rss
rss
rss

Teoria intolerantă, care circulă zilele astea tot mai explicit, sună cam așa: Europa e o frumoasă insulă de civilizație, o cetate asediată de barbarii islamiști. Noi am greșit că am fost prea toleranți și ar trebui să le lăsăm naibi de principii și să luăm măsuri drastice, că uite, vin năvălitorii, pentru care nu contează valorile noastre.

Într-adevăr valorile noastre (euro-atlantice) sunt apă de ploaie acolo, pentru că așa le-au și tratat liderii noștri în ultimul secol. Apropo de exod: sunt peste 4 milioane de palestinieni refugiați ca urmare a Nakba (incluzând aici cei născuți în exil). Ei au trebuit să facă loc altor milioane de israelieni din Europa, pe care europenii i-au vrut plecați din țările lor. O problemă pur europeană, pusă în brațele arabilor de nobilii stăpâni ai principiilor și valorilor.

Lor li se adaugă multe zeci de milioane de musulmani, ale căror țări au fost făcute zob în războaie recente, pentru că oamenii cu principii și valori au descoperit valoarea petrolului. Și alte câteva sute de milioane din fostele colonii, pe care europenii i-au găsit săraci, sălbatici și cu resurse neexploatate, și i-au lăsat tot săraci, mai puțin sălbatici și fără resurse.

În geopolitică pare să funcționeze principiul concurenței din economie. Cât timp Vestul a avut competiție ideologică în Imperiul Sovietic, a produs câteva exemple strălucite de țări cucerite și apoi ridicate spectaculos: Japonia, Germania de Vest, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Hong Kong șa. Poate și Turcia intră pe listă ca efect pozitiv al occidentalizării.

După căderea URSS, Vestul a generat tot mai multe războaie sub stindardul nobil al valorilor civilizației sale, dar nici măcar un exemplu de reușită post-conflict nu poate fi dat. Mai mult, s-a îndepărtat el însuși tot mai mult de acel proiect: tortura atroce de la Abu Ghraib, asasinatele fără proces, sistemul global de supraveghere, exportul de corupție și jaful practicat prin sistemul financiar; eșecul rețetelor de dezvoltare din țările neinvadate militar. Prăpastia dintre principiile declamate și șansele reale ale migranților, inclusiv la a doua sau a treia generație.

Dar, da, e mai reconfortant pentru noi, ca europeni, să credem că totul a pornit lunile trecute, de la niște caricaturi.

Războiul din Afganistan, dus în ultimii ani de americani și aliații lor, nu poate fi înțeles fără conflagrația precedentă: invazia sovietică în Afganistan. Miza, la acea dată, era impunerea controlului în această țară înapoiată, prin intermediul unui guvern marionetă de comuniști, ghidați de la Moscova. Agresiunea împotriva Afganistanului a fost ultimul război al imperiului sovietic, soldat cu pierderi majore, 50.000 de soldați ruși și 1.000.000 de civili și soldați afgani. Situația jenantă pe plan extern, sentimentul eșecului și al neputinței, resimțit de cetățenii ruși au contribuit la accelerarea prăbușirii Uniunii Sovietice din interior.

Pentru Afganistan, contextul acestei invazii a scos la iveală o mișcare fundamentalist – musulmană, ce avea să respingă mai întâi comunismul, apoi capitalismul, ca importuri nedorite ale civilizației moderne. Talibanii au participat la mișcarea de rezistență, apoi au preluat puterea, instaurând un regim teocratic, de o duritate nemaivăzută, care a încercat impunerea unor filosofii de viață medievale în plină modernitate. Pe atunci, polii binelui și răului erau aproape inversați. Statele Unite au dorit să profite de slăbiciunea rivalului din războiul rece și au susținut fanatismul religios musulman ca legitim și ca metodă de motivare a unei rezistențe armate. Pe lângă dotarea cu armament și logistică, făcută discret cu miliarde de dolari, rămâne antologică vizita secretarului de stat Zbigniew Brzezinski în rândul așa numiților mujahedini (luptători musulmani pentru o cauză religioasă, în așa numitul război sfânt), pentru a-i asigura că luptă pentru o cauză justă. Din rândurile celor încurajați atunci de oficialul american se vo selecta mai târziu membrii mișcării talibanilor sau ai organizației teroriste Al Qaeda.

Războiul a izbucnit în anul în care în Iran, țară vecină, avusese lor Revoluția Islamică a lui Komeini, 1979. Pentru sovietici, teritoriul vast, arid, lipsit în mare parte de așezări umane și cu platouri himalayene inaccesibile, avea să se dovedească o capcană mortală, în care se vor împotmoli un deceniu, până în 1989, când vor accepta o retragere fără glorie. Nu mai puțin de patru președinți ai URSS se vor succede la putere în acest interval, trei dintre ei, secerați de bătrânețe. Era prima invazie a puterii comuniste în afara blocului de țări satelit, semnatare ale tratatului de la Varșovia, echivalentul comunist al NATO.

Vi-l prezint pe Abu Hamza al-Masri: jumătate rupt din filmele cu pirați, jumătate din evul mediu. Îi lipsesc un ochi și două mâini, uneori poartă bandaj peste ochiul lipsă și cârlig de metal peste ce i-a rămas din mâna dreaptă. Dar asemănările cu Jack Sparrow se opresc aici. La față, dacă-l vezi, aduce ori cu Pleșu ori cu orice preot de pe la noi. E cetățean britanic, dar nu i-a plăcut țara de adopție, pe care a asemuit-o fără nicio politețe cu un closet. S-a dus să se bată cu sovieticii în Afganistan, să fericească popoarele cu o orânduire de tip medieval, doar că mai pură și mai dreaptă.

Dușmanul lui: civilizația, de preferință occidentală, decadentă, ipocrită și moartă pe dinăuntru. „Ne urăsc pentru libertățile noastre”, cum ar fi spus Bush Jr. Ei bine, nu chiar, pentru că în cazul piratului nostru musulman, libertățile s-au cam terminat. Țara de adopție, care i-a dat cetățenie, Marea Britanie, i-a acordat dreptul la un proces lung și stufos, dar gata. Judecătorul a bătut cu ciocănelul în masă și a hotărât expulzarea. O să-l trimită pachet în Statele Unite, unde îl așteaptă o pedeapsă de închisoare pe viață.

Bine, bine, și ce-a făcut, mai concret? o să întrebați. Trebuie să fi făcut el ceva. Deși capetele de acuzare sună pompos, în esență, piratul fundamentalist a vorbit. Toate acuzele ce i se aduc la asta se reduc. A jignit, a instigat, a fanatizat, a corupt minți neștiutoare, a dus spre căi greșite, a determinat pe alții să acționeze. Dar în esență a vorbit, din amvonul (minbarul) moscheei unde oficia. Nu e mai puțin adevărat că și cuvintele pot ucide, că mulți dictatori nu fac altceva toată viața decât să țină discursuri și să dea ordine, deseori verbale. Prin definiție dictatorii se așează sau sunt așezați în fruntea unui sistem care e constrângător, în care ordinele nu se mai pot comenta, oricât de aberante. „În lumea liberă”, lucrurile ar trebui să stea puțin diferit, prin urmare distincția între cel care vorbește și cel care meșterește o bombă, inspirat de ce a auzit, nu se poate șterge. Pentru că al doilea are, pe lângă discernământ, căi de a se sustrage obedienței.

Lumea asta liberă a inventat relativismul și deconstructivismul. Cuvintele nu mai fac multe parale, pot fi demontate și întoarse pe dos, reinterpretate, simțite altfel. Nu înseamnă că acolo unde se demolează nu se și construiește, de pildă terorismul e acum un concept legislativ, care acoperă fapte și acțiuni, care anterior aveau alte nume, doar că acum se numesc așa și au mai mare greutate, se dau pedepse mai mari. Nu 10, nu 20, pe viață. Desigur că bărbosul ăsta o fi spus multe lucruri înfiorătoare (nu l-am auzit vorbind), dezgustătoare, lucruri periculoase, iresponsabile și pline de ură. Fix genul ăla de lucruri, care pun la grea încercare limitele libertății de exprimare. Dar problema rămâne, justiția hotărăște că un cetățean occidental trebuie închis tot restul zilelor undeva, pentru ce a vorbit până acum. Ca alții să nu îl mai audă, să-l creadă și să treacă la fapte.

Specific terorismului e că are drept țintă nu atât persoanele pe care un atentat le ucide sau schilodește fizic, ci milioanele care, aflând, cad pradă stării de teroare. E o caracteristică pe care și justiția o are. Când trimite după gratii un om, nu o face numai ca să-l oprească să mai comită fapta din nou, nu doar ca să ofere o satisfacție simbolică victimelor, dar o face și pentru cei mult mai mulți, care află astfel că „s-a făcut dreptate”. Probabil că sentința are în cazul de față darul să descurajeze destui tembeli, care s-ar fi apucat la rândul lor să răspândească apeluri la ură și vărsare de sânge ori, și mai rău, să treacă la fapte. Dar poate la fel de bine să aibă efectul unui act de teroare juridică, prin care suntem înștiințați că glumele privind libera exprimare, drepturi garantate și absența tabuurilor încetează. Indiferent că folosești un bubuit de bombă sau un ciocănel de tribunal, important e ca mesajul să ajungă la cei de acasă și să se conformeze.

După spusele lui Frank Zappa, „politicienii nu sunt decât departamentul de divertisment al industriei de armament”. Pe firul logic, media nu mai decât răspândacul acestor programe de divertisment. Iar ordinul pe unitate primit lunile acestea e diabolizarea islamului. E un ordin ceva mai vechi, de câteva decenii, dar care are acum ca scop anularea oricăror remușcări pe care „omul alb” le-ar fi putut avea data viitoare când s-ar fi difuzat imagini cu localități bombardate, copii schilodiți și femei, care-și plâng rudele. Niciun război nu poate începe fără diabolizarea adversarului, fără a-l prezenta ca inuman și fundamental diferit de noi, iar viitoarele masacre ar putea trece mai ușor neobservate, dacă telespectatorului i s-ar aminti că ei nu sunt ca noi, sunt niște sălbatici, care își merită soarta.

Într-adevăr, ce poate fi mai diferit de noi o mulțime, gata să treacă la violențe și crime, pentru că a văzut un film? (Parcă am fi noi în 90, dar asta nu trebuia să-mi amintesc acum.) E drept că nu e modul în care mulțimile creștine ar reacționa la un film insultător și blasfemiator în mod prostesc. Dar nu sentimente de mândrie creștină vrea noua campanie să ne sădească în suflete, dacă ar fi așa, și-ar fi ratat ținta. Cum spuneam, scopul e diabolizarea țintei în anticiparea unui război.

Ce mi se pare interesant e cum coincid granițele acestei furii primitive cu granițele interesului geopolitic. Dacă povestea care ni se livrează ar fi adevărată, și primitivismul unei religii ar fi problema, granițele astea n-ar trebui să existe. Musulmanii ar trebui să fie la fel de furioși și de barbari și în Arabia Saudită și în Kuweit și în Qatar și în Emirate. Numai că, spre norocul nostru, al „occidentalilor” cu economii în pioneze și complet dependente de prețul petrolului, la celălalt capăt al țevii se întâmplă să se găsească musulmani de treabă, mai ușor de ofensat. Uite că saudiții, care nu permit femeilor să-și ia carnet de conducere, dar sunt parteneri comerciali de nădejde, nu-și ridică fustele albe în cap de enervare și nu alungă cumpărătorul din țară.

Bizar, dar furia pare a se răspândi fix în acele zone unde există capete de pod ale unor operațiuni secrete și militare. Ba în țări ca Pakistanul, unde există o ditamai clasa politică, dispusă la colaboraționism, dar și o întreagă generație de tineri radicalizați. Să fi ajutat și faptul că de ani de zile, cartierele acelor tineri fără mari perspective în viață, sunt sistematic bombardate cu drone? Din nou, coincidențe. Ba în țări deja invadate, cu trupe regulate, ca Libia, sau țări invadate neoficial de mercenari din Turcia și Arabia Saudită, cum e Siria. Și în Libia și în Siria operează și ipotetica Al Qaeda, vrăjmașul ăla suprem de pe vremuri, care acum e deja la al doilea război pe care îl luptă de partea „binelui”, a Americii eliberatoare. Și la ei furia e la cote de avarie. Parcă ne-am întors în anii 70-80, când Zbigniew Brzezinski îi vizita pe mujahedinii din Afganistan și le povestea cum Dumnezeu, dreptatea și America sunt de partea lor.

De asemenea, furia e ridicată în țări deja destabilizate, ca Egiptul, Tunisia, Yemen, Irak dar aproape inexistentă în țări unde nu există momentan interesul unei destabilizări, gen Turcia, Iordania sau țări de pe țărmul bogatei Mări Caspice. Și, în fine, culmea coincidenței, aproape nu există furie acolo unde sunt prea puține mijloacele de influențare a unor mișcări de protest, cum ar fi în regimul totalitar din Iran. Ce ghinion pentru povestea spusă de presă, să nu ai destui barbari, tocmai în țara luată deja în cătarea puștii (sau a rachetelor)!

În rest, lumea își vede de ale ei și constată cu dezolare că nu prea mai are bani. Bernanke anunță că va pompa dolari proaspăt tipăriți lună de lună în reumflarea bulei imobiliare. Economia americană practic nu mai merge fără perfuziile de la Rezerva Federală. Măcar să treacă de alegerile astea, să se realeagă socialistul Obama, și om vedea mai încolo, cu ce putem distra lumea. Tovarășii chinezi au probleme oarecum asemănătoare. Chiar și după raportările lor umflate, creșterea economică e cam moleșită, ba, colac peste pupăză, succesorul pregătit să preia Partidul Comunist a dispărut în neant. Nu mai știe nimeni nimic de el. Tinerii chinezi par și ei din ce în ce mai impacientați. Pentru divertismentul lor, Partidul a pregătit programe de detensionare și furie colectivă împotriva vecinului japonez. Banii (reali) sunt pe sfârșite deci și la americani și la chinezi, doar industria de divertisment și diversiuni își turează motoarele. Cum era scenariul ăla cu furtuna perfectă? Parcă se întrezărește ceva după perdelele de fum.

Creștinul care citește cartea de căpătâi a Islamului va fi uimit de frecvența și de tonul admirativ cu care sunt pomenite mai multe personaje biblice. În special pentru Iisus Hristos, Coranul menține un respect profund, socotindu-l cel mai important profet de până la Mahomed. Coranul neagă însă natura divină a lui Hristos, ca fiu al lui Dumnezeu, acuzându-i pe adepții săi că i-au denaturat ulterior mesajul.

Ideea de forță a Coranului e aceea a unui monoteism pur, Allah nefiind altul decât Dumnezeul recunoscut de evrei și creștini, de la Avraam încoace. De altfel, creștinii de limbă arabă folosesc tot numele Allah atunci când traduc Biblia.

170. „O, voi oameni! Trimisul v-a adus vouă Adevărul de la Domnul vostru, deci credeți și va fi mai bine pentru voi! Și dacă tăgăduiți, (tot) sunt ale lui Allah cele din ceruri și de pre pământ, iar Allah este Atoateștiutor și Înțelept.
171. O, voi oameni ai Scripturii! Nu exagerați în privința religiei voastre și nu spuneți despre Allah decât adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Său pe care El l-a trimis Mariei și un duh de la El. Credeți, așadar, în Allah și în trimișii săi. Și nu spuneți „Trei!”. Opriți-vă de la aceasta și va fi mai bine pentru voi. Allah nu este decât un Dumnezeu Unic. Slavă Lui! Să aibă el un copil?” (Coran, 4: 170-171, Surat An-Nisa)

După cum se poate vedea chiar din acest prim citat, apar aluzii cu privire la nașterea miraculoasă din fecioară, prin intervenția lui Dumnezeu, dar și două dogme creștine: viziunea din Evanghelia lui Ioan asupra Logosului – Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu – și menționarea explicită a Duhului Sfânt. Cum e de așteptat, Coranul neagă acestui duh caracterul de persoană a Sfintei Treimi. Exegeții musulmani, ca și cei evrei, de altfel, au dificultăți în a explica pluralul din textele proprii, care relatează Geneza:

7. Și le vom povesti Noi, în deplină cunoștință, căci Noi nu am fost (niciodată) absenți!
11. Noi v-am creat și v-am dat chip și le-am zis îngerilor: ”Prosternați-vă înaintea lui Adam!” Și s-au prosternat ei afară de Iblis, care nu a fost printre cei care s-au prosternat.
12. L-a întrebat: „Ce te-a oprit să te prosternezi, când ți-am poruncit?” A răspuns: „Eu sunt mai bun decât el! Pe mine m-ai făcut din foc, iar pe el l-ai făcut din lut!”
13. A grăit (Allah): „Coboară de aici, ca să nu te mai arăți semeț aici. Deci ieși afară și tu vei fi dintre cei vrednici de dispreț!”. (Coran, 7:11-13, Surat Al ‘A’Raf)

Demonologia și angelologia islamice sunt dintre cele mai bogate, completând cu exuberanța imaginarului arab corpul de învățătură mistică al creștinilor și iudeilor. Ca și în Biblie, Diavolul e prezent în momentele cheie sub două nume. Șeitan e autorul ispitirii din Grădina Raiului, fără a avea forma unui șarpe, o denumire care derivă cu siguranță din Satan. Omologul lui Lucifer e Iblis, îngerul care cade din propria trufie. Ca o inovație, Iblis nu cade pentru că aspiră să fie ca Dumnezeu, ci pentru că nu acceptă să admire omul, ultima creație a lui Dumnezeu. În versetele imediat următoare, Dumnezeu fixează și limitele în care acest înger căzut se poate manifesta, „fiind îngăduit” pentru a ispiti oamenii doar până la învierea acestora. Pe o treaptă inferioară a răului sunt tot felul de spirite – djini.

Ierarhiile îngerești au fost dezvoltate ulterior de teologii musulmani, în special de sufiți, dar iată exemple și de îngeri menționați de Coran:

98. „Acela care este dușman al lui Allah, al îngerilor Săi și al trimișilor Săi, al lui Gavriil și al lui Mihail să știe că Allah e dușmanul necredincioșilor!” (Coran, 2:98, Surat Al-Baqara)

De altfel, îngerul Gabriel e creditat a-i fi inspirat întregul Coran lui Mahomed, în timpul unei viziuni mistice.

Principalele povestiri ale Vechiului Testament (Tanacul evreiesc) sunt prezentate într-o formă succintă, ca pentru un public deja familiarizat cu ele.

26. „O, fii ai lui Adam! Noi v-am dat vouă straie care să vă acopere goliciunile, ca și podoabe. Dar veșmântul smereniei, acesta este cel mai bun! Acesta este (unul) dintre semnele lui Allah; poate că ei își vor aminti!” (Coran, 7:26)

Apar astfel mai toate personajele Vechiului Testament. Iată de pildă o mențiune interesantă pe marginea istoriei lui Cain și Abel (Qabil și Habi)

32. „De aceea am prescris Noi pentru fiii lui Israel că cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ, este ca și când i-ar ucide pe toți oamenii, iar cel care lasă în viață un suflet este ca și cum i-ar lăsa în viață pe toți oamenii.” (Coran, 5:32, Surat Al Ma’Ida)

La fel e rezumat și episodul Exodului din Egipt al poporului condus de Moise, împărțirea Mării Roșii, adorarea vițelului de aur și hrănirea miraculoasă. (Sura Al Baqara).
Dintre personajele Noului Testament sunt de asemenea menționate chiar și cele aparent secundare. De pildă Zaharia, preot levit ce slujea în templu, e vestit printr-un miracol de nașterea fiului său, Ioan Botezătorul:

39. „Atunci, l-au chemat îngerii, în vreme ce se ruga, stând în picioare, în templu, (zicându-i): „Iată că Allah ți-l vestește pe Yahya, care va adeveri un cuvânt al lui Allah. (Și el va fi) un bărbat nobil, neprihănit, un profet dintre cei evlavioși.” (Coran 3:39, Surat Al Imran).

La fel sunt pomeniți părinții Fecioarei Maria, Ioachim (Imran) și Ana. Mai mult, Coranul ține să protesteze împotriva defăimărilor cărora îi era supusă Fecioara Maria de tradițiile populare evreiești, ce se vor regăsi ulterior în cărți incluse în Talmud:

155. „(Noi i-am blestemat) din pricina încălcării legământului lor și necredinței lor în revelația lui Allah și uciderii de către ei a profeților pe nedrept. (…)
156. Și din pricina necredinței lor și a clevetirilor grele pe seama Mariei.
157. Și din pricina vorbelor lor: „Noi l-am omorât pe Mesia Isus, fiul Mariei, trimisul lui Allah!”, în vreme ce ei nu l-au omorât, nici nu l-au răstignit pe cruce, ci a fost făcut (cineva) să semene cu el! Cei care au avut păreri diferite în privința lui (Isus), au fost în îndoială (în legătură cu moartea lui); ei nu au avut conoștință sigură despre ea (moartea lui), ci doar au urmat unor presupuneri. De bună seamă nu l-au omorât.” (Coran, 4:155-157, Surat An Nisa)

Este posibil ca formula Mesia (Mântuitor) să fie preluată în lumea arabă fără deplină înțelegere. Sau, cum ar spune proverbul românesc, gura păcătosului adevăr grăiește. Dincolo de acest titlu asociat lui Iisus, e limpede venerația pe care Coranul i-o acordă, dar și refuzul de a accepta amestecul dintre Dumnezeu și creație.

42. „Îngerii au zis: O, Maria! Allah te-a ales și te-a făcut curată. El te-a ales peste femeile lumilor!”
45. „Îngerii au zis: O, Maria! Allah îți vestește un Cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa, fiul Mariei, măreț în această lume ca și în lumea de Apoi și unul dintre cei mai apropiați (de Allah).”
46. „El le va vorbi oamenilor din pruncie, la fel și când va fi bărbat între două vârste și va fi dintre cei evlavioși” (Coran, 3:42, Surat Al Imran)

Potrivit Coranului, Hristos se naște nu din intervenția Tatălui, ci prin simpla poruncă „Fii!”, devenind în mod explicit un nou Adam:

59. „Înaintea lui Allah, Isus este asemenea lui Adam, pe care El l-a făcut din lut și apoi i-a zis lui „Fii” și el a fost.” (Coran 3:59)

Urmează apoi un apel la înțelegere între creștini și musulmani („supuși”)

64. „Spune: O, voi oameni ai Scripturii, veniți la un cuvânt comun între noi și voi: să nu-L adorăm decât pe Allah, să nu-l asociem cu nimic, să nu ne luăm unii pe alții drept dumnezei, în afară de Allah. Apoi dacă ei vor întoarce spatele, spuneți-le: Mărturisiți (cel puțin) că noi suntem supuși!” (Coran 3:64)

Dacă islamul recunoaște minunile (inclusiv învierile unor persoane) și Înălțarea la cer a lui Hristos (fără episodul răstignirii și învierii), încă și mai surprinzător e episodul celei de-a doua veniri. Eshatologia islamică e una luxuriantă, împărțită în mai multe școli de gîndire cu viziuni diferite, unele dintre ele nesfiindu-se să folosească Apocalipsa și alte revelații creștine pentru a-și nuanța tabloul soteriologic. Coranul vorbește explicit despre o a doua venire a lui Hristos, ca despre un semn indispensabil al vremurilor de pe urmă. Felul în care e interpretată această venire e acela de a aduce mărturie chiar împotriva creștinilor și de a chema la întoarcerea către un Dumnezeu unic. Apocalipsa musulmană mai include un personaj – Mahdi, care instituie o împărăție temporară înainte Judecății, și în care minorități musulmane au văzut fie un personaj istoric (trecut, dar mai ales viitor) fie chiar unul și același personaj cu Iisus (interpretare regăsită în rândul minorității șiite).

57. „Și când a fost dat fiul Mariei ca pildă, atunci neamul tău s-a veselit” (…)
59. „El nu este decât un rob, asupra căruia Noi ne-am revărsat harul Nostru și din care am făcut o pildă pentru fiii lui Israel.
60. Și de am fi voit Noi, am fi făcut în locul vostru îngeri care să vă urmeze pe pământ.
61. Și el va fi un semn pentru Ceas; deci nu vă îndoiți în privința lui și urmați-mă pe mine, căci aceasta este o cale dreaptă!” (Coran, 43:57, Surat Az Zujhruf)

Islamul, martorul neașteptat al creștinismului

Precizare: După cum probabil s-a înțeles, articolul de față e scris de un creștin (ortodox). Considerațiile mele nu au intenția de a leza sensibilitățile religioase ale nimănui, fiind adresate celor care au o curiozitate exclusiv intelectuală, nu polemică. În ultima vreme religiei a început să îi fie redescoperită miza politică, în special în contextul disputelor din Orientul Mijlociu. Au apărut articole și chiar site-uri întregi defăimătoare, care scot din context diverse pasaje, pentru a diaboliza o credință sau alta. Găsesc asemenea practici nu doar periculoase, dar și dezgustătoare. Nu sunt nici relativist nici sincretist, am precizat poziția asumată din care scriu, dar eventualele comentarii agresive ori care incită la dispreț sau ură chiar nu își au rostul aici.

Există mai multe moduri de a te apropia de Coran, pentru cineva care nu e aderent al religiei musulmane. Citit cu ochii unui modern critic și sceptic, cartea e descumpănitoare. Nedumerește mai ales lipsa de coerență și de curgere logică, obișnuite cititorului de formație occidentală. Pasaje binecunoscute creștinilor apar abia sugerate, fără o ordine între diversele sure (cărți) componente. Astfel, Geneza sau fuga din Egipt apar în momente aleatorii ale cărții, asupra unor episoade se revine în mod obsesiv ca termen de comparație, fără ca firul narațiunii să ducă undeva. De fapt, în Coran nu există deloc un fir narativ, doar o succesiune de pilde orale și imprecații, amintiri și frânturi de dialog. Într-un fel, cartea e asemănătoare intertextualității de pe internet sau unor povestiri moderne. Evident că o asemenea lectură dizolvantă nu ajută nici Coranul nici cititorul, o asemenea abordare fiind contraproductivă pentru orice text religios sau folcloric.

Există însă și un mod empatic de a te apropia de Coran, și cred că aceasta e calea pe care am urmat-o. Nu poți să nu ai respect pentru cartea care a marcat un miliard de pământeni, care a învățat triburile nomade din nordul Africii un mod moral de conduită, cartea care a inspirat fabuloasele civilizații ale maurilor din Spania medievală, care a clădit metropole și centre universitare ca Damascul, Bagdadul, care a reconfigurat Istanbulul, Ierusalimul și atâtea altele. Sau față de cartea care a inspirat incomparabila ospitalitate și solidaritate islamică. Dar dincolo de aceste rezultate practice, insuficient cunoscute și respectate în lumea occidentală, rămâne efortul sincer al căutării lui Dumnezeu. În truda aproape obsesivă cu care e căutată divinitatea se aud ecourile versului arghezian „Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”.

Coranul e una din rarele opere ale unui analfabet: profetul Mahomed își mărturisește de mai multe ori neștiința de a scrie sau a citi, și folosește acest detaliu biografic drept argument că nu s-a inspirat din alte scrieri. Ca și în cazul Bibliei, punerea efectivă pe hârtie s-a făcut ulterior de către adepții săi, din teama ca textul să nu se piardă sau denatureze. Dar cartea rămâne un monument de oralitate, ca o colecție de poeme cu vers alb, recitate beduinilor adunați în jurul focului.

Dacă analizăm conținutul Coranului, dincolo de stratul său folcloric, e imposibil să nu constatăm că islamul a fost la origini o sectă creștină, așa cum și creștinismul a pornit ca o sectă mozaică. Inovațiile aduse sunt destul de mici, creștinii ar fi uimiți să constate că din textul Crezului elaborat la Nicea și Constantinopol, un musulman ar fi de acord cu cea mai mare parte. Dar creștinul foarte sigur pe el în probleme dogmatice ar trebui să nu uite că a fost nevoie de peste 50 de ani pentru ca episcopii creștini (între ei, câțiva din cei mai mari teologi din istorie) să se pună de acord în privința formulărilor din textul Crezului, ce nu depășește o pagină. Iar aici vorbim doar de perioada dintre cele două concilii ecumenice majore, asemenea întruniri, în cadrul cărora era condamnată câte o erezie au continuat vreme de sute de ani, în fapt, disputele rămânând vii până în zilele noastre.

Textul Crezului creștin a fost elaborat în 325 (Nicea) și 381 (Constantinopol), unul din obiectivele majore ale primului conciliu fiind condamnarea Arianismului. Episcopul creștin Arie al Alexandriei (Egipt) a lansat o interpretare proprie asupra divnității. Arie susținea că există o diferență majoră între Tatăl și Fiul, că Fiul nu a existat din totdeauna, ci a fost creat, fiind deci inferior Tatălui. Arianismul, pornit la mijlocul secolului al treilea din Orientul Mijlociu, a persistat sute de ani, fiind îmbrățișat chiar și de împărați ai Imperiului Roman. Având în vedere răspândirea lentă a informației în acele vremuri, nu e exclus ca ecourile arianismului să fi ajuns în Peninsula Arabică în secolul șapte, când apare Islamul. E limpede din chiar forma prescurtată în care Mahomed face referire la istorisiri biblice că ascultătorii săi le cunoșteau deja. Fără să își propună asta, islamul e un martor al impactului pe care revelația creștină l-a avut asupra oricui a auzit-o și asupra circulației orale a respectivelor istorisiri. Astfel, excluderea moștenirii culturale islamice din patrimoniul monoteismului avraamic, prin formula „civilizația iudeo-creștină” e fie nedreaptă fie dovadă de ignoranță.

Deși arianismul a fost condamnat ca erezie de marii teologi ai creștinătății, ecourile sale, nu totalmente lipsite de justificări în Scriptură, nu s-au stins. Există cel puțin un cult creștin care îmbrățișează această doctrină, anume Mișcarea Martorilor lui Iehova, apărută în America în urmă cu doar câteva secole. Puțini dintre adepții acestei foarte active mișcări misionare sunt conștienți că sunt de acord cu mai toate preceptele dogmatice ale lui Mahomed. (Am această plăcere sadică de a le da vestea de fiecare dată când mă abordează și de fiecare dată au refuzat să creadă și au fost uimiți.)

ecourile tribale

Mulți dintre cei care critică (de cele mai multe ori interesat) islamul o fac subliniind pasajele referitoare la femei și violență din Coran. Și aici, informația trebuie contextualizată. Texte cumplite sau cel puțin șocante se găsesc și în Vechiul Testament și în Talmud (care e contemporan Coranului, deși există mulți creștini convinși că ar fi anterior Bibliei). Așa cum am spus, a scoate din context citate șocante nu ajută la nimic și arată cel mai ades rea credință. Trebuie înțeles că auditoriul surelor din Coran era format din beduini și păstori arabi, care practicau o religie păgână, politeistă, pentru care poruncile date de profet erau prima formă de legislație pe care o cunoșteau, reprezentând un progras cu adevărat revoluționar. Ca și în cărțile evreiești de pe vremea lui Moise există numeroase indicații privind igiena, conduita în relațiile de familie, cu semenii, prescripții alimentare. Din acest punct de vedere, multe interdicții sau cerințe din Coran amintesc tonul din Deuteronom sau Levitic, cărți pe care de asemenea foarte puțini creștini le au în vedere când își reprezintă propria religie, dar care ar putea fi citate cu uimire de cei de alte religii.

Având în vedere imaginea femeii musulmane, acoperite cu văl, mulți ar fi surprinși să afle că în țări precum Iran sau Egipt, această practică vestimentară nu era nici pe departe așa de răspândită în urmă cu o jumătate de secol. Încă și mai surprinzătoare e referirea absolut vagă la această ținută din cartea sacră a Islamului. Coranul nici măcar nu menționează în mod explicit vălul, ci face o trimitere aluzivă, într-o jumătate de verset în întreaga carte, trimitere, ce poate fi interpretată în fel și chip:

30. „Spune dreptcredincioșilor să-și plece privirile lor și să-și păzească pudoarea lor!”(…)
31. „Și spune dreptcredincioaselor să-și plece privirile lor și să-și păzească pudoarea lor, să nu-și arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, și să-și coboare vălurile peste piepturile lor! Și să nu-și arate frumusețea lor decât înaintea soților sau a părinților soților lor sau a fiilor lor (…)” (Coran, 24:30, Surat An Nur)

(versetul e mult mai amplu)

În privința relației dintre femei și bărbați, Coranul instituie însă inegalități clare între femei și bărbați, acceptă poligamia, ca formă de protecție a femeilor, permisă doar celor foarte înstăriți, dar și violența în cuplu:

223. ”Soțiile voastre sunt ogor pentru voi. Veniți la ogorul vostru când și cum voiți, însă pregătiți-vă sufletele voastre mai înainte de aceast și fiți cu teamă de Allah și să știți că vă veți întâlni cu el” (Coran 2:223, Surat Al Baqara)

Ca în multe societăți tradiționale, căsătoria e văzută ca o chestiune preponderent materială. De altfel, nici în lumea creștină, căsătoria nearanjată de familie, motivată de rațiuni sentimentale, nu are mai cult de câteva secole:

34. „Bărbații sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităților deosebite cu care i-a dăruit Allah și datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor (…)” (Coran, 4:34, Surat An Nisa)

Egalitatea între sexe eu una orwelliană:

228. „Ele au drepturi egale cu obligațiile lor, după cuviință. Dar bărbații au o treaptă peste ele.” (Coran 2:228, Surat Al Baqara)

Violența împotriva femeilor e recomandată ca metodă educativă:

34. Pe acelea de a căror neascultare vă temeți, povățuiți-le, părăsiți-le în paturi și loviți-le. Dar dacă ele revin și ascultă de voi, atunci nu mai căutați pricină împotriva lor. (Coran, 4:34, Surat An Nisa)

Sunt dictate mai multe pedepse corporale, inclusiv lapidarea, preluată din tradiția evreiască:

2. „Pe cea care preacurvește și pe cel care preacurvește biciuiți-i pe fiecare cu câte o sută de lovituri”. (Coran, 2:24, Surat An Nur)

Sistemul juridic musulman, bazat pe Sharia, e însă unul supus interpretărilor. De pildă, în cazul versetului de mai sus, învinuitul poate scăpa nebiciuit dacă jură că e nevinovat.
De altfel, incoerența e asumată explicit în Coran, care e o carte adresată credinței, nu logicii:

106. „Dacă Noi anulăm un verset sau îl facem uitat, aducem altul mai bun decât el sau asemenea lui. Nu știi că Allah are putere peste toate?” (Coran, 2:106, Surat Al Baqara)

În ce privește relația cu evreii și creștinii, Coranul recomandă în general moderația și toleranța, fapt pentru care stau mărturie secolele în care, de pildă, evreii au trăit feriți de persecuții în marile citadele musulmane. Chiar și supraviețuirea și înflorirea creștinismului în tările române ocupate de otomani e o dovadă în plus că fundamentalismul e un fenomen absolut modern. Chemările la luptă sunt aproape mereu nuanțate de apeluri la înțelegere cu restul monoteismelor, în special cu creștinii:

190. „Luptați pe calea lui Allah împotriva acelora care luptă cu voi, dar nu începeți voi lupta, căci Allah nu-i iubește pe cei care încep lupta.” (Coran, 2:190, Surat Al Baqara)

Chemările cele mai războinice îi vizează de obicei pe politeiști:

193. „Luptați-vă cu ei până ce nu va mai fi necredință și credința va fi numai în Allah! Dar dacă ei contenesc, atunci nu mai există vrăjmășie împotriva celor nelegiuiți.” (Coran 2:193)

Pentru creștini, tratamentul indicat e unul mai curând amabil:

46. „Nu discutați cu oamenii Cărții decât în felul cel mai frumos, afară de aceia dintre ei care sunt nelegiuiți (cu voi). Și spuneți: Noi credem în ceea ce ni s-a trimis nouă și vi s-a trimis și vouă! Domnul nostru și Domnul vostru este unul singur și noi Lui îi suntem supuși („musulmani”)” (Coran 29: 46, Surat Al Ahqaf)

de ce e mai previzibilă o islamo-democrație, decât o Reformă de tip protestant

Cum spuneam, prescripțiile privind traiul de zi cu zi și relațiile cu semenii nu sunt cu mult mai surprinzătoare decât texte ale Vechiului Testament și, cu siguranță, decât unele indicații din Talmud. Ele trebuie înțelese în contextul epocii și tradițiilor popoarelor respective. Cei care sunt sceptici în privința perspectivelor democratice ale societăților musulmane sunt contraziși chiar de precedentele istorice, când popoare cu această religie au cunoscut secole de prosperitate și superioritate tehnologică față de societățile europene, pe care le depășeau și în privința civilizației generale și în privința toleranței. Apelurile constante la conștiința personală, la săvârșirea faptei bune, la compasiune și justiție din Coran sunt suficiente pentru a permite înflorirea unui tip moderat de societate. Modelul creștin-democrației, care a parcurs un drum foarte lung și o transformare din era teribilă a cruciadelor până acum, poate fi o cale de urmat, una chiar plauzibilă pentru lumea musulmană.

Există însă ceva în Coran care îl face puțin susceptibil la perspectiva unei Reforme de tipul celei ce a născut protestantismul. Încurajați de veniturile mari și facile din petrol, emirii saudiți au încercat încurajarea unei forme proprii de islam reformat: wahabismul. Acesta are ca unic punct de contact cu protestantismul accentul pe care îl pune pe textul scris. Dar textualitate nu rezolva problema modernizării în cazul islamului, un text de factură preponderent poetică putând fi manipulat spre bine sau spre rău. Marea problemă a islamului în raport cu modernitatea e caracterul Coranului ca mărturie patetică de credință. Biblia a putut fi tratată de lumea protestantă în chip rațional, tradusă în limbaj aproape laic pentru că substanța densă a parabolelor evanghelice a permis și o asemenea abordare. Un Coran văduvit de poezia limbii arabe, de patosul unei credințe trăite cu inima, rămâne probabil la fel de lipsit de substanță cum l-a perceput Schopenhauer, cel care se plângea că nu a găsit în paginile lui nici măcar o idee inteligentă. Aceasta e o abordare sortită din start eșecului, Coranul nu are altă șansă decât să rămână un monument poetic al trăirii sentimentului religios, fără alte explicații.

virusul european al islamismului

În urma sosirii colonizatorilor europeni în cele două Americi se estimează că au murit peste o sută de milioane de indigeni. Cifra e teribilă, nemaifiind depășită decât de crimele sistematice ale regimurilor comuniste. O parte din victime au pierit în masacre de neiertat al „conquistadorilor” înarmați cu sabie și uneori și biblie. Dar cea mai mare parte au pierit la contactul cu viruși de pe bătrânul continent, cărora nu erau pregătiți să le facă față. Se murea pe capete de gripă spaniolă, pojar, varicelă și alte boli, astăzi banale.

Apariția islamului radical, a islamismului, nu e departe de această experiență și are exact aceeași sursă. Până în secolul XX, lumea musulmană a oferit destul de rar exemple de extremism, cele mai notorii, ca răspuns la invaziile cruciaților vest-europeni. În secolul XX, în urma reușitei conspirației bolșevice, URSS devine prima societate în care e experimentată o formă brutală de etatism comunist. Ca răspuns la criza americană, ce părea să prevestească sfârșitul capitalismului, și la modul în care fusese implementat socialismul în Rusia, în Europa apare o altă formă de socialism, fascismul, de astă dată cu unele coloraturi locale creștine și militariste. Ca și în cazul colonialismului, și în cel al celor două totalitarisme, lumea islamică s-a văzut târâtă fără posibilitatea refuzului.

Islamismul a apărut din infestarea tradiției musulmane cu virusul socialist și ca reacție la diferite forme de colonialism ori injustiții și ingratitudini ale marilor puteri. Cine e curios cum de era posibilă radicalizarea unor întregi grupuri sociale în preajma celui de-al doilea război mondial, poate urmări pe internet un miting electoral al lui Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah („Partidul lui Dumnezeu”). Plaja electorală căreia i se adresează această grupare radicală din Liban sunt milioanele de refugiați palestinieni, ce trăiesc în această țară și localnici solidari cu ei. Mi s-a părut izbitoare asemănarea dintre discursurile acestuia și adunările Gărzii de Fier, din perioada ei de maximă popularitate (și decădere ideologică). Același discurs gol, monomaniacal, același cult al martiriului și fanatismului, al purificării prin acte eroice, al coeziunii naționale, un colectivism disciplinat ca răspuns la frustrări individuale (reale). Pentru ambele grupări s-au putut găsi deci justificări în Coran, respectiv în Biblie, după cum tot în respectivele cărți s-au găsit și resurse pentru acte de maximă omenie.

Putem medita la asemenea folosiri în scopuri politice ale unor texte sacre, păstrând în vedere că în urmă cu doar câteva decenii Europa întreagă era cucerită de retorici similare. E greu de spus dacă Europa va ieși din vraja socialismului, sau dacă acesta nu va reuși să dizolve progresiv întreaga civilizație europeană, prin formele lui mai noi și mai insidioase. Pentru moment, anticorpii Europei, reprezentați printr-o tradiție a societății civile, a statului de drept, a contractualismului, au reușit să țină la distanță radicalismul.

Rămâne de văzut dacă și lumea musulmană va găsi anticorpi împotriva confiscării politice a sentimentului religios și implicit o cale moderată spre modernitate. Punțile oferite de stânga – multiculturalismul și secularismul, adică transformarea laicității în doctrină de stat și asumarea implicită a ateismului – se dovedesc a fi mai mult niște obstacole. Paradoxal, o înțelegere a celuilalt, mediată chiar de propria religiozitate, e o cale mai firească și mai ferită de ipocrizie. Iar cunoașterea reciprocă e un prim pas.

În comentariile despre revolta de la Cairo egiptenii continuă să fie trataţi ca nişte neajutoraţi cu dungă roşie în buletin, pe care e preferabil să îi ţii închişi pentru propria lor protecţie. În general au voie să ceară democraţie şi acces la bunăstare, dar mai bine să fie potoliţi, să se mulţumească cu stabilitatea celor trei decenii cu Mubarak. Pentru că, nu-i aşa? fundamentaliştii ar putea profita pentru a prelua puterea. Aşa şi?
Egiptenii pot vedea şi singuri la vecini cam cum arată totalitarismul cu justificare islamistă. E primitiv, nedrept, opresiv şi lipsit de mari rezultate pozitive, departe nu doar de lumea modernă, dar şi de perioada înfloritoare, de despotism luminat, a califatelor. Dacă totuşi aleg prin vot un asemenea regim, ar trebui lăsaţi să îi suporte consecinţele.
Dar nu văd cu ce e mai bună o democraţie falsificată şi coruptă, care compromite însăşi ideea de democraţie.

Iată o discuţie de pe Fox News, care seamănă izbitor cu stilul talk-show-urilor de pe Realitatea sau Antena 3. Invitatul visează la mâini tăiate şi femei omorâte cu pietre. Realizatorul îl interoghează ca la Guantanamo şi e doar puţin mai tolerant decât Stalin. La finalul discuţiei, fanul lui bin Laden nu se detonează în semn de protest, în schimb fanul toleranţei îl înjură de mamă.

De fiecare dată când am văzut o ştire din Egipt în ultimele zile m-am gândit la un editorial stupid din România liberă.

Nu doar tonul suficient, siguranţa cu care erau postulate previziunile şi superficialitatea (pentru un ziar cu pretenţii) îmi rămăseseră în minte. Dar şi prejudecata faţă de lumea arabă, ce răzbătea din subtext. Pe măsură ce analiştii s-au îngrămădit pe ecrane aveam să reîntâlnesc această prejudecată, la limita dispreţului, la tot mai mulţi dintre cei care spuneau în esenţă că n-ar fi rău ca un dictator octogenar să lase puterea, dar că ar putea fi încă şi mai rău. Aceiaşi analişti care ne învaţă zilnic să-l regretăm pe Ceauşescu îi găseau acum calităţi prietenului său Mubarak şi îi invitau pe egipteni să stea liniştiţi la locurile dumnealor.
Spre comparaţie, puteţi citi un apel emoţionant scris în Piaţa Tahrir, de un participant la protest, care îi asigură pe occidentali că “revoluţia egipteană e dulce şi paşnică”.
Da, imaginile de la Revoluţia Islamică din 1979 din Iran sunt terifiante. Imensitatea aceea de văluri negre umplând orizontul fotografiei şi gândul că în Damasc, Bagdad sau Teheran femeile mergeau îmbrăcate europeneşte cu o generaţie înainte, par o răsturnare a cursului vieţii şi îţi dau fiori. Dar asemenea pericole nu mi se par suficiente pentru a gira dictatori ca Mubarak sau Gadhafi, ajunşi la al treilea deceniu de putere şi la vârsta ramolismentului.
Indiferent de câte pericole pândesc în afara “stabilităţii” unei dictaturi militare, cred că ridicarea lumii arabe merită privită cu simpatie.
Un punct de vedere la fel de jignitor mi se pare şi conspiraţionismul arogant. Îmi e la fel de antipatic ca atunci când ia peste picior istoria recentă a românilor. În versiunea simplificată a conspiraţioniştilor istoria e făcută în culise (evident, de americani). În stradă e doar agitaţie pentru proşti. Interesant e că deştepţii din fotoliu ştiu cu certitudine că istoria e deja scrisă, dar nu pot spune cu precizie în ce direcţie, decât după ce se întâmplă.
La fel de interesant mi se pare că în toate teoriile conspiraţioniste despre revoltele din nordul Africii şi Peninsula Arabică doar americanii sunt prezumaţi a fi păpuşari. Dacă popoarele din zonă (unele cu populaţie cât a Franţei şi o istorie cât a Chinei ! ca să îl parafrazez pe Cioran) sunt doar masă de manevră, de ce nu ar putea trage sforile şi alte puteri – Rusia, beneficiară a creşterii preţului petrolului sau China, decisă că e timpul să schimbe ecuaţia geopolitică pe continentul unde e deja cel mai mare creditor şi investitor.
Poate pentru că o asemenea revoltă, teoretic în parohia americanilor, e mai curând de natură să îi sperie decât să îi bucure pe liderii comunişti de la Beijing. De la izbucnirea crizei în lumea arabă, din internetul cenzurat la care au acces chinezii au mai dispărut noi cuvinte ce pot fi căutate. Până acum nu puteai găsi nimic relevant dacă vroiai să citeşti despre “drepturile omului” sau “Tienanmen”, mai nou “Egipt” a fost inclus pe lista cuvintelor “obscene”, incorecte ideologic. La chinezi, cuvintele dispar ca din dicţionarele orwelliene. Dar, aşa cum spune un vechi proverb chinez: “de ce vă e frică nu scăpaţi, tovarăşi!”
Deşi o bună parte din glob pare cucerită de modelul sclavagist chinez şi îşi freacă mâinile de căderea “imperialismului american” e straniu că nimeni nu aşteaptă susţinere publică de la Hu Jintao sau Putin, ci sunt scandalizaţi că Obama nu ia o poziţie ma tranşantă. Mai puţin straniu dar şi mai puţin observat e că inclusiv protestatarii arabi, suspectaţi de antiamericanism, aşteaptă susţinere tot de la presa liberă, apărută în singurul loc unde ar fi putut să apară, anume în lumea capitalistă.
O lume capitalistă cu care egiptenii vor trebui să rămână cât mai buni prieteni şi după triumful revoltei lor. Căci, dacă emiratele scăldate în petrol îşi mai pot permite fantezii războinice, un Egipt complet dependent de veniturile din turism nu se poate juca de-a fundamentalismul.
Şi dacă ar face-o? S-a întâmplat în Liban şi Palestina: cerem democraţie şi alegeri libere, dar le-am vrea anulate când le câştigă partidele belicoase ale insurgenţilor. Ei bine tocmai acest tip de democraţie tip rezervaţie mi se pare la fel de păgubos ca amantlâcul cu regimuri despotice, corupte dar amatoare de combinaţii. Prefer regimurile în care oamenii sunt lăsaţi să greşească şi să tragă ponoasele greşelilor.
“Înţelepţii” care explică de ce nu sunt unele popoare, chiar continente întregi, pregătite pentru libertate au făcut din democraţie o vorbă goală pentru ipocriţi. Prefer o lume instabilă, fără Mubarak, Mugabe, Gadhafi, Chavez, Putin, Hu Jintao, Kim & Co.

Un partid de extrema dreapta din Elvetia a reusit sa organizeze un referendum care propune interzicerea construirii de minarete pe teritoriul tarii, informeaza Hotnews.
Ca orice politica nationalist-extrema, propunerea popularilor elvetieni se poate intoarce impotriva propriei tari. Din Elvetia s-ar putea retrage miliarde de dolari ai magnatilor petrolului, lucru ce ar pune in pericol economia tarii. De asemenea, o parte din cei un miliard si jumatate de musulmani de pe Glob ar putea boicota produsele elvetiene, jigniti de o asemenea propunere absurda.
Referendumul nu are mari sanse de reusita, in ciuda unei campanii agresive, care vorbeste de pericolul islamizarii tarii cantoanelor.
E greu de spus care ar fi urmarile daca si in alte tari ale lumii ar aparea legi care sa reglementeze arhitectura bisericilor, moscheilor sau sinagogilor.
Gestul extremistilor elvetieni aduce foarte putin cu toleranta unei tari neutre, care a adapostit inclusiv fugari din timpul Holocaustului, si aminteste de talibanii din Afganistan, care au dinamitat in 2001 statuile gigantice ale lui Buddha, vechi de 1400 de ani.
afisul campaniei afisul campaniei extremiste pentru referendum
In Elvetia traiesc 400.000 de musulmani, la o populatie totala de 8 milioane.
Later edit: In mod socant, elvetienii au avizat pozitiv acest referendum la urne. Potrivit Hotnews, in toata Elvetia nu exista decat 4 (patru) moschei cu minarete.

Am pus piciorul in Asia. Cineva mi-a zis ca nici nu se pune, daca am facut-o coborand dintr-un vaporas in alt cartier din Istanbul, dar eu tot ma bucur. Oricum, cine ia in deradere orasul asta, ca pe o destinatie superflua, ori n-a vazut ce trebuie, ori n-a vazut cat trebuie. Eu unul mi-am regasit acolo bucuria de calator. Si mi-am dat seama si de ce. Vecinii bulgari sau greci au servicii nemaipomenite, amabilitate, in fine, cam tot ce te-ar face sa te simti bine ca turist. Numai ca eu nu visez neaparat sa fiu turist. Prefer sa fiu calator. Ei bine, bucuria de calator mi-am regasit-o dupa multa vreme in clipa in care am exclamat in sinea mea: in sfarsit, alte fizionomii! De fapt cred ca de fotografie m-am apucat tot de dragul portretelor si al refrenului ala cantat de Vasilache si Marioara: “Ca-s papusi, papusi lumesti, tot sa stai sa le privesti”.

Ar trebui ca fizionomiile intalnite pe strazile Estului sa fie cel mai greu act de acuzare la procesul comunismului. Daca in autobuze nu mai sesizati cati suferinzi isi disputa un scaun sau privesc absenti pe geam, mergeti la o sedinta de bloc cu pensionari si o sa va simtiti ca internati in “cuibul de cuci”. Asta le lipseste turcilor: depresia colectiva.

Cand i-am cunoscut eu, romanii aveau deja fetele pline de riduri. Doar m-am nascut in captivitate, inainte de ’89, pe vremea cand cetatenii umblau la ei cu o lanterna pentru ca se oprea zilnic ba iluminatul stradal, ba curentul in bloc, dar si cu cate o sacosa pentru situatia mai optimista ca “se baga ceva” la vreun magazin din drum. Lipsa de speranta era fireasca atata vreme cat fuga peste granita era vecina cu sinuciderea, iar posibilitatea de schimbare, legata mai mult de disparitia biologica “a lui”. A urmat apoi Revolutia, vorba lui Patapievici, “cazuta pleasca pe capul placidului popor roman”. Cine stie daca s-a mai sperat atat de mult pe undeva prin Europa, ca in coltul asta de lume. Si tara s-a rupt pe dinauntru: unii dupa cateva luni, altii dupa cativa ani, care dupa o mineriada, care dupa vreun val de disponibilizari, care dupa naufragiul schimbarii din ’96.

Traiesc deja de ceva vreme cu teama grotescului. Ma tem ca va veni ziua cand deziluziile o sa imi transforme zambetul in ceva hidos. Ca o sa vreau sa rad si o sa am un rictus ca al celor care populeaza carciumile in zorii zilei. Pana la punctul ala mai sunt cateva trepte. Pe cate o astfel de treapta se afla foarte multi dintre romani si dintre “tovarasii” lor de lagar. Pe langa o asemenea inflatie de drame personale, care parca abia asteapta pe cineva care sa le asculte, grecii mi-au parut intr-o perpetua vacanta. Surplusul de timp liber si de energie se epuizeaza cu fiecare zi la ei in dezbateri febrile sau in toropeala unei cafenele.
In cazul turcilor, dai peste tot de impresia vitalitatii si a risipei de efort. Desi istoria Istanbulului se masoara in milenii, din oras parca au fost alungati batranii cu toate povestile lor sfatoase, pentru a face loc unei generatii care nu are rabdare. Pana si cei aflati biologic la alta varsta se lasa prinsi intr-o agitatie care in alte locuri ar fi potrivita doar adolescentilor. Daca tot acest avant al tinerilor n-ar sfarsi in derizoriu inainte de rasaritul soarelui, Europa ar fi indreptatita sa se teama pentru viitorul civilizatiei ei sale.

Dar adversarii acceptarii Turciei in UE ar trebui invitati la Istanbul, intre altele pentru a constata cat de viu poate fi un oras care e de multa vreme mai cosmopolit decat amintitul organism multi-national. Multi birocrati europeni ar avea de invatat ceva pana si de la chelnerul pe care l-am vazut conversand cu succes in romana, fara sa cunoasca nici macar un cuvant din limba noastra. Cum e posibil? Ei bine, dupa ce i-a luat din strada mai mult pe sus pe potentialii lui clienti si i-a asezat la o masa, i-a abordat jovial: “Romania? Basescu!”. Replica lui de deschidere a smuls cateva zambete stanjenite. Omul nu se descurajeaza, simte curiozitatea restului clientilor si pluseaza cu un servetel parfumat oferit cu si mai mult patos: “Iliescu, Iliescu!”. Striga teatral catre al doilea mesean, ca si cum numele rostit ar tine loc de cea mai politicoasa invitatie. Romanii se amuza deja, curiosi daca inventivitatea turcului se va sfarsi la ultimul interlocutor. “Ceausescu, Ceausescu !”, striga apoteotic show-man-ul, intr-o replica pe care de data asta o gusta din plin pana si spaniolii si englezii de la celelalte mese. Reprezentatia ia sfarsit, chelnerul e la un pas sa culeaga aplauze de la asistenta, dar el nu de asta are nevoie, ci de comanda cu care pleaca apoi foarte firesc spre bucatarie, ca un actor la culise intre doua acte. Fara nicio cortina care sa se ridice sau sa coboare, vor urma numere asemanatoare pentru spanioli, italieni, abordati fiecare cu alt “monolog”. Costul consumatiei e atat de mic la cele mai multe mese incat ar putea fi achitat si in monezi, de cand si guvernul turc a decis sa taie sase zerouri din coada lirei; va puteti imagina un restaurant romanesc in care pentru o asemenea miza fie si un chelner aflat in prima lui zi de munca sa depuna un asemenea efort?
Daca te limitezi la bazare, terase si strazile principale, poti pleca acasa cu aceasta impresie ca turcii sunt un fel de baieti de cartier, impariti intre fanii Galatei si ai lui Fenerbahce. Impresie la fel de eronata ca a-i confunda cu soferii mustaciosi de tir sau de autocar. Ca sa vezi mai mult, trebuie pasamite sa treci dincolo de “portile Orientului”.

Cel mai departe poti privi in piata Eminonu unde vin sa faca negot de la mii de kilometri uzbeci, chinezi si alte semintii indepartate. Un astfel de comerciant ambulant, care platea 450 de euro doar pentru a zbura de la Alma Ata la Istanbul a spus cu atata mandrie “vin din Kazahstan”, cu fata luminata de un zambet, incat mi-am dorit pentru prima data sa vad candva capitala poleita in aur de petrodolari. Cand vii din tara cu cel mai bun petrol din lume, poti sa ramai mandru chiar si cand vinzi lucruri fara pret pe un trotuar la mii de kilometri de casa. Cel putin asa se pare.
Fara sa aiba fizionomiile fascinante ale extremului orient, multimile adunate in jurul moscheilor la caderea serii pe timpul Ramazanului sunt la fel de impresionante. Din uriase corturi ca de armata se distribuie mancare gratuit. Se dau patru feluri de mancare, care este servita la mese, dar spre deosebire de sarmalele impartite in Moldova de Sfanta Parascheva, “pomenile” nu se lasa cu imbranceli. Din contra, coada e ordonata decent pe cateva randuri, atat la corturile cu mese, cat si la camioanele cu pachete.
Si tot dincolo de porti simti ca ai patruns si cand vezi impecabilul parc dintre Moscheea Albastra si Aya Sofia, pe iarba caruia mi-a fost frica sa calc in timpul zilei, transformat la caderea serii in loc de petrecere campeneasca. Se petrece in familie, cu copii galagiosi si paturi asezate printre rondurile de trandafiri si arteziene; e o Turcie rurala si traditionalista, cel mai probabil majoritatea demografica a tarii, venita sa-si faca poze cu telefonul la bairamul din inima capitalei. Localnicii puternic occidentalizati par mai degraba stanjeniti de o asemenea invazie temporara, dar e greu de spus care dintre fetele Turciei va avea un cuvant mai greu de spus in deceniile urmatoare. Pentru moment, sa ne bucuram de bogatia de chipuri pe care le putem intalni atat de aproape de noi.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica