rss
rss
rss

Modificarea legislativă adoptată de Parlamentul Israelului, printr-o victorie a guvernului condus de Benyamin Netanyahu, aliat cu grupările de extremă dreapta din Knesset, a fost timid consemnată de presa internațională. Dar semnificația ei a fost ratată în cea mai mare parte, strecurată în graba traducerilor în care nuanțele par a fi irelevante. Adevărata greutate a deciziei de consfințire legală a Israelului ca „stat evreiesc” apare și este explicată, culmea, doar de presa din Israel.

Voi lua, așadar, ca referință articolul lămuritor din publicația de stânga Haaretz. Ziarul amintește că, încă de la proclamarea independenței sale, statul nou apărut a fost încadrat de două concepte: evreiesc și democratic. Concepte complementare, după unii, sau în concurență, după alții.

La auzul știrii, mulți au ridicat probabil nepăsători din umeri: dacă Israel e țara evreilor, ce mare diferență dacă acum au dat o lege în care spun că statul e evreiesc? La urma urmei, și în constituția României se spune că suntem un „stat național” – sintagmă contestată de o parte a minorității maghiare, tocmai dintr-o ambiguitate de traducere, care ar fi făcut-o să semene cu ceea ce Knessetul a legiferat la modul explicit.

Statele naționale europene nu au niciun dubiu atunci când se denumesc după numele poporului fondator și majoritar. Asta pentru că a devenit de la sine înțeles că acel „național” nu are trimitere exclusiv etnică, fiind o definire civică a unui principiu de organizare. Primează, așadar, cetățenia deasupra etniei. Franța, care de la Revoluția lor încoace a devenit modelul european a statului național și unitar (spre deosebire de monarhiile multinaționale, care existau la acea vreme, chiar a imperiilor și statelor federale ce le-au succedat) nici măcar nu recunoaște etniile. Fie că asta îi deranjează pe minoritari sau pe majoritari, în diverse contexte, cum ar fi componența vizibil exotică a fotbaliștilor săi campioni mondiali – definiți ca francezi și atât, în baza cetățeniei.

E o discuție complicată – probabil și riscantă. Care probabil va fi redeschisă în contextul migraței masive, care schimbă componența etnică a multor țări. Nu încerc acum să fac o judecată de valoare, cum și în ce fel ar trebui legiferată limita. Remarc doar o diferență pe care o face, iată, în premieră Israelul, tocmai pentru că această semnificație nu e explicitată în presa… națională.

În Israel există așadar, două denumiri explicit diferite – care nu există în limbile altor state naționale. Prima este cea de israelian = cetățean al statului Israel – și e o definiție inclusivă. Israelieni sunt și arabii și etiopienii posesori ai respectivului pașaport. A doua e cea de evreu (Jewish) = persoană de etnie evreiască – de această dată, o definiție exclusivă. Se înțelege că palestinienii nu sunt evrei. Deci cineva poate fi ambele sau doar una, între cetățenii săi. Pentru a complica și mai multe lucrurile, eixstă mai mulți evrei în afara granițelor respectivului stat, fără cetățenia respectivă. Luând la propriu definirea, putem vorbi și de primul stat deteritorializat, aparținând unei comunități externe lui. (dar aceasta e o speculație, care nu e cheia problemei)

Stânga acuză mai multe probleme ridicate de această decizie. În primul rând, e o modificare de legislație de natură definitorie, de rang constituțional (Israelul neavând o constituție propriu-zis și nici granițe explicit demcarcate – ca în bancul cu Uniunea Sovietică). Dacă termenul „evreiesc” trece peste atributul „democratic” și va fi tratat ca atare în hotărâri judecătorești și acte administrative, putem consemna dispariția sintagmei singura democrație din Orientul Mijlociu. În baza acestei distincții, se va putea bloca orice proces democratic, care ar amenința caracterul evreiesc al statului. De pildă, rezultatul unor alegeri sau o evoluție demografică nefavorabilă la un moment dat.

Tot această nouă categorie juridică va permite legal implementarea unor măsuri de tip „apartheid”. Se vor putea organiza comunități „exclusiv evreiești”. De asemenea, „legea evreiască” – un echivalent al corpusului Sharia de la musulmani – va putea fi luată ca etalon și prevalentă de un judecător în analizarea unei cauze. Concomitent cu acest pas, este eliminat și statutul legal al limbii arabe în cadrul statului Israel, consemnează Haaretz.

Un echivalent grăitor, pe pământ european, ar fi dacă în Belgia ar fi legiferat caracterul flamand sau valon al statului – definind organizarea după una din cele două filoane lingvistice. Sau dacă în Spania, s-ar legifera caracterul castilian al monarhiei – după dialectul vorbit în regiunea Capitalei – lucru care, evident, ar stârni reacții în rândul cetățenilor spanioli, care se identifică și ca basci sau catalani ori valencieni.

Este o mutare, care vine în prelungirea mutării capitalei de la Tel Aviv – un oraș administrativ, neutru – la Ierusalim, oraș cu conotații religioase și istorice, dar nu doar pentru evrei, ci și pentru creștini și musulmani.
Că e o definire controversată o demonstrează și un sondaj citat de Wikipedia. Potrivit acestuia, 2/3 dintre evreii din Israel cred că statul poate fi deopotrivă și evreiesc și democratic. În timp ce 1/3 dintre evrei și 2/3 dintre arabii cetățeni ai Israelului sunt de părere că statul nu poate fi în același timp și astfel definit etnic și democratic.

Între Estul, care propune drept model despotismul, și Vestul, care doar în vorbe își respectă valorile civilizatoare, stă Orientul Mijlociu, cu nesfârșitele lui bătălii. Ochii închiși la crimele petrecute acolo de „avanposturile” civilizației euro-americane, sunt chiar nucleul ipocriziei occidentale. Acea ipocrizie, care naște în metropolele Vestului generații pline de ostilitate, care consideră întreg sistemul o farsă.
Acoliții Rusiei în regiune sunt dictaturi nefrecventabile, protejații Americii sunt criminali frecventabili, de la șeicii petrolului, la Israel.

Când știrile despre ocupația israeliană din Palestina nu lipsesc în totalitate din presă, ele sunt de un dublu standard revoltător. De pildă, actuala invazie împotriva palestinienilor din Gaza e prezentată ca un război între Israel și Hamas. De ce nu între palestinieni și IDF? Pentru că acesta e „numele de brand” al armatei israeliene, „tzahal”, englezit ca „Israeli Defence Forces”. Forțe de apărare, care se apără tot mai departe de granițele vagi ale Israelului și tot mai adânc în teritoriile palestiniene. (Deși, oficial, Israelul nu și-a definit niciodată granițele, ca învecinându-se ca în bancul despre Rusia, „cu cine vrea”.)

Dacă Hamas, care e singura organizare militară a palestinienilor, care nu au o armată propriu-zisă, e etichetat ca organizație politico-teroristă, atunci și IDF ar trebui să primească acest epitet. IDF susține armat politica de colonizare a teritoriilor palestiniene, asistă buldozerele care demolează locuințe, defrișează livezi, taie accesul la apă potabilă și gaze, construiesc ziduri de ghettouri în jurul regiunii. Săptămâna aceasta a bombardat o școală ONU și și-a exprimat mirarea că au existat victime, din moment ce intenția de demolare a școlii fusese anunțată. Apoi a ucis cu arme cu lunetă supraviețuitorii unor bombardamente. Bombardamente ale căror victime sunt, potrivit CNN, în proporție de 80% civili, fiind uciși mai mulți copii decât membri Hamas.

Războaie au existat de când lumea, evreii au fost în ele și victime și agresori, de-a lungul istoriei. Ce e nou și relevant pentru evoluția civilizației noastre e felul în care a reușit să fie branduită o armată, IDF, pe internet. Recent, pe Facebook au apărut îndemnuri pentru „fanii” armatei israeliene din toată lumea, de a se fotografia în ținute cât mai sexy și să posteze imaginile în semn de solidaritate cu soldații.
Iată primul război care e vândul ca fiind cool și sexy. Ar putea fi chiar primul război, care să se auto-finanțeze din publicitate. Să poți da reclame la șampon, parfum și snacks-uri în pauzele dintre bombardamente.

E ceva ce nu era cu putință acum câteva generații, când lumea vestică era încă impregnată de morala creștină, care îi păstra lucid discernământul. Acum e posibil orice, au apărut noile generații, hiper-sexualizate, crescute cu pornografie, într-o bulă mediatică artificială, din care le e greu să distingă realitate de ficțiune. Un război în care (dată fiind demografia arabă) mor mai mulți copii decât soldați poate lua like-uri, dacă e asezonat cu imagini senzuale. O pereche de sâni sunt mai ușor de „plăcut” decât trupuri mutilate, mintea omului pare un mecanism simplu și ușor de manevrat.

În vremea asta, în marile metropole ale Europei, Paris, Londra, Geneva, au loc mitinguri de condamnare a invaziei israeliene în Gaza. Sunt mitinguri, care se termină cu incidente și ciocniri cu Poliția pentru că, surpriză, nu sunt autorizate. Propaganda spune că Iraelul e singura democrație din regiune. Probabil, dar nu și pentru arabii din teritoriile ocupate, care nu au nici drept de vot, nici dreptul de a se urca în aceleași autobuze cu majoritarii, nici dreptul de a se căsători și a crește copii cu femei/bărbați din etnia dominantă. Dar să zicem că e democrație în Israel, din moment ce au putut avea loc admirabile manifestații pentru pace la Tel Aviv. Întrebarea e dacă Vestul, unde nu pot fi autorizate manifestații de protest față de politica unui stat de pe alt continent, mai e democrație mai mult decât cu numele.

Nu-i vorbă, că populația majoritară nu s-ar fi înghesuit să participe. La mitinguri participă din ce se vede mai mult imigranți, femei cu văl, arabi stabiliți la Paris și Londra. La fel cum organizațiile anti-discriminare din America ale evreilor au tot mai puțini susținători de alte origini. Oamenii s-au plictisit de disputele astea, de ce și-ar bate capul? Așa arată lumea „multiculturală”, fragmentată pe grupulețe identitare și minorități. Fiecare își cere drepturile proprii, dar nimănui nu-i pasă de probleme „care nu-s ale lui”. Oamenii vor să vadă doar sâni și fese, cărora să le dea like.

Palestinienii uciși doar în ultima săptămână n-ar încăpea în avionul malaezian doborât în Ucraina. Dar ei nu încap nici în buletinele de știri, cel mult la știrile pe scurt, și atunci cu multe nuanțări și precizări. „Omenirea civilizată” a decis demult că fac parte dintr-un fel de specie de sub-oameni, care trebuie stârpiți ca buruienile, dar se încăpățânează să nu dispară din calea proiectului mult mai civilizatului Israel.

Un Israel, care a apărut cam ca republica Donetsk a separatiștilor ruși, care doboară avioane de pasageri cu rachete sofisticate. Înainte să existe un stat și o armată (evident, civilizată), ideea sionistă era pusă în operă de brigăzi paramilitare, care practicau același gen de terorism ca separatiștii ruși, ca unele grupări palestiniene. Acum Israelul dispune de cele mai sofisticate arme, de la bombe nucleare la drone, bombe cu fosfor, care ard pielea până în carne și tot felul de alte arme chimice, submarine nucleare, scuturi anti-rachetă și cam orice îți poți imagina în materie de tehnică militară. Și folosește mare parte din tehnica asta împotriva unor civili neînarmați sau împotriva unor grupări, cum e Hamas, care dispun cel mult de arme automate și lansatoare de rachete. O populație, închisă între ziduri mai înalte decât zidul Berlinului, fără aviație, fără apărare antiaeriană, fără tancuri. O asemenea confruntare nu poate fi numită război, ci măcel. Dar pentru lumea civilizată, ceea ce face în mod sistematic și calculat guvernul lui Benyamin Netaniahu nu se califică la terorism, ci la „operațiuni militare”.

Culmea umanismului e practica armatei israeliene de a telefona locatarilor clădirilor ce urmează a fi distruse. Sau tragerea unei rachete cu încărcătură redusă, urmată de racheta, care rade de pe fața pământului casa sau blocul respectiv. Să primești un asemenea telefon cinic îmi sună mai mult a teroare, decât a act umanitar. Nici n-aș ști ce să fac după un asemenea telefon. După cum nu cred că încălzește pe cineva că e ucis de soldați în uniforme cu toate însemnele, sau de inși cu cagulă pe față.

Da, dar Israelul, oricâți palestinieni ar ucide, oricâte case ar demola, pentru a face loc coloniștilor și a mai câștiga o bucată de pământ din acel deșert, e „singura democrație din Orientul Mijlociu”. Merită să fie susținut, orice ar face conducătorii săi. Tocmai aici e problema: Despre Netanyahu nu am niciun dubiu că se încadrează perfect în descrierea unui terorist. Dar popoarele, care votează asemenea asasini ca să le reprezinte, pot rămâne inocente? Și nu vorbim doar de cazurile grotești, ca israelienii, care se adună să ovaționeze atacurile cu rachete. (Reportera CNN, care i-a catalogat ca mizerabili, a fost concediată.) Vorbim chiar de societate în ansamblul ei.

Lucrurile nu stau foarte diferit nici în țări mai puțin democratice, cum e Rusia. Societatea rusă e căzută în fascinația machismului micului Putin, care plutește la cote de popularitate de peste 80%. Nici măcar flagrantul actului de terorism comis de separatiști cu armele și logistica Moscovei nu vor clinti această mică statuie. Pentru că nu au clintit-o nici masacrele din Cecenia, nici lichidarea ziariștilor incomozi.
Iar Occidentul nu duce nici el lipsă de persoane pașnice fascinate de forța emanată de politicieni de un egoism monstruos, pentru care crima nu e decât un instrument în exercitarea puterii.
Până și vizionarul Ron Paul dezamăgește perindându-se pe la postul de propagandă al Kremlinului, Russia Today, pentru a le aproba tezele militariste.

De fapt, problema rusă pleacă din modul total amoral în care a clasat istoria sovietică. Dacă germanii s-au căit sincer, uneori cu asupră de măsură după atâta timp, pentru crime de care nu pot fi făcuți răspunzători nepoții și strănepoții, rușii se mândresc încă cu trecutul sângeros al erei staliniste. Deci Occidentul nu are să aibă câte surprize dorește în ce privesc criteriile morale ale „omului nou” rus, malformat din homo sovieticus.

Răsăritul nu dă doi bani pe moralitate, în timp ce Apusul e bolnav de ipocrizie, mimând iubirea de dreptate doar în retorică. Cât de departe s-a îndepărtat establishment-ul occidental, în speță cel american, de ce era cândva – expresia politică a unei societăți creștine, se poate vedea prin manifestările sale la periferia imperiului global. Atrocitățile comise de grupări pretins islamice în Siria și Irak întrec orice imaginație. Ei bine, sunt exact zonele în care Uncle Sam a turnat cele mai multe fonduri, pentru a înarma tot felul de organizații, care sunt ba dușmani de moarte, ba aliați împotriva câte unui dictator.
Evident, nici în asemenea cazuri, societățile „de acasă” nu s-au indignat câtuși de puțin.

Care e consecința acestui abandon moral din partea atâtor societăți, care au construit mare parte din civilizația omenirii? O vedem la tot pasul. Criza economică e doar una din expresiile acestei degradări, care va avea la un moment dat un preț. Mașinăria se va opri de tot când vor apărea suficienți inocenți, care să arate că totul e o farsă și că adevărații barbari sunt în tabăra lumii civilizate.

Scriitorul german Gunter Grass a publicat în ziarul Sueddeutsche Zeitung un poem cu referire la evenimentele actuale din politica internațională, respectiv amenințarea cu un atac armat împotriva Iranului. Poemul e intitulat Ce trebuie spus și poate fi citit în original aici, sau într-o traducere engleză aproximativă, aici.
În poemul, cu un subiect neobișnuit de „prozaic”, autorul romanului „În mers de rac” acuză Occidentul de ipocrizie și spune că e necesar să spună ceea ce crede, chiar și la bătrânețe și „cu ultimele picături de cerneală”, pentru a opri o crimă, care s-ar putea petrece. În poem, Gunter Grass vorbește despre dubla măsură pe care lumea intelectuală o aplică în evaluarea unor țări, în condițiile în care Israelul deține deja arme nucleare, iar Iranul este doar bănuit că ar putea utiliza viitoarea centrală energetică pentru a obține tehnologia necesară fabricării unor asemenea arme. Mai mult, Gunter Grass e revoltat și de implicarea țării sale, Germania, în înarmarea Israelului cu submarine nucleare.

Germania a furnizat deja trei submarine nucleare Israelului și va mai livra încă trei în anii următori. „Am putea fi furnizorii unei crime previzibile, ce nu poate fi ștearsă de scuzele obișnuite”. În debutul poemului, Gunter Grass spune că e conștient că orice poziție de acest tip (mai ales din partea unui german, despre care s-a descoperit că a făcut parte din Waffen SS în tinerețe) e pasibilă de ghilotina acuzației de antisemitism. Ziarul israelian Haaretz cataloghează însă poemul ca „mai curând patetic decât antisemit” și remarcă similitudinea de poziții dintre cea a lui Gunter Grass și a fostului șef al Mossad, Meir Dagan, care e, de asemenea, de părere că atacarea Iranului ar fi o mare eroare.

Hotnews publică un interviu cu un analist american de origine evreiască, despre iminența unui atac israelian în Iran.

De respectat poziția intervievatului, care, evreu fiind, dă dovadă de capacitatea de a judeca lucid conflictul. Nu e puțin lucru să observi că Iranul e extremist doar cât e și Israelul, că e o dictatură pragmatică (și cinică, aș adăuga eu, se bizuie pe un fel de Securitate coruptă, Gardienii Revoluției, nu pe mulahi (clericii cu barbă lungă, care apar la televizor și sperie Vestul). Sau să spui că amenințarea reală e doar în mintea unor politicieni.

”Iranul nu este o amenințare pentru Israel, SUA sau țările occidentale. Însă aceste state cred acest lucru. Iranul amenință puterea Israelului în regiune. O bombă iraniană (n.red. atomică) va forța Israelul să împartă hegemonia cu Iran, lucrul pe care israelienii nu vor să-l facă.
Statele Unite sunt trase în această situație încurcată din cauza alianței lor cu Israelul.
[..] regimul iranian este pragmatic și rațional. Israelul este la fel de extremist precum este Iranul.” (Richard Silverstein)

În interviu, analistul vorbește și despre o grupare rebelă, care încearcă slăbirea regimului lui Ahmadinejad, acționând ca un fel de avangardă a trupelor americano-israeliene. Am fost curios să caut, și iată ce zice Wikipedia:

“People’s Mujahedin of Iran (MEK) is a terrorist militant organization that advocates the overthrow of the Islamic Republic of Iran.”

O carte de vizită frumoasă pentru un aliat împotriva “axei răului”, presupun că își merită finanțarea pentru înarmare. Desigur, contribuabilul american trebuie să rămână cu impresia că dă bani pentru “the war on terror”….

Depinde cum cititi titlul. Pentru ca, intr-un fel Romania chiar a innebunit, chiar daca inca nu a fost innebunita de Nati Meir, asa cum sustine el in strainatate pentru cei care au chef sa il asculte sau pur si simplu sa se amuze. La Kanal 10 din Israel, Nati Meir a venit fara Monica Columbeanu si fara Adrian Copilul Minune, dar cu arma lui secreta: o periuta de dinti, care sustine ca face furori in Romania. Faptul ca Nati Meir a fost bagat in Parlament de Corneliu Vadim Tudor nu prea i-a distrat pe realizatorii emisiunii, care l-au bagat deja in categoria stranie a “evreilor antisemiti”.
Mai halucinant decat aparitia lui Nati Meir la televiziunea israeliana mi s-a parut totusi imnul sau de campanie, amintind prin erotismul chemarii “Hai Nati, hai la Cotroceni!” de reclamele la liniile erotice care se difuzau candva. Il puteti asculta in acest articol din Libertatea.

Partidul Libertarian American, unul dintre cele mai mari partide politice alternative din Statele Unite (peste 200.000 de membri) s-a pronuntat in mod oficial pentru intreruperea ajutoarelor financiare pe care SUA le acorda anual Israelului. Din 1973 si pana astazi, 270 miliarde de dolari au fost virati statului cu doar sapte milioane de locuitori. Daca impartim ajutorul anual de 4 miliarde, la populatia tarii, rezulta o subventie de peste 500 de dolari pentru fiecare cetatean israelian. De asemenea, sume considerabile au fost virate in acelasi interval catre state vecine care au acceptat acorduri de pace si si-au temperat pozitia fata de statul evreu: Egipt (peste 100 de miliarde) si Iordania (22 md).
Pozitia Partidului Libertarian nu trebuie confundata cu antisemitismul, desi a starnit controverse numeroase de-a lungul timpului. Libertarienii, care se pronunta pentru libera circulatie a persoanelor si abolirea politicilor anti-imigrationiste, se declara in general impotriva interventiei americane in alte parti ale globului. Ei au contestat razboiul din Irak, iar unii lideri ai partidului cer chiar retragerea tuturor fortelor armate pe care SUA le au detasate peste tot in lume.
subiecte controversate
Libertarienii contesta dreptul administratiei de a se amesteca in viata privata, limitarea drepturilor civile in numele luptei impotriva terorismului (legea “Patriot Act”) si implementarea documentelor biometrice (Real ID Act).
Si mai curajoasa este pozitia libertarienilor in problema consumului de droguri. Ei au fost primii care au legalizat consumul de marijuana in unele state (inainte ca Olanda sa adopte o lege similara). Exista si libertarieni care cer dezincriminarea consumului si posesiei de droguri, amintind esecul politicii de prohibitie a alcoolului in anii 30 si costurile uriase pentru contribuabili ale combaterii acestui flagel, inclusiv prin arestarea si incarcerarea a zeci de mii de persoane. Catalogand aceste delicte drept “infractiuni care nu produc victime”, ei se pronunta pentru reglementari la fel de laxe si in privinta prostitutiei, jocurile de noroc sau conducerii fara centura de siguranta.
In dezbaterea privind intreruperile de sarcina, libertarienii sunt mai aproape de polul “pro choice”, asadar contesta dreptul statului de a legifera un domeniu pe care il considera al vietii private.
Cum era de asteptat in cazul unei miscari care cultiva individualismul, exista multe aspecte in privinta carora exista o varietate de opinii in sanul partidului, si care ii imparte pe membri in libertarieni de stanga si de dreapta.
Multi libertarieni sustin dreptul de a purta o arma, dar nu toti sunt de acord cu pedeapsa cu moartea. Sunt insa toti de acord in privinta opozitiei fata de statul asistential, birocratie si cenzura.

Desi suprematia celor doua partide politice majore din Statele Unite nu poate fi contestata, in SUA exista zeci si zeci de partide care participa la procesul electoral si chiar guverneaza la nivel local si central. La alegerile din 2008, din partea Partidului Libertarian a candidat pentru Casa Alba congresmanul Bob Barr. Acesta s-a clasat pe locul 4, dupa Obama, McCain si independentul Ralph Nader, adunand peste 500.000 de voturi, un procent totusi infim la nivel federal.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica