rss
rss
rss

Un articol amplu și foarte pertinent despre blocajul în care se zbate (sau se complace) sistemul nostru educațional este semnat de Mihai Maci pe Contributors. Radiografia e una foarte precisă și se oprește, pentru moment, asupra școlii gimnaziale, luând ca reper experiența unui părinte de copil de clasa a cincea. Multe dintre observații le-am putut constata personal, în privința altora, constat acum că situația s-a înrăutățit. De pildă, nu știam că au început să se editeze culegeri de probleme aferente fiecărui trimestru și pentru cele mai exotice dintre materii („pe vremea mea”, Gheba „te ținea” patru ani). Așa se face că un elev de zece ani ajunge să care în spate un ghiozdan de 7-12 kilograme. Auzisem, de asemenea, că participarea la unele concursuri ar fi pe bani, dar aflu acum că olimpiadele sunt tot mai dese, și toate pe bani.

De fapt, spusesem cu altă ocazie că învățământul românesc „de stat” a fost deja privatizat de facto. Prin generalizarea meditațiilor și diverselor cumpărături de voie-de nevoie, la nivelul pre-universitar, și prin depășirea locurilor fără taxă de mult mai multe locuri cu taxă, la universitățile de stat, învățământul e deja privatizat, dar nu în interesul elevului, nu pentru a construi instituții competitive, ci pentru a deturna câștiguri în buzunare private: profit net, fără investiție. La nivelul cel mai de jos, e vorba de supraviețuire, la nivelurile înalte, de îmbogățire.

Potrivit autorului articolului, sistemul acesta corupt e cunoscut și acceptat în mod tacit de decidenți:

„Totuşi, aşa cum ştie toată lumea, salariile profesorilor de rând sunt ridicol de mici. Pentru ca această masă umană subfinanţată să nu se revolte, trebuie să i se dea posibilitatea unui câştig alternativ. Industria culegerilor, aceea a meditaţiilor, after-school-ul, înmulţirea olimpiadelor cu taxă, “punctele” acumulate pe la traininguri pedagogice (ce se reflectă în salariu) şi “protocoalele” inspecţiilor sunt căi – tolerate de Stat – prin care profesorii îşi pot suplimentata veniturile. Paradoxal poate, dar o programă minimalistă şi nişte manuale clar concepute ar fi, cel puţin în primul moment, împotriva intereselor lor. Dinamici, adaptaţi lumii în care trăiesc (pentru care adaptabilitatea e virtutea prin excelenţă), mulţi dintre ei au înţeles ceea ce e de înţeles: că, între anumite limite, Statul le dă permisiunea de a pune un impozit privat pe “clienţii” lor.”

Sistemul actual de învățământ îl familiarizează pe copil cu necinstea, îi sădește în minte ideea suspiciunii față de reușită și toleranța față de corupție, ca dat natural al vieții. Ce e la fel de rău, o programă infernală îi îndepărtează pe copii de carte, îi convinge să urască școala, în loc să descopere plăcerea de a citi, de a gândi și înțelege lumea.

Manualele au un limbaj infernal (dacă aveți răgaz, citiți notele de subsol ale articolului, unde găsiți exemple deopotrivă halucinante și savuroase). Conținutul lor oscilează între un nivel amețitor de abstractizare, de teoretizare, testat prin mii și mii de probleme destinate unor mici genii, și banalități de gândire, exprimări întortochiate, prețiozități stupide.

„Acum aş spune că această industrie (extinsă la tot sistemul de învăţământ) e aidoma industriilor lui Ceauşescu în anii ’90: imensă, ocupând o enormă masă umană (şi, ca atare, o problemă socială), un gigantic consumator de resurse (adică o problemă pentru bugetul de stat), care produce pe stoc (respectiv fără căutare pe piaţă) ceva de o calitate submediocră sau fără nici o calitate (ceea ce, în limbajul său frust, Preşedintele a numit “tâmpiţi”). E o industrie aflată de facto în faliment, însă care nu poate fi lichidată printr-un simplu ucaz guvernamental.”

Singurul punct în care nu sunt de acord cu autorul e felul în care înțelege (sau nu înțelege) rostul învățământului religios, care de bine de rău, ar putea veni cu o idee de etică în tot acest univers destul de sumbru. Pe acesta, autorul l-ar vrea înlocuit cu „biologia evoluționistă”, altfel spus, înlocuirea unei credințe cu altă credință, care oricum e masiv prezentată în toate manualele de gen, nu ținută ca un secret bine păstrat, cum poate își imaginează autorul.

După criteriile formale cele mai largi, toți politicienii României sunt intelectuali. Sunt produși de sistemul românesc de învățământ, care i-a și validat ca atare, cu toate diplomele imaginabile. Clasa politică e doar un subprodus al celei intelectuale. Dar, tipic pentru intelectuali, aceștia nu își asumă niciun fel de responsabilitate pentru produsele lor umane, preferând să vadă în politicieni copilul debil pe care să poată da vina toată familia.

Excepțiile de politicieni necertificați de sistemul de învățământ sunt rare. Poate Vanghelie, poate Becali, dar și ei își găsesc câte o diplomă pe acasă, dacă o caută mai bine. Altfel, Elena Udrea are doctorat și predă chestiuni de geopolitică la o universitate privată. Mare parte din parlamentari încasează și ei taxe de protecție de la universități de stat și private, acreditate și legiferate de stat, sub masca unor onorarii pentru prestațiile de la catedră.

derebedeii
Războiul fratricid între intelectualii și neintelectualii PDL e doar o înfruntare între două eșecuri academice. Emil Boc are perfectă dreptate când spune amuzant că „în PDL sunt doar intelectuali” și lucrul e valabil pentru toate partidele. Masa mare a activului de partid e creația învățământului de stat, cel care nu mai oferă nici măcar cultură generală, nici aptitudini practice, dar îndoapă tinerele generații cu idei abstracte, de obicei rezonante cu utopiile etatiste, pentru că profesorimea însăși se regăsește în ele, sentimental și ca interese. Poți trece prin 16 ani de școală fără să afli nimic despre ce au avut de spus clasicii liberalismului britanic, ca John Locke, David Hume sau John Stuart Mill, dar sigur te vei întâlni la toate materiile cu Rousseau și cu toți făuritorii de societăți perfecte.

Profesorii vor aștepta ca salariile și pensiile lor să fie plătite de viitorii contribuabili ai unei economii capitaliste, cărora le ascund cu desăvârșire orice brumă de educație economică, de la Adam Smith și Ricardo încoace, în timp ce Marx e pomenit ca piatră de hotar, cred că și în manualul de geografie. Despre apărătorii contemporani ai pieței libere, de la Mises, Hayek, spre zilele noastre nici nu poate fi vorba. Istoria povestită de profesorii statului pare o succesiune de bătălii la care participa o singură armată. Și nu de programă încărcată e vorba aici. E interesant că în manuale sunt preferați gânditori dintre cei mai imposibili, gen Kant și Hegel, a căror predare necesită eforturi inumane și pentru elevi și pentru dascăli, dar sunt săriți empiriștii sau moraliștii cei mai savuroși ca Chateaubriand. Ei nu par suficient de intelectuali pentru o școală serioasă.

Rezultatul mixului de intelectualism, desconsiderare a aspectelor practice ale vieții și relativism moral e catastrofal. Absolvenții au prea puține cunoștințe pentru a se descurca în viață, dar prea multe citate în cap, pentru a mai rămâne oameni cumsecade. Pentru ce vrea societatea de la ei, sunt supra-calificați, pentru ce scrie pe diploma lor, nu e nicio acoperire. Profesorii, care i-au terorizat să nu copieze la teze, le-au vândut diplome false, cu aceeași frenezie cu care băncile tipăresc bancnote fără acoperire, în vreme ce micii falsificatori de monedă sunt arestați și dați la televizor.

Politicienii sunt și ei eliberați de școala – pușcărie, unde se memorează definiții și se stresează reciproc profesorii și elevii. Nu e de mirare, că ajunși la maturitate, politicienii vor stresa populația, așezată răbdătoare în bănci, ori vor încerca să transforme în realitate definițiile învățate. Uneori, nenorocita de realitate nu vrea să se conformeze, dar se găsește mereu pe cine să dai vina.

Politicienii care au boală pe „intelectuali” sunt specia dominantă; ei provin dintre foștii derbedei, de care nu s-a lipit mare lucru din clasă. Școala doar le-a confirmat aroganța nativă. Se simt îndreptățiți să își bată joc de cei care au respectat toate regulile, pe care ei le-au ocolit cu succes. În plus, au văzut de unde și-au luat informațiile cei care știu mai multe decât ei, deci cultura nu e mare șmecherie, ar fi putut s-o aibă și ei, dar au avut alte priorități. Dar școala tot i-a atins și pe ei, ba încă la modul paradoxal. Vor perpetua prin legislație, la nivelul întregii societăți, singurul model cunoscut: cel al școlii – pușcărie, cu noi și noi reguli, pe care să le respecte cetățenii-școlari. Din ce în ce mai precise, cu tot mai puține portițe de ieșire. Nu e de mirare că legiuitorii se consideră îndreptățiți să încalce regulile respective, doar e ceea ce le-a asigurat succesul din adolescență și până acum.

Tipul politicianului – derbedeu a fost săpat în stâncă de activistul PCR, de unde provine prima generație de politicieni post-revoluționari. Activistul e derbedeul perfect, cu școală precară, docilitate ireproșabilă, viclenie imbatabilă, spirit de castă și lipsă de scrupule. O singură cărticică de propagandă ideologică l-a format suficient de bine, ca să ne nenorocească pe toți pentru câteva generații. Din activiști s-au tras feseniștii, apoi activul masiv al PSD și PDL.

comunicatorii
Generația a doua e infinit mai periculoasă, tocmai pentru că a fost echipată de școală cu capacitatea înspăimântătoare de a simula. Vedeți, școala nu doar vinde iluzia că te pregătește pentru ceva, dar te și deprinde cu meșteșugul plastografiei. Pe vremuri, inginerii erau notorii ca fiind bine mobilați cu date tehnice, dar fără darul exprimării. Acum a scăzut producția de ingineri, dar s-a spart conducta de nulități bune de gură. Noile tehnologii ne ajută și ne tentează pe toți să scriem și să vorbim mai mult decât citim și gândim. Politicienii, firi cu simțul mușteriului, simt asta și recrutează cu frenezie sporovăitori din generația copy-paste. Ideile nu mai sunt rodul unui proces interior, ci mesaje de transmis, de care emițătorul nu se simte în nicun fel responsabil. Distincțiile pe care școala le operează, de exemplu între estetica operei și mizeria biografiei, între jocul mental și experiența simțurilor, între acțiune și judecata morală, sunt scule foarte utile, care au contribuția lor la apariția generației politicienilor de televizor.

Sigur că presa are rolul ei în această acțiune nocivă, dar nici în redacții nu știu să se angajeze absolvenți de școli profesionale. Hrana săracă, pe care o furnizează televiziunile, e o zeamă lungă de lozinci, create de inteligențele partidelor, și bârfe, despre o persoană sau alta. E tot ce pot digera absolvenții unui învățământ, care obligă la impostură și ipocrizie, respectiv, tot ce pot oferi politicienii-comentatori. (Dacă vreți să vedeți cât de hidos se prefigurează viitorul, urmăriți emisiunea de la televiziunea lui Lăzăroiu, în care sunt invitați politicieni debutanți.)

tocilarii
Rătăciți printre derbedei și tele-politicieni, o mână de oameni din PDL a primit ștampila ironică de intelectuali. Deși cea de tocilari li s-ar fi potrivit mai bine, pentru că marea lor reușită de până acum e că au asimilat mult mai multe cunoștințe teoretice decât media, lucru, altfel lăudabil. Pentru reușita în politică le lipsesc, însă simțul practic, limpezimea ideilor, carisma, legătura cu oamenii, instinctul. Ba, mai grav, nu au reușit nici să articuleze un program coerent și fără naivități. Cu toate astea, excluderea sau marginalizarea lor e un semn catastrofal. Nu e foarte clar încotro voiau intelectualii să ne ducă, dacă partidul ar fi ascultat de autoritatea lor auto-proclamată, nici dacă poporul i-ar fi urmat. Dar e clar că derbedeii din cele două generații amintite ne duc în groapă.

Cu tocilarii, mai era o șansă, chit că încă nu se dovediseră dibaci nici măcar să copieze platforme politice de afară. Pentru că marele noroc al României e că avem cel puțin o direcție și niște modele de urmat, dacă privim înspre Europa.
ieșirea
Mi s-a atras atenția că greșesc prin generalizare, acuzând școala și intelectualitatea că au produs asemenea politicieni. E posibil, au și neimplicații dreptul lor la opțiune, dar nu îl mai au pe cel al nemulțumirii. Contextul e totul altul decât în vremurile când politrucii agresau ori persecutau cărturari, acum e vremea politicienilor – papagali, care abia ar aștepta să li se furnizeze niște vorbe noi, pe care să le mestece. Sigur că le-ar compromite, într-un final, dar ceva tot ar rămâne în urmă. Nu prea e cine să scrie asemenea programe. Vă reamintesc unde s-a împotmolit dezvoltarea economică a României: nu în vreo secetă sau boicot extern, ci în lipsa minților cu destulă disciplină intelectuală, încât să completeze hârțogăria pentru fonduri europene. Păi numai realitatea asta ar trebui să fie suficientă, ca să încheie discuția.
Pe mine unul, învățământul superior m-a handicapat pe viață. Mi-a prilejuit deschiderea unor orizonturi, despre care nu aș fi știut că există, întâlnirea cu autori interesanți, dar prea puțin din lucrurile astea putea fi folosit într-un job. Așa că a trebuit să reiau învățarea de la capăt în fiece situație, deci profesional am rămas un admirabil amator, sau un autodidact, deși îi privesc cu neîncredere pe cei care se recomandă autodidacți. Probabil că dacă eram american aș fi dat în judecată facultatea pentru prejudiciile aduse. Asta nu înseamnă că militez pentru analfabetism și incultură. Chiar și știința de a învăța, cât o fi ea, tot de la profesori o am. Mă gândesc cu emoție la profesorii pe care am avut norocul să îi întâlnesc, la cât de mult m-au transformat (că așa sunt eu, influențabil). Unii chiar și-au dăruit viața pentru meseria lor, alții mi-au deschis măcar ochii spre lucruri spirituale, la care un copil dintr-o familie modestă nici n-ar fi putut ajunge. Cu toate astea un viciu de sistem a făcut ca profesorii să devină mai târziu părtași la forme de șarlatanie organizată și la vânzarea de iluzii. S-au pretat la asta cu brio, așa cum au luat parte în general intelectualii la toate porcăriile. Pentru moment, soluțiile nu sunt de sistem, ci individuale, după iscusința și norocul fiecăruia.

L-am criticat ieri pe Răzvan Ungureanu pentru cedarea în fața primarilor, cărora urmează să le elibereze ceva bani pentru cosmetizări locale înainte de campanie. Astăzi cred că a fost autorul unui gest semnificativ. A înființat un consiliu, în cadrul căruia vor fi consultați lideri semnificativi din lumea afacerilor. Chiar dacă nu trec toți de intelectuali, se numără printre reușitele educației românești, chit că unii dintre ei nu profesează în domeniile pentru care au fost formați. Mă voi face că nu observ că unii sunt suspecți de apartenență la Securitate, că în fruntea listei e un exemplar lansat la Bancorex și afirmat în gașca, popular numită „guvernul Adrian Năstase”. Adunarea unei liste așa bogate de nume grele și cu experiență certă mi se pare prea promițătoare, ca să nu fiu încântat. Aruncați o privire peste CV-urile celor din consiliul consultativ. Mi se pare o colecție de invidiat de oameni al căror succes individual trebuie apreciat. Cum nu e un detaliu de neglijat că premierul însuși se dovedește unul din rarele produse competitive scoase de școala românească, fie ea și ajutată de Oxford.

Dar să avem în vedere cât de rare sunt asemenea produse de succes și să ne gândim la cum a fost pervertit procesul electiv. Alegerile democratice s-au transformat în era vizualului într-un concurs de frumusețe, Iar, pe măsură ce intelectualii au convins tot mai multă lume de necesitatea unor proiecte de inginerie socială, singurele în care puteau acapara un rol dominant, alegerile au alunecat și spre un concurs de CV-uri. Direcția e periculoasă, iar dreapta nu ar trebui să dea replică stângii doar propunând planificatori mai competenți, ci refuzând planificarea cu totul. Societățile sunt sisteme prea complexe, ca reușita personală să poată fi duplicată la scară națională. Ar fi ca și cum Valentino Rossi ar pretinde manșa avionului, sub pretextul că, dintre toți pasagerii, e singurul campion la motociclism. Și totuși această eroare scapă neobservată în politică, unde a fi familist, cu soție perfectă, copii perfecți și carieră de invidiat trec drept garanți pentru o bună guvernare.

Sper că Ungureanu va ști să folosească inteligențele financiare convocate, nu pentru a întări statul, ci pentru a-l face mai prielnic inițiativelor particulare de afaceri. De fapt, nu oameni perfecți ar trebui să așteptăm, doar oameni cu busolă morală, care să aibă convingeri liberale, pe care să le pună în practică inteligent.

Am putea avea un învățământ 100% privat, dar nu există niciun politician care să își dorească măcar așa ceva. De fapt, avem un fel de învățământ de stat feudalizat, nu privatizat.
O privire aruncată peste topul salariilor rectorilor de la universitățile de stat arată o castă cu venituri ce pot fi invidiate și de cei din sectorul bancar: recorduri de 7.000 sau de 5.000 de euro pe lună (circa 200 de milioane). Și asta e doar ce se vede la suprafață, dedesubt sunt contractele umflate pentru investiții, cohorta de rude și țuțeri promovată în posturile de la vârf. Nu sunt puține cazuri când asemenea venituri respectabile vin fără prea mare prezență la cursuri, de care se ocupă asistenții conștiincioși. Pentru ei rămâne mărunțișul, dar și speranța că se vor înfrupta cândva din bunătăți. Oricum, chiar și un câștig mediocru în învățământul de stat e ceva mai sigur decât riscanta viață din lumea reală, pentru care se presupune că i-ar pregăti pe studenți.
Doar cine nu vrea nu vede că aceste venituri nu sunt altceva decât dividende încasate de mafiile universitare. Catastrofa din învățământul privat ajută la mascarea acestei stări de fapt pe termen lung.
Drama învățământului privat e că a fost făcut tot de dinozaurii comuniști, care l-au compromis. Exemplul emblematic e Aurelian Bondrea, rectorul sinistrei universități Spiru Haret, pe porțile căreia ies o treime din studenții României! Situația e tragică de-a dreptul, când te gândești că nici măcar rectorul acelei universități nu are propriu-zis facultate, absolvind școala de propagandiști ”Ștefan Gheorghiu”.
Dar cifrele prezentate astăzi de Business Day sunt foarte interesante. În acest sistem industrial de producere a posesorilor de diplome, cei de la Spiru Haret spun că au de cheltuit cam 200 de euro anual cu fiecare viitor intelectual al patriei. Ținând cont de taxele percepute (socotite de competitori ca fiind de dumping) le rămân cam 170 de euro de la fiecare din cei peste 200.000 de studenți pe care îi avea acum doi ani, sau de la cei aproape 75.000 pe care îi mai are acum. Tehnic, nu e profit, universitățile fiind un fel de fundații. Dar e o grămadă de bănet de cheltuit pe salarii și prime, construcții și achiziții, la prețuri ce nu pot fi verificate de nicio autoritate independentă. Rămân suficienți bani și pentru taxa de protecție achitată politicienilor.
Batalioane de parlamentari încasează lefuri grase de la facultăți pe la care nu dau, în schimbul unui vot favorabil la momentul oportun, unei vorbe bune pusă pe la un organism de acreditare. Bondrea a cochetat chiar cu ideea de a-și face un partid propriu, pe model Voiculescu, care să-i apere interesele. Împreună cu Octav Cozmâncă a lucrat ceva vreme la proiectul unui partid socialist. Din păcate pentru el, TVRM nu răzbate ca Antena 3, așa că a renunțat momentan la idee și se pare că s-a aciuat pe lângă Mickey Șpagă și șarlatanii de la UNPR.
Totuși, scăderea numărului de mușterii de la Spiru Haret dovedește încă o dată virtuțile pieței libere. O facultate încropită pe sistemul șușelor s-ar fi curățat de la sine dacă n-ar fi existat intervenția statului. Întâi intervenția politicienilor care i-au dat peste mână Ecaterinei Andronescu, atunci când a vrut să reglementeze fenomenul. Candidatul PSD-ului, Mircea Geoană, era atunci sponsorizat inclusiv de fabrica de diplome, deci afacerea s-a pierdut în ceață. Dar cea mai mare mână de ajutor a venit de la sectorul bugetar, de la statul de toate culorile politice. Aici lucrează cei mai mulți dintre absolvenții de facultăți private exotice, pentru că aici contează doar hârtiile și pilele, nu aptitudinile.
Despre cât de eficient poate fi un sistem privat de învățământ vorbește o altă cifră dată de Business Day: pentru un student de la stat, bugetul alocă nici mai mult nici mai puțin decât 1000 de euro, adică de cinci ori suma cu care Spiru îi școlea (prost și pe repede înainte) pe ai săi. Greu de spus dacă diferența dintre cele două ”produse finite” e chiar de cinci ori, dar să nu uităm că universitățile de stat funcționează și ele ca și cum ar fi private. Întocmai ca TVR-ul: ia și taxe și subvenții. Iar păgubosul învățământ fără frecvență a proliferat întâi la stat și apoi la privat. (A fost una din invoațiile permise de așa zisă ”reformă Marga”).
Ca și la bac, Daniel Funeriu a reușit un moment al adevărului: un top al universităților, cu trei trepte de calitate. În prima ligă nu au intrat decât 12 universități de stat, cele care au avut grijă de onoarea lor în anii aceștia. Toate universitățile de stat joacă în divizia C, deși Titu Maiorescu și Universitatea Ecologistă s-au apropiat cât de cât.
Pentru pasul cel mare, privatizarea de jure a învățământului de stat, nu există momentan curajul necesar. Statul ar trebui să rămână un simplu organizator de competiție, iar dacă e musai să mai existe subvenționare a studiilor, universitățile de stat și private ar trebui să se bată cu șanse egale pe subvenția de 1000 de euro dată de stat pe cap de student. La foarte multe discipline s-ar putea da un examen național sau s-ar putea lua în calcul notele de la bac (cum deja se întâmplă). Primii clasați primesc locuri de la buget, dar aleg universitatea de stat sau privată unde vor să studieze. Cum studenții buni sunt la fel de importanți ca profesorii, facultățile însele ar avea o motivație să acorde burse, cazare sau alte scutiri celor silitori.
Și mai eficient, statul și-ar putea băga banii într-un fond de garantare a creditelor de studii, pe care studentul să le returneze ulterior, din salariu.
Dar ar trebui să existe și reversul: depunctarea universităților care produc șomeri, ori chiar obligația de a returna taxele de studiu absolvenților care nu reușesc să se angajeze în profesia pentru care au primit diploma în doi ani de la terminarea facultății.

In cadrul unei conferinte de presa prilejuita de cea de-a VII-a Conferinta Nationala a Cercetarii Stiintifice din Invatamantul Superior (CNCSIS), ministrul educatiei si cercetarii, Mircea Miclea, a apreciat la circa 50-60 de milioane de euro factura pe care indirect o plateste Romania ca urmare a emigrarii absolventilor de studii superioare. Suma reprezinta o estimare a investitiilor facute de contribuabilii romani in pregatirea cercetatorilor, dar pierderea poate fi usor multiplicata daca ne gandim la beneficiile pe care acestia le-ar fi putut educe societatii.


Deja la cote inalte, migratia romaneasca ar putea cunoaste o crestere in urmatorii ani, ca urmare a liberalizarii circulatiei dupa aderarea la Uniunea Europeana si a cererii de forta de munca de pe piata comunitara. Specialistii au o cota semnificativa in fluxul emigrantilor romani. Justificarile nu sunt greu de gasit in nevoia de afirmare profesionala in conditiile gerontocratiei autohtone, in dorinta unui standard de viata incomparabil mai ridicat sau in dezamagirea fata de ritmul lent al schimbarilor din tara.

In ciuda unei schimbari de mentalitate, specialistii raman mai sensibili la argumentele simbolice (decat la cele strict financiare), cum sunt recunoasterea meritelor, conditiile de dezvoltare individuala, participarea la un circuit activ al ideilor. In timp, exista pericolul neacoperirii necesarului intern de competente, al diminuarii potentialului de dezvoltare al tarii. De asemenea, poate fi pierdut contactul cu domeniile de top ale cunoasterii, daca unele calificari nu apar sau sunt slab reprezentate pe plan intern. Totusi, emigratia poate fi un factor de progres si pentru tara de origine, prin furnizarea de informatii de ultima ora si prin asimilarea de cunostinte teoretice si organizatorice de catre cei dispusi sa se intoarca.

Consiliul National al Cercetarii Stiintifice din Invatamantul Superior este principala institutie prin care se finanteaza cercetarea stiintifica in universitetile din Romania, precum si studiile postuniversitare. CNCSIS este organ consultativ al Ministerului Educatiei si Cercetarii, exprimand totodata punctul de vedere al comunitatii universitare in ceea ce priveste politica cercetarii stiintifice. CNCSIS asigura interfata intre comunitatea stiintifica universitara si Ministerul Educatiei si Cercetarii care reprezinta Guvernul, in procesul de alocare a fondurilor pentru cercetare in universitati si evaluare a perfomantei in domeniul cercetarii stiintifice.

Infiintarea Consiliului National al Cercetarii Stiintifice din Invatamantul Superior la sfarsitul anului 1994 a constituit o parte esentiala a reformei invatamentului superior. CNCSIS are misiunea de a proiecta si materializa strategia care se asigure un inalt nivel de performanta a cercetarii stiintifice din invatamant si a cercetarii fundamentale in domenii specifice in context national si international, raspunzand necesitatii de dezvoltare intelectuala si profesionala. CNCSIS actioneaza pentru promovarea calitatii in invatamant si cercetare, pentru modernizarea si eficientizarea bazei materiale a cercetarii stiintifice din universitati si pentru alocarea eficienta si transparente, pe baza de competitie, a fondurilor destinate cercetarii stiintifice. Consiliul promoveaza un management eficient al activitatii de cercetare, intareste dimensiunea cooperarii internationale, creeaza un climat de incredere si cooperare intre universitati si alte institutii, bazat pe transparenta decizionala. Nu in ultimul rand, consiliul evalueaza rezultatele cercetarii stiintifice si ale centrelor de cercetare.

Din anul 1995, CNCSIS organizeaza si deruleaza anual competitia pentru programul de granturi pentru cercetare, finantate din bugetul de stat. Sunt oferite granturi pentru tinerii cercetatori (cele mai multe din numarul total de proiecte depuse), pentru tinerii doctoranzi, pentru cercetarea stiintifice de tip consortiu. Din 2004 nu au mai fost scoase la concurs granturi pentru echiparea laboratoarelor, considerandu-se ce acestea nu au avut rezultatele scontate.

Incepand cu anul 2000, CNCSIS acorda anual, la nivelul fiecerei comisii de specialitate, cate un premiu „OPERA OMNIA”, care onoreaza personalitati remarcabile din cercetarea stiintifica universitara, si cate un premiu IN HOC SIGNO VINCES pentru recompensarea performantelor deosebite ale tinerilor cercetatori.

Se impune identificarea cauzelor care au condus la rezultate neconcludente in activitatea de cercetare stiintifice din universitati si corectarea acestora:

Subfinantarea cercetarii universitare poate reprezenta una dintre cauzele care, in mod explicit poate fi enuntata, desi in perioada 1997-2004 au fost alocate peste 50 de milioane de dolari numai pentru restructurarea cercetarii stiintifice in universitati. Un element esential pentru obtinerea unor rezultate semnificative in cercetarea stiintifica si invatamant il constituie existenta tinerilor asistenti, preparatori si doctoranzi cu frecventa. Atractivitatea invatamantului si a cercetarii pentru cei mai talentati absolventi este din ce in ce mai redusa, catedrele universitare fiind, in aceste conditii, depopulate. Cei mai talentati absolventi parasesc tara in cautarea unor locuri de munca mult mai bine platite in strainatate sau pentru continuarea studiilor in centre care ofera conditii mai bune decat cele din tara.

Incarcarea cu norme suplimentare a cadrelor didactice in conditiile unui deficit real in procesul didactic constituie un alt element care contribuie la obtinerea unor rezultate slabe in cercetarea stiintifica universitara.

Tratarea cercetarii stiintifice ca o activitate la alegere, fare stipularea in statutul cadrelor didactice universitare a obligativitatii, a determinat o scadere a interesului pentru cercetarea stiintifica in conditiile in care criteriile de promovare nu sunt suficient de stimulative pentru o sustinuta si performanta cercetare stiintifica.

Formarea tinerilor cercetatori prin programe de pregatire de masterat si doctorat nu beneficiaza de o legislatie stimulativa, coerenta, care sa promoveze calitatea lucrarilor de disertatie si a tezelor de doctorat prin lucrari publicate in reviste cotate ISI.

Lipsa unor centre / institute puternice de cercetare in cadrul universitatilor cu personal dedicat activitatilor de cercetare si a unei baze materiale performante pentru cercetare a contribuit, de asemenea, la rezultatele slabe obtinute de universitati in activitatea de cercetare stiintifica.

Mentalitatea invechita a multor cadre didactice in raport cu eforturile ce trebuie depuse pentru atragerea de resurse financiare pentru cercetare si asigurarea unei calitati inalte a rezultatelor cercetarii reprezinta o alta cauza importanta a competitivitatii reduse a proiectelor depuse de multe cadre didactice.

Lipsa unor strategii privind dezvoltarea cercetarii stiintifice in universitati si alinierea acesteia la cerintele integrarii in aria europeana a cercetarii, slaba valorificare a potentialului uman si a bazei materiale pentru dezvoltarea inovarii reprezinta, de asemenea, elemente care genereaza insuccese in competitiile rationale si internationale.

Lipsa unui sistem riguros de evaluare a performantelor cadrelor didactice si de stimulare a tinerilor pentru cercetarea de excelenta.

Inexistenta unui cadru legislativ coerent pentru sustinerea unor centre performante de cercetare si a unui sistem stimulativ pentru tinerii talentati.

Analiza si evaluarea rezultatelor cercetarii stiintifice reprezinta elemente esentiale pentru stabilirea prioritatilor si a directiilor de dezvoltare ale universitatilor, in concordanta cu cerintele privind dezvoltarea cunoasterii.

(articol publicat in revista Constructii civile si industriale, iunie 2005)

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica