rss
rss
rss

Domeniul în care se desfăşoară cea mai importantă componentă a procesului de demitizare, istoriografia, aduce cu sine o distincţie importantă ce trebuie făcută între acest proces şi procesul demistificării. Necesitatea restabilirii adevărului istoric (adică a demistificării) apare ca un imperativ după 1989, ca urmare a intervenţiei brutale a politicului în acest domeniu, în timpul regimului comunist.
Apartenenţa inevitabilă a oricărui istoric la un sistem de gândire, la o cultură şi la anumite convingeri determină un anume grad de mitizare involuntară a istoriei, însă, în cazul regimului comunist este evidentă o falsificare programată, fără subtilitate, pe alocuri, a istoriei în acord cu filosofia istorică profesată de această ideologie. Este motivul pentru care, un grup de istorici români, din câteva centre universitare importante, a semnat încă din 24 decembrie 1989 un Apel al istoricilor români [101], care susţinea restaurarea tradiţiei istoriografice româneşti şi condamna discreditarea disciplinei în anii regimului comunist: „Sub aparenţa unui naţionalism demagogic, am fost rupţi de lume şi învrăjbiţi sistematic între noi, adevăratele valori naţionale fiind falsificate, ascunse, distruse.” [102]

În privinţa demistificării, istoricii păreau, cel puţin la prima vedere, a fi unanimi. Falsurile trebuiau corectate şi adevărul trebuia repus în drepturi. Problema demitizării a apărut cu întârziere, în bună parte ca urmare a unei utilizări destul de laxe a conceptului de mit, fie pentru falsuri evidente, credinţe eronate, sau pentru orice lucru, cât de mărunt, legat de care s-ar fi constatat o implicare emoţională sau a imaginaţiei. Decalajul cultural al României a făcut ca un curent important în istoriografia occidentală, care a stârnit controverse şi modificări de percepţie, mai cu seamă în deceniul şapte şi opt, să fie preluat cu întârziere şi (ca întotdeauna „într-un moment nepotrivit”) concomitent cu alte transformări majore din societate.

Este vorba de focalizarea pe problemele mentalului colectiv şi ale reprezentărilor sociale, consacrată de revista Annales d’histoire économique et sociale, fondată în 1929 de Lucien Febvre şi Marc Bloch. Un număr important de istorici reputaţi au aderat la această mişcare, preocupându-se de organizarea percepţiilor trăitorilor unei epoci, mai mult decât de eroismul unor personaje emblematice, sau de dramatismul evenimentelor cruciale: F. Braudel, J. Le Goff, G. Duby, R. Mandrou, M. Vovelle, H. Dyserinck, R. Chartier, Walter Ong. Fie că s-au ocupat de istoria propriu-zisă sau de istoria culturii, aceştia au marcat o „democratizare” a câmpului cercetării, prin privilegierea mentalităţii şi imaginarului. Acest curent, care pătrunsese chiar şi în Uniunea Sovietică în anii optzeci, nu a avut condiţiile de a se transforma într-o modă culturală, decât după 1989, când a fost îmbrăţişat ca o notă de modernizare a istoriografiei.

Dintre istoricii români care au adoptat în cercetarea lor această perspectivă, îi putem aminti pe Alexandru Duţu, care a studiat istoria mentalităţilor, încă dinainte de 1989, dar cu accent pe istoria literaturii şi a culturii, şi pe Al. Zub, a cărui muncă dusă cu asiduitate a vizat şi statutul istoricului în societate, istoria istoriografiei româneşti, încercând să corijeze distorsiunile şi deformările intenţionate. Practic, acestei sensibilizări faţă de mentalul colectiv nu i s-au putut sustrage nici cei mai conservatori dintre istoricii post-revoluţionari. Acestui curent i s-a adăugat şi pasiunea (şi ea sincronizată cu tendinţele europene) pentru istoria recentă şi pentru istoria orală, pentru evenimentele controversate precum perioada interbelică şi perioada comunistă. La Bucureşti s-a înfiinţat chiar un Institut Român pentru Istorie Recentă, care a promovat cercetările unor istrici tineri precum Marius Oprea sau Adrian Cioroianu.

Mediul intelectual a devenit permisiv şi pentru cercetători pasionaţi veniţi din alte domenii, precu Alex Mihai Stoenescu, pentru cercetări multidisciplinare de filosofia culturii, precum cele întreprinse de Adrian Marino, Sorin Antohi, Andrei Oişteanu, pentru studii axate pe problemele imaginarului (lucrarea Ruxandrei Cesereanu despre Imaginarul violent al românilor e doar un exemplu de ultimă oră). Personalităţi culturale diverse s-au consacrat prin strădania de a recupera memoria ultimelor decenii: seria de cercetări şi interviuri ale Laviniei Betea, în care se valorifică memorialistica înalţilor demnitari comunişti, seria evocărilor universului închisorilor comuniste, Închisoarea noastră cea de toate zilele, de Ion Ioanid. Istoria a încetat de a mai fi monopolul specialiştilor (dacă fusese vreodată), trecând în paginile revistelor şi în programele televiziunilor. Este inevitabilă aici amintirea admirabilului foileton televizat, Memorialul durerii, realizat de Lucia Hossu-Longin sau organizarea Memorialului de la Sighet, coordonată de Ana Blandiana.

Istoricul de numele căruia este legat procesul de demitizare în ultimul deceniu este Lucian Boia. Cu o perseverenţă remarcabilă, Lucian Boia supune examenului critic aproape tot ce ţine de mentalul colectiv al românilor. De la mitologia comunistă, analizată prin prisma scientismului secolului XIX, la mitologia naţionalismului, la mitul democraţiei şi aşteptările milenariste, totul este analizat şi disecat fără reţineri. Cărţile sale s-au răspândit ca o undă de şoc, mai cu seamă în rândul celor ce nu aparţineau strict breslei istoricilor, stârnind de la nedumerire, la admiraţie sau contestare violentă.

Succesul istoricului Lucian Boia (întrucât, chiar şi atragerea atenţiei atâtor oponenţi poate fi considerată un succes) se datorează, probabil şi talentului său scriitoricesc, modalităţii de directe de adresare, tonului dezinhibat, voit provocator pe alocuri, condimentat cu ironii surprinzătoare şi epurat de rigorile limbajului ştiinţific. Rescrierea istoriei naţionale, în comparaţie cu istoria propagandistică a perioadei comuniste a fost primită chiar cu entuziasm de unii: „În sfârşit ! În sfârşit a apărut cel dintâi examen critic radical şi sistematic al culturii române de astăzi.” [103] La celălalt pol se regăsesc istoricii epocii de aur, regrupaţi în jurul gazetelor nostalgic extremiste, I Ardeleanu, Mircea Muşat, I Pătrănoiu, şi un şir nesfârşit de politicieni care acuză caracterului periculos al unui act de lezare a demnităţii naţionale. Chiar după relativa stingere a controverselor, la comemorarea lui Eminescu din ianuarie 2004, ministrul culturii, Răzvan Theodorescu (el însuşi istoric) încerca eliminarea într-o notă de subsol a scrierilor demitizatoare ca „încercări inconştiente ale unor frustraţi fără operă“.

Tipul de discurs istoriografic inaugurat de Lucian Boia a făcut în scurt timp prozeliţi, din păcate din ce în ce mai puţin atenţi la nuanţe. Apărător hotărât al statutului istoricului în societate, Ioan-Aurel Pop a taxat cu promptitudine proliferarea unui mod de a face istoria considerat mult prea facil şi înclinat către latura senzaţională: „Cu voia sau fără voia profesorului Boia, s-a format o pleiadă de „istorici”, care nu au prelucrat şi publicat niciodată un izvor istoric, dar care caută de zor şi descoperă „mituri” te miri unde, din neolitic până astăzi, cu un elan demn de o cauză mai bună“. [104]

Lucian Boia contestă eticheta de „demolator de mituri” ce i se atribuie, susţinând că nu încearcă o relativizare a istoriei naţionale sau o anulare a miturilor fundamentale, ci o reinterpretare critică a acestora din perspectivă istoriografică: „Noi nu ne războim cu miturile fondatoare. Fiecare naţie le are pe ale sale şi le cultivă cu grijă“. [105] Intenţiile declarate ale autorului merg mai cu seamă în direcţia unei nuanţări a faptelor ce au fost deformate de imaginarul colectiv din comandamente ideologice sau în mod involuntar.

Ioan-Aurel Pop, cel mai acerb critic al demersului lui Lucian Boia, se declară de acord cu necesitatea rediscutării critice a istoriei naţionale, dar este un adversar declarat al oricărei forme de relativizare a trecutului, în care vede o subminare a menirii istoricului în societate. În replică la de acum celebra Istorie şi mit în conştiinţa românească, cel mai tânăr membru corespondent al Academiei scrie un volum cu un număr dublu de pagini în care atacă aproape paragraf cu paragraf cele scrise de istoricul bucureştean. Deşi aduce unele precizări pertinente, cartea îşi ratează ţinta principală, întrucât nu neagă necesitatea demersului critic, contestând doar radicalismul său. În plus, argumentele aduse în discuţie contestă premisele autorului dintr-o altă paradigmă, întregul capitol introductiv, deşi bine documentat, fiind scris sub imperiul perplexităţii în faţa constatării că există autori care pot gândi lumea într-un mod diferit.

Ioan Aurel Pop realizează o lăudabilă pledoarie în favoarea misiunii istoricului în societate pe care o vede aşezată sub semnul căutării necontenite a adevărului, în timp ce Lucian Boia este mai interesat de rolul jucat de imaginar în modelarea realităţii. Graniţa fixată de Ioan Aurel Pop între istorici, ca singurii calificaţi să se exprime pertinent în problemele trecutului, şi nespecialişti, este una rigidă, în vreme ce Lucian Boia este mai fericit să constate că personalităţi din cele mai diverse domenii, indiferent de valoarea operei lor, pot influenţa mentalitatea unei colectivităţi în unele probleme punctuale. Lucian Boia vede istoricul ca pe un personaj captiv al propriilor sale scheme de gândire şi influenţat de interese, care construieşte aproape o ficţiune de fiecare dată când oferă propria sa versiune asupra trecutului. Ioan-Aurel Pop, pe de cealaltă parte, îşi mărturiseşte nostalgia pentru o istorie exemplară, magistra vitae, şi vede în efortul de compatibilizare a istoriei naţionale cu procesul de modernizare şi de integrare europeană o abdicare de la misiunea fundamentală a istoricului, apropierea de adevăr.

(inapoi la Cuprins)


[101] Printre semnatari, istorici ai antichităţii (MD Pippidi, P. Alexandrescu), medievişti (D. Prodan, S. Jako, Ş. Papacostea, Andrei Pippidi, Şt. Andreescu, Şt. S. Gorovei) contemporaneişti (V. Moisuc), sociologi ai istoriei (HH Stahl), sau istorici ai culturii (Al Zub, P Teodor)
[102] Apud Al. Zub, Schimbare politică şi istoriografie, în vol. Psihosociologia schimbării, Adrian Neculau, Gilles Ferreol (coord.), Ed. Polirom, 1998, p. 28
[103] Mircea Iorgulescu, În sfârşit!, în Dilema 15 -21 august 1997
[104] Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 349
[105] Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, 2002, p. 178

Motto: „Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi mai chinuitoare decât aceea de a afla mai degrabă în faţa cui se cuvine să se plece până la pământ” (F.M. Dostoievski)

Capitolul 2

Evoluţia peisajului mitologic românesc în a doua jumătate a secolului XX

Imaginea hărţii Europei, prin mijlocul căreia trece o linie roşie, care împarte România urmărind conturul arcului carpatic, pe coperta a patra a best-seller-ului lui Huntington, a inflamat spiritele şi a readus în atenţie teza complotului internaţional antiromânesc. Între timp, însă, a devenit o uzanţă să se vorbească, atunci când se doreşte descrierea României, despre opoziţii şi contraste. Linia de falie s-a mutat, treptat, de pe hartă, în interiorul fiecărei comunităţi, despărţind, mai mult sau mai puţin tranşant, indivizi, şi de aici în minţile oamenilor.

Problema naturii conflictual-eterogene a conştiinţei româneşti are o tradiţie veche, de vreme ce şi Rădulescu-Motru foloseşte contrastele pentru a descrie „psihologia poporului român“. Fireşte, aceasta poate fi o ieşire facilă din capcanele unui proiect mult prea ambiţios, o modalitate de a lăsa în suspensie categorizările la care demersul în sine ar fi împins. În fond, a spune despre cineva că este, deopotrivă harnic şi delăsător e doar un alt mod de a spune că nu e nici una nici alta, sau că nu se poate afirma riguros că ar fi în vreun fel. Lucrarea de faţă nu îşi propune să descrie mentalitatea sau psihologia românilor, ci se focalizează asupra procesului deconstrucţiei mitologice din anii ce au urmat după decembrie ’89, cu o atenţie deosebită asupra rolului comunicării sociale în acest proces.

Premisa principală a acestei lucrări este că în perioada ce a succedat Revoluţia, preţ de un an sau mai mult, în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecăruia, populaţia României a fost supusă unei adevărate epuizări mitogenetice, care a condus în anii următori la un impas de profunzime al capacităţii de a mai genera fantasme şi iluzii colective. Aceasta este perioada în care s-au clarificat profilurile mai multor mitologii eterogene care folosesc straturi succesive ale memoriei sociale. Este vorba de un torent al funcţiei mitogenetice care a preluat cele mai diverse mitologeme istorice concomitent cu altele de ultimă oră. Acest fenomen este, credem, responsabil pentru starea de dezolare şi de derivă spirituală a ultimului deceniu, pentru care stau mărturie numeroase studii de psihologie socială, în mai mare măsură decât dramatica prăbuşire a unui sistem de valori cultivat vreme de jumătate de secol. Pur şi simplu, mitologiile spontane ce au însoţit Revoluţia şi au succedat-o s-au dovedit prea fragile pentru a dura, iar transplantul unor sisteme valorice străine e pus, pentru moment, sub semnul întrebării.

Din punct de vedere metodologic, am optat pentru o abordare a fenomenului din perspectiva marketingului politic. Temele mitologice pot fi considerate produse necesare atât emiţătorilor organizaţi, lideri şi structuri politice, cât şi receptorilor, grupaţi după diverse criterii. Pentru unii, valoarea acestui produs stă în capacitatea de a fi sursă de coeziune şi de legitimitate, iar pentru alţii, în organizarea devoţiunii, în confortul psihic al sentimentului apartenenţei.

În cartea sa de răspuns la Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ioan Aurel Pop îl acuză pe Lucian Boia de a fi abdicat de la principiile profesiei de istoric, luând în calcul fără un criteriu exact surse uşor de discreditat, cum ar fi scriitori sau politicieni diletanţi în ştiinţa istoriografică. Dar aceasta e o dispută care se poartă pe un teren restrâns şi exclusivist (asupra căreia vom reveni). Comunicarea socială se desfăşoară după alte reguli decât mersul ideilor în lumea academică. Pentru modelarea opiniei publice, un film regizat de Sergiu Nicolaescu poate avea mai mult succes decât cel mai doct dintre tratatele istorice, un spectacol umoristic sau o caricatură, poate furniza mai multe informaţii cu privire la o orientare politică decât o platformă program sau un text constituţional. Această precizare ne îndeamnă şi la circumspecţie. Trăim într-un univers de simboluri, înconjuraţi de o atmosferă de natură culturală, deci va trebui să alegem dintre nenumăratele idei, imagini grăitoare sau naraţiuni revelatoare de mistere, pe acelea susceptibile de a se constitui în linii de forţă ale unui destin, acele fantasme capabile să subjuge şi să instige la un anumit gen de atitudine.

Deşi ocupă o pondere considerabilă din spaţiul public, vedetele nu au persistenţă în memoria colectivă în care sunt reţinute după o perioadă mai îndelungată doar figurile oamenilor de stat. [56] O explicaţie ar fi că vedetele se pot remarca prin trăsături insolite, excepţionale, de unicat, care invită la evaziune prin fantazare, în vreme ce figurile politice au trăsături arhetipale unificatoare, îndeamnă la acţiune şi răspund unor nevoi comune tuturor. Timpul va spune dacă lucrul acesta va rămâne valabil şi în mileniul abia început, sub asaltul industriilor imaginarului travestit în divertisment şi în condiţiile apropierii dintre cele două tipologii, ale vedetei şi ale politicianului.

Pentru a înţelege organizarea disputei mitologizare-demitizare, este nevoie de o cunoaştere a ţintelor vizate, ceea ce reclamă o prezentare, dacă nu exhaustivă (ar fi o himeră) cel puţin acceptabilă pentru a putea fi utilizată, a peisajului mitic românesc, la momentul decembrie 1989. O enumerare a miturilor care fie existau, fie s-au creat, ori s-au prăbuşit ulterior, ar fi pe cât de laborioasă, pe atât de contraproductivă. În plus, ar aduce riscul unei extinderi necontrolate a sferei mitului prin anexarea un simboluri secundare sau fără circulaţie, a unor legende urbane, etc. Conştiinţa mitică nu operează cu astfel de colecţii de povestiri care să poată fi răsfoite rând pe rând, ci este mai curând un conglomerat mobil care acumulează simboluri şi informaţii din exterior, acceptând surse eterogene pe care le reinterpretează în permanenţă. Mai corect ar fi să vorbim despre existenţa unor constelaţii mitice pe care le vom separa din nevoia unei sistematizări.

Dacă ar fi să definim ideologic regimul răsturnat în 1989, caracterizarea ca naţional-comunist s-ar impune de la sine. Coloratura locală de despotism oriental nu trebuie să ne înşele să îl scoatem în afara clasei totalitarismelor secolului XX, adică a programelor ample de reformare a societăţilor, care s-au oferit ca răspuns la drama modernităţii. Răspunsul totalitarismelor la provocarea modernităţii este o ofertă de soluţionare a tuturor problemelor vieţii în condiţiile în care credinţa nu mai este considerată ca o soluţie rezonabilă. De unde decurge că în codul său genetic şi acest totalitarism particular avea înscrisă tendinţa de a acapara nu doar toate sursele de putere dar şi toate sursele de putere simbolică, de a acapara întreg spaţiul mental al societăţii.

Pentru analiza mitologică nu are importanţă că foarte multe elemente nu fac parte din proiectul iniţial al utopiei sau că s-a produs chiar o alterare de substanţă a utopiei marxiste. Chiar dacă ceauşismul oferă numeroase exemple de înapoiere, mai important este că el nu mai poate renunţa la nota de modernitate a totalitarismelor: pentru aceste sisteme mitologia e monopol de stat (monopol preţuit chiar mai mult decât cel asupra violenţei organizate). Ceea ce înseamnă că orice element mitic, odată acceptat în corpusul mitologiei de partid şi de stat de cei aflaţi în poziţiile de comandă, devine obligatoriu şi pentru ultimul cetăţean, indiferent că respectivul mitologem nu se regăsea în utopia marxistă. Cel ce trăieşte într-o ţară care experimentează totalitarismul nu are libertatea ignoranţei pe care o are un supus al unui absolutism medieval, ci este dator dacă nu să creadă, cel puţin să arate public că şi-a armonizat gândirea cu „linia Partidului”. Deci la momentul 1989 însuşirea mitologiei naţional-comuniste era o obligaţie a tuturor românilor, căreia nu i se puteau sustrage nicăieri în spaţiul public. A vorbi despre caracterul rudimentar anacronic al ceauşismului [57] este corect, dar înseamnă, dacă ne oprim doar aici, a-l descrie ca mai puţin decât este.

În momentul răsturnării sale, ceauşismul se prezenta ca o cvasi-ideologie fără adepţi, pe care doar două persoane se arătau dispuse să o susţină în mod public. Produsul simbolic Nicolae Ceauşescu nu mai avea căutare (sau piaţă de desfacere) pentru că nu mai oferea satisfacţiile pe care orice adept le aşteaptă de la un produs din clasa miturilor. Dar ceea ce scăpau din vedere revoluţionarii care, pe cale de consecinţă hotărâseră să îl concedieze din istorie, era faptul că, deşi inovaţiile de ordin personal pe care Ceauşescu le-ar fi putut revendica erau neglijabile, la baza acestui produs simbolic se găseau două constelaţii de mitologie politică de neegalat ca forţă de atracţie şi logevitate: comunismul şi naţionalismul. Iar Nicolae Ceauşescu avusese la dispoziţie un sfert de veac pentru a-şi reclama proprietatea asupra acestor două conglomerate. Nu numai că el beneficiase de resurse mediatice la care niciun alt actor politic nu avusese acces, dar în tot acest interval niciun alt român nu afirmase public că el ar fi mai nimerit şi mai capabil să ducă România în Paradisul comunist şi niciun alt român nu se manifestase în postura de concurent al lui Nicolae Ceauşescu pe segmentul de piaţă al naţionalismului. De unde rezultă că, ori de câte ori nevoile spirituale care fac imperios apelul la cele două conglomerate mitice amintite vor reveni în actualitate, cel care în ochii publicului este consfinţit ca proprietarul lor de drept – pentru că şi le-a înregistrat ca marcă personală – nu va putea fi ignorat.

O componentă, probabil cea mai sistematică, a procesului de demitizare de după ’89 o constituie atacarea deliberată a acestei mitologii bipolare a „vechiului regim”. A doua componentă, mai puţin organizată, o constituie erodarea mitologiilor concurente nou apărute sau, mai corect, redescoperite.

(inapoi la Cuprins)


[56] Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 4.
[57] Istoricul Florin Constantiniu descrie inspirat şi precis regimul Ceauşescu ca pe o „dinastie comunistă".

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica