rss
rss
rss

Update: Gigi Becali a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare. Din păcate, asta nu înseamnă că fugarul rămâne suspendat în Dubai, ci se întoarce acasă.
A fugit războinicul luminii! Voievodul liberal, ursul Becali, a intrat în hibenare în Dubai. Senatorul liberal (așa trebuie să-i rămână numele, spre rușinea veșnică a acestui partid!) a anunțat că se refugiază în munții de nisip, în mallurile și hotelurile de lux din Dubai, până când judecătorii vor da sentința în dosarul său de sechestrare de persoane.
Nici măcar nu e prima dată când Becali anunță limpede că se sustrage urmăririi penale. În timpul campaniei pentru suspendare din vară, Becali a ieșit dintr-un oarecare con de umbră, pentru a povesti în direct la televizor că nu îl mai țin nervii cu Băsescu președinte și că are un plan foarte clar de fugă din țară, dacă e condamnat. În vară, Becali povestea că și-a luat viză de Noua Zeelandă și că de la Bruxelles poate lua avionul, uzând de imunitatea de europarlamentar, spre țări de unde să nu poată fi extrădat. În mod scandalos, nicio autoritate nu s-a autosesizat în urma acelui autodenunț public, pentru a impune o interdicție de părăsire a țării.

Înțelegeți în ce farsă trăim? Cei mai vizibili doi lideri ai alianței USL, Dan Voiculescu și Gigi Becali, se ascund ca ultimii găinari, fie prin demisii și tertipuri procedurale, fie fugind la propriu de sentințe ale Justiției, în timp ce țipă ca din gură de șarpe că vor să reformeze țara, să facă nu știu ce pentru popor, să scape lumea de dictatură. Marionetele triste, Victor Ponta și, mai ales, Crin Antonescu, ar fi în cea mai jenantă situație cu putință, dacă am fi o societate normală. Au garantat pentru acești inși dubioși, i-au susținut și le-au făcut jocurile fără nicio jenă. Cu toate astea, nimic nu pare să clintească un milimetru din girul pe care masa votanților USL încă li-l dă.

În declarațiile făcute prin telefon din Emirate, unde își așteaptă sentința, Becali spune că nu se mai întoarce niciodată, dacă e condamnat pentru sechestrarea hoților, care îi furaseră mașina. Judecătorii au deci ocazia de a face o faptă nobilă pentru întreaga societate românească, un act de igienizare cum nu s-a mai făcut. Foarte bine, să rămână liber, cu milioanele lui între cămile, dar să ne știm scăpați de „hahaleră”.

Crin Antonescu i-a arătat ușa lui Gigi Becali. Nu, Crin Antonescu s-a scuzat că partidul liberal e prea mic pentru ambițiile speculantului de terenuri și drepturi litigioase. Motivul pentru care îi cere să se mai gândească dacă vrea să rămână în PNL e că Gigi are o personalitate accentuată și nu ar putea fi simplu membru, iar la viitorul congres nu i se va permite să candideze pentru nimic, va trebui să rabde doi ani, să capete vechime.

Deci președintele PNL nu se scuză că a băgat o maimuță curentată în partid, se scuză că nu-i mai poate oferi o dispensă ca la alegeri, să candideze fără susținerea unei filiale. Se scuză că nu îi poate oferi un post pe măsura grandomaniei ciobanului, și îi lasă o săptămână să se gândească, în loc să recunoască gafa uriașă pe care a făcut-o aducând în lumea bună un asemenea fanfaron nociv. Sau să fi încercat să îl civilizeze, să îi arate cum să se comporte în societate, să îl învețe respectul și decența (știu, sună SF), nu să îi spună că statutul de membru în „partidul Brătienilor” e cam puțin pentru vedeta Gigi.

Și în definitiv de când are Gigi Becali prea multă personalitate pentru PNL? Când a devenit partidul ăsta, altă dată plin de nerv, un loc atât de băltit, încât bișnițarul de pământuri e considerat o personalitate de necuprins. Am întrebat când, nu dacă, pentru că realizez că lucrul e perfect adevărat: comparat cu Radu Stroe, Puiu Hașoti, Mariana Câmpeanu și restul „liberalilor” din garnitura lui Crin Antonescu, Gigi pare o adevărată personalitate. A și fost în ultimele luni singurul purtător de cuvânt și de imagine al PNL, fiind o perioadă mai ștearsă, dacă nu somnolentă a fostului interimar Antonescu.

De remarcat că delicatețea acestei probabile despărțiri nu s-a manifestat la Crin Antonescu în cazul excluderii unor membrii mai răsăriți, ca Adriana Săftoiu, primarul din Baia Mare, sau în contrele fără menajamente cu Andrei Chiliman și Călin Popescu Tăriceanu.

Nici nu mai țin minte când a participat ultima oară PNL la alegeri cu numele propriu, despre care ni se tot spune că e un brand. În 90, să zicem că a fost un caz special, și PNL și PNȚcd au luat scoruri modice în fața colosului post-comunist FSN. Prin 92 erau deja scindați în aripi, cu PAC (Partidul Alianței Civice) al lui Manolescu, PNL AT (Aripa Tânără) al lui Patriciu, iar rezultatele au fost nesemnificative. În 96, PNL a câștigat alegerile ascuns sub umbrela CDR (Convenția Democrată Română) alături de țărăniști și o puzderie de organizații, unele fantomatice. Probabil în 2000 au fost ultimele alegeri când am avut pe buletinele de vot PNL, dacă nu mă înșală memoria. Dar deja partidul fusese deturnat de gruparea securistă a lui Stolojan și nu prea mai semăna a liberalism.

În fine, în ultimele două rânduri de alegeri, PNL s-a furișat mereu în tabăra câștigătoare, fie într-o alianță de dreapta (Alianța DA (Dreptate și Adevăr) cu PD-ul lui Băsescu), fie într-o alianță socialistă, USL, cu PSD și partidul-fantomă al securistului Voiculescu. Doar de acest din urmă pseudo-partid PNL e întrecut la abilitatea de a se strecura în Parlament și la putere fără a-și prezenta o doctrină clară electoratului. După tiparul UDMR, PNL a devenit o prostituată a politicii, care mai povestește din vreme în vreme de tinerețea ei, în care avea convingeri și vise.

Dar se va mai pune, din păcate, cândva, problema revenirii PNL în rândul partidelor onorabile (de parcă ar exista așa ceva), care se prezintă cu numele lor în alegeri. La un moment dat se va produce și așteptata încăierare cu „aliații” socialiști, bătaia totală pe vreun ciolan. Cel mai probabil mult înainte de viitoarele prezidențiale, la care PSD nu văd cum ar accepta să nu aibă candidat. Și atunci vom afla iarăși că acest cadavru descompus e o citadelă a dreptei, nu „grup infracțional organizat”, cum singuri s-au definit într-o stenogramă.

De acea zi, în care și opozanții actuali vor începe să îi curteze pe liberali, ca pe o combinație dezirabilă, de acea zi îmi e cel mai silă. Când iar vor fi vânturate vorbe goale despre dreapta liberală, despre tradiții, încarnate de figurile bestiarului „liberal”, de la Norica Nicolai la Mariana Câmpeanu, Radu Rușanu sau Relu Fenechiu.

Cel mai benefic pentru atmosfera generală ar fi ca acest partid oportunist să fie definitiv absorbit în PSD. Poate s-ar înfăptui într-o măsură oarecare visul lui Ponta de a vedea PSD un partid social democrat, de nuanță mai liberală, mai apropiat de laburiștii britanici (deși aici vorbim ca rața despre avioane). Terfelirea din nou a ideii de liberalism m-ar indispune. Nimic din amintirea blazonului liberal n-a rămas nepătat în era Antonescu. Nimic n-ar trebui recuperat. Iar pentru generația nouă de tineri fără trecut și fără criterii, care ar vrea un liberalism în înțelesul american, denaturat al termenului, adică un stângism, corcit cu libertinaj și consumerism, pe aceia n-are decât să îi reprezinte alte baloane de aer, gen Remus Cernea. Măcar termenul de liberal să nu-l confiște.

În nu știu ce sat din Botoșani, ultimele mașini, care au răzbit pe la porțile, acum acoperite de troiene, au fost mașinile care au cărat sătenii la votul din 9 decembrie. Acum se uită în zare și nu-i mai vizitează decât Cristi Zărescu, mare fan al „bucatelor tradiționale”. Pentru că, nu-i așa, sărbătorile românești sunt sărbători culinare, ale mațului plin spre potolirea ancestralei spaime de foamete. Asta ocupă mintea telespectatorului, asta îi oferă și presa (atenție, limbaj de porc! altă tradiție). În scurtele momente când l-am deschis, televizorul meu nu-l conținea decât pe Victor Ciorbea, pe care, nu din cauza numelui, ci de la promo-ul ăla în care țipă tărăgănat: „doamnă, țara moaaare de foaame!”, tot cu bucate tradiționale îl asociez. Azi îmi făcea impresia unui colindător, pe care niciun producător nu avusese inima să îl țină la ușa studioului. Și l-au primit toți. Dar, evident, mai e un personaj tradițional ca bucatele, la orice sărbătoare creștină:

o fantezie cu Becali

Știți că sunt ultimul care s-ar înscrie în moda asta anti-clericală, adică să critic preoțimea de focul poporului neasistat suficient, pentru că înțeleg rostul clerului și al Bisericii în genere, n-am nici viziuni socialiste, nici bășcălioase în direcția aia. Dar am și eu fantezia de a vedea primul preot, care-i arde o cădelniță în figură lui Becali. La figurat, metaforă, cum ar zice Mitică. Adică să-i spună public și de la obraz ciobanului: „da mai taci, bă, golan obraznic, că n-ai privatizat tu creștinismul!”. Îmi place să cred că nu în speranța unei milostenii, ci din simțul datoriei de a nu alunga din turmă nici măcar berbecul cu blana cea mai jegoasă, o asemenea ieșire publică încă nu a avut loc.

Îl vedem în continuare pe căpcăun behăind colinde, alături de studenți la teologie, lângă bradul din Palatul Parlamentului, alergat cu microfoane de hoarde de reporterițe, de care mai râde când e binedispus. Îl vedem asociat cu orice sărbătoare creștină, cum s-a lipit porcul de perioada Crăciunului la români, nu doar de Paște, când ar fi specialitatea lui, de crescător de miei.

Vedem și dezolantele gloate de „colindători” de Pipera, pentru care, anul acesta, nici măcar el nu și-a mai ascuns disprețul. „Le dau câte 50 de lei la fiecare, că au venit după bani, ce, ăștia au venit să colinde!?”. Tot pentru bani veniseră și reporterii, că așa e tradiția. Imaginându-ne că vreunul dintre zdrahonii veniți cu uratul în poarta latifundiarului ar fi fost contribuabil, ei ar fi putut să îl privească de sus pe Becali, care le e, într-un fel, angajat, în calitatea lui de demnitar, deci bugetar. Mi-a fost imposibil să mă lămuresc dacă vreuna din persoanele din cadru era, de fapt, contribuabil la buget, că Becali nu știu să aibă cine știe ce afaceri mari furnizoare de taxe și impozite. Dar, desigur, dacă aș fi putut înțelege misterul ciudate economii românești, acum eu aș fi avut bani de împărțit și vilă în Pipera.

un an de nesimțire și vacanță pentru Băsescu

Să zicem că Becali e un personaj insignifiant, chiar dacă acum e prezentat, pe drept cuvânt ca „liderul liberal”. Dar peste momentele de grotesc, oferite de președinte, e mai greu să treci. Călare pe snowmobilul prezidențial, Băsescu pare un fel de Mazăre, dat în mintea copiilor. N-am o problemă că omul se mai și distrează, chiar nu sunt dintre cei care au luat foc că a dansat, că a băut, ba chiar am gustat mare parte din glumele lui din ultimii ani.

Problema nu e că se distrează, ci ce spune. Să spui că nu mai ai nicio grijă, după ce ai lăsat țara pe mâna altuia încă și mai iresponsabil, e curată nesimțire. Dacă tot mai ia leafă pentru anul rămas, în care și-a propus să se relaxeze, ar trebui nici să nu doarmă noaptea de remușcări și griji. Poate o să îl vedem la vară pe skyjet, în mașini decapotabile, în cluburi de striptease, că o viață are omul. Problema rămâne: de ce nu pleacă, dacă are chef să-și trăiască viața? De ce mai insistă pentru încă un an cu leafă, cazare și protocol de stat, dacă nu mai are nimic de făcut și nici măcar o grijă?

Iar gluma cu anul minunat, în care o să se îndeplinească promisiunile electorale și din programul de guvernare, e cinism pur. A dat volanul unui copilot cu minte de cimpanzeu, pentru că așa i-a cerut majoritatea copiilor de grădiniță. Iar acum face cu mâna la autobuzul cu preșcolari, asigurându-i că maimuța știe foarte bine ce face și a promis să îi ducă la destinație, într-un loc frumos de joacă.

votanții lui Felix cred în Moș Crăciun și nu sunt puțini

Poporul nu e un autocar cu preșcoalari? Dar cum se pot numi cei 70% (din 40% prezență), care l-au votat pe Dan Voiculescu? A-l vota pe Voiculescu e totuna cu a crede în poveștile cu Moș Crăciun. Doar că într-un mod mai grosolan, să nu-ți pese de toate tertipurile pe care acest staroste al nesimțirii le folosește pentru a scăpa de pușcărie.

La numirea Guvernului, Mircea Badea spunea că el îi apreciază cel mai mult pe miniștri, care au probleme cu legea, care au dosar la DNA sau la ANI, care au fost trimiși în judecată. Că ăia, pentru el, sunt garantați, pentru că au luptat cu „băsismul”. Câți telespectatori credeți că va pierde Antena 3, care își prostește în halul ăsta privitorii, în anii de guvernare care urmează? Eu estimez că foarte puțini, aș paria pe un 16%. Restul vor rămâne, dacă nu votanți, măcar telespectatori, poate mai puțin entuziaști. Ei l-au crezut pe Dan Voiculescu, că n-a turnat la Securitate, că e o lucrătură băsistă, că își dă demisia din Parlament pentru că nu i s-a votat o lege obscură legată de impozite, nu ca să i se mute dosarul la altă instanță. Că e din nou candidat, ca să încerce iarăși cu legea aia a lui, de confiscare a averilor ilicite (ce glumă sinistră și cinică!). Și poate cred că acum s-a îmbolnăvit, cât să nu depună jurământul de parlamentar, râmânând între instanțe ca în zona cu duty free-uri, nici demnitar, nici om de rând.

Când vin după tine generații pe care nu le mai iei în serios, se cheamă că ai îmbătrânit. Și viața te pedepsește, pentru că viața întotdeauna ține cu tinerii, cu elanul lor tembel, incult și obraznic. Te pedepsește așa cum îi pedepsește pe cei care tratează superior marea sau muntele, pentru că în fața unei viituri nu poți să proptești o bibliotecă. Curg glumele despre Ponta și Crin, încuscriți cu Gigi Becali și despre Domnul Dan, ciocoiul de la Oltchim, ca dintr-o țeavă spartă a caloriferului transilvan al lui Andrei Marga. Recunosc, nici eu nu m-am putut abține, subiectele în cauză sunt prea mustoase. Dar cei care râd cu superioritate despre hiper-mediatizarea celor patru, despre răsturnarea tuturor ierarhiilor și tradițiilor, fac eroarea de a nu lua în serios forța vitală a unei noi generații. De data asta, râsul nu va îndrepta moravurile, ci noi, care râdem, vom fi spulberați de cei care nu văd nimic de râs.

Chiar așa: o nouă generație. Nu luați în derâdere numele partidului-fantomă al lui Becali. Brandul lui a fost transferat odată cu proprietarul de cei în drept: Ponta și Antonescu, exponenții cei mai ageri ai generației de coșmar care vine. Prima lor reușită notabilă e să credibilizeze două personaje ridicole și aproape ieșite din uz: Becali și Diaconescu. E ca la căsătoriile din interes între un bătrân decrepit, de familie bună, și o tânără aprigă, plesnind de viață, care-i duce numele și genele mai departe. V-am spus că tinerețea poate multe! Păi pentru publicul telespectator, cei doi bufoni de mahala nu mai prezentau interes: Becali nu mai făcea audiență, fiind mult prea previzibil și ușor de imitat și de un preșcolar, iar televiziunea lui Diaconescu era în marasm economic, acul audiențelor nu mai tresărea și angajaților le chiorăiau mațele de foame în așteptarea ciubucurilor din campania electorală. În studiourile OTV începuse să miroasă mai mult a mort decât a fantomă, iar viziunea despre lume și viață a lui Gigi nu-i mai ținea treji nici pe redactorii de la GSP.

Când probabil Becali se resemnase să împartă o canapea cu Viorel Lis la Capatos sau la Corina Chiriac pe Național TV, doi feți frumoși cu sânge tânăr au avut alte idei. Numai un guvern ca al lui Ponta putea să propulseze în arena politică un contracandidat ca Dan Diaconescu, numai un aventurier fără busolă morală ca Antonescu putea să îi vândă titlul nobiliar de liberal unui cioban infect, la preț de vilă pentru sediul partidului. Ce a început Ponta prin reinventarea lui Dan Diaconescu, politicianul, a definitivat Antonescu, pretinzând ca alianța de partide cea mai mare din țară să opună un bufon altui bufon. Dacă mâine Ponta va începe să se certe cu Oana Zăvoranu, probabil Antonescu îl va scoate din necaz anunțând că a convins-o pe Alina Plugaru sau pe Simona Trașcă să candideze pe listele USL fix în același colegiu cu diva cimitirelor. Și să nu-mi vorbiți de întâmplare și de forța imparabilă a prostiei. O fi decis candidatul USL, Sebastian Ghiță, să transforme RTV într-o televiziune de știri politico-tabloide, dar sutele de ore de emisie cu Diaconescu și Becali nu pot fi rodul întâmplării. Și „noua generație” nu e nici măcar originală. Ideea de a îneca opoziția în lături tabloide a avut-o prima dată mentorul lui Ponta, Adrian Năstase. Pe vremea lui, cu Vasile Dâncu pe post de ministru al Propagandei, s-au născut mediatic și Gigi Becali și Popescu Piedone și Dan Diaconescu (realizatorul, nu politicianul), tot așa cum sub îngăduința lui Ion Iliescu apăruse și crescuse ca un cozonac fenomenul Vadim Tudor. Rețetele au rămas neschimbate, doar scrupulele și stilul se mai tocesc între generații.

Apropo de vechi generații. Toată ziua ni s-a vânturat pe la urechi formula „seniorul liberal”, pentru a-i desemna pe niște bătrânei pe care Revoluția îi prinsese în relații amicale cu Securitatea și peste care tranziția a trecut, notându-le contribuțiile cu jenă sau la capitolul „curiozități”. Halal seniori! Două cuvinte au fost asasinate așadar astăzi. Cel de senior, dat acum oricărui purtător de baston (am putea auzi la fel de bine și despre Iliescu, seniorul socialist), si cel de liberal. S-ar putea să fim și noi obligați ca americanii să abandonăm cu lehamite acest cuvânt, devenit etichetă rușinoasă pentru cineva de dreapta. Ar fi mare păcat dar, cum spuneam, în fața tinereții toți suntem neputincioși cu etimologiile noastre corecte și pedante cu tot.

Crin Antonescu a dat la schimb azi cuvântul liberal, pentru a primi în piept decorația meritată de „hahaleră”. Un schimb echitabil, mă gândesc. Ruptura dintre Gigi și Crin va surveni la un moment dat, iar noul baci al mișcării liberale îi va arunca ofilitului Crin vorbele cu care își alintă toți antrenorii căzuți în dizgrație: zdrență, hahaleră, bagabont. Dar ce mai contează. Cercetați ce spun sondajele în rândul tinerilor de liceu și veți descoperi că Dan Diaconescu și Gigi Becali sunt modele aspiraționale, cu siguranță atât Ponta și Crin privesc cu admirație la cei doi. Tratat ca un câine jegărit de lumea academică pentru plagiat, Victor Ponta nu poate decât să disprețuiască intelectualii și titlurile lor, când are în față exemple de persoane, care cu un vocabular de 50 de cuvinte sunt ascultate nopți în șir de o țară fascinată. Cu ochii la toate bogățiile celor mai vechi în politică, cei doi juniori nu au cum să nu admire tunurile imobiliare și dexteritatea înmulțirii banilor de care au dat dovadă cei doi șoferi de Maybach și Rolls Royce. Ambii au între valorile de vârf banul făcut ușor, vorba găunoasă și invectiva, cu care să-ți faci praf adversarul. Privind la Gigi și Dan, doi tipi care au reușit tot ce-și doresc și ei, fără să îi care servieta unui Năstase sau Quintus, privind așadar la cei doi, Ponta și Crin se uită ca Baloo la Mowgli. Focul vorbirii, care poate aprinde mahalalele și pârjoli dușmanul, scânteia averii, care-ți transformă casa în palat și mașina în limuzină, doar la cei doi se găsea. Poveștile despre Mao, încercate pe vremuri de Ponta, pălesc pe lângă o tiradă despre ciocoi a talentului nativ Dan Diaconescu. La fel și puținul, pe care Crin Antonescu îl citise în cărți despre capitalism, pălește în fața „școlii vieții” la care noul senior Becali a învățat liberalismul. Cum să nu-i admiri, cum să nu-i aduci în casele oamenilor și în Parlament? că doar d-aia se și cheamă clădirea aia ”Casa Poporului”.

Am mers zilele trecute pe noua autostradă, care leagă Ploiești de București. Nu e rea deloc, chiar dacă inginerii noștri încă n-au descoperit taina prin care trecerea dintre șosea și pod se poate face fără hurducăieli. Remarcasem încă de pe hartă că e simțitor mai mare decât vechiul drum (chestiunea s-a discutat deja între timp). Dar acum aflăm și de ce ocolește pe unde ocolește noua șosea. Pe DN1, drumul avea cam 54 de km, iar pe noua autostradă A3 are 76 km. Ne poartă pe lângă Sangov, pe lângă un nou cartier rezidențial (nu se știe al cui) și mai ales pe moșiile întreprinzătorilor de succes, Gigi Becali și Robert Negoiță.
Pentru moment, are doar poduri pe sub vechile șosele din satele pe care le traversează. Nu are gata nici intrarea în București, dar are, ciudat, intrarea în Snagov, singurul loc, se pare, de importanță strategică, unde poți să ajungi înainte de București.

Un fior rece ca un junghi mă trezi în toiul nopții. Inima mi se strânse într-un spasm, cu perna lipită de obraz, mâna dreaptă mi s-a încleștat, tremurând de încordare într-un pumn, din care țâșnea erect doar degetul mare, când întrebarea m-a fulgerat: Oare ce o mai face Horia Mocanu, candidatul PPDD la Primăria Capitalei !?

De ce l-or cenzura mișeii pe candidatul poporului, de ce nu văd afișe cu el în oraș și nici domnu Dan nu-l mai arată la Televiziunea Poporului? Să fi fost o mașinațiune, o lucrătură, cum spune domnu Barbu, ca „să ne prostească pe noi, proștii?”. Transpirat tot de neliniște și revoltă, m-am ridicat în capul oaselor și mi-am zis: tre să-l las baltă de popor, cu Condurățeanu cu tot, de-acum votez cu intelectualii. Diplomă am, la olimpiadă la matematică am fost, în clasa a șasea, până la faza pe municipiu, la Bookfest mă duc uneori, nu are rost să mă mai ascund.

Primul la care m-am gândit, în calitatea mea de intelectual, a fost Mihail Neamțu. Gata, merg pe mâna lui până s-o coagula dreapta, ca laptele în smântână și din smântână în brânză. Mă rog, poate partea cu brânza nu e foarte inspirată, că Noua Republică s-a cam smântânit. Cum? Mișcarea de la firul ierbii, partidul ceaiului românesc, n-a găsit un bucureștean să-l propună urbei de primar? Dar, ce spun eu, n-au găsit un avocat capabil să-i înscrie la tribunal, din câte bag eu seama, că tot la statului de ONG au rămas.

Singurul candidat, despre care într-adevăr nu se putea spune că n-a făcut nicio brânză, era Becali. Dar mă deranja că-și scurtase sloganul. Când a candidat la prezidențiale, fusese „În slujba crucii și a neamului românesc”. Suna dacic și mai gardist „ca soarele sfânt de pe cer”. Acuma „albanezul” redusese sloganul, pragmatic la „În slujba crucii și a Bucureștiului”. Păi neamul nu are nimic de zis aici? Cui rămân plaiurile lui Ștefan și calul lui Mihai Viteazul? Că în curând o să se reducă misiunea sfântă doar la șoseaua Pipera. Hotărât lucru, în calitatea mea de intelectual, nu puteam vota cu el, nici cu piosul ăla de nea Puiu Iordănescu, cu toată temporizarea și tacticizarea administrației locale.

Și atunci mi-am amintit că pe timpul zilei Lucian Viziru anunțase pe Facebook, că pentru prima dată în viață a găsit un politician pentru care se va duce la vot: pe Nicușor Dan. Numele acesta ca un alint m-a liniștit și m-a făcut să las capul pe pernă lin, zâmbind în somn: Nicușor Dan vine la primărie… Și-a calculat singur șansele: toți care l-au votat trebuie să se prezinte la vot și mai au zece zile să convingă alți patru cunoscuți să voteze cu Nicușor Dan și treaba e rezolvată. Patru rude, colegi, vecini, nu contează, imposibil să nu reușească un plan așa bine pus la punct. Dacă sistemul nu dădea greș, Caritasul ar fi funcționat și-n ziua de azi, dar ce știam noi atunci? Pe ăla îl susținea doar Tatulici, pe Nicușor Dan îl susțin mai multe vedete decât pe caii de la Letea. N-are cum să nu răzbească. Are în spate batalioane de corporatiști, iubitori de lucruri cool și de biciclete.

Dacă îi întrebi cu ce e mai bun planul lui Nicușor decât al escrocilor clasici, ca Oprescu și Prigoană, vei fi privit cu mai mult dispreț decât unul care nu vrea să-l salveze pe Șerban Ionescu și nu se emoționează când primește poze cu pisicuțe și bebeluși. Ce inimă să ai să nu fii cucerit de un candidat cu nume de copil. Dacă pe Prigoană l-ar fi chemat Silvișor, ai fi fost așa de hain încât să-l tratezi cu pliciul ?! Nu intru în varianta Oprescu – Sorinel, că asta deja sună a nume de manelist și hipsterilor nu le plac decât manelele englezești.

Vorbind concret, propunerea lui Nicușor Dan, ca firmele să construiască o parte din case gratuit sau la preț redus, că așa le va cere primăria, e la fel de populistă ca promisiunea lui Prigoană că o să ne plimbăm cu RATB-ul gratis, fără bilet. Dincolo de promisiunea „eu nu sunt ca ceilalți” nu e mare lucru. Procesomania, îndreptată împotriva antreprenorilor privați și împotriva proiectelor edilitare ale Primăriei, nu mi se pare în toate cazurile o carte de vizită. Orașul nu poate fi oprit din dezvoltare, lărgirea unor bulevarde nu poate fi înghețată pentru fanteziile hippie ale unora care îl vor transformat în rezervație. Orașul a fost iremediabil urâțit de comunism, de construit se construiește în general oribil, că nu mai există educație și locuitorii înșiși îl vandalizează sistematic. Mare lucru nu se mai poate face, fără a porni de la educație, nu prin măsuri birocratice. Poate o soluție, care ar reclama un efort național, de care nu sunt convins că suntem în stare, ar fi construirea, undeva în apropierea liniei de centură, a unui nou centru administrativ și financiar, din construcții tip zgârie nori, unde să fie mutate toate instituțiile statului, urmate apoi de bănci și sedii de companii. Repet, efortul financiar ar fi uriaș, chiar și cu sprijin bancar, e posibil să nu avem vreodată resurse pentru așa ceva. Ca soluții realiste nu ne rămân decât extinderea unor bulevarde, pentru o circulație fluidă, un inel de autostradă, în locul centurii și renovarea clădirilor din jurul centrului istoric, pentru exploatare turistică. În rest, singurul mod în care Primăria se poate implica în sprijinul rezolvării crizei de locuințe e prin debirocratizare, prin eliminarea tracasării celor care încearcă să facă ceva și taxarea celor care țin sub formă de maidan terenurile retrocedate.

Acum că ne-am întors cu picioarele pe pământ și ne-am trezit din visare, v-aș întreba dacă vă mai amintiți cum au arătat avatarurile anterioare ale lui Nicușor Dan. Vi-l mai amintiți pe Manole Gheorghe Eduard? Tânărul acela antreprenor, dur cu toată clasa politică, autorul unuia din cele mai bune sloganuri din ultimii 20 de ani: „Ne luăm țara înapoi!”. A făcut impresie bună, ne-a promis că va continua și se va lupta „cu sistemul”. Are și un site, cu flamingi roz, unde ne promite că o să vedem Paradisul și ne anunță că urmează să se ocupe personal de Patricu, de Voiculescu și de Vântu. N-a mai scris pe el din 2009.

Într-o viață anterioară, Nicușor Dan sigur a fost Cosmin Alexandru, fondatorul URR. Ce vedete mai roiau și în jurul lui, ce revoluție părea să mocnească sub sloganul la fel de inspirat, „conspirația bunului-simț”. Ce s-a întâmplat cu revoluționarul? Păi a lucrat o vreme pentru Vântu, și-a luat o nevastă beton, s-a făcut corporatist și, în general, și-a făcut suma. Credeți că-și mai bate capul cu problemele, pentru care aproape jura că e gata să se sacrifice? Candidații providențiali, cu mijloace suspect de multe de promovare, cu postaci, clipuri și afișe, s-au pierdut în pustiul Facebookului, lângă Alexandra Svet, PR-ista cu apelul către români, lângă Claudiu Crăciun, rebelul cu carnet de partid, purtat pe la televiziuni cu aceeași încântare ca Cristian Gava, pe vremea când era copil-minune, nu adolescent enervant. Poate se va găsi și pentru el un post călduț, lângă Remus Cernea, eco-socialistul, care acum îl consiliază pe alt fost rebel promițător, Victor Ponta.

Nu am scris astea ca să iau speranța nimănui. Dacă prin absurd, Nicușor Dan ar câștiga alegerile, nu cred că ar fi un primar mai rău sau mai necinstit decât Oprescu sau Prigoană. Dar nici un primar grozav, cu toată simpatia cu care e îmbrățișat de vedete, altfel nepricepute în ale politicii. Am ținut doar să le amintesc celor care se entuziasmează acum, ce s-a întâmplat cu foștii lor lideri providențiali, ieșiți din neant și că, în vreme ce privesc de sus cu dispreț la gogoși sinistre ca PPDD sau PNG, idolii turmei de hipsteri nu sunt neapărat mai puțin goi decât idolii de neam prost ai poporului.

Dan Tăpălagă a avut nervi să se uite trei zile sistematic la OTV. Recunosc, am și eu această mică plăcere vinovată, de a mă delecta cu bâlciul otevist, dar vă asigur că o fac numai în interesul științei, ca să le pot studia psihologia. Oricât m-ar dezgusta în unele momente, nu l-aș vrea închis vreodată, cum nu aș vrea să fie suprimate nici cele mai detestabile păreri. În plus, intuițiile pe care Diaconescu & compania le au în materie de psihologie a maselor post-comuniste mi se par o mină de aur.

După 3 zile de monitorizare, Dan Tăpălagă nu a ajuns la o concluzie, doar la un șir de întrebări hamletiene. În preambul însă, face o comparație într Diaconescu și Vadim, despre care crede că a ajuns să aibă un sfert din parlament și în finala prezidențială pentru că a fost ignorat în 2000. Aici mi se pare că e o rememorare deformată a trecutului.

Vadim a fost pompat mediatic foarte intens înainte de turul 2, apărea săptămânal la Tucă Show sau la emisiunea maraton a lui Adrian Păunescu, iar la tentativa de mineriadă de la Costești s-a coordonat binișor cu generali de poliție și Securitate. Și da, e același Vadim folosit de sistem la începutul anilor 90 pentru a lovi murdar opoziția democratică și pentru a genera false teme de discuție. Sistemul s-a strâns ca un arici în săptămânile dintre turul 1 și turul 2. Fie că așa fusese scenariul de la început, fie că de la cancelariile străine a primit atenționarea să n-o facă chiar atât de lată. Apoi Vadim s-a stins pe mâna lui, și-a băgat votanții în ceață cu schimbări misterioase de macaz și a sfârșit prin a-i plictisi cu aceleași poante de măscărici bătrân.

De la un punct încolo, bufonul nu a mai făcut rating și sistemul a căutat alte vedete. L-a inventat pe Becali, cu ajutorul fantasticei mașinării a PRO TV și cu Hrebenciuc pe post de eminență cenușie. Apoi masele au început să fie distrate de inventivul Diaconescu, cu bani de început de la Gheară, Giovani și Mitică, ciubucuri de la Iacobov și alte glorii apuse, iar în vremurile bune, din acțiunile vândute lui Vântu. Sistemul nu a abandonat niciodată aceste personaje zglobii, pentru segmentele de public mai agitate, care trebuiau relaxate cumva. Diaconescu i-a fost foarte util lui Adrian Năstase, apoi lui Traian Băsescu, și în momentele cheie încă îi mai este, deși e mereu pregătit pentru următoarea renegociere. Așa zișii extremiști de după 89 au fost foarte strâns controlați de sistem și n-am fi fost propulsați de la bun început, dacă nu erau strict controlabili.

Reprezentanţii FRF sunt de părere că Steaua nu ar trebui să mai joace atât de des pe Arena Naţională, şi să poată folosi stadionul doar pentru derby-urile cu Dinamo şi CFR Cluj, pentru a proteja preţiosul gazon. La prima vedere, e o reacţie bizară din partea unui proprietar care nu vrea să aibă muşterii la închiriere (deşi proprietar e mai curând primăria decât federaţia). De aici o dezbatere aprinsă între simpatizanţii lui Becali, care cred că gazonul nu e de unică folosinţă şi trebuie utilizat din plin, respectiv antipatizanţii lui, care cred că Steaua ar trebui să se întoarcă în Ghencea.
Pentru mine e clar că autorităţile de stat nu pot gândi în termeni economici. Deşi cheltuiala cu exagerat de scumpul stadion e prezentată ca “investiţie publică”, nimeni nu îşi pune problema recuperării ei sau realizării unui profit.
Potrivit unei estimari EVZ, dacă stadionul are chiriaşi, în 40 de ani va recupera 10% din cheltuială! Evident că în 400, va fi ca nou, se ştie că AS Roma joacă meciurile de acasă pe Coloseum.
Becali a constatat ca e mai profitabil să închirieze noul stadion decât să plătească datoriile şi întreţinerea celui din Ghencea. E ca şi cum cineva ţi-ar cere mai puţini bani să îţi închirieze o cameră în Peleş decât o garsonieră în Balta Albă.
Cu siguranţă primăria nu pune în preţul chiriei şi amortizarea investiţiei, probabil îl pune să acopere curentul pentru nocturnă, paza şi tunsul ierbii. Cum să nu ai tupeu să spui atunci “dacă se strică gazonul, să pună altul”, când chiria nu acoperă nici măcar al doilea gazon?
Dacă singura care ar juca la preţ subventionat ar fi naţionala, iar privaţii care închiriază ar plăti chirii piperate, ei ar fi motivaţi să-şi îngrijească propriile stadioane.
Aşa, tot ce s-a realizat e că din banii tuturor i-au făcut stadion unui particular, care se foloseşte de el la preţ de sală de nunţi şi obţine profit inclusiv la meciurile cu echipele cele mai modeste, unde publicul vine mai mult ca să vadă stadionul decât meciul.

Becali a găsit o şmecherie ciobănească pentru căsoiul din Pipera. Pentru a scăpa de impozite, Becali l-a trecut pur şi simplu pe numele mamei sale, deţinătoare a unui certificat de deportat. În rest, impozitele în zonele de fiţe din nordul Bucureştiului ating în sfârşit valori mai puţin ridicole decât în alţi ani, judecând după cifrele avansate de Click. Vărul Victor Becali plăteşte 600 mil., Garcea 70 mil, iar Teo, 25 mil/an.

Alte stiri ale zilei:

Dan Voiculescu nu renunţă, ca un motan care dă roată acvariului: Pana la 1 februarie vom avea o alta majoritate in Parlament si-l vom suspenda pe presedintele Basescu. Din minutele cât am putut răbda să-l privesc periat pe blană de linguşitorul Gâdea, cel mai mult m-a îngreţoşat o ofertă electorală adresată părinţilor, care începea aşa: “Ce mi-e mie cel mai drag pe lume!? Copiii.” Parcă îl şi vedeam pe turnător cu o barbă de vată şi o scufie de Moş Gerilă (că ei aşa îi ziceau). Gâdea, fugi cu motanu’ de-aici!

În schimb, câteva păreri interesante au putut fi auzite de la Vasile Dâncu, fostul Goebbels al dictatorului-aspirant Adrian Năstase:

“Nu avem o elită conducătoare, avem o elită de intelectuali publici cărora le place să-și audă vocea și ecoul într-un fel de narcisism. Uneori cred că acești intelectuali nici nu cred în nimic. Cine să-i conducă pe oameni, cum să se transforme ei în cetățeni dacă nu există cineva să-i tragă după el? […]
Dacă s-ar scoate televizoarele din priză, ar muri viața politică din România pentru o bună bucată de vreme.”

Între timp, cât noi vorbeam de rolul intelectualilor în societate, două babe furau din buzunare în 104.

Gigi Becali, europarlamentar, a fost nas de cununie al unui tanar mason, fiul lui Stefan Masu, seful Ritului York din Romania (va scutesc de denumirile pompoase). Printre invitati, fostul prim-ministru, Adrian Nastase, cel care a dat ordonanta de urgenta care trecea Masoneria in randul organizatiilor de utilitate publica, Dana Nastase, Titus Corlatean, frati, nuntasi, popor.
Stefan Masu, securist din comertul exterior, e acum “om de afaceri” in comertul interior. Fiul sau, Florin Masu, are in comun ceva surprinzator cu proaspatul nas Gigi Becali. In urma cu doi ani, tabloidele relatau cum a fost cercetat de politie pentru sechestrare de persoane, tot cu ajutorul bodyguarzilor. Eh, ale tineretii valuri!
Partea si mai frumoasa decat melanjul de mistici si bufoni din poveste mi se pare locul desfasurarii. La Peris, pe mosia lui Stefan Masu, marele mason a dezafectat un fost grajd de vite, transformandu-l in templu masonic. Pare un loc potrivit pentru ritualurile de initiere in cadrul carora ucenicii se prezinta cu cate un crac de la pantaloni suflecat, sau in rochie de mireasa, in fata cate unui cap de mort. (Cine e curios, poate gasi bizareriile pe Youtube.)
Perspectiva ca Romania sa fie condusa de la Peris, de un guvern secret, mi se pare irezistibila. In clipa de fata, la cum se prezinta, tara nici nu merita alta capitala.

Daca doriti o abordare mai serioasa a fenomenului masonic, nu pot gasi o voce mai calificata in problemele spiritului, decat cea a lui Mircea Eliade, care intr-un articol din Vremea, 1936, scria:

Nu stiu ce vor acesti oameni, cine le-a bagat in cap ca isi trag doctrinele de la Solomon si de la Piramide, si de ce sint atit de misteriosi cu “secretele” lor pe care le publica totusi in sute de carti de propaganda.

Eliade identifica o “mentalitate francmasonica”, in cadrul careia abstractul se combina cu grosolania, pentru a rezulta o viziune schematica, lipsita de coerenta si subtilitate.
E genul de mentalitate care aduna laolalta personaje mai pestrite decat colectiile de arta ale lui Adrian Nastase: grandomani, arivisti, initiati in parascovenii ezoterice si flacari violet. Pe recunoasterea reciproca a acestor “calitati” e construit cam tot establishmentul cu care ne-am pricopsit. Nu apartenenta la cine stie ce loja ii aduna, cat fratietatea tipologica.
Nu stiu de ce se mai ambitioneaza patriarhul Daniel sa construiasca o replica a Vaticanului la Bucuresti, cand avem deja un templu masonic la Peris.

Pagina 1 of 3123

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica