electorat. Norocul nostru ca am ramas fara bani! Acum ca lucrurile nu mai pot continua, PDL are doua optiuni de implicare: fie modernizeaza, fie latin-americanizeaza societatea. Pentru prima varianta, va trebui sa ia inclusiv masuri despre care acum activistii partidului sunt convinsi ca ar fi exclusiv apanajul stangii, ajutand pe cei mai defavorizati sa supravietuiasca, taind privilegiile oligarhiei de stat si ale celor care doar pretind ca evolueaza intr-o economie de piata, impingand efective cat mai mari din clasele dependente sa castige o tot mai mare libertate fata de stat. Din pacate, guvernantii par sa aleaga varianta subdezvoltarii din comoditate, incompetenta si sete de imbogatire. Mergand pe un asemenea drum, pedistii se pot amagi ca au luat “masuri de dreapta”, dar vor perpetua nedreptati atat de mari si zone ale saraciei fara speranta, incat vor inmulti garantat electoratul dorit cu atata perfidie de catre stanga.

statul asediat de propriii birocrati si gardieni

Cei care deplang ca pentru a taia din pensii Guvernul invoca siguranta nationala, ar face mai bine sa se intrebe cum de a ajuns societatea captiva in asa grad, incat puterea politica sa nu isi mai poata pune in practica politica fiscala (buna sau rea) fara a fi la mana unei justitii care constituie nucleul cel mai dur si mai intunecat al castei privilegiate. Principiul e simplu: cine poate mari o pensie, ar trebui sa poata sa o si scada fara artificii in momentul in care nu mai exista intrari la buget. Ba mai naturala ar fi o fluctuatie automata a punctului de pensie si a salariului de baza de la stat in functie de realitatile bugetare. Sistemul s-ar putea pune in practica, daca acele rapoarte destul de juste de 1 la 15, intre cel mai mic (salariu / pensie) si cel mai mare ar deveni realitate. Dar asa ceva nu se va intampla niciodata dupa cate intuiesc.

Daca reducerile ar razbate pana la pensiile speciale, la salariile din regiile de stat, servicii secrete, ministere, etc, ar fi un inceput de reforma, chiar daca asemenea amputari ar inaspri conditiile si pentru cei care lucreaza la privat, reducandu-le si piata. Dar sunt destule semnale ca se vor gasi fel si fel de subterfugii pentru ca multi din cei amintiti sa scape in cel mai bun caz atinsi doar superficial.
Invocarea proaspetei coloraturi de dreapta a PDL e cu atat mai falsa si mai inadecvata. In afara argumentului ca mestecatorii de vorbe ai PDL sunt prea superficial alfabetizati ideologic ca sa mai stie si alta trasatura a dreptei in afara cotei unice, nu vad alt motiv ca ea sa mai fie mentinuta in forma actuala. Ratiunea pentru care a fost creata si pentru care a dat rezultate bune sub Tariceanu a fost de a scoate la lumina munca la negru si de a ajuta firmele medii si mici, care luau o gura de aer. Pentru ele nu mai exista cota unica, pentru ca exista forfetarul inventat de pesedistul Nita si aparat cu strasnicie de pedistul Pogea.
Pentru salarii peste 3-4000 de lei se putea mari temporar impozitul fara urmari dramatice si firmele care isi permit si altfel de angajati decat cu salarii de subzistenta nu ar fi dat faliment. Iar decat sa mentina atat de ridicata impozitarea muncii (CAS), poate era de preferat o crestere usoara de TVA sau chiar TVA-ul diferentiat. Asa, sectorul privat nu e deocamdata ajutat sau incurajat sa ofere de lucru ci i se spune sa fie fericit ca scapa nelovit decat indirect prin restrangerea pietei.
un act de cruzime

Dar cel mai grav aspect al pachetului de austeritate e trimiterea catre zona de saracie extrema a pensionarilor cu mai putin de 1000 lei lunar, un prag al subzistentei biologice. Fata de acestia, reducerea e un act de cruzime si inca una care s-ar putea dovedi inutila. Nu exista nicio justificare ideologica sau economica pentru infometarea pe timp de pace a unor segmente lipside de aparare si care nu au principala responsabilitate pentru situatia fara iesire in care se afla. Sa ne intelegem: exista “democratii” chiar capitaliste si in India si in Brazilia, in primul caz in paralel cu sistemul de caste. Cu perspectiva ca pretul intretinerii la bloc chiar sa se dubleze, nu e greu de intuit cum cartierele muncitoresti, decuplate de la apa calda sau servicii de salubritate, s-ar transforma in mahalalele agonizante din Mumbay ori Sao Paulo. Orasul de unde s-a ridicat Lula, presedintele comunist ales democratic de cea mai mare tara din America de Sud. Suna incurajator pentru “dreapta” romaneasca, nu?

PSD a trait electoral de pe urma saracilor dependenti pe care i-a amagit si inmultit de cate ori a avut ocazia, iar financiar de pe urma capitalistilor de stat, controlati printr-o birocratie corupta complice prin privilegii. De asta a tergiversat sistematic orice proces de modernizare in stil occidental a societatii, pentru ca i-ar fi adus pieirea.
Carisma lui Traian Basescu i-a adus PDL un electorat mai pestrit decat ar fi putut spera un partid sa atinga. Pe de o parte, clasa de mijloc nou aparuta, dinamica si independenta fata de stat, cerand accelerarea modernizarii, muncitorii din strainatate, care asteptau si ei occidentalizarea tarii si reforme care sa le permita sa se intoarca, profesorime si functionarime care astepta decomunizarea, mult promisa lupta impotriva coruptiei, dar si o mare parte dintre cei mai saraci dintre electori. La ei gruparea portocalie a ajuns fie preluand infrastructura si metodele PSD, mituindu-i si pacalindu-i pe cei mai dependenti, fie vanzandu-le promisiunea atenuarii nedreptatilor flagrante pe care le infrunta cei care au iesit cel mai prost de pe urma tranzitiei.

Daca strategii PDL si-au facut calculul ca vor putea supravietui politic capitalizand toate voturile clasei de mijloc de la privat de acum incolo, abandonandu-i pe cei care alcatuiau grosul bailor de multime ale presedintelui, fac cea mai mare prostie. Lipsa de sanse a acestor saraci nu vine neaparat din lene sau lipsa de calitati. Iata un exemplu in oglinda: daca in clipa de fata 97% dintre copiii nascuti la sat nu ajung sa faca o facultate, nu inseamna ca sunt mai slab inzestrati intelectual decat cei mai norocosi. Pur si simplu societatea nu ii cheama sa participe spre a le folosi potentialul. Cine citeste macar Morometii afla ca alde Cocosila si Moromete constituiau inainte de razboi baza electoratului taranist (conservator) respectiv liberal. O buna guvernare, care ar transforma mica proprietate taraneasca in motor al capitalismului, asistandu-o in organizarea productiei nu in mentinerea in subzistenta, si-ar crea un electorat de dreapta de o fidelitate incredibila. In satele din Bavaria stanga nu a castigat alegerile niciodata de la fondarea republicii!
Depinde doar de PDL daca va alege sa isi cultive propria oligarhie, mentinand starea de dependenta a defavorizatilor de la tara sau de la periferia oraselor, pe care acum ii impinge catre o forma disperata de saracie.

solidaritate… cu cine?
La ultimul miting al lui Basescu in Capitala m-am dus desi nu stiu daca pot sa spun ca am participat. Nu prea credeam ca mai poate opri un regim de cosmar al lui Geoana, pe care il asteptau nerabdatori si cei mai vorace dintre oligarhi si grosul birocratiei provenite din comunism. Am vrut sa ma numar macar printre cei care macar simbolic n-au fost de acord cu aceasta revenire la tipul de societate pe care o stiam de pe vremea lui Nastase si Iliescu. Spre dezamagirea mea grosul celor imbracati in portocaliu din piata aveau mai curand profilul unor mercenari decat al unor sustinatori convinsi de valorile dreptei. Nu erau clientela de partid. Clientela era pe scena sau si mai bine “in spatele scenei”. Erau genul de asistati pentru care daca nu curge pica, pe care niciun partid modern n-ar trebui sa se bazeze din respect de sine. Daca cei din PDL isi inchipuie cumva ca imbuibatii de prin consiliile judetene ori masa lor de manevra constituie electoratul la care trebuie sa se gandeasca, pentru ca tehnic i-au adus la putere, e o alta prostie. Autocare de asa sustinatori a avut si Vanghelie si va mai avea cat va avea un buget pe mana.
Daca prima tinta a pachetului de reforma ar fi afacerile dependente de stat, Securitatea redenumita, care si-a dublat efectivele de la Revolutie incoace sau pseudo-justitia si birocratia reactionara, as fi fost mai solidar cu Guvernul decat Radu Moraru. Dar cum el nu imparte cu mine ce-au strans fratii Paunescu de la Bancorex pe timpul lui Iliescu, raman ceva mai “echidistant” cum ar veni. In concluzie, pot sa fiu solidar cu o tentativa de reasezare a unui stat devenit dusman al dezvoltarii, cata vreme o alta oferta mai ambitioasa nici nu exista pe piata politica interna. Dar nu pot fi solidar cu lovirea selectiva a celor mai lipsiti de aparare si fara metode de presiune, care nu mai e reformism, e sud-americanizare in loc de occidentalizare.

Am sperat la o surpriza azi dimineata, la un nume cu mai mare anvergura si mai multa pricepere economica. Privind in urma, daca Isarescu nu a acceptat, Lucian Croitoru parea chiar alegerea optima pentru ce ne asteapta.
Cu Boc prim-ministru s-ar putea sa nu avem scandaluri intre institutii, dar avem deja o senzatie de balta statuta din care nu mai are ce sa mai rasara. E, in buna masura, “meritul” lui Crin Antonescu de a fi sabotat o alianta care sa ofere o baza mai mare de selectie. A demonstrat inca o data ca nici el nici cei mai multi dintre liberalii de la varf nu se pot rupe de Patriciu, cum nu s-ar putea rupe pedelistii de Basescu.
Singurul avantaj e ca am avea un sistem asemanator presedintiei executive de la americani. Din pacate, e doar o asemanare. Sustin de multi ani un asemenea sistem, care nu e nici pe departe dictatorial: comasarea functiei de presedinte cu cea de prim-ministru. Am sti mai limpede ce politica de guvernare se aplica si cine raspunde pentru promisiunile facute. Cu Boc, aceasta contopire e aproape realizata.
partidele romanesti, intre sclavagism si feudalism
Politicienii romani, care se presupune ca ne-ar aduce democratia, au in interiorul partidelor lor relatii care tin mai mult de epoca sclavagista. Cativa proprietari de sclavi isi trimit pe la televiziuni vorbitorii (care au inlocuit scribii), si acestia din urma au poate senzatia ca fac politica.
Sa luam partidul care are ideea de libertate trecuta chiar in denumire. In PNL, doar Tariceanu a incercat, fara mare tragere de inima, pasul de la obedienta fata de Patriciu, la propria lui feuda, sustinuta economic. Schema lui Patriciu e vulgar de simpla: a dat bani atat la PSD, cat si la PNL, nicio alta alianta nu e de conceput pentru el. De doua ori la rand a blocat alianta fireasca cu PDL prin cereri exagerate: prima functie din executiv pentru formatiunea clasata pe locul 3. Oare a mai fost vreun politician mai umilit in public decat Crin Antonescu, cel despre care Patriciu spunea ca i-a redus sau crescut volumul in campanie, in raport cu Mircea Geoana? Culmea e ca intr-o situatie similara, obedienta fata de Vantu, Geoana a platit scump (si probabil va plati decisiv la congres). Dar umilinta lui Crin a trecut ca si neobservata. De ce? Pentru ca e in logica sclavagista. Bizar, in cazul lui Geoana era doar supunerea fata de “un malefic” din afara.
Spartacus Basescu
Revolutia portocalie a PDL seamana mai mult cu rascoala sclavilor condusi de Spartacus. Poate asta explica putin din oroare pe care Basescu o seamana in randul politicienilor din restul partidelor, prin lipsa lui de respect fata de cutume. Dar care e libertatea de miscare a oamenilor sai? Sunt ei oameni liberi, capabili sa isi manifeste o inventivitate frenetica, la fel ca stapanul rascoalei? Nici pomeneala, cei mai multi au cel mult dreptul de a vitupera la adresa adversarilor – cazul lui Cristian Boureanu e cel mai evident prin vulgaritate.
O situatie bizara face ca in PDL baronii sa fie centrali: Berceanu, Videanu, Blaga au resurse si “abilitati” comparabile cu ale baronilor PSD, dar in lipsa unei feude localizate precis, dependenta lor fata de Spartacus Basescu ramane totala. Blaga a pierdut cu brio alegerile in Bucuresti, deci nu poate afisa aroganta unui Mazare. (Se multumeste cu statutul de Mazarin in campanii, ca nu ma pot abtine de la acest joc de cuvinte.) Videanu ar fi pierdut poate si el, daca mai candida, despre Berceanu, ce sa mai vorbim.
feudalismul pesedist, din lac in put
Paradoxal, modelul cel mai avansat din punct de vedere istoric e cel al feudelor pesediste. Cat timp partidul s-a aflat sub puterea carismei lui Ion Iliescu, din masa uriasa de fosti comunisti, impanziti in toata osatura statului, nu s-au detasat decat cativa baroni centrali. Cum Adrian Nastase era exclusiv un produs de partid, au aparut baronii locali, constienti de propria lor forta. Venali si fara coloratura ideologica, baronii PSD isi tin sclavii arondati cu o chinga inca si mai stransa. Ba, pentru delfinul Geoana, cu pretentii de suveran intr-un sistem feudal, situatia s-a dovedit proasta de-a binelea. Indatorat atat baronilor, care aduna votul cu punga de zahar, si mogulilor, care il aduna cu televizorul, sarmanul Geoana nici n-a mai stiut la care sa se duca mai repede acasa cand l-au chemat.

Pagina 1 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica