rss
rss
rss

Mă știți doar, sunt un pacifist. Singurul motiv pentru care am respect pentru militarii de profesie e că îmi permit să scap de stagiul militar obligatoriu. Desigur, că și armata de profesioniști are neajunsurile ei, cel mai mare fiind înclinația de a-și crea „obiectul muncii”, prin convingerea politicienilor că unele războaie, sau măcar cheltuieli preventive, sunt absolut necesare.
Și aș merge chiar un pas mai departe cu insolența mea de recrut neinstruit, spunând că foarte puțini sunt militarii a căror „carieră” să fi constat în altceva decât în precizia cu care s-au dus și s-au întors de la un birou, cu activități incerte. Cel puțin pe vremea nebună a lui Ceaușescu, batalioanele ostășești mai strângeau o recoltă, mai săpau un Transfăgărășan, o fundație la Casa Poporului, mai turnau o dublă cu Sergiu Nicolaescu. Nu era gloria și onoarea marilor generali de dinainte de 45, dar tot era ceva. Și cu toate astea, pot să admit, pacifist fiind, că trebuie să existe un contingent (nu știu să-l estimez) de ofițeri dăruiți meseriei lor. Unii care cred sincer în patriotism, care devorează manuale de arta războiului, manuale de folosire a diverselor vehicule militare, de pilotat sau mai știu eu ce aparatură de transmisiuni. Cinste lor, le respect profesionalismul și dăruirea.

Pentru toți aceștia, gradele aruncate, ca șpaga în buzunarul medicilor, sunt o jignire. Încep să îl înțeleg și pe băiatul ăla nefericit, care protestase în Piața Universității că avansările se dau pe pile. Așa amețit cum era el, e totuși din alt aluat decât unul ca rezervistul Dogaru, cel cu pensie nesimțită, care se dădea de gol recent cum a organizat el ostășește proteste în Piață, și aștepta de la Ponta recunoștință și cooperare într-un plan halucinant de răsturnare a partidelor și președintelui.

Precizare: Am scris titlul și începutul acestui articol înainte de alegerile locale, dar l-am lăsat în Ciorne. Pornisem să scriu despre cum a devenit Onțanu din fruntaș, general, indignat de acest articol de Cornel Ivanciuc.

Dar evenimentele au venit peste noi. Credeam atunci că aceste grade, traduse în pensii grele la bătrânețe (mai bine zis, la vârste timpurii pentru alte profesii) fuseseră doar un instrument al unui președinte neputincios. Credeam că, din lipsă de majoritate parlamentară, Băsescu n-a avut încotro și a dat și el avansări în grad UNPR-iștilor fugiți din PSD, gen Oprea și Onțanu.

Aflu acum că aceste grade au devenit o monedă în statul mafiot, mai tocită decât certificatele de handicapat sau pensiile pe caz de boală. S-ar putea să aflăm în scurtă vreme că avem mai mulți generali decât handicapați sau, și mai hilar, că avem și mulți generali handicapați, cu platfus, care pot să scape și de război, la o adică.

Pe timpul lui Ceaușescu, Steaua și Dinamo au folosit din plin această plată din buzunarul tuturor. Unii jucători erau tentați, alții, amenințați direct cu recrutarea, că vârsta era numai bună. Tradiția s-a păstrat fără să protesteze cineva, nici măcar în „curajoasa armată” și după 89. Așa ne-am pricopsit cu generalul Anghel Iordănescu, la arma crampoane, cu comisarul Elisabeta Lipă, la arma vâslă și foarte mulți alții. Un militar cu simțul onoarei ar fi trebuit să se simtă insultat că învață o meserie nu știu câți ani, și alții îi devin superiori ierarhic în cantonamente.

Gluma s-a îngroșat sub Adrian Năstase, care l-a avansat pe prefectul Gabriel Oprea, specialist în nimic, dar ștafeta a fost preluată cu aplomb de Traian Băsescu. Așa ne-am trezit cu primarul Pandele cu epoleți pe umeri sau cu Neculai Onțanu, din fruntaș, general. Pentru cei care chiar nu au habar ce înseamnă fruntaș, cred că e un grad pe care poți să îl capeți la câteva zile de la înrolare, e egal cu zero. Onțanu, care avea și tupeul să se pozeze în afișe cu uniformă și galoane, era un pârlit de maistru în costrucții, deci avea mai mare tangență cu mistria, decât cu mitraliera.

Lăsat pe mână cu un așa butoi de miere, Gabriel Oprea a început să arunce cu stelele mai ceva ca un ninja. În seara când poporul îl petrecea pe Năstase la pușcărie sau la spital, Mihai Gâdea venea cu o dezvăluire bombă. Firește, lumea nu l-a luat în serios pe propagandist, dar, culmea, în seara aceea, Gâdea a fost pentru puțin timp ziarist. S-o fi vrut o simplă diversiune, la scandalurile cu plagiatul și la condamnarea lui Năstase, dar lista impostorilor avansați generali și colonei e chiar o bombă de presă.

Pe această listă se regăsesc lucrători cu gura ca Robert Turcescu, cel nelipsit nici de pe listele ANL nici din borderoul lui Gigi Becali. Se regăsește, vai, și speranța dreptei, Mihai Răzvan Ungureanu și numeroși politicieni, săltați de la absolvent de cine știe ce școală sau locotenent, la gradele supreme ale Armatei, plătite cu bani grei pentru restul vieții. La cât e o pensie militară, un asemenea grad e chiar o șpagă mai grasă decât un bacșiș primit în timpul campaniei electorale. Mai sunt pe listă Liviu Negoiță, Lăzescu, fostul director și falimentator TVR, Cristian Boureanu, Sorin Blejnar, Ștefan Pinalti, Wiliam Brânză șamd.

Și să subliniem un lucru: a primi grade de colonel și general, fără să fi trăit o viață într-o unitate militară, ori pe câmpurile de aplicații, e o formă de impostură la fel de gravă cu a publica sub semnătură proprie cărți scrise de alții. Scriam și cu alte ocazii că dacă ar exista corectitudine în presă sau în partide am afla numele celor care vorbesc la televizor ca analiști și jurnaliști, dar sunt plătiți pentru consultanță politică. Nu vom afla prea curând nici acele nume, nici numele celor care vor avea bătrâneți liniștite ca pensionari SRI, MI și MApN. Vom fi doar chemați la urne din când în când să alegem între impostorii academici și impostorii militari, în spectacole bine orchestrate și comentate de gradați cu acte în regulă.

UPDATE: Robert Turcescu neagă informațiile lansate de Mihai Gâdea. Constat, de asemenea, că mare parte din presă a ignorat respectivele dezvăluiri. Lucrul e fie un semn că sunt mulți gradați în presă, fie că informația era o diversiune nefondată. Vom afla cât de curând.

Peste drum de liceul Șincai, mă intersectez cu vreo sută de puștani dintr-o galerie de fotbal. Răcnesc ceva în cor, ca și cum s-ar fi dus la un meci imaginar, dar în realitate se întorc de la un mic ciubuc. Genul tipic al băieților de cartier, cu șepci și treninguri, buni de gură și clocotind de testosteron.
Peste șosea, traversând parcul Tineretului, încep să curgă și alte pâlcuri, dar din ce în ce mai diverse. Mai întâi câteva grupuri tot de tineri, sporovăitori, dar mai puțin țâfnoși. Se cunosc între ei, pentru că merg de multă vreme în platourile televiziunilor ca aplaudaci, unde râd la orice fel de glume, sau oriunde se ivește câte o oportunitate de la firma de casting. Doar o fată rupe atmosfera de retragere liniștită cu o înjurătură dură zbierată către cineva din alt pâlc.
Trec și de ei și ajung în dreptul spectatorilor care se retrăgeau mai agale de la Sala Polivalentă. Sunt oameni mult mai potoliți , trecuți de 40 de ani, cu fizionomii triste indiferent de expresia de moment. Se împart bani pentru ziua de aplaudat, undeva dincolo de podul peste lac. Câte un moș gen fost activist mărunt, devenit administrator de scară, împarte celor adunați în jurul lui câte un supliment de transport ”celor care stau mai departe”, pentru că între timp s-a întunecat. Sunt oameni necăjiți, care se bucură ca de Moș Nicolae de neașteptata bancnotă de o sută de mii. Și câte o eșarfă (portocalie sau poate roșie, nu se distinge la ora asta) sau un balon de dus acasă contează.

Cam asta a fost întâlnirea mea pur întâmplătoare cu spectatorii năimiți la congresul UNPR-ului lui Gabriel Oprea. Partidul care poate fi considerat scursura perfectă a politicii de pe Dâmbovița și-a prezentat cu mândrie achizițiile din intermercato. La știri l-am putut vedea pe fostul ministru PSD, Marian Sârbu vorbind înălțător despre reușita de a aduna atât de mulți oameni în jurul unui ideal. Oricum, e pierdere de vreme să comentezi falseturile absurd-bombastice ale activiștilor (și cuvântul e potrivit) acestui partid.

Ceea ce va rămâne după acest eveniment e anunțul făcut de Elena Udrea că Popescu zis Piedone va conduce campania unită a PDL și UNPR din București. Tot primarul de la sectorul 4 va fi, se înțelege și candidatul comun pentru funcția de primar general asumat de PDL, cel puțin așa a hotărât prin vot (personal și uninominal) Elena Udrea.

Dacă așa vor sta lucrurile, ne vom vedea într-o situație neașteptată: două alianțe politice masive față în față, ambele incapabile să propună un candidat dintre membrii proprii, ca doi mistreți grași, tăvăliți în noroi și încercând să alerge de propria duhoare. Știu că e caraghios să vorbești de doctrine când îți iei numele de scenă din comediile bufe, cu pumni în gură și bătăi cu frișcă. La urma urmei, puteai să te intitulezi la fel de bine și Popescu Bran sau Popescu ”Cichicean”. Totuși e de remarcat că singurele partide pretins de dreapta – național-liberal și democrat-liberal – se vor prezenta în fața (teoretic!) celui mai educat electorat din țară cu niște bezele de spumă ieșite din telul lui Ion Iliescu.

E de notorietate slăbiciunea (reciprocă) pe care Iliescu a avut-o mereu pentru Sorin Oprescu și cum nu le-a iertat celor din generația Năstase-Geoană marginalizarea doctorului. Băiatul bătrân al unui cuplu de securiști de carieră i s-a părut mereu lui Iliescu un ideal de seriozitate, așa miștocar cum îl crede lumea.

Cristian Popescu Piedone e descoperirea accidentală a lui Adrian Năstase. (Sau să fi fost flerul lui Dâncu?) În anii când ziarele brodau doar pe marginea comunicatelor cu realizări de la Guvern și televiziunile reinventau Cântarea României pentru Bombonel, undeva într-un birou al Ministerului Propagandei, cineva remarca potențialul de succes la neamul prost pe care îl avea un funcționar de la OPC.
În vremea când guvernul semna pe bandă rulantă contracte pentru noi și copiii noștri, cu Bechtel (pentru autostrada Transilvania) cu OMV (pentru Petrom și resursele subsolului), cu Erste (pentru BCR), cu RMGC (pentru Roșia Montană), cu băieții deștepți (pentru curent), cu Patriciu (pentru Rompetrol), cu Mital (pentru Sidex) …… în vremea aceea, deci, țara se distra urmărind seară de seară un personaj hazliu, răsturnând tarabele cu pește sau găleata cu brânză a unei babe de pe trotuar. Piețarii șușoteau că tămbălăul se întâmpla doar cât se filma și Cristian devenea Piedone, altminteri, inspectorul redevenea Popescu și pleca și el, ca tot omul de la piață, cu sacoșele pline. Publicul de azi al OTV-ului savura să-l vadă pe Piedone avansând prin balansare de pe un picior pe altul. Cine ar fi crezut că talentul ăsta se va materializa mai târziu într-o balansare de pe stânga pe dreapta politicii de toată frumusețea?

Până la Piedone, sectorul 4 avusese ghinion la primari. Cartierele era în continuare de un gri prăfos, nehotărâte într cenușiul ceaușist și ceva ce se încăpățâna să se ivească. Cu Piedone, sectorul nu a câștigat doar mai multă verdeață, dar și-a găsit și stilul: un prost gust dens și mustos, de mahala ruptă din ”D-ale carnavalului” așa cum l-a văzut Pintilie. De la palmieri jumuliți, la boscheți kitschioși, arteziene de ciment, pitici de grădină, ghirlande de pom, mizerie cu miros de gunoi care a făcut o zeamă verde, serbări câmpenești cu mititei, zilele sectorului cu trupe cântăcioase, străzi mărginașe ”asfaltate” cu pământ, ceasuri muzicale, nu cred că există ceva dintr-un oraș de provincie, condus de câte un baron local fără rival, care să nu fi fost punctat și în sectorul 4.

Comparativ cu lenevia bășcălioasă a lui Oprescu, o asemenea prodigiozitate a gustului îndoielnic mi se pare mai greu de stăvilit decât migrațiile unor tineri africani către un orășel cu pensionari nordici blajini. Cu forța naturii nu te pui. Dacă mitocănizarea bucureșteanului e cum o estimez eu, n-ar fi exclus ca vorbirea colocvială a lui Oprescu să ajungă o amintire din vremuri boierești. Norocul lui că poporului îi place la mici, dar îi place mai mult pe un stadion de un sfert de miliard. La urma urmei, dă-le încolo de stângă și dreaptă, că oricum n-ar fi avut de unde scoate PDL-ul vreun candidat mai breaz. La vot era ca la mașina de tocat, degeaba băgai pe sus un Paleologu, că prin față tot vreun Prigoană ieșea. Așa că zic să știm o treabă și să sperăm că Vanghelie va completa și el oferta pesedistă, cu o candidatură din partea partidului lui Geoană.

Comentariile legate de numirea lui Virgil Ardelean (Vulpea), soldata cu mazilirea autorului numirii, Gabriel Oprea, mi s-au parut putin abstracte. Se vorbeste mult de unul din cele patru servicii secrete ca de ceva nebulos din interiorul caruia eminente cenusii pun in opera scenarii complicate. Inclin sa cred ca e vorba de lucruri mai prozaice.
In Romania se fura doar cu protectie de la politie, nu vorbim de amatorii care ajung la inchisoare. De la un anumit nivel in sus te poti baza si pe legi comandate special sau pe protectia procurorilor si judecatorilor, pentru cazurile in care nu merg toate ca in planul initial, dar fara protectia “organelor” nu e de conceput vreo operatiune mai rasarita.
Adunarea de date despre colegi ii ocupa unui politist cu grade pe umar mai mult de jumatate din timpul petrecut la serviciu. Sunt informatii cu ajutorul carora te faci util intr-o gasca, iti asiguri o promovare sau cel putin tii in sah promovarea altcuiva dintr-o gasca rivala in postul vizat. De obicei sunt ponturi legate de dosare tinute la sertar, mici spagi si cumetrii, cam in genul celor cu care Abraham i-a sarit la beregata chiar fostului ministru David pe final de mandat, ca razbunare pentru pensionarea nedorita. Daca te incumeti sa aduni asemenea date si despre superiori, poti avea o ascensiune fulgeratoare, dar riscurile sunt pe masura.
In Romania, o singura institutie se poate ocupa in mod legal si fara teama cu asemenea “hobby-uri de militian” si ea e temuta “2 si un sfert”, Directia de Protectie Interna. Prin urmare, as inclina sa cred ca nu chestiunile politice au dat alarma in PSD, nu faptul ca oamenii lui Basescu ar controla in abstract un serviciu de informatii, ci faptul ca le-ar putea fi filati tocmai politistii care le tin de sase.
Cat despre noi ceilalti, singura veste buna ar fi ca au inceput sa se sfasie intre ei.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica