rss
rss
rss

Am crescut poate mulți cu ideea că sistemul e rece, impersonal, poartă costum negru și ochelari de soare ca agenții Smith din Matrix. Ei bine, azi realizez că sistemul e un sentiment vibrant. Și nu pentru că l-am văzut pe Năstase țanțoș în capul oaselor pe o targă, zâmbitor, parcă mândru de atenția care i se acordă. Ci pentru că i-am văzut pe susținătorii lui. Năstase n-avea nici măcar o zgaibă la gât care să se vadă (Corina Drăgotescu zice că unii se vindecă mai repede). Accepta formalitatea asta ca pe un dar firesc prin care poporul îl răsplătea. Politicienii de azi, fără stil, circulă cu girofar. Dânsul, mai rafinat și cu ambiții mai înalte, merită să fie purtat de colo colo, ca împărații antichității: într-o lectică. Chiar părea perfect capabil să se dea jos de pe targa, pe care era cocoțat nu întins, și să o ia pe jos printre muritori. Fanii săi din presă, însă, nu cred că se vor mai face bine vreodată.

Două sunt marile performanțe într-ale răului de durată, reușite în acești ultimi ani: personalizarea și sentimentalizarea. Ele se adaugă unor practici mai vechi și mai studiate, ca rescrierea istoriei, ștergerea memoriei, tabloidizarea sau construirea unei realități fictive. Prin personalizare, s-a reușit distrugerea discernământului și a capacității de analiză a unei situații. De ani de zile, domni și doamne cu o pregătire incertă, practică un fel de bârfă, pe seama unor personalități publice. Telespectatorul e invitat și antrenat, nu să judece o problemă, ci să țină cu cineva, să dea dreptate cuiva, să acuze pe altcineva, să se bucure cum cineva a fost pus la punct de altcineva. Jurnalismul a fost redus la 2-3 întrebări, dintre care „cum comentați ce a zis X”, „ce părere aveți de Y”. Important e doar ca noutățile și bârfele să curgă, într-un flux care să creeze senzația de urgență și noutate ce nu suportă amânare.

Odată învățat cu acest meniu de tip fast-food, fără calorii de informații, vitamine intelectuale și fără condimente de spirit, consumatorul-obez poate intra și el în joc. Nu are decât să își aleagă gașca unui personaj, să identifice corect proveniența unei opinii, și va putea para fără alte argumente orice vine de la un băsist, de la un uslaș șamd. Dar dacă lucrurile ar fi rămas aici, nu ar fi fost totul pierdut. Mai puteai spera că apar și oameni mari, personalități, care să încarneze idei.

Aici intervine etapa a doua: sentimentalizarea. Inima n-are rațiune, o știm de pe vremea când Ienăchiță Văcărescu scria poezii. Cum au reușit acești negustori de presă să vândă emotivitate în locul logicii, n-am reușit încă să mă prind, dar au reușit de minune. De aici încolo, Dumnezeu cu mila, dar nimeni nu va mai putea fi lămurit și convins de nimic. E judecat Năstase 8 ani, cu o armată de avocați pedanți, cu martori și procedură întoarsă pe toate fețele? Nu contează, e o lucrătură ca-n anii 50. Se zgârie la gât și e dus la spital pentru îngrijiri? Ne gâtuie emoția pentru situația lui și îi facem inumani și hiene, pe cei care văd totul ca pe o telenovelă cu scenariști amatori. Ne pomenim cu el vioi și fără răni vizibile? Ce contează, important e să se-aleagă praful de cei întunecați de ură! Stingea-ți-s-ar flacăra, Aliodor Manolea!


Vă asigur că Mircea Badea nu va pierde niciun fan, după emisiuni ca în seara asta, când ne-a explicat ce mârșavă e șefa Procuraturii sau cum Mike Tyson a primit permisie din închisoare ca să joace un meci. Nu există nici legi, nici decizii judecătorești, nici logică, nici dovezi, care să convingă un om pătimaș. Dacă meșteșugul tău e să înveți oamenii să urască și să iubească în mod partizan, nimic nu te poate compromite. Nicio pagină plagiată nu poate fi pusă față în față cu originalul, ca să crezi că te-ai înșelat și că nu poate fi mai puțin importantă fapta comisă, decât identitatea sau premeditarea denunțătorului.

Dacă sperați să găsiți o asemenea listă aici, îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar n-o am. E aceeași dezamăgire pe care o resimte publicul în urma prestației celei sărbătorite astăzi, de Ziua Presei. Aș fi putut să las titlul fără mențiunea din paranteză, eventual, să îl îmbunătățesc cu câteva ingrediente 2.0 gen: intră aici să citești lista sau vezi cine e pe lista rușinii. Asta ca să omagiez deplin intrarea presei în era digitală, a afișărilor strânse la baionetă.

De fapt, o asemenea listă nu există. Ea ar fi putut exista, dacă ar mai fi existat presă și nu doar instituții care prestează servicii de publicitate comercială sau politică. Ar fi fost o reglementare cerută de breaslă, foarte ușor de aplicat. Și dacă breasla nu putea cădea de acord, măcar un ziar sau o televiziune și-ar fi putut face un titlu de onoare din a titra sub numele editorialistului sau invitatului, dacă e afiliat prin vreun contract, la vreun partid, fundație a unui partid, dacă își întregește veniturile consiliind o personalitate. Cred că prin Evenimentul pe vremuri am văzut sub numele lui Andrei Postelnicu mențiunea că e și consilier al lui Mircea Geoană. La fel era și Andreea Crețulescu, dar Realitatea nu a găsit utilă informația pentru telespectator. Despre Traian Ungureanu sau Sever Voinescu am aflat tardiv că erau și consultanți PD, pe când scriau la Cotidianul. Bogdan Teodorescu nu mai e ziarist, dar era invitat frecvent să comenteze creșterea USL în sondaje, fără să spună că era strategul principal al formațiunii. Bogdan Chirieac … în fine, el joacă într-un campionat propriu. Am putea afla astfel de unde se trage prosperitatea de invidiat a unor Roșca Stănescu sau Cornel Nistorescu. Bine, dat fiind specificul local, o asemenea reglementare ar duce la situații hilare, cum ar fi titrarea pe ecran a unei precizări de genul „Robert Turcescu, împrumutat de Gigi Becali”.

În realitate, presă independentă nu mai există, pentru că informația s-a devalorizat și nu mai concepe aproape nimeni să plătească pentru ea. Mai există doar publicații partizane, cu patroni mai mult sau mai puțin destupați la minte. Cu cât patronii sunt mai încuiați, ca Voiculescu sau Păunescu, ori mai aroganți în neștiința lor, ca Ghiță, presa e mai partizană, devine ghioagă și monedă de schimb în bătălia pe resurse publice și influență. Unde patronii sunt mai emancipați, ca la Media Pro sau Hotnews, ochiurile plasei rămân mai rare și peștișorii pot părea rechini. Legile dure ale economiei sunt aceleași și în așa zisa independență din online, pentru cine nu vrea să încaseze lunar doar o mână de monede. Pagina de Media a lui Petrișor Obae se mai întremează făcând pe PR-ul pe lângă marile trusturi, Reporter Virtual al lui Tiberiu Lovin „se mai completează” cu mici servicii aduse unor domni generoși din PDL. Nu-i judec, e îngrozitor de greu pe cont propriu, dar presă nu mai avem. Mai avem doar mercenari care își oferă serviciile, iar uneori nici cumpărători nu sunt.

Politcienilor le convine situația, chiar dacă banii pe care îi virează către ziariștii, care chipurile îi consiliază în probleme de imagine și comunicare, în special în preajma campaniilor electorale, seamănă a taxă de protecție. Dacă i-ar fi deranjat, ar fi propus măcar unul o lege care să clarifice această incompatibilitate. Dacă nu au făcut-o, e clar că banii pe care îi dau li se par puțini și că le place sistemul cu televiziuni înregimentate, unde știi dinainte dacă ești lăudat sau înjurat.

La fel, nu a existat niciun politician care să propună ca incompatibilitate, într-o lege, ocupația de agent sau ofițer al unui serviciu secret cu aceea de jurnalist sau cu orice funcție publică. Și totuși, ofițerii acoperiți din presă există, toată lumea e convinsă de existența lor, partidele se rotesc la guvernare, dar uită subiectul la preluarea portofoliului. Și nu e vorba doar de „fosta Securitate” (care dacă a murit, la ce dată anume și de ce are instituții care îi apără trecutul și arhivele încă?). De ce are nevoie un serviciu secret de agenți în presă și instituții publice? Ca agenți de influență? Atunci, pentru ce agendă? Dacă e vorba doar de adunat informații, presupunând că ar exista o situație într-un milion, când ar fi chiar vorba de un lucru de siguranță națională, funcționarul care ar raporta acea situație ar face-o oricum din obligație de serviciu, fiind deja angajat al statului. Fie măcar de dragul austerității, ar fi trebuit să existe măcar un politician care să considere nefiresc ca atâția funcționari, magistrați, ofițeri, să primească două salarii de la stat, unul pentru munca de la vedere și altul pentru rapoartele trimise. La fel și în cazul ziariștilor, orice ban dat de la buget pentru ofițeri acoperiți în presă e risipă curată, dacă nu atentat la democrație.

După știrile despre dispariția pâinii în zilele cu zăpadă și reportajul cu lăzile golite din Carrefour, reporterii Antena 1 lovesc din nou cu un reportaj demn de Intact Academy. Protagonista e o tânără bugetară, care se plânge că nu poate cumpăra decât câteva roșii. Câteva secunde mai târziu, aceeași tânără apare în cadrul îndepărtat, cântărind punga cu roșii ale unei bătrâne, care cumpără ca nesătula, la kilogram. Vigilenți, băieții de la Kamikaze au ochit-o pe precupeața, care poate e bugetară la ultimul aprozar de stat. Iată mai jos cadrele esențiale, pentru când va șterge BBC-ul românesc filmul de pe site.
trucaj ordinar
Iar aici, filmul:

Update: la doar cateva ore, filmul a fost sters de pe site-ul Antenei, probabil vor incepe sa solicite stergerea si de pe alte site-uri cat de curand.

Reacția oficială a Antenei 1 după reportaj
De pe blogul lui Andrei Manțog am aflat că o reprezentantă a postului din Băneasa a pus pe Facebook un fel de drept la replică. Persoana nu e oricine, ci e Project Manager Marketing & Comunicare, se ocupă de promovarea Observatorului. Așa că orice transmite sub forma unui comunicat Dorothea Ionescu Vanau poate fi considerat un punct de vedere oficial al postului.
Textul, lung și fără talent, e mai aiuritor decât știrea în sine, pentru că arată cum poți să te umpli de bulion și mai mult, după ce ai ajuns de râsul telespectatorilor cu știri regizate despre roșii. Cum anteniștii au obiceiul curajos de a șterge momentele de penibil, inclusiv știrile video de pe site-ul propriu, voi reda fragmentul esențial din comunicatul reprezentantei Antena 1 tot ca print-screen și nu ca link. Citiți așadar, de ce e natural să pui persoane să mintă în știrile de pe post. Ce vă mirați așa? Ni se confirmă că știrea a fost trucată, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei, pentru că ea putea fi la fel de bine și adevărată, dacă se găseau persoanele, care chiar să fie ceea ce spun că sunt. Orice știre difuzată la Observator trebuie să fie reală într-una dintre lumile posibile, întrebați orice cosmolog. Tot așa cum PR-ista Dorothea poate fi o comunicatoare inteligentă, iar Dan Voiculescu, un politician cinstit și bine intenționat.

Un articol din The Economist a stârnit fervoarea religioasă în mai multe redacţii româneşti, care au pornit un cor de bocitoare pentru Adrian Năstase. O asemenea victimizare perfectă şi comparaţie blasfemiatoare nu s-a mai pomenit de pe vremea când Becali striga cu cătuşe la mâini că Baraba e liber. E adevărat că pe crucile de pe Golgota s-au aflat şi doi tâlhari alături de Domnul, dar şi aşa comparaţia cu furtişagurile lui Năstase pare trasă de păr.
Oricum ai răsuci lucrurile în favoarea clientului tău, Năstase nailed se poate traduce decent prin Năstase priponit, dacă ţii să rămâi plastic. Sau Năstase dovedit, având în vedere că expresia englezească (tehnic, “bătut în cuie”) e foarte apropiată şi de altă expresie “to hit the nail on its head”, echivalenta lui “a pune punctul pe i”, deci tinde mai curând să sublinieze reuşita vorbitorului, respectiv a anchetatorului, şi nu suferinţa victimei. Ba chiar, atunci când expresia e folosită la finalul unui proces anevoios e mult mai probabil ca ea să implice chiar o doză de satisfacţie, mult mai bine redată prin expresia “i-au venit de hac”.
Cei care urmăreau Familia Bundy îşi amintesc poate şi de conotaţia zglobie pe care expresia o poate lua, când Al Bundy exclama “I’ve nailed that chick!”. Evident, nu era implicat, Doamne iartă-mă!, niciun pui răstignit. Cel mai frecvent, expresia se traducea prin “i-am tras-o” sau am “rezolvat-o”.
Oricum, până la recurs, treaba nu e chiar bătută în cuie. Iar la duşuri, nici nu vreau să ştiu dacă şi cui o să-i vină de hac.

Acesta este un reportaj foarte bun realizat de AlJazeera, despre modul părtinitor în care sunt prezentate ştiri importante în presa internaţională şi despre felul în care propaganda de stat a înlocuit deontologia jurnalistică. Primul exemplu folosit e cel al relatării atentatelor din Iran, în care au fost ucişi mai mulţi cercetători din domeniul nuclear. Evenimentele pot purta fără probleme eticheta de terorism de stat, indiferent că au fost orchestrate de Mossad sau de CIA. Dar mediatizarea lor în foarte animatele reţele americane, de stânga sau de dreapta, a fost ca şi inexistentă, în comparaţie cu psihoza atentatelor teroriste, creată chiar şi pentru unele care nu s-au materializat, cum a fost presupusul complot împotriva ambasadorului saudit.

Un alt exemplu de propagandă de stat îl reprezintă omniprezenta RT (numită iniţial Russia Today). Deşi foloseşte cele mai noi tehnologii şi se simte pe internet ca peştele în apă, RT pare ruptă din epoca războiului rece. Aici pot fi întâlniţi cei mai paranoici analişti financiari (de tipul Max Keiser), care lansează periodic minciuni preluate pe nemestecate de presa internaţională, cu efecte devastatoare pe pieţele financiare. Şcoala KGB-ului se simte din plin în felul măiestrit în care RT jonglează cu teoriile conspiraţioniste, cu insinuările nefondate, părând să spună lucruri care nu pot fi spuse în alte părţi, astfel încât canalul Kremlinului a reuşit să îşi adune o sumedenie de fani inclusiv din America. Desigur, aceştia nu vor afla niciodată ceva despre “Russia Today” de la RT. Nimic despre oligarhii care controlează regimul lui Putin, despre corupţia ameţitoare, despre asasinatele politice, războaiele din Caucaz, cenzură sau viaţa rusului de rând.
AlJazeera este la rândul ei o asemenea maşinărie mediatică, aflată în slujba emirilor din Qatar, care joacă, la rândul lor, pe sârmă între plata unei forme de taxe de protecţie către islamiştii, care scutesc de atentate şi turbulenţe micuţa oază de bogăţie, pe de o parte, şi plierea pe interesele geopolitice israelo-americane, care de asemenea le asigură emirilor un trai liniştit şi protejat la putere. Totuşi, am remarcat de multă vreme strădania celor de la AlJazeera de a urma un anumit cod deontologic, superior celor profesate de Press TV (instituţia similară a regimului din Iran), RT sau FoxNews.
Un exemplu de cum încearcă AlJazeera să navigheze între interesele geopolitice ale emirilor a fost relatarea diverselor revolte din ultimul an: relatare intensă pentru cele din Egipt, Siria şi Rusia, concomitent cu minimalizarea celor din Yemen, precum şi a intervenţiei armate a aliatului saudit în Bahrain.
Poate că nici nu e realist să sperăm la existenţa unei surse total nepărtinitoare. Acolo unde interesele patronatului ar înceta, ar exista totuşi înclinaţiile personale ale reporterului către un mod de a vedea lumea, preferinţa pentru anumite subiecte în dauna altora. Dar implicarea statului în finanţarea unor portavoci pentru linia guvernului e un răspuns greşit. Tot ce ar putea face statul ar fi să oblige instituţiile media să îşi divulge în detaliu sursele de finanţare şi identitatea patronatului, lăsând să concureze transparent toţi cei care au de transmis o opinie sau alta.

Intrerupem programul obisnuit al acestui blog pentru o informatie care m-a facut sa tremur de furie si revolta. Tabloidele, aceasta parte parazita a presei, au furat o stire produsa de site-ul quality al trustul Realitatea-OTV si au inserat-o, fara jena, in paginile lor. Un jurnalist curajos, Mihai Gotiu, a carui tacere nu poate fi cumparata, a dezvaluit acest fapt grav intr-un articol de investigatie si opinie:
Eba nu se mai marita cu Syda. Din motive de chiloti in comun cu Anca Boagiu. Sau nu
Titlul e unul dubitativ-dilematic, caci jurnalistul Mihai Gotiu e si o constiinta, un om al ideilor nuantate, tesute cu migala de dantela marca Jolidon. In pledoaria dlui Gotiu, firul stirii e urmarit si scos la iveala ca un snur de tanga rosu, faptele de alcov sunt date in vileag, impostura plagiatorilor de la Click si Libertatea, adusa la cunostinta opiniei publice.
Felicitari, domnule Mihai Gotiu, pentru calitatea jurnalistica a dezvaluirilor dumneavoastra, pentru taria opiniilor. Ati mai ciupit o mana de trafic pentru site-ul lui Vantu cu acest titlu, v-ati castigat salariul, dar si respectul cititorilor. Nu va lasati intimidat de unele comentarii rautacioase! In jurnalismul de opinie se poate merge si mai departe de chiloti. Numai daca Tatulici v-ar intelege demersul si ar organiza o dezbatere publica in care sa ofteze adanc pentru ce au fost si ce au ajuns chilotii acestei tari.
Nu va lasati descurajat nici de amanuntul ca stirea, de fapt, nu era o stire ci o barfa de scara blocului. Ca presupunerea nu se baza pe nicio informatie sau marturie, care sa ne lamureasca de ce Anca Boagiu si nu Zoe Petre. Sau ca, in general, nivelul respectivei barfe e fix nivelul de analfabetism al infantei vizate. Toate acestea sunt detalii irelevante.
Si mai ales, continuati sa demascati impostura tabloidelor, care fura subiectele presei quality. Mai devreme sau mai tarziu, calitatea morala a adevaratilor lideri de opinie iese la suprafata ca uleiul deasupra apei.

Intr-un comentariu la articolul despre soarta trista a jurnalismului, un cititor aducea in discutie problema banilor. Mai precis, ca lumea nu e dispusa sa plateasca pentru presa de calitate.
In sinea mea, sper sa-si rupa gatul marii promotori ai site-urilor cu abonament, de la Rupert Murdoch la Dinu Patriciu (in ordine inversa, daca se poate). Iar ziarele electronice ale viitorului sa fie editate de PirateBay. O utopie, bineinteles.
Dar realitatea e ca presa de calitate costa. (As prefera ca acest cost sa fie acoperit de publicitate, care sa nu interfereze cu editorialul, decat prin pret/abonament.) De pilda, emisiunile Radio BBC nu seamana cu mai nimic din ce inseamna radio la noi.
La noi, emisiune de radio inseamna un playlist si 1-2 realizatori, mai mult sau mai putin spirituali, care de cele mai multe ori frunzaresc ziare. O glumita, o melodie, treaba e rezolvata.
La Radio BBC poti sa auzi reportaje demne de articolele din Time Magazine, lucrate si documentate intens, dar distractive. La finalul unui reportaj despre internet, dupa o lista lunga de realizatori, urmau multumiri pentru doua universitati si o fundatie, care colaborasera. Repet, era un reportaj despre internet. Oare cei de la BBC nu se puteau multumi sa dea o cautare pe Google si sa puna de-un reportaj?
Nu mai vorbesc de farmecul pronuntiei perfecte, care suna ca pe casetele de la British Council. La una din multele corespondente din strainatate, dublasera fiecare raspuns primit de la intervievatii de pe strada cu cate un actor diferit. Am tinut minte o zi intreaga ce voce putea sa aiba cel cu voice-over-ul. Avea un timbru ceva in genul lui Sean Connery si nu avusese de citit mai mult de 5 cuvinte, atat. Din detalii de genul asta e construita reputatia unui post.
Despre profesionalismul buletinelor de stiri, nu mai e nevoie sa mai spun.
Nu vreau sa ma gandesc cat o cheltui Maiestatea Sa cu radioul si televiziunea de stat, dar merita!
————————————
PS: Ca tot a venit vorba de radio-televiziune de stat, cate ceva despre voturile de ieri. Din tot Consiliul de Administratie al TVR, cea mai onorabila prezenta mi se pare Lucia Hossu Longin, propusa de PNL.
Angajatii insisi au dat cele mai multe voturi pentru un specialist al combinatiilor de culise, Sorin Burtea, vajnic realizator al emisiunii “La zi in agricultura”, pe timpul lui Ceausescu, daca mai tineti minte recoltele alea nemaivazute si multumirile adresate Primului Agricultor al tarii.
La fel de dezamagitoare, propunerile PDL. Ada Mesesan a pus capac zilei: o acuzatie de spaga si o declaratie antologica “Eu nu ma vand pe gratis!“, din care se poate deduce orice. Orice pret, adica.

Stiti cine a pus mana pe telefon sa il apere pe Dan Diaconescu, retinut pentru santaj? Nicu Gheara. Din vila sa de la Ibiza, unde sta mai confortabil decat Bernardo Provenzano in pivnita lui siciliana, Nicu Gheara a vorbit jumatate de noapte despre libertatea de expresie. La OTV, tot telefonic, il redusese la tacere pe Gigi Becali, intr-o scena antologica – o reglare de conturi in cadrul clanului. La televiziunile la care nu suna Nicu Gheara, suna Rosca Stanescu, sau Vadim Tudor, el insusi patron de presa, cum ar veni, prin Tricolorul si Romania Mare. Iar unde nu razbesc barbatii, biruieste Dana Grecu, asa ca am putea sta linistiti, onoarea de ziarist nu ramane nereperata.
Si totusi, cum s-a ajuns aici? Motivele sunt numeroase, unele nici macar nu sunt strict romanesti. Rezultatul e trist: a devenit rusinos sa fii jurnalist si tendinta se va accentua.
prostitutie cu impozite de videochat
Jurnalistii nu se pot erija in aparatori ai dreptatii cata vreme beneficiaza de privilegii fiscale fata de cititorii lor. Sa nu ne ascundem, scutirile pentru drepturi de autor nu s-au dat pentru sculptori si nici la presiunea Uniunii Scriitorilor, ci a cartelurilor de presa. In baza unei asemenea legi s-au platit tehnoredactori, cameramani, masinisti, uneori si soferi.
V-ati pus intrebarea cum sunt platiti cei care joaca in filmele porno romanesti, presupunand ca au forme legale? Banuiala mea e ca tot pe drepturi de autor, ca si tinerele care presteaza la videochat, de altfel. Mai greu sa spui “noi vrem respect”, cand in fata Fiscului te folosesti de aceleasi artificii ca Titus Steel sau Eva Kent, mai ales ca majoritatea cititorilor nu beneficiaza de asemenea avantaje.
de la incoruptibili, la inchiriabili
In toiul scandalului Melania Vergu, o afirmatie a fostei consiliere a lui Funeriu a trecut aproape neobservata. Fosta ziarista de la Gandul spunea ca l-a consiliat pe tanarul politician in campania electorala prin aceeasi firma care avea sa obtina 4 milioane de euro, fonduri europene. Andrei Postelnicu, editorialist la Evenimentul zilei, era in acelasi timp si consilier al lui Mircea Geoana, dar cel putin nu ascundea dubla postura. Subteran, fenomenul pare unul generalizat. Adica ziaristii iau leafa si de la patron si de la politicianul consiliat. In unele cazuri e neclar daca e vorba de o “spaguta” (vorba lui Piedone) sau de taxa de protectie.
Fenomenul jurnalistilor-consilieri a iesit timid la suprafata in campanie, dar nicio investigatie nu a urmat. Omerta. Au ramas doar efectele vizibile: ziaristi si comentatori care stii exact ce urmeaza sa spuna inainte de a deschide gura, pentru ca banuiesti cine ii plateste.
democratizarea informatiei
Aici nu mai e vorba de un fenomen romanesc, ci global. Informatia devine mai ieftina si mai democratic raspandita. In timpul razboiului si ani buni dupa, lumea statea cu ochii tinta pe buletinele de stiri, care precedau filmele in sala de cinema. Greu de imaginat o asemenea scena azi. De cand agentiile, televiziunile si site-urile revarsa asupra celor conectati un suvoi de informatii, soarta ziaristului incepe sa semene cu a unui scrib, sau cu a unei dactilografe. A sti sa scrii era o raritate in Evul Mediu si te punea intr-o pozitie dominanta fata de taranul nestiutor de carte, care apela la serviciile tale. Intre timp, se scrie mai mult si mai urat, daca ne uitam la manuscrisele anticarilor.
Pentru moment, majoritatea blogurilor se incadreaza la acest “mai urat”, in comparatie cu ziarele. Agresiv, fara argumente, fara etica, fara respect pentru surse si cititori. Dar s-ar putea sa nu conteze, pentru vizitatorul care petrece cel mult 60 de secunde pe o pagina la care ajunge din intamplare. Pentru acesta din urma, comparatia cu amatorii exista deja si s-ar putea sa nu fie magulitoare mereu pentru profesionisti.
jurnalismul lenes
Un alt motiv de stima scazuta pentru aceasta breasla e valoarea adaugata mica pe care o aduc reprezentantii ei. (Daca vinzi chinezarii, pregateste-te sa fii platit ca atare.) Adrian Nastase si Vasile Dancu au inventat genul de stat care domina comunicational presa. Concret, beneficiind de un urias aparat birocratic, din ce in ce mai profesionalizat, institutiile statului incepeau sa inunde presa cu comunicate si potentiale stiri. Patronul de presa intra in acest joc din interes sau de nevoie, dar ziaristul se prindea in hora mai mult din comoditate. Asa apareau paginile de comunicate de presa abia periate, langa reclamele la Trans Gaz sau Electrica. In ziarele cele mai docile, departamentele de comunicare ale ministerelor, agentiilor, primariilor si altor institutii devenisera furnizori de informatii, mult mai des citati decat fluxurile agentiilor de presa.
Toata lumea era fericita. Mai putin cititorul, privat de jurnalismul de investigatie serios, de campaniile oneste de presa, duse cu idealism.
In timpul Revolutiei, un ziarist de la Scanteia isi amintea ca, vrand sa intre intr-o institutie, cineva spusese: “Lasati-l sa treaca, dansul e de la Monitorul Oficial!” Spunea ca i-a fost rusine ca un om obisnuit, fara sa fie ironic, nu facea diferenta intre un lucrator la Monitorul Oficial si un ziarist. Sub Adrian Nastase, multi ziaristi aveau sa se gaseasca din nou in postura de colaboratori fara voie la Monitorul Oficial.
presa de dumping
Odata indeplinite cele doua conditii de mai sus, patronii puteau trece bucurosi la incurajarea unui fenomen care, aparent, i-a avantajat. Zoso a gasit o formula inspirata pentru asta, i-a spus presa facuta cu studenti. Inutil sa mai spun ce absolventi produc facultatile noastre (aflate ele insele pe un derdelus similar cu al presei, din alte motive). Cu o cultura generala precara si gata de orice compromis, proaspetii ziaristi, pe care nimeni nu-si bate capul sa ii invete ceva, au inceput sa produca in ritm de Bumbesti-Livezeni. In acelasi ritm curg si ironiile cititorilor, care incep sa isi intareasca parerea ca ziaristul e unul caruia ori nu-i place munca, ori n-a fost bun de altceva.
baronii presei
La polul opus al hamalilor cu tastatura sunt cei mai vizibili din breasla, “formatorii de opinie”. Sintagma ii cuprinde, indiferent de orientare si caracter, pe cativa dintre cei mai inzestrati ziaristi. Nu le neaga nimeni calitatile. Problema e ca acesti lideri de opinie au devenit, pentru marele public, perfect confundabili cu politicienii pe care ii critica. Devin o masa amorfa de flecari, cu un standard de viata uimitor de ridicat. Oricat de abil si-ar cultiva unii dintre ei o imagine muncitoreasca, prapastia dintre viata baronilor de presa si viata cititorului mediu e atat de mare, incat niciun fel de empatie nu mai poate trece drept sincera. Sa faci seara de seara emsiuni plangacioase despre pensii, cand castigi 17.000 de euro pe luna, ca Razvan Dumitrescu, e undeva intre cinism si neobrazare. Si inca nu vorbim aici de un jucator in Liga Campionilor a invartitilor din presa.
mogulizarea
Aparitia trusturilor de presa si sufocarea initiativelor independente e de departe cel mai grav fenomen. Oricum masuram si cantarim, piata media e impartita intre Adrian Sarbu, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vantu, Dinu Patriciu, fratii Paunescu, iar restul sunt frimituri impartite intre moguli mai mici.
Problema nu e atat concentrarea resurselor, la urma urmei, nu suntem o piata de dimensiunea Germaniei. Ci trecutul mai mult decat dubios al celor amintiti, toti cu implicari politice directe, veniti din apele tulburi ale tranzitiei, toti cu afaceri cu statul si toti cu un trecut de abuzuri la adresa libertatii de exprimare. In plus, in alte domenii decat media, niciunul dintre moguli nu a dovedit ca poate ridica o afacere cinstita fara ajutor de la stat. Credibilitatea lor personala e extrem de scazuta, iar felul in care se folosesc de presa pentru interesele de afaceri nu face decat sa discrediteze si mai mult intreaga presa, date fiind cotele lor de piata.
Mult mai grava decat polarizarea e cartelizarea. Fiecare dintre moguli are cel putin cate un schelet in dulap: Bancorex, colaborare cu Securitate, conturile lui Ceausescu, FNI, Petromidia samd. Totusi, cu rare rabufniri si mici rafuieli intre angajati, mogulii isi respecta teritoriul. Niciodata afacerile lor cele mai grave nu se transforma in campanii de presa in publicatiile unui “confrate” mogul, care se multumeste cu indirecte atacuri la politicieni din sfera rivalului.
tabloidizarea
E un fenomen atat de evident, incat nu e nevoie sa insist. Insumate, doar cele trei tabloide principale fac mai mult de jumatate din presa cotidiana, ca tiraj. Deci pentru mai bine de jumatate din cei care trec pe la standuri, ziarist e acela care pune titlul “Imi place sa sug acadele”, la articolul despre “Bomba Sexy” a unui fotbalist.
ziaristul corporatist
Se invarte, aparent, in cu totul alta lume decat mahalaua tabloidelor, si totusi ziaristul corporatist nu aduna mai mult respect. Departamentele de PR ale marilor companii impartasesc acelasi dispret nemarturisit ca si politicienii fata de ziaristii plimbati in excursii pe banii firmei si care reproduc aproape integral comunicatele de presa. Imbulzeala care se creeaza la fursecuri si gustari e de departe cel mai jenant moment de dupa conferintele de presa si, pentru multi, ea ramane imaginea asociata cu meseria de ziarist.
Emil Boc ruga cu mandrie ziaristii sa compare cata libertate avea presa in mandatul lui Adrian Nastase, si cata are in mandatul sau. In privinta presiunii politice, avea dreptate, si macar acest merit li se poate recunoaste tuturor guvernantilor care i-au urmat lui Adrian Nastase. In privinta presiunii implicite pe care o exercita clientii de publicitate si patronii, situatia e departe de a se fi imbunatatit. Iar cenzura se face dur si fara ecouri in exterior, inca de la angajare.
absenta investitiilor in educatie
In mai mare masura decat cred, publicatiile si televiziunile au publicul pe care il merita. Rememorand ultimii 20 de ani de presa am ajuns la o concluzie care m-a surprins si pe mine (e posibil sa ma insel). Singura campanie masiva de educare a publicului larg si de promovare a valorilor occidentale a fost dusa circa 2-3 ani de PRO TV, imediat dupa lansare. Pentru ca totul se facea intr-o forma comerciala foarte digerabila, actiunea a fost rapid uitata, fara sa fi fost in van. Motivatia nu tinea de o generozitate subita a fostului FSN-ist, Adrian Sarbu, care a petrecut nu doar Revolutia langa Ion Iliescu, dar si mineriadele chiar in guvernul lui Petre Roman. Ci mai curand de incercarea de intrare in gratiile finantatorului american. In termeni economici, campania a creat brandul PRO, dar a sfarsit in cvasi-faliment. Trustul a fost atat de inglodat in datorii, ca a devenit cel mai obedient sustinator al puterii lui Adrian Nastase. Din acel moment, Adrian Sarbu s-a tinut cat mai departe cu putinta de politic, orientandu-se pentru finantare spre zona joasa a tabloidului.
Acum, ziarele vand carti. Se vorbeste chiar de un fenomen comparabil cu campaniile de alfabetizare de dupa instaurarea comunismului. Tirajele sunt fara precedent in istoria Romaniei. Numai ca nu asta e cu adevarat puterea presei. Carti, librarii si biblioteci au existat si pana la aceasta gaselnita de marketing.
Daca vor sa nu mai fie injurati de anonimi vag alfabetizati, care le comenteaza articolele, ziaristii trebuie sa se dedice unei campanii fara intrerupere de educare a publicului. Cu umor, dinamism, talent si formule atractive. Altfel se vor ascunde mereu in spatele scuzei “asta vrea publicul”, iar publicul respectiv va fi tot mai lipsit de discernamant si de respect.

Editorialistul Traian Ungureanu lua bani de la PD-L inca de anul trecut, periada in care era, mai mult sau mai putin marturisit, consultant al partidului prezidential. Dezvaluirea a fost facuta de redactorul-sef al Cotidianului, Doru Buscu intr-un text care explica motivele despartirii de TRU, nu printr-o demisie, ci printr-o demitere, ca urmare a aparitiei acestuia pe listele de candidati pentru alegerile euro-parlamentare. La randul sau, Ungureanu isi comenteaza despartirea de ziarul trustului lui Sorin Ovidiu Vantu intr-un articol intitulat “Cotidianul si onestitatea se despart“.
Articol mai vechi pe aceeasi tema: The Importance of Being TRU.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica