rss
rss
rss

N-are rost să ne mințim, rezultatul a fost o catastrofă, o prăbușire pe marginea căreia doar inconștienții dănțuiesc. Cum sunt preponderent tineri, ei sunt și cei ce vor avea cel mai mult timp la dispoziție să regrete. Dar cum în tot răul trebuie să fie și un bine, măcar o învățătură, voi face un mic bilanț a ce putem alege de aici. (Majoritatea sunt idei disparate, pe care le-am exprimat la cald pe pagina de Facebook sau în comentarii scrise altora, acum le pun cap la cap într-o ordine oarecare.)

jocul cu cifrele

În termeni absoluți, 20% e un dezastru. E inclusiv sub cei 30% vehiculați pentru creștinii practicanți, care merg o dată sau de două ori pe an la biserică. (Procent care face din BOR cea mai mare biserică ortodoxă din lume, depășind uimitor chiar și Biserica Rusă. Dar asta doar pentru că există obiceiul ieșirii în noaptea de Înviere, care iată că nu înseamnă neapărat apartenență.) Conceptul de „majoritate morală” cade (ce s-ar fi întâmplat dacă pragul era de 50%?). Nu mai zic de statistica din recensăminte, pe care ne plăcea să o repetăm, cu 85% ortodocși, 90% creștini, 3% atei, care ne dădeau și coronița iluzorie de cel mai creștin popor al Uniunii Europene, după eurobarometru.

În schimb, dacă punem în context, adică în raport cu alte alegeri, vom observa că acei 1 din 5 români nu sunt câtuși de puțin o prezență neglijabilă. Om fi devenit noi peste noapte minoritate, dar o minoritate consistentă. Să mergem așadar la cifrele brute. Circa 3,5 milioane a convins Coaliția pentru Familie să voteze DA. Circa 2,7 convinsese să semneze în câteva luni, deci a mai convins doar ceva peste jumătate, dar mai puțin de 1 milion să și voteze în două zile. (Facem abstracție că mulți semnatari au fost descurajați de campanie să se prezinte, unii or mai fi și murit în ăștia 3 ani.)

De cealaltă parte, 250.000 au votat NU la referendum. Știu că apologeții LGBTQP ar vrea să o numere și pe Elodia între votanții lor și se împăunează acum cu o susținere de 80%, dar faptic n-au niciun fel de date asupra concepțiilor nevotanților. În sondaje se iau eșantioane incomparabil mai mici și se extrapolează. Cine tace, nu contează.

Luând ca etalon ultimele alegeri parlamentare (2016), obținem un cu totul și cu totul alt tablou. Numărul total de votanți atunci a fost de circa 7,5 milioane. Realist vorbind, aceasta e masa electorală implicată. Ea urcă la un 11 milioane doar în cazul alegerilor prezidențiale, când competiția e mai încinsă și mai personalizată, când votează și cei dezinteresați în restul timpului. Scorurile pentru câștigător și participanți din mai 1990, cu 80-90% nu se vor mai atinge vreodată. Masa la care poți spera, cu insistența întregii prese și a rețelelor locale e în jur de 10 milioane, plus minus ceva. La un subiect totuși abstract cum e un articol din Constituție, la prima vedere revizuirea unui singur cuvânt, legat de ceva ce nu e un fenomen de masă la români, nu poți spera la asemenea cote de implicare.

Din aceste realități și din succesul avut de manipularea cu prețul prea mare al organizării referendumului, pare tot mai puțin probabil să nu se mai organizeze prea curând vreun alt referendum în țara noastră. Ceea ce e regretabil în sine, indiferent ce temă ar avea.

Dar privind la jumătatea plină a paharului putem spune așa: la precedentele alegeri s-au prezentat 7,5 milioane. PSD a luat ceva peste 3 milioane de voturi, PNL a luat 1,5 iar USR a luat 600.000. Dacă ar fi fost un partid, CpF ar fi format acum singură guvernul, pentru că a luat cât PSD și USR împreună la ultimele alegeri!

în colonii și în evul mediu nu se țin referendumuri

După închiderea urnelor, PSD-iștii au început să recunoască inclusiv în fața presei că nu au fost lăsați să se implice. Au spus-o chiar cu aceste cuvinte și e realitatea constatată inclusiv de propaganda adversă. Adică însăși presa acoperită, care a lansat diversiunea demobilizatoare „nu participați la referendumul lui Dragnea” a recunoscut post factum că oștile lui Dragnea au primit consemn să rămână în cazărmi. Deci implicit și-au recunoscut și minciuna, fără să-și ceară scuze.

Dar care e explicația unui asemenea comportament? Pentru că, zic unii, o prezență de multe milioane la vot, ar fi dat partidului un val popular de care să se prevaleze, spunând că minoritatea a stat acasă. De 3 ani de zile PSD tergiversează organizarea referendumului, jucând la două capete: promite parteneriate civile și dă asigurări de progresism în străinătate, dar nu contrazice frontal sensibilitățile poporului de acasă. Îl mai țineți minte pe Ponta, cel cu afișe în motive de pe iile românești, care poza în românul ortodox față cu străinul luteran? N-a spus-o la data strângerii semnăturilor acum trei ani, dar acum a spus-o pe șleau: „eu sunt cel mai mare adversar al referendumului!”.

Explicația trebuie căutată în 2 octombrie, când PSD a fost băgat în ședință în fața Cominternului de la Bruxelles. Și în felul în care Viorica, vitează în discurs când a fost să apere necesitatea schimbărilor în Justiție, a dat înapoi și a dat asigurări că nu susține referendumul. În atâția ani petrecuți pe culoarele de la Bruxelles, n-o fi învățat ea engleză sau franceză, dar atâta lucru a priceput: că neo-marxiștii ăștia te tolerează mai curând corupt, dar că au și ei tabu-urile lor și ieși rapid din peisaj, dacă ești pictat ca intolerant cu minoritățile și cu agenda eliberării sexuale. Așa că pesediștii au dat la schimb conservatorismul creștin (o haină cu care ar fi cochetat, la o adică), pe îngăduința Vestului pentru alte înclinații nefirești. Cum ar fi hoția.

Puși în fața plenului politrucilor europeni, PSD-iștii s-au simțit mai tremurători decât ungurii și polonezii și cu mai multe bube-n cap. Plus că ei n-au nici asul din mâneca vecinilor mai sus amintiți. Adică nu pot să se rățoiască la europeni cu spatele ținut de americani și evrei. Că pe tema revoluției sexuale, și americanii sunt la fel de categorici: se face, nu se discută.

În ticăloșia acestui partid infracțional nu încape vorbă că au căzut rapid la învoială să dea pe nimic și gazele din Marea Neagră, să saboteze și referendumul, dar să câștige la schimb: îngăduință din partea ambasadorilor, ochi închiși la orece modificări de legi, ba chiar și ceva semnale spre executanții locali, care să dea achitări în procesele deja deschise. Sentința de amânare în procesul Dragnea a doua zi după căderea referendumului îmi confirmă bănuiala.

De ce totuși l-a mai organizat? ar putea întreba cineva. Pentru că în negocierile cu suzeranii străini era monedă forte și știau foarte bine asta. Temeinic sfătuit în ale cinismului de consilierii israelieni, Dragnea nu a pierdut ocazia să amintească Cezarului că el e un fel de federat, un Alaric, năimit să stea cu miile de goți la granița Imperiului și să-l apere de hoardele hunilor. Că ar putea lăsa barbarii să se reverse, sau ar putea el însuși să răscolească Roma. (Nu-i Dragnea la așa nivel, e doar un trepăduș, dar poate brava.) În imaginarul euro-american, barbarii suntem noi, trăitorii în tărâmul vampirilor. Vedeți cât de valoroși suntem noi, ca partid, le poate sugera Dragnea, și cu ce popor îndărătnic avem de luptat!? Lăsați-ne în pace și vi-ți-i îmblânzim noi încetul cu încetul, fără să vă muște pe voi de ureche. În fața lui Junker, Dragnea e un Pristanda, care îl asigură că el nu face politică, „dar în sinea mea…” atașamentul la progresism e nezdruncinat.

E un element cheie, pe care nu l-au înțeles adepții naivi ai #rezist. Anume că Dragnea și PSD joacă tot în echipa globalistă. Ei își doresc „o țară ca afară”, fără să știe prea precis ce presupune asta. El o „face să se întâmple”. La fel cum Năstase, ginerele de comunist, a făcut cele mai mari și decisive privatizări și a vegheat intrarea în NATO sub și mai comunistul președinte Iliescu. Asta nu l-a scăpat de pușcărie după ce-a făcut treaba, aviz actualului idiot util. Transferul de proprietate dinspre români spre colonizatori a continuat neabătut, ba chiar în ritm accelerat. La fel a fost și procesul de predare a cheilor serviciilor secrete și justiției, pe timpul succesorului Băsescu, când nu mai era altceva de vândut.

Administratorii țării au făcut predarea (cu un uriaș act de corupție pe parcurs), nu trebuie să uităm niciodată finalitatea unui proces și beneficiarii lui, oricât de acuzabili ar fi intermediarii. România a fost devorată de sistemul global și de câteva centre imperiale, în raport cu care a căpătat statutul de colonie. Coloniile nu au dreptul suveran de a-și spune părerea prin referendumuri. Decât, cel mult, butaforii, simulacre de tipul alegerilor nord coreene.

Principala explicație a eșecului acestui referendum e că majoritatea țării nu i-a înțeles semnificația. Am avut în organizatori, niște persoane suspect de bine informate, pregătite juridic și politic, articulate. Adevărați vizionari, care abia peste câțiva ani vor fi înțeleși de cei pecare încercau să îi tragă de mânecă. România e una din cele mai reacționare populații din Europa, exact cum acuza și Marx, dar abia 3 milioane și-au dat seama că acum era momentul să ia poziție. Pentru ceilalți – multe milioane de potențial reacționari, încă nu a ajuns informația că nu votau împotriva unei minorități ca și inexistente la noi. Ci votau împotriva ideologiei globalismului însuși. La fel cum americanii nu au votat neapărat pentru zid la granița cu Mexicul , nici englezii împotriva spațiului Schengen.

diaspora din cutie

Paharul e parțial plin sau parțial gol și când privești prin el spre zările îndepărtate. Dacă ar trebui să fim toți convinși că nu mai suntem aproape 19 milioane de adulți cu drept de vot în țară, cum ne încredințează listele alea parțial fictive, logica ne spune că marea parte s-au revărsat în afara granițelor. În țară am mai fi la vreo 14-15 milioane, afară ar trebui să fim încă vreo 4. Problema e că odată plecați, votanții români par să dispară într-un fel de gaură neagră.

La alegeri, diaspora are o rată de participare de 10% din cât estimăm noi că ar fi. Adică 90% nu se bagă. La orice alegeri, nu e vorba că le boicotează pe unele, ca să dea un semnal, cum cred unii.

Numărul total de votanți la ultimele alegeri e de circa 100.000. Cifră insignifiantă, raportată la milioanele estimate. Numărul celor care au votat atunci cu USR, partidul care se branduiește ca exponent al unei mari schimbări de mentalitate în sens occidental, a fost de circa 30.000.

La referendumul pentru familie au votat 120.000. Altfel spus, procentual extrem de puțin, mai puțin și decât procentul din țară. Dar prin raport cu cât vin de obicei, se cheamă că au votat mai mulți decât pentru toate partidele luate la un loc, la precedentele alegeri!

Diaspora e o mare necunoscută. Din motive de infrastructură, nu ajunge să voteze la centre aflate la zeci și chiar sute de km de casă. Și tot din motive de infrastructură ajunge să formeze cozi la alte centre. Cozi care sunt apoi mediatizate de cui îi convine, făcând din ea ori salvatoarea României, schimbătoarea de președinți, ori conservatoarea valorilor românești.

Când le-a spus că e supra-estimată, dezbinată și neinformată, Alina Mungiu a fost scăldată în lături de adoratorii de moment ai diasporei. Când li s-au arătat cozi de acum la referendumul pentru familie, aceiași au spus că e fake news, că nu poate fi adevărat, că poate sunt imagini mai vechi sau prelucrate. Când ai nevoie de ea, o poți folosi la orice și orice neavenit poate căpăta o tribună vorbind în numele ei sub titlul „un român din…. crede sau spune cutare lucru”.

Totuși, date fiind circumstanțele, depășirea prezenței de la alegeri are semnificația ei. Sigur, a mai crescut și diaspora între timp. Dar votul s-a dat în condițiile în care internetul (principala lor sursă de informare) a fost sufocat de campania pro-boicot și pro-dezinformare. În condițiile în care nu a existat nici un pliant, afiș, clip produs special pentru diaspora. În condițiile în care CpF nu a avut infrastructura pentru a merge nici măcar la milionul de cetățeni români din Republica Moldova, mai conservatori decât restul românilor din țară – care poate nici nu au aflat că se ține evenimentul. În atari condiții, să mai notăm că imaginile cu cozi nu erau din Italia și Spania, țările cu câte un milion de români fiecare, ci exact din locurile cele mai avansate pe panta descreștinării și revoluției culturale: din Anglia, Irlanda și Germania. Probabil că dacă am fi avut migrație semnificativă în Olanda sau Suedia, am fi avut și acolo cozi mai mari (acolo există o migrație nereprezentativă, în principal cu profesii de înaltă calificare.)

Deci argumentul că românii din străinătate au înțeles mai bine și ce urmează și ce semnifică votul e unul perfect valid. Dar și pentru ei, votul vine cumva prea devreme. Să ținem cont că avem o imigrație tânără. Valul mare a venit după 2008, chiar după 2010, crescând constant. Deci foarte mulți sunt abia nou veniți, nedezmeticiți. Se comportă ca un turist pe termen mai lung sau ca un vizitator în mall. Pe moment, experiența e fascinantă, admirația cvasi-religioasă pentru Occident, indusă din adolescența de acasă, e încă intactă. La fel și sfiala, să nu zic complexele, de musafir. Să le mai dăm timp să se dumirească. Luați ca etalon emigrația musulmană în Occident, care are vechime mult mai mare. Cei mai refractari la setul de valori propus de modernitate, nu sunt cei proaspăt sosiți ci cei din prima și a doua generație născută acolo. Din aceștia s-au recrutat chiar și cei mai aprigi extremiști și atentatori – deși sperăm să nu fie vreodată cazul de așa ceva la noi.

Securitatea și armata ei de idioți utili

La fel de cert e și trădarea Securtății. Aici nici nu mai e nevoie de teorii și argumente, că avem servicii secrete cam la vedere. E suficient să arunci un ochi pe Hotnews, G4, Digi, Vice, Recorder, Ziare.com, B1, Realitatea, să fie mai mult decât evident că Sistemul a executat un boicot în poziție de drepți. Serviciile noastre sunt de multă vreme vasalizate altor servicii din alte zări, dar și unor grupuri de presiune. Așa că rețeaua Soroș și rețeaua Anacondei au făcut o joncțiune minunantă.

Nu mai încape dubiu că și între postacii #rezist și cei ai #boicot a fost, de asemenea, o congruență aproape perfectă. Excepția a fost lipsa din teren a postacilor pesediști, cum spuneam, ținuți în cazărmi.

Cum haștagienii sunt mai numeroși decât cei pe care indirect îi plătim, adică ofițerimea care huzurește pe jumătatea de miliard de euro anual, buget SRI, care-și fac o profesie din a înjura România pe banii ei, trebuie adăugat că există un volum mare de idioți utili. Neplătiți, dar răspunzând perfect la manipulări și apeluri.

Aceștia sunt cei care se sufocau de atâtea aere de intelectuali, dar n-au suficientă minte să citească și să priceapă un text de lege, cum e legea referendumului. Ei se dădeau cei mai democrați, ar fi stat în ger și ploaie de focul democrației în abstract, dar fac atacuri de panică în preajma conceptului de referendum.

Tot ei râdeau pe înfundate de proștii care ziceau ei citesc site-uri fără credibilitate, de anti-vacciniști, de dacopați, de anti-chip-iști, de anti-soroș. Și când colo, ce să vezi? Tocmai rezistacii se dovediră cei mai permeabili la teoria conspirației, rostogolind care din prostie, care din ticăloșie, fake news-uri ca avertismentul „dacă răspunzi da la întrebarea cu legea de revizuire, Dragnea o să schimbe legea cu una de grațiere!”. Au reușit astfel să demobilizeze votanți care erau pro-familie, dar nu vroiau să îi facă un serviciu lui Dragnea. Zgândărirea de acesta de vreo doi ani a legilor justiției le-a servit de minune minciuna, dar totuși ea se adresa celor cu nivel de analfabetism funcțional.

lista lungă a trădătorilor

În fruntea listei merită să stea cine stă și în fruntea statului. S-au văzut mulți politicieni care s-au fofilat zilele astea. Dar Klaus Iohannis i-a întrecut pe toți. Întâi de toate, pentru că a tăcut pe întreaga durată a campaniei. Așa ceva e în sine un fapt fără precedent. Un referendum nu se organizează în fiecare lună, acesta a durat 3-4 ani ca pregătire, altul (pe altă temă) nu se știe când va mai fi. În condițiile în care au fost momente când președintele apărea și în seri consecutive la televizor pentru a comenta evenimentele, a nu lua o poziție într-o dezbatere națională e un gest de lașitate. De la categorisirea mârșavă ca „fanatici religioși” a inițiatorilor, președintele nu a găsit nimic de zis. A ieșit din văgăună abia după ce era limpede că referendumul a picat din cauza prezenței, votând într-un gest sfidător, de un cinism neimaginat. S-a prezentat, contrar uzanțelor, nu ca familie, ci formând un cuplu cu șoferul. Pentru așa bătaie de joc, poate să aștepte mult și bine voturi la viitoarele alegeri, că voi fi și eu la fel de prompt să îi sar în ajutor.

Există o singură familie care trăiește în România exclusiv în baza faptului că e o familie. Și trăiește excepțional de bine, prin grija românilor generoși. Nu mă refer la mamele casnice cu mulți copii, care nici ele nu își trec pe cartea de vizită apartenența la familie. Mă refer la Casa Regală. Ei bine, această familie, tot mai prezentă, care beneficiază și de o oră săptămânală la televiziunea publică (tot cam cât are și emisiunea de spiritualitate la respectivul post), a găsit cu cale să onoreze prin tăcere referendumul. Păi dacă fibra neamului nu o aperi, credința lui, la ce bun toate cheltuielile pe care poporul le face cu această familie-simbol a nației!? Dacă ignori chemarea ierarhilor, cum să mai speri că într-o zi un patriarh sau un mitropolit îți va așeza pe cap coroana României!? Dacă tradițiile nu le aperi, ce te mai legitimează în fața istoriei?

Dar există persoane spre care românii cu pretenții privesc încă cu și mai mare evlavie decât spre președinți și regi. Acesta e soborul intelectualilor. „Trădarea cărturarilor” s-a reeditat și cu prilejul consultării populare. Gabriel Liiceanu s-a auto-impus ca marea conștiință gravă a neamului. Puține lucruri treceau netaxate de profundul filosof și om de afaceri, măcar cu un editorial sfâșietor, dacă nu și printr-un interviu plin de tânguiri și oftaturi. A comentat până și plăcuțele de înmatriculare ale unui șofer cu numere de Suedia. Ne-a explicat de ce e dătător de speranță că sexul oral intră în limbajul public și revoluționar. Ei bine, marele rabin al înțelepciunii publice ne-a lăsat acum orfani de părerile domniei sale. Tăcere, parcă l-a înghițit pământul. Și l-a luat cu el și pe copilul minune Patapievici, din tripleta teribilă a GDS-ului, lăsându-l să se compromită doar pe Andrei Pleșu singur.

Andrei Pleșu merită o mențiune aparte, întrucât a contribuit în mod activ la campania anti-referendum. Nu printr-o simplă opinie, care putea fi da sau nu. La urma urmei, nu-l obligă nimeni să fie pentru. (E reproșul pe care îl fac și președintelui.) Dar el a mers mult mai departe, preluând cu neobrăzare o minciună pură, din arsenalul propagandei. Exprimată dilematic, cum altfel? Anume temerea că, vai, poate mergi și votezi legea de revizuire, dar din urne poate iese altă lege și e grațiat Dragnea. Așa necunoaștere a legii dovedește ori analfabetism juridic, incapacitatea de a înțelege texte și proceduri, ori mârșăvie curată. Având în vedere că omul ocupă pe viață unul din cele trei locuri în consiliul director al Fundației Soroș la nivel național, nu pot concluziona decât că doar a făcut pe prostul cu premeditare.

Biserica luptătoare

Faptul că Biserica însăși a devenit principala țintă a celor ce contestau teoretic doar un demers civic, le arată fanatismul.  Ei se dovedesc a fi mai fundamentaliști decât creștinii. Dacă acum cer Bisericii să nu mai condamne un păcat sau să nu se mai exprime pe o problemă de actualitate, înseamnă că în viitor vor face cum au făcut în alte țări, să ceară în instanță pedepse pentru preoții care refuză căsătoriile „pentru toți” și sancțiuni pentru predicile incorecte politic.

Deocamdată, la ceas de bilanț, putem constata trist că facebookul a răzbătut mai tare decât amvonul. Dar e totuși prima intrare în arenă a Bisericii luptătoare. Spuneam cu alt prilej că două sunt instituțiile ce au avut o dezvoltare excepțională pe pământ românesc: ambele de import, dar pentru care pare că avem o înclinație aparte. De data asta, Securitatea a învins Biserica. Ultima redută a neamului românesc, singura în care doar românii au controlul (vorbim de dimensiunea ei lumească), a fost devastată. Porțile cetății au fost date de perete, pe zid s-a afișat că e un sat fără câini. Experimentele sociale se vor înteți, acum că a aflat și inamicul și noi că nu suntem atât de mulți cât credeam.

Dar să nu deznădăjduim. E esențial să realizăm că avem de partea noastră această fabuloasă instituție divino-umană. Catolicii și protestanții n-o mai au nici pe asta. O fi Daniel lipsit de carismă și lipici la public, dar măcar a înțeles momentul și a făcut cât a depins de el. Comparați cu activistul marxist Bergolio, care activează cu numele de scenă de Papa Francisc. Comparați cu pastorii protestanți, care propovăduiesc toleranța până la sinucidere la fel ca orice ONG globalist, comparați cu preotesele anglicane, care oficiază purtând eșarfe în curcubeu căsătorii între bărboși. Congregațiile lor au devenit ultra-moderne, limbajul a fost actualizat, dogmele au fost ajustate pe măsura veacului, exact așa cum insistă să se întâmple și la noi mulți din cei care oricum nu le-ar frecventa. Dar catedralele lor au rămas goale, în cel mai bun caz muzeu și sală de concert, în alte cazuri apartamente, discoteci și temple hinduse. Bisericile noastre încă sunt pline. Dacă vor fi tradiționaliste în continuare, vor fi și mai căutate, pentru că vor oferi altceva decât oferă epoca. Dacă se vor plia pe cerere, vor fi abandonate și la noi.

E prima dată când preoțimea română se implică. Un pic împotriva tipicului ei, care cere sfială față de teme intime și detașare de rigorismul protestant al numărării păcatelor. Dar pentru prima dată mulți dintre ei au aflat că există curentul marxismului cultural, au aflat de Școala de la Frankfurt, de ideologia dominantă a occidentului. Acum au măcar conturat sentimentul că au un inamic și pe pământ, nu doar în lumea de dedesubt. Înțeleg că sunt demonizați de presă, că se derulează o campanie perfidă de inducere a antipatiei față de orice e bisericesc – prin bășcălie (inclusiv glume traduse din repertoriul catolic, acolo unde folclorul românesc nu oferea destul), prin știri exclusiv negative, prin etichete infamante, prin personajele unor seriale, prin influenceri din spațiul virtual. Străinii au pierdut bătălia aceasta, noi mai avem o șansă pentru că suntem avizați măcar că se duce.

femeia virtuoasă

M-am întins mai mult decât doream cu acest articol, fără să spun decât puțin din ce-mi propusesem. Totuși, aloc finalul unei categorii surprinzătoare, la care nu cred că s-a referit nimeni cu acest prilej. La urma urmei, era un referendum despre o femeie și un bărbat. Bărbatul are în gena lui repulsia față de același sex. Unii i-au zis fobie, vrând s-o facă să pară o boală psihică. Eu îi zic repulsie, pentru că nu de frică e vorba aici. Și o consider o genă importantă în perpetuarea speciei, la pachet cu instinctul de reproducere.

Femeia e însă mai înclinată nu să practice, ci să privească îngăduitor homosexualitate altora. Cred însă că în prezent, asta are mai puțin de-a face cu natura ei sensibil-miloasă, cât are cu „semnalizarea virtuții” (virtue signaling). În cercul tinerelor modernizate, toleranța arată nu doar că ești la modă, dar și că îți pasă de valori înalte. Veganismul e și el pe undeva pe-acolo, o relație multi-culturală, încă și mai sus în topul virtuții demonstrative.

Dacă a existat o categorie, care s-a afișat cel mai țanțoș pro-boicot online, apăi ast a fost tânăra femeie româncă. De preferință necăsătorită sau fără copii, dar nu numai. Ea nici nu se supunea riscului de a fi suspectată de subiectivism, dacă mă-nțelegi. E vorba aici de multă ipocrizie. Să fim serioși, că nicio femeie nu-și crește fiul până la 18 ani, poate sperând și niște nepoți, ca să se repeadă într-o zi spre telefon să-și sune toate prietenele și vecinele, să le anunțe: „fată, sunt atât de fericită, Vlăduț al meu și-a găsit un băiat așa drăguț, solid, cu mușchi, cum îi place lui, abia aștept să vă chem pe toate la nuntă, să vedeți ce bine le stă împreună!” Oricâtă propagandă ar curge prin Cosmopolitan, Vice sau Teo Show, treaba asta nu va fi niciodată de mândrie, va fi cel mult ceva privit cu înțelegere.

Iar femeia va resimți cel mai dureros ofensiva viitoare de pervertirea a copiilor prin propaganda revoluției sexuale. Apoi, să spunem altceva: căsătoria ca instituție se face în primul rând pentru femeie și pentru a oferi un cadru stabil creșterii copiilor, garanția ocrotirii în anii de creștere și lunile de sarcină. Bărbatul se poate descurca și fără contract de exclusivitate, e supus la mai puține riscuri, dacă ne referim strict social. Ori proiectul redefinirii căsătoriei are în realitate ca obiectiv tocmai distrugerea căsătoriei în sine, prin lărgirea definiției până la limita irelevanței. E ceea ce se va face în primă instanță și prin surogatul parteneriatului civil. Nu trebuie să fii expert în calcul probabilistic să îți dai seama că o căsătorie de probă sau o căsătorie parțială sau o căsătorie temporară sau o căsătorie cât de cât, sunt toate variante în dezavantajul femeii, nu lucruri pentru care e foarte inteligent să lupte. Lucruri care o degradează, o coboară de pe piedestalul dezirabilității, distrug misterul, taina actului, o devalorizează și pe ea, împreună cu familia, punând în mare risc copiii. Ceva ce pare o luptă de emancipare vine tocmai împotriva intereselor feministe. Nu mai zic inclusiv la nivel statistic, prin lărgirea concurenței și opțiunilor, ți se ieftinește oferta. Apoi, prin degradarea bărbatului, prin efeminarea promovată, scade și calitatea cererii.

Mă hazardez așadar să fac o predicție de final. Se zice că femeia a fost determinantă în răspândirea creștinismului, implicit în răpunerea din interior a Imperiului Roman. Bărbații cică ar fi fost mai prinși de mithraism, misterioasa religie persană, practicată în subteran de legionarii antici. Sau de vechea religie păgână cu sacrificiile și divinațiile ei sângeroase, ori de virilele culte războinice germanice. Dar femeia, în calitate de mamă și bunică, a vibrat mai mult la noua religie a iubirii și milosteniei, a împărtășit-o pe șoptite copiilor și a mărturisit-o iubitului ca pe un mare secret la care țin. Religia asta de sclavi, cum o numea Nietzsche, s-a răspândit prin cei mai fragili, prin săraci, imigranți și femei, mult înainte ostașii lui Constantin să-și treacă însemnul ei pe scuturi. Femeia a lucrat la răspândirea monoteismului dar și a monogamiei, luptând indirect pentru propriile interese.

Ei bine, mă tem că odată derulat programul de reeducare, nu peste mult timp, viitoarea generație de femei românce va practica „semnalarea virtuții” la un alt nivel. Le vom vedea așadar, ca pe nemțoaice, cu păr bălai și ochi albaștri, cu pancarta „refugees welcome!” la aeroport, așteptând curioase să vază cum arată importul de testosteron făcut de guvern pentru repopulare.

Motto: „Un domn mai rușinos dădea o muie cu ochii-nchiși” (Paraziții – „Ultimul buletin de la ora 5”)

Ei bine, momentul a venit. Că doar n-o să faci o campanie publică fără “intelectualii publici” și Liiceanu în frunte. Părintele ipocriziei, regele neîncoronat al fariseismului cel mai grețos, scrie azi un editorial lung în care descoase cu vocea prefăcută și pedantă, pe care o știm, semiotica înjurăturii. O face acrostih de concepte și zice că el așa „o tâlcuiește” și o poate rosti fără să roșească. Ați reținut? când toată țara e tăvălită în mocirla suburbanului de o campanie BTL (inventată într-un birou de PR de o echipă a unor creativi iresponsabili) punctul culminant e când se merge la Liiceanu sa le-o tâlcuiască, așa cum se mergea cu un verset adânc la vreun părinte al pustiei.


Și, ce să vezi? A dispărut Liiceanu ăla pe care-l știam noi. Care ofta lung la fiecare frază, pe care o termina apoi ridicându-și acut sprâncenele într-o țuguiere de amantă înșelată de toți în așteptările ei simțitoare de femeie credulă. Nu mai e Liiceanu ăla, paznic la morala nației, sângerand de vulgaritatea unui gest mai mult decât de o palmă filmata cu încetinitorul.

Nici poveste. Noul Liiceanu e atât de entuziast de găselnița plăcuțelor de înmatriculare, că e posibil să le vedem agățate cât de curând și de Siegfried, celebra limuzină mertzan a celui mai de valoare milionar din cultura română, care este.


Acum avem un Liiceanu febril. Vorbește pe nerespirate de Zorba, de revoluție, vede inscripția „pe fesele voluptoase ale unor fete, care își ridică fustele (..) purta tanga”. De la excitație, scapă omul și dezacordul dăncilian, dar ce mai contează, cica e revoluție și regulile nu se mai respectă.

Cea mai sterilă generație de intelectuali din istoria României își poate încununa opera într-un cuvânt țigănesc (după cum ne informează profesoral și informat etimologul de la Păltiniș).

E o adevărată scăpare freudiană, că generația asta stearpă, din cărțile cărora n-a rodit nimic în mințile și sufletele snobilor care au așteptat să de la ei să le tălmăcească viața, sfârșește într-un act ratat. Că sexul oral nu produce urmași, iar sexul verbal, făcut doar din gură, nici atât, lipsindu-i deopotrivă finalitatea dar și virilitatea primului.

În urmă cu puțini ani, Gabriel Liiceanu acompania onctuos hăhăitul președintelui Băsescu, care îi mărturisea la ureche: „am vrut să zic că școala românească produce tâmpiți, hă, hă”. Din postura sa de „dascăl al națiunii” și dăscălitor al moralei publice, filosoful accepta verdictul ca pe un fapt, nu ca pe un reproș pentru munca prestată.

Zilele trecute, un domn aparent prezentabil, școlarizat și decent îmbrăcat, anunța că marele miting, promovat de campania BTL cu plăcuțele și salturi cu parașuta – va fi cu sânge, fum și flăcări. Spunea respectivul apărător al Justiției, că la revoluții e legal să împuști jandarmi, dacă ți se opun. Și nu argumenta cu „așa vrea mușchii mei”. Nu, făcea apel la erudiție, repetând de trei ori că „România a semnat Magna Carta” și revoluția e drept al omului. „Iei pistolul de la jandarm și-l împuști”. Pare genul de semidoct, care soarbe editoriale de Liiceanu cu nesaț și e la fel de pătruns de fervoarea revoluționară. Pare convins că am semnat nu doar jelania baronilor medievali englezi, dar și Codul lui Hamurabi, ratificat pe vremea dacilor. Dl Liiceanu se poate felicita: școala românească nu mai scoate doar tâmpiți, scoate și huligani sadea, gata de servit cauza.

Editorialul dlui Liiceanu se intitulează „Înjurătura care ne unește” – ceva ce nicio înjurătură din istorie nu știu să fi făcut. E la fel de logic ca „palma peste ochi care ne apropie” și  „șutul care ne îmbrățișează”. Că poate răcori, că poate fi meritată, nu zic. Dar asta e contribuția pe care o poate avea un individ într-o galerie. Nu poate băga mingea în poartă, atât poate și el, să strige. Dar flegma nu se poate transforma în drapel. Ca Everest al conștiinței publice, trebuie să propui ceva celor câteva milioane de votanți, pe care i-ai descris până acum în editoriale ca „România fără dinți”.

E de presupus că vrei să îi atragi de partea ta. Ai forța condeiului, a argumentelor, spune-le de ce au votat greșit, încotro să o ia. De vor întreba: dom Liiceanu, suntem săraci și flămânzi, Dragnea ne minte că ne dă 5 lei la pensie, mata ce ne dai? Mi-e cam frică să aud răspunsul noului Liiceanu, adolescentul efervescent.

Totuși, în amintirea vechiului Liiceanu, vameșul de moravuri al țării, las la final câteva citate din opera sa nemuritoare, la o primă frunzărire. (Unele sunt atât de recente că n-au nici o lună de la metamorfoza de azi.)

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica