rss
rss
rss

S-a încercat o paralelă între ieșirile necontrolate ale celor doi, în răfuieli cu arbitri sau în afara terenului de tenis. Numele sau poreclele ar sugera că doar al nostru e băiatul rău, „Nasty”, în timp ce a lor e calmul și „serenitatea” însăși. Dar aș spune că personajele sunt la poli opuși și reprezentative pentru cum pot eșua două tipuri de culturi.

Ilie se certa cu arbitrii în tinerețe și nu-i venea să creadă că e penalizat pentru o glumă. La bătrânețe urcă beat la volan, așteaptă tratament preferențial de la polițist și se întoarce în același loc călare pe un scuter de adolescent, o oră mai târziu. Genul ăsta de personaj nu e posibil decât în lumea mai neorânduită a Estului sau în exuberanța latinității. E perfect din aceeași familie cu Maradona, cel căruia fanii i-au iertat până și drogurile. Care apare îmbrățișat cu foc de alți fani, ca să nu se prăbușească în tribune, dă apoi interviuri aproape adormit de la volanul mașinii. Acolo lumea știe să ia idolii așa cum sunt ei, capricioși, vicioși, dar magici în infantilismul lor inconștient, pentru fărâma lor de geniu.

Ilie și Maradona sunt imposibili în Vest, cel puțin nu în cel actual.

Nici Serena nu e cu putință ca personaj în estul bășcălios. Nu încă, dar va fi cât de curând. Să ne imaginăm o țigancă grasă, revărsată din costum, rupând racheta și amenințând arbitrul cu degetul pe arenele Progresul. Ce hohote de râs ar fi stârnit, nu ralierea emoțională a publicului, care a intrat în jocul manipulator al americancei. De unde această diferență?

Ea are rădăcini foarte adânci, care vin poate de la puritanismul creștinismului apusean. Care, rătăcind finețea blândă a Duhului, a rămas fie cu scolasticismul catolic, fie cu rigorismul etic protestant. O lume de reguli, pentru oameni fără imaginație.

Peste acest construct, a venit calamitatea supremă: corectitudinea politică. O idee dusă peste ocean de o mână de intelectuali evrei marxiști, care fugeau de persecuții de la Frankfurt în California. Ideea lor avea dublă motivație: una etnică, aceea de a asigura cât mai multe cercuri de protecție, printr-o succesiune de minorități, care să prevină o nouă persecuție din partea unei majorități. Și una ideologică: să reaprindă focul luptei de clasă, de astă dată nu între proletari și exploatatori capitaliști, ci între majoritate și cât mai multe minorități istoric oprimate, pe criterii etnice, sexuale, rasiale.  Altfel spus, să facă din nou viabilă teoria conflictuală a lui Marx, care eșuase în Europa și nu prezenta suficient interes în America.

Și a reușit de minune. Cu susținerea devotată a presei, a liderilor din învățământ, a elitei din economie și politică, schimbarea de mentalitate a reușit peste așteptări, prinzând cel mai bine pe altoiul vechiului puritanism, golit de astă dată de orice pretenții creștine.

Serena e reprezentanta tipică a acestui gen de agresor, care pozează mereu în victimă. E multi-milionarul care se plânge mereu de plățile prea mici, deși câștigă de câteva ori cât numărul 1 mondial. E femeia fără feminitate, care acuză discriminarea, chemând feministele la luptă (de clasă sau de rasă).

Când zbiară la arbitru, arătându-l cu degetul, că „mă tratezi așa doar pentru că sunt femeie” știe foarte bine ce face. Știe bine că orice bărbat alb își riscă întreaga carieră, dacă i se lipește eticheta de rasist sau de sexist. Că nu va mai scăpa din morișca nemiloasă a presei și că va fi terminat. De obicei, gândul ăsta e suficient ca să dea înapoi. Nu s-a întâmplat în cazul spaniolului. Sunt sigur că dacă japoneza nu era ea însăși o mulatră, și în fața ei ar fi fost Sharapova, Serena nu ar fi ezitat să joace și cartea rasismului, cu același aplomb, când a fost prinsă trișând.

Pentru moment, cele două tipuri de rebeli sunt posibile doar în societățile lor. În America, Năstase ar fi fost încătușat de poliție în doi timpi și trei mișcări. Maradona ar fi devenit un proscris pentru cele câteva glume misogine făcute cu nonșalanță. La noi, Serena nu ar fi intimidat atât de ușor și nu ar fi stârnit nevoia de afirmare a virtuții, din partea publicului.

Cei care văd Occidentul de departe sau doar la o primă vedere, iau contact exact cu această spoială și sunt încântați. Văd zâmbetele politicoase, promptitudinea cu care ți să de restul, agitația și a celui mai bogat șofer de a-și achita parcarea la automat. Aparent, o lume perfectă, a regulilor, cinstei, politeței și a toleranței. Ne vom alinia și noi cât de curând la acest cor al ipocriziei planetare, în care nu se tolerează abateri nici măcar în zona genialității. Va fi o lume mai puțin liberă, dar mai prosperă, dacă mai apucăm ceva din prosperitatea asta în curs de risipire.

And now, the end is near,
And so I face the final curtain.
My friends, I’ll say it clear;
I’ll state my case of which I’m certain.

I’ve lived a life that’s full –
I’ve travelled each and every highway.
And more, much more than this,
I did it my way.

Regrets? I’ve had a few,
But then again, too few to mention.
I did what I had to do
And saw it through without exemption.

I planned each charted course –
Each careful step along the byway,
And more, much more than this,
I did it my way.

Yes, there were times, I’m sure you knew,
When I bit off more than I could chew,
But through it all, when there was doubt,
I ate it up and spit it out.
I faced it all and I stood tall
And did it my way.

I’ve loved, I’ve laughed and cried,
I’ve had my fill – my share of losing.
But now, as tears subside,
I find it all so amusing.

To think I did all that,
And may I say, not in a shy way –
Oh no. Oh no, not me.
I did it my way.

For what is a man? What has he got?
If not himself – Then he has naught.
To say the things he truly feels
And not the words of one who kneels.
The record shows I took the blows
And did it my way.

Yes, it was my way.



Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica