rss
rss
rss

În urmă cu aproximativ 2.500 de ani a avut loc una din cele mai faimoase înfruntări din istorie, pasionantă nu doar pentru cei ce au ca hobby strategia militară. Bătălia de la Termopile e semnificativă ca întâlnire dintre două lumi, între orientul absolutist și viitoarea civilizație europeană, cu aspirații democratice. Paradoxul acestei lupte face ca Grecia antică să fi rămas în mentalul european pentru invențiile sale culturale și politice din înfloritorul secol al lui Pericle, deci pentru democrația ateniană. Dar supraviețuirea acestor idei și unitatea ulterioară a grecilor au fost posibile tocmai prin sacrificiul spartanilor, a căror cultură militară și anti-democratică era privită cu oroare de atenieni.

Și despre războaiele dintre greci și persani am putea spune că erau niște războaie punice, după denumirea consacrată a luptelor duse de romani împotriva cartaginezilor. Și asta pentru că avea un scop punitiv, adică de pedepsire, nu neapărat de cucerire.

Conform ritualului oriental, persanii cereau supunerea unui stat inamic cerând pământ și apă, cu titlu de ofrandă, ca un simbol că întreg pământul acelei cetăți devenea supus împăratului persan. Ritualul e menționat și de Eminescu în Scrisoarea a III-a, când îl amintește pe marele împărat persan Darius, fiul lui Istaspe, care trecuse Dunărea cu armatele sale: „Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit și-n țara noastră, de-au cerut pământ și apă.”

O revoltă apărută în Ionia, fost teritoriu grecesc, cucerit de persani, a fost susținută de orașul stat Atena, care astfel calcă granița imperială, înfuriindu-l pe împăratul persan Darius. Răspunsul persan a fost o invazie, încheiată cu bătălia de la Maraton. A fost pentru prima dată când grecii i-au învins într-o mare bătălie pe persani, a căror putere părea de necontestat. După această bătălie istorică, s-a născut și legenda populară a soldatului de la Maraton, care aleargă distanța probei olimpice moderne cu același nume, de circa 40 km, pentru a striga „Am învins!”, înainte de a muri de epuizare. Istoricii moderni cred că două evenimente au fost contopite în imaginația populară. Înainte de bătălie, un soldat pe nume Filipide a fost trimis să ceară ajutor, străbătând pe jos și în mare grabă distanța de 225 km dintre Atena și Sparta. Iar după bătălie, falangele victorioase au străbătut tot pe jos, distanța de circa 40 km dintre Maraton și Atena, mărșăluind cu armura, scutul și sulița în mână. Cea mai faimoasă construcție a Greciei antice, Partenonul, a fost și el ridicat în cinstea victoriei de la Maraton, fiind un templu al zeiței Atena, construit pe dealul Acropole.

Imperiul persan fusese unificat pentru prima dată de legendarul rege Cirus, și se întindea din India până în Egipt, având ca nucleu teritoriul actual al Iranului. (Deși sunt astăzi musulmani fervenți, iranienii nu sunt arabi, ci persani, vorbind limba persană.) Deși grecii îi numeau barbari pe mai toți străinii, ale căror limbi nu le înțelegeau (barbar vine de la onomatopeea bar-bar-bar, care descrie o asemenea limbă de nepătruns), imperiul persan era mai avansat tehnologic în multe privințe decât al grecilor. Iar cultura lor era una tolerantă și destul de sofisticată. Mai ales conducătorii imperiului erau persoane cultivate, pregătite vreme îndelungată cu tratate de istorie și filosofie.

Un astfel de monarh absolut, Xerxes, urmașul lui Darius, își face din pedepsirea grecilor principalul obiectiv „de politică externă”. Armata pe care o adună el e greu de estimat, pentru că limbajul istoriografic antic nu e departe de cel poetic. Estimările variază între câteva sute de mii (probabil 300.000) și două milioane (cifră total absurdă). E limpede însă că efectivele grecilor erau numeric inferioare, undeva pe la 7.000 de soldați.

Pentru a nu mai da ocol Mării Negre, persanii construiesc un pod de peste 1 km, format din 700 de corăbii ancorate. Răspunsul grec a fost organizara a două fronturi: unul maritim, cu o flotă, condusă de bravul general Temistocle, și unul terestru, unde baza o reprezentau armatele spartane, conduse de regele Leonidas. Înainte de confruntare, negociatorul persan amenință cu numărul armatelor: „ploaia noastră de săgeți va întuneca pământul”. „Atunci, vom lupta la umbră”, răspunde emisarul grec.

Inferioritatea numerică avea să fie suplinită de alegerea excelentă a locului confruntării, singurul punct prin care se putea trece pe uscat dinspre nord, în sud. Termopile era o trecătoare, formată de un munte foarte abrupt și țărmul mării, un dezavantaj pentru o armată masivă. Cei 300 de spartani, conduși de Leonidas, erau corpul de elită al aliaților greci. Viața spartană era legendară pentru duritatea ei: încă de la naștere se practica eugenia, excluderea noilor născuți, care nu corespundeau fizic. Copiii creșteau într-un regim miliar, departe de părinți, cu ritualuri de inițiere care includeau biciuirea și obligația de a omorî un sclav prin ștrangulare. Nici pregătirea împăratului persan Xerxes nu era tocmai blândă, incluzând o probă de luptă față în față cu un leu.

Sacrificiul eroic al celor 300 de spartani, ajutați de un grup mai numeros de luptători de pe insula Thesbia, avea să intre în legendă, fără a putea să împiedice cotropirea și incendierea Atenei de către Xerxes. Dar avea să fie semnalul unității lumii grecești, și înfrângerii ulterioare a Imperiului Persan.

Scriitorul german Gunter Grass a publicat în ziarul Sueddeutsche Zeitung un poem cu referire la evenimentele actuale din politica internațională, respectiv amenințarea cu un atac armat împotriva Iranului. Poemul e intitulat Ce trebuie spus și poate fi citit în original aici, sau într-o traducere engleză aproximativă, aici.
În poemul, cu un subiect neobișnuit de „prozaic”, autorul romanului „În mers de rac” acuză Occidentul de ipocrizie și spune că e necesar să spună ceea ce crede, chiar și la bătrânețe și „cu ultimele picături de cerneală”, pentru a opri o crimă, care s-ar putea petrece. În poem, Gunter Grass vorbește despre dubla măsură pe care lumea intelectuală o aplică în evaluarea unor țări, în condițiile în care Israelul deține deja arme nucleare, iar Iranul este doar bănuit că ar putea utiliza viitoarea centrală energetică pentru a obține tehnologia necesară fabricării unor asemenea arme. Mai mult, Gunter Grass e revoltat și de implicarea țării sale, Germania, în înarmarea Israelului cu submarine nucleare.

Germania a furnizat deja trei submarine nucleare Israelului și va mai livra încă trei în anii următori. „Am putea fi furnizorii unei crime previzibile, ce nu poate fi ștearsă de scuzele obișnuite”. În debutul poemului, Gunter Grass spune că e conștient că orice poziție de acest tip (mai ales din partea unui german, despre care s-a descoperit că a făcut parte din Waffen SS în tinerețe) e pasibilă de ghilotina acuzației de antisemitism. Ziarul israelian Haaretz cataloghează însă poemul ca „mai curând patetic decât antisemit” și remarcă similitudinea de poziții dintre cea a lui Gunter Grass și a fostului șef al Mossad, Meir Dagan, care e, de asemenea, de părere că atacarea Iranului ar fi o mare eroare.

Hotnews publică un interviu cu un analist american de origine evreiască, despre iminența unui atac israelian în Iran.

De respectat poziția intervievatului, care, evreu fiind, dă dovadă de capacitatea de a judeca lucid conflictul. Nu e puțin lucru să observi că Iranul e extremist doar cât e și Israelul, că e o dictatură pragmatică (și cinică, aș adăuga eu, se bizuie pe un fel de Securitate coruptă, Gardienii Revoluției, nu pe mulahi (clericii cu barbă lungă, care apar la televizor și sperie Vestul). Sau să spui că amenințarea reală e doar în mintea unor politicieni.

”Iranul nu este o amenințare pentru Israel, SUA sau țările occidentale. Însă aceste state cred acest lucru. Iranul amenință puterea Israelului în regiune. O bombă iraniană (n.red. atomică) va forța Israelul să împartă hegemonia cu Iran, lucrul pe care israelienii nu vor să-l facă.
Statele Unite sunt trase în această situație încurcată din cauza alianței lor cu Israelul.
[..] regimul iranian este pragmatic și rațional. Israelul este la fel de extremist precum este Iranul.” (Richard Silverstein)

În interviu, analistul vorbește și despre o grupare rebelă, care încearcă slăbirea regimului lui Ahmadinejad, acționând ca un fel de avangardă a trupelor americano-israeliene. Am fost curios să caut, și iată ce zice Wikipedia:

“People’s Mujahedin of Iran (MEK) is a terrorist militant organization that advocates the overthrow of the Islamic Republic of Iran.”

O carte de vizită frumoasă pentru un aliat împotriva “axei răului”, presupun că își merită finanțarea pentru înarmare. Desigur, contribuabilul american trebuie să rămână cu impresia că dă bani pentru “the war on terror”….

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica