rss
rss
rss

De obicei nu mă forma lucrurilor și procedurile, dar de data asta vreau să scriu despre o listă de abuzuri, despre care cred că pot fi folosite de o viitoare dictatură. Culmea, ele sunt azi aprobate de unii dintre cei mai progresiști și mai activi, dintre persoanele cu simț civic, nu dintre cei cu înclinații paternaliste. Activiștii pretind că luptă pentru o societate mai democratică și pentru purificarea clasei politice. În numele acestor idealuri, ei par de acord să sacrifice unele proceduri și uzanțe, legi scrise și mai ales nescrise. „Scopul scuză mijloacele”,  spun ei. Ce le scapă din vedere e că o viitoare forță rău intenționată ar putea ajunge la o stare de perfectă dictatură fără să facă în fond nimic inedit, doar repetând cumulat puncte deja bifate în ultimii ani.

  1. lupta împotriva Parlamentului
    E firesc să ceri demisia unui guvern, e nefiresc să încerci să călărești valul antipatiei populare față de Parlament, care e (până găsim altceva) singur formă de reprezentare a populației generale și a curentelor divergente, inclusiv a minorităților.
  2. diabolizarea unui partid
    Poți fi întotdeauna pe altă poziție decât un partid (cazul meu cu PSD), să nu îl votezi niciodată (idem), să presupui chiar că un om onest n-avea de ce să se înscrie în așa ceva. Dar nu poți milita pentru eliminarea lui (pe cale administrativă) sau prin ostracizarea celor care îl susțin.
  3. dominarea unor instituții prin structuri oculte
    Echipele mixte de procurori și ofițeri SRI pot părea o culme a eficienței în lupta împotriva corupției. Judecătorii din „câmpul tactic” ai aceluiași serviciu, un pas înainte, care garantează sentințe drastice împotriva cui merită. Dar nu există nicio limită care poate opri o structură imposibil de cenzurat democratic să nu acapareze alte instituții, tot în numele binelui public. Într-o zi poate fi armata, poliția, Fiscul, Parlamentul, mediul de afaceri. Dacă n-a fost deja.
  4. abdicarea suveranității
    E o meteahnă veche, pe care o avem din clipa în care ne-am trezit scăpați de sub controlul total al partidulu-stat și ne-am aruncat în brațele Occidentului salvator. Deseori s-a întâmplat ca Vestul să fie acceptat nu doar ca arbitru dar chiar ca jucător activ în politica internă, validând chiar și decizii impopulare. E o formă de imaturitate socială, care ne face vulnerabili unei puteri ostile, care ar investi într-un actor abil.
  5. neacceptarea jocului democratic
    În noiembrie 1996, ceva banal și istoric se petrecea în același timp. După 60 de ani, o putere ceda locul alteia prin vot, fără violență. Mult detestatul Ion Iliescu părăsea Palatul Cotroceni cu un discurs de felicitare la adresa învingătorului (avea să se și întoarcă acolo). A devenit practica obișnuită, un semn de normalitate, de atunci încoace, dar nu aș mai garanta că se va menține în actuala atmosferă.
  6. neacceptarea sentințelor
    Trei ani mai târziu, se mai înregistra un moment de cotitură al tinerei democrații. Miron Cozma era încarcerat, după ce tentativa de punere în aplicare a sentinței dusese la două mineriade și adusese țara în pragul unui război civil, susținut de o parte a presei și de foști securiști. De atunci încolo, condamnații au riscat mai curând să își tragă un glonț în gât sau să fugă peste graniță, decât să nege deschis autoritatea statului. Și acesta pare un câștig fragil în actualul context.
  7. folosirea străzii ca argument
    E firesc pentru opoziție să își crească aderența și să slăbească adversarul susținând sau chiar organizând proteste. Nu e la fel de firesc ca președintele sau alt înalt demnitar, aflat deja într-o poziție de putere, să se folosească de un grup compact de fideli, pentru a forța schimbări de guvern sau decizii parlamentare. Dictatorii devin repede maeștrii ai marilor mitinguri de susținere, mai ales în vremuri când acelea nu mai reflectă deloc sentimentul publicului larg.
  8. justificarea violenței
    E un alt precedent periculos să te poziționezi ca șef al statului împotriva instituțiilor de apărare și ordine internă. Poți câștiga voturi pe moment, dar poți ajunge și tu în situația confruntării cu contestatari. E, de asemenea, mai complicat să explici unor purtători de uniformă pe care îi delegitimezi, de ce ar trebui să își riște viața data viitoare când intervin într-o răfuială între clanuri de interlopi, dotați cu săbii sau pistoale. E ceva la care nu par să se gândească nici alți populiști, care aleargă după simpatie ușor de cucerit, prin legi cum e cea împotriva radarelor pe șosele.
  9. ignorarea Curții Constituționale
    Unul din cele mai periculoase precedente, oprit la timp, după circa o lună, dar încurajat pe această durată de diviziile de presă. E și punctul care poate fi folosit lejer la ignorarea rezultatului unor alegeri. Întâmplarea face că avem în Iohannis un președinte fără vocație, care nu excelează nici la inteligență, charismă, nici la ambiție și talent. Părea inițial candidatul ideal pentru a respecta toate procedurile ca la carte, în cel mai tern stil european cu putință. Și-a ratat și talentul ăsta. Dar locui îi poate fi luat chiar de unul mai iscusit decât Băsescu în a născoci trucuri neobișnuite, de un viitor dictator înzestrat și cu ambiție și cu lipici la public și total lipsit de scrupule.
  10. legiferarea în interes propriu
    Ultima dată când a părut evident de ce e o urgență pentru pesediști să modifice legile justiției, această tentativă a pornit valul de proteste de după ordonanța 13. Dar pachete de ordonanțe cu efecte similare s-au dat și pe vremea Monicăi Macovei, desigur, pentru cauze mult mai bune, anume să se poată înfunda unii care acum trebuie scăpați de alții.
  11. intervenția penalului în politic
    Răspunsul la acel abuz a fost un altul de sens contrar, respectiv deschiderea unor dosare penale pentru inițiatorii ordonanței. Chiar și când e murdar, demersul politic trebuie decontat la urne, nu pedepsit cu cătușe de procurori, care se plasează deasupra jocului democratic. A fost un demers, care a credibilizat inclusiv ideea că arestările se fac dirijat, pentru a elimina competitori incomozi.

Două demersuri constituționale în oglindă. Inițiativa „retrograzilor” privind familia a urmat metodic toți pașii procedurali, spărgând și un blocaj mediatic și diabolizarea de pe internet. A obținut aviz de la Curtea Constituțională că nu discriminează pe nimeni și nu încalcă drepturi, așteaptă încă la mila politrucilor, care promit periodic că vor respecta un demers democratic.

Inițiativa deștepților intitulată „fără penali” e încă în stadiul de strângere de semnături. Ironia e că, deși e susținută de cei mai înfocați juriști amatori și profesioniști, are toate șansele să pice la Curtea Constituțională, rămânând un simplu truc pre-electoral al USR. E până și la mintea mea de neinstruit în Drept. Iată de ce:

Să luăm ca analogie o faptă mult mai gravă decât mita, anume crima. Să zicem că mâine apare un partid populist, care se branduiește ca „partidul anti-violență” sau „partidul pentru viață”. Foarte frumos. Și începe să strângă semnături, cerând ca în Constituție să se prevadă că oricine omoară un om e închis pe viață. (Entuziasm, virale, mitinguri, filmulețe.) Așa ceva pică garantat la Curtea Constituțională, indiferent câtă simpatie ar aduna.

Și asta pentru că legiuitorul a dat pentru faptele, care conduc la pierderea de vieți omenești o marjă mare de interpretare pentru judecătorul de caz, atunci când dă sentința. Practic, de la zero la infinit. De la pedeapsă cu suspendare, pentru accidente, omor din culpă, prin imprudență, la 10, 20 de ani, pentru crima cu intenție, la pedeapsă pe viață, pentru genocid și fapte săvârșite repetat ori cu cruzime. Judecâtorul de caz e singurul care are dosarul în față, probele toate, poate dispune audieri, expertize, interpretări de context. De aceea, legiuitorul i-a dat acel ecart de interpretare, libertatea de a fixa verdictul într-o marjă de la zero la infinit.

O inițiativă, care ar fixa pedeapsa pentru crimă doar la limita maximă (pe viață), nu doar că încalcă un drept potențial al inculpatului, dar ia din libertatea judecătorului, care astfel devine un simplu funcționar. Va fi obligat să dea verdictul standard pe baza existenței unui certificat de deces.

În cazul corupției, de asemenea, legiuitorul a stabilit o marjă mare de evaluare la discreția judecătorului. El poate decide dacă dictează și interzicerea unor libertăți civile: dreptul de a vota, de a fi ales, de a deține funcții publice. La fel ca la crimă, de la zero (nedictând o asemenea interdicție) la un număr de ani. Deși sună atractiv să spunem „fără penali” și „interdicție pe viață”, demersul e lovit de același viciu de principiu, luând din libertatea judecătorului de caz în a da verdicte.

Update: Gigi Becali a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare. Din păcate, asta nu înseamnă că fugarul rămâne suspendat în Dubai, ci se întoarce acasă.
A fugit războinicul luminii! Voievodul liberal, ursul Becali, a intrat în hibenare în Dubai. Senatorul liberal (așa trebuie să-i rămână numele, spre rușinea veșnică a acestui partid!) a anunțat că se refugiază în munții de nisip, în mallurile și hotelurile de lux din Dubai, până când judecătorii vor da sentința în dosarul său de sechestrare de persoane.
Nici măcar nu e prima dată când Becali anunță limpede că se sustrage urmăririi penale. În timpul campaniei pentru suspendare din vară, Becali a ieșit dintr-un oarecare con de umbră, pentru a povesti în direct la televizor că nu îl mai țin nervii cu Băsescu președinte și că are un plan foarte clar de fugă din țară, dacă e condamnat. În vară, Becali povestea că și-a luat viză de Noua Zeelandă și că de la Bruxelles poate lua avionul, uzând de imunitatea de europarlamentar, spre țări de unde să nu poată fi extrădat. În mod scandalos, nicio autoritate nu s-a autosesizat în urma acelui autodenunț public, pentru a impune o interdicție de părăsire a țării.

Înțelegeți în ce farsă trăim? Cei mai vizibili doi lideri ai alianței USL, Dan Voiculescu și Gigi Becali, se ascund ca ultimii găinari, fie prin demisii și tertipuri procedurale, fie fugind la propriu de sentințe ale Justiției, în timp ce țipă ca din gură de șarpe că vor să reformeze țara, să facă nu știu ce pentru popor, să scape lumea de dictatură. Marionetele triste, Victor Ponta și, mai ales, Crin Antonescu, ar fi în cea mai jenantă situație cu putință, dacă am fi o societate normală. Au garantat pentru acești inși dubioși, i-au susținut și le-au făcut jocurile fără nicio jenă. Cu toate astea, nimic nu pare să clintească un milimetru din girul pe care masa votanților USL încă li-l dă.

În declarațiile făcute prin telefon din Emirate, unde își așteaptă sentința, Becali spune că nu se mai întoarce niciodată, dacă e condamnat pentru sechestrarea hoților, care îi furaseră mașina. Judecătorii au deci ocazia de a face o faptă nobilă pentru întreaga societate românească, un act de igienizare cum nu s-a mai făcut. Foarte bine, să rămână liber, cu milioanele lui între cămile, dar să ne știm scăpați de „hahaleră”.

Comentariile lui Traian Băsescu la raportul european pe Justiție mi s-au părut decente, în granițele normalității. Ar fi fost o reacție de om normal să spui „astea sunt disfuncțiile, hai să vedem ce putem face, sau iată ce avem de gând să facem”. Normalitatea e, ca de obicei, banală. Cum au reacționat membrii USL și organele lor de presă a fost adevărata ciudățenie: de la suspiciuni că mai marii Europei sunt manipulați de Monica Macovei, la zbârliri naționaliste.

Până și cei pe care îi credeam foarte decenți, gen Renate Weber, europarlamentarul PNL, au sărit în apărarea hoților, indicând tot felul de vicii procedurale. Revoluționarul marxist Costi Rogozanu, care acum câteva luni spunea că suntem un popor letargic și făcea apologia revoltei maselor, se îngrijora acum de posibilitatea abuzului de drept: „ce faci dacă ajungi într-o funcție și imediat ți se face dosar pentru corupție!?” Iar acestea sunt voci, care mai încearcă să păstreze cât de cât aparențele. Crin Antonescu și purtătorul de cuvânt al PSD, Cătălin Ivan, au luat direct în coarne Comisia Europeană pentru criticile aduse.

Situația mi-a stârnit o curiozitate. Nu prea mai văd pe internet susținători decenți ai USL. Văd postaci, văd radicali de stânga, ultrași ecologiști (din ce în ce mai tăcuți), nostalgici comuniști, naționaliști de nuanță xenofobă. Dar știu sigur că trebuie să existe (și ei ar trebui să fie majoritatea) simpatizanții moderați, care vor social-democrație, dar în cadrul Uniunii Europene. Cei care îi reproșau lui Băsescu că nu respectă la virgulă Constituția sau nu știu ce spirit al ei, puriștii și pedanții normelor de tot felul. Cei cu înclinații de stânga, dar care nu cer chiar linșaje publice și confiscări de averi fără judecată. Aceia unde au dispărut? Ei ce părere au, înghit pe nemestecate ideea că Europa ar cam trebui să ne lase în pace, că nu suntem colonia ei? Că Adrian Năstase, Vântu și, să sperăm, în curând, Dan Voiculescu sunt deținuți politici ai unui regim de persecuție?

Victor Ponta vorbea cu puțin timp în urmă despre modelul lui Tony Blair. În fine, discutabil model, pasibil de o condamnare pentru crime împotriva umanității și alta pentru corupție. Dar un „model de social-democrație modernă”. Are, prin urmare, public un asemenea partid al lui Victor Ponta sau e pierdere de vreme? Și atunci strategia de atac a lui Crin Antonescu e mai practică. Serios, aș fi curios cum apreciază problematica Justiției și corupției niște susținători moderați ai USL, capabili să nu vânture fără discernământ lucruri spuse la Antena 3.

Interesantul sistem judiciar atenian era, ca și sistemul politic, unul direct, fără reprezentanți. Deci fără politicieni de profesie și fără apărători de profesie: fără avocați! În schimb, existau scriitori de discursuri, oratori din rândul cărora se vor recruta viitorii stoici, pe care îi combătea Socrate.
Și decizia era luată tot prin votul juriului, fără a permite profesionalizarea unor judecători, care ar fi putut fi corupți.
O dovadă uimitoare de eficiență era că toate procesele se judecau într-o singură zi!
Inclusiv pedeapsa era decisă prin vot, alegând una din cele două pedepse cerute de acuzare și de apărare.
Reclamațiile nefondate se pedepseau cu amendă.

Spre deosebire de legislația americană și britanică, nu se admitea ideea precentului cazului judecat, deci rezultatul era oarecum imprevizibil.

Calitățile incontestabile ale sistemului judiciar din Grecia antică erau: rapiditatea, simplitatea, deschiderea și posibilitatea de a fi înțeles cu ușurință de oricine.

În chestiunile care cer expertiză, cum ar fi conducerea armatei, atenienii apelau la profesioniști, nu la vot.

Rânduielile unei societăți tradiționaliste, frica de a nu fi ridiculizat, admirația pentru înțelepciune și bătrânețe, pentru părerea profesioniștilor în anumite domenii limitate, opreau totuși veleitarii să ocupe centrul scenei și funcționau ca mecanism de protecție pentru cultivarea elitelor, a valorii în fața numărului.

Ideea de egalitate a grecilor nu se referea și la egalitatea economică, pe care nu au încercat niciodată să o instituie prin măsuri legislative, de confiscare și redistribuire. Promisiunea respectării acestui principiu era inclusă în chiar jurământul de învestutiră al unui ales.

Ceea ce lipsește acum e un personaj, procuror sau judecător, care să convingă omul obișnuit de totala lui bună credință, că duce o luptă dreaptă, de care depinde viitorul omului de rând. Că lupta respectivă nu îi privește doar pe politicieni, că se duce independent de găștile politice, chiar împotriva lor. Că de câștigarea bătăliei depinde nu doar ideea abstractă de justiție, ci chiar bunăstarea fiecăruia.

Pentru sistemul de sănătate, acel personaj a fost Raed Arafat. Nu discut acum, dacă ideile lui erau cele mai practice (înclin să cred că nu), sau cât din imaginea lui era autentic (aici chiar n-am idee). Vorbesc de personajul public, capabil să scoată niște oameni spontan pe stradă (înainte ca protestele să fie preluate de Hrebenciuc și televiziuni). Vorbesc de cineva, care și acum se bucură de respect și încredere, a cărui competență nu e pusă la îndoială.

Până acum, un asemenea personaj nu a existat pentru domeniul juridic. Judecătorul Cristi Dănileți și produroarele Oana Hăineală sau Codruța Kovesi au apariții insolite și nu foarte convingătoare, Daniel Morar s-ar apropia, poate, ca atitudine tranșantă, dar e departe de a aduna măcar notorietate, că de popularitate nici nu poate fi vorba. Și peste toți trei stă umbra ștampilei de procurori ai lui Băsescu. Antenele au lăsat aproape orice altă temă, de când dosarele lui Dan Voiculescu au ajuns să îl strângă atât de tare, încât a renunțat la un mandat de parlamentar și nu se grăbește să și-l preia pe al doilea de frică. Nu mai există alt ordin pe unitate, decât tocarea judecătorilor și procurorilor incomozi șefului. Până și obsesia Băsescu se estompează, în comparație.

E o luptă inegală, unul din viciile structurale ale democrației: o minoritate motivată și cu resurse poate dicta peste o majoritate apatică.

Omul obișnuit nu poate trece peste senzația de distanță, de răceală din altă lume, pe care orice contact cu sistemul judiciar i-a produs-o. Într-un spital, tot se mai găsește un medic sufletist, care să te ajute și fără bani, sau care să te scape când ți-e mai greu. Prin tribunale, prea puțini își amintesc să-și fi găsit dreptatea. Cei care au întocmit rechizitorii și au dat verdicte în puținele cazuri de răsunet, gen Năstase sau Vântu, nu au devenit nume cunoscute (poate nici nu era firesc să devină). Procuroarea Luminița Șega, otrăvită în timp ce instrumenta dosarul FNI, a rămas un nume complet necunoscut public, în timp ce avocații și complicii infractorului, inclusiv un fost ministru de interne, au devenit analiști cu mare vizibilitate.

Tot o minoritate motivată e și minoritatea judecătorilor oportuniști, care dau semnale de aliniere la dorințele ministrului Mina Pivniceru, împotriva CSM. Vom afla cât de curând, dacă ei reprezintă o minoritate sau o majoritate. Știți cumva vreun palestinian prin instanțele românești? Până când nu va apărea un Arafat, care să lupte pentru justiție și să atragă atenția celor mulți că subiectul e unul major, subiectul va fi îngropat în confuzie de minoritatea activă a presei, care își apără patronii de pușcărie.

Vi-l prezint pe Abu Hamza al-Masri: jumătate rupt din filmele cu pirați, jumătate din evul mediu. Îi lipsesc un ochi și două mâini, uneori poartă bandaj peste ochiul lipsă și cârlig de metal peste ce i-a rămas din mâna dreaptă. Dar asemănările cu Jack Sparrow se opresc aici. La față, dacă-l vezi, aduce ori cu Pleșu ori cu orice preot de pe la noi. E cetățean britanic, dar nu i-a plăcut țara de adopție, pe care a asemuit-o fără nicio politețe cu un closet. S-a dus să se bată cu sovieticii în Afganistan, să fericească popoarele cu o orânduire de tip medieval, doar că mai pură și mai dreaptă.

Dușmanul lui: civilizația, de preferință occidentală, decadentă, ipocrită și moartă pe dinăuntru. „Ne urăsc pentru libertățile noastre”, cum ar fi spus Bush Jr. Ei bine, nu chiar, pentru că în cazul piratului nostru musulman, libertățile s-au cam terminat. Țara de adopție, care i-a dat cetățenie, Marea Britanie, i-a acordat dreptul la un proces lung și stufos, dar gata. Judecătorul a bătut cu ciocănelul în masă și a hotărât expulzarea. O să-l trimită pachet în Statele Unite, unde îl așteaptă o pedeapsă de închisoare pe viață.

Bine, bine, și ce-a făcut, mai concret? o să întrebați. Trebuie să fi făcut el ceva. Deși capetele de acuzare sună pompos, în esență, piratul fundamentalist a vorbit. Toate acuzele ce i se aduc la asta se reduc. A jignit, a instigat, a fanatizat, a corupt minți neștiutoare, a dus spre căi greșite, a determinat pe alții să acționeze. Dar în esență a vorbit, din amvonul (minbarul) moscheei unde oficia. Nu e mai puțin adevărat că și cuvintele pot ucide, că mulți dictatori nu fac altceva toată viața decât să țină discursuri și să dea ordine, deseori verbale. Prin definiție dictatorii se așează sau sunt așezați în fruntea unui sistem care e constrângător, în care ordinele nu se mai pot comenta, oricât de aberante. „În lumea liberă”, lucrurile ar trebui să stea puțin diferit, prin urmare distincția între cel care vorbește și cel care meșterește o bombă, inspirat de ce a auzit, nu se poate șterge. Pentru că al doilea are, pe lângă discernământ, căi de a se sustrage obedienței.

Lumea asta liberă a inventat relativismul și deconstructivismul. Cuvintele nu mai fac multe parale, pot fi demontate și întoarse pe dos, reinterpretate, simțite altfel. Nu înseamnă că acolo unde se demolează nu se și construiește, de pildă terorismul e acum un concept legislativ, care acoperă fapte și acțiuni, care anterior aveau alte nume, doar că acum se numesc așa și au mai mare greutate, se dau pedepse mai mari. Nu 10, nu 20, pe viață. Desigur că bărbosul ăsta o fi spus multe lucruri înfiorătoare (nu l-am auzit vorbind), dezgustătoare, lucruri periculoase, iresponsabile și pline de ură. Fix genul ăla de lucruri, care pun la grea încercare limitele libertății de exprimare. Dar problema rămâne, justiția hotărăște că un cetățean occidental trebuie închis tot restul zilelor undeva, pentru ce a vorbit până acum. Ca alții să nu îl mai audă, să-l creadă și să treacă la fapte.

Specific terorismului e că are drept țintă nu atât persoanele pe care un atentat le ucide sau schilodește fizic, ci milioanele care, aflând, cad pradă stării de teroare. E o caracteristică pe care și justiția o are. Când trimite după gratii un om, nu o face numai ca să-l oprească să mai comită fapta din nou, nu doar ca să ofere o satisfacție simbolică victimelor, dar o face și pentru cei mult mai mulți, care află astfel că „s-a făcut dreptate”. Probabil că sentința are în cazul de față darul să descurajeze destui tembeli, care s-ar fi apucat la rândul lor să răspândească apeluri la ură și vărsare de sânge ori, și mai rău, să treacă la fapte. Dar poate la fel de bine să aibă efectul unui act de teroare juridică, prin care suntem înștiințați că glumele privind libera exprimare, drepturi garantate și absența tabuurilor încetează. Indiferent că folosești un bubuit de bombă sau un ciocănel de tribunal, important e ca mesajul să ajungă la cei de acasă și să se conformeze.

Știu, e un abuz dacă Mona Pivniceru e întârziată să-și dea demisia că nu se întrunește ședința Consiliului Superior al Magistraturii. În fond, asta am susținut în ultimele luni, că legea trebuie respectată, chiar când nu convine „boborului” sau unei majorități parlamentare, pentru că e, pe termen lung, în interesul tuturor să se respecte regulile întocmai, nu doar când ne dau dreptate. Cu toate astea nu poți să nu ai un zâmbet malițios când vezi că „inamovibilii” zilei gustă din propriile lor medicamente.

Voit sau fortuit (cum ar spune comentatorii de sport), astăzi nu s-au adunat destui judecătorii să ia act de demisia doamnei Pivniceru. Dar ce ar fi dacă am trânti acum o grevă a magistraților, cum făcea doamna Pivniceru în momente cruciale de zvârcolire ale sistemului? Ce, grevele astea se pot face doar când îi intră lui Vântu dosarele în prescripție? Pentru cei cu viitoare pensii de 200 de milioane de lei vechi pe lună, nu se poate? (atât îi va aduce poștașul de acum înainte colegei de grevă Lidia Bărbulescu).

Dar cum ar fi asta în comparație cu problemele omului de rând cu justiția? Păi în august instanțele nu prea judecă defel, că au vacanță, ca elevii. Dar de termene de judecată peste un an sau doi, să fi auzit doamna judecător Pivniceru? Ăsta e sistemul judiciar, nedrept, imprevizibil și umilitor cu omul obișnuit, pe care îl cunosc mulți pe pielea lor, deasupra căruia tronează chiar judecătorii.

Desigur, asta a fost doar o reamintire a felului în care Mona Pivniceru a forțat regulile în trecut, pentru lucruri care îi conveneau. Și da, ar putea să o mai facă din nou, odată ajunsă ministru. Doar nu credeți că toată această zbatere pe viață și pe moarte se face ca USL să poată mări pensiile și salariile? Nu, se face pentru acea formulare ireală a lui Victor Ponta:

„Noi suntem doar la guvernare, nu suntem la putere. Traian Băsescu e la putere”.

Sunt multe feluri în care poate fi interpretată această zicere. Sigur, e ticluită pentru a-i duce de nas pe cei mai nătăfleți că USL e încă în opoziție și încă se luptă să-l dea jos pe Boc. Poate la mulți dintre telespectatorii lui Gâdea mișcarea chiar ține, cât Băsescu va mai putea să dea decorații sportivilor și să strângă mâinile ambasadorilor străini. Luată ca scăpare freudiană, declarația vorbește despre neputință, academic numită și impotență, în comparație cu „masculul alfa” al politicii locale. În fine, tot freudian, tânjirea asta după „putere” nu poate viza decât puterea judecătorească. Cea pe care ar fi și ilegal ca Guvernul (puterea executivă) ori Parlamentul (puterea legislativă) să o aibă. Din nou același fariseism, al răsturnării cuiva prin metode abuziv-dictatoriale, pentru pretinse înclinații dictatoriale, dar cu scopul de a instaura de-a binelea un regim de putere totală.

Ideea cu greva magistraților e în context o glumă, normal e să respectăm toate legile în chiar spiritul lor, fără a obstrucționa nici măcar înscăunarea unei persoane pe care o consider malefică într-o asemenea funcție. Exact ca în cazul libertății de exprimare, procedurile trebuie să funcționeze ceas și în cazul celor mai antipatice păreri sau persoane. Să nu forțăm mecanismele statului, pentru a ține departe un om (sau pentru a suspenda un demnitar), chiar și când vedem în el un pericol pentru statul însuși.

Nu am spus „deținutul model Adrian Năstase”, cum ar fi fost firesc. Realitatea e că fostul prim-ministru a devenit un real model pentru societate. Ce a învățat cel mai mărunt locuitor al patriei de la Adrian Năstase? Că trebuie să fie cinstit ca să reușească în viață? Nici vorbă, vede și el cu ce mașină se plimbă fiii lui Năstase, în ce vile se relaxează soția, că și o zdreanță de fular, pe care ți-o legi de gât când te-ai zgâriat, costă cât un salariu considerat excelent pentru mulți muritori. Nu-ți trebuie multă minte să raționezi că asemenea valori nu se adnă din muncă cinstită, deci calea e deja trasată.

Mai departe, ce au învățat sătenii din Gorj să spună, când sunt luați la întrebări, ce e cu prezențele alea la urne de câte 200%? Că sunt anchetați politic! Regimul Băsescu le-a înscenat procese de furt electoral, cum i-a înscenat și lui Adrian Năstase. E un proces politic, Năstase egal Maniu, o spune chiar Lucia Hossu Longin.

Evident, că în satele din Oltenia nu și-a bătut nimeni capul cu procesele lui Maniu, acolo securiștii și activiștii au fost modele de succes în ultimele două generații. Nu se pierd ei în detalii. Că politicienii din generația lui Maniu erau ridicați în puterea nopții, fără proces, uneori, fără apărători cu puteri reale, fără apel la instanțe internaționale, fără administrare de probe, doar cu acuzatori populari. Unii nu beneficiau de niciun proces, stăteau câte 5 – 10 ani, fără ca familia să știe dacă mai sunt în viață și, dacă supraviețuiau, erau eliberați fără alte explicații, să se întoarcă la casa, care între timp le fusese confiscată. Evident că nu aveau internet și nu stăteau cu familia pe chat, nici nu primeau 5 mese pe zi și tratamente medicale costisitoare.

Procesul lui Năstase, nu pentru cea mai gravă acuzație, a durat 8 ani de zile. Nu din dorința procurorilor, ci din dorința celor 15 (!) avocați de elită pe care i-a avut. S-au dat sute de termene, s-a constestat un an de zile constituționalitatea unei legi, s-a votat ridicarea imunității parlamentare, s-au audiat sute de martori, s-au administrat câțiva metri cubi de probe, s-au efectuat, la cerere, câteva expertize judiciare. Curat proces politic, nu? La finele acestui efort birocratic uriaș și pedant, până la ultima virgulă a legii, justiția l-a clasat, chiar cu blândețe: un escroc, ce trebuie să stea închis doi ani, dar poate cere eliberarea după 8 luni. Crunt abuz, veți zice!

Totuși, ca să beneficieze de reducerea previzibilă a pedepsei, într-o lume normală, ar trebui ca pușcăriașul să arate o minimă căință. Să convingă o comisie că înțelege de ce a fost pedepsit, că regretă faptele. La urma urmei, nu eliberezi criminali, care promit să se răzbune sau hoți, care promit că se for apuca iar de furat. Arată deținutul Năstase vreo urmă de căință? Dar societatea, a înțeles că hoția nu e calea scurtă spre succes? La ambele întrebări, răspunsul e negativ.

Adrian Năstase scrie din închisoare epistole zeflemitoare la adresa Justiției, ia peste picior alte anchete ale Procuraturii, își anunță fanii că e bine, relaxat și cu moralul ridicat. S-au mai văzut infractori fără remușcări, nu aici ar fi problema. Problema e că societatea românească îi transmite la ore de maximă audiență epistolele, așteaptă să vadă ce ne mai scrie deținutul politic escroc de dincolo de zăbrele. Țara e căzută în admirație și râde la glumele pușcăriașului despre procurori. N-am văzut niciodată să se dea și scrieri de pe blogurile unor judecători. Sau și mai grav, niște file din jurnalele unor procurori hărțuiți de politicieni, amenințați cu moartea de infractori. Într-o lume normală, ei ar fi eroii, pe ei i-ar citi cu nesaț opinia publică.

În schimb, mesajul implicit pe care societatea îl transmite anchetatorilor onești e că munca lor e impopulară, stârnește resentimente la public și în cel mai bun caz, inutilă. Cred că de mai multă admirație s-a bucurat la publicul consumator de Mazăre, poza cu judecătorul pozat la Saint Moritz în același jacuzzi cu spumă cu inculpatul, căruia i-a dat prin sentință despăgubiri de trei sferturi de milion de euro. Astea sunt criteriile societății.

În satele cu votanți anchetați lumea plânge, cu lacrimi reale, de pârjolul secetei. Nisipul intră în curți. Exact în aceleași curți în care se găsesc dalele furate de pe fostele canale de irigații și garduri din țevile de la aceleași instalații. Sentimentul justiției și vinovăției a dispărut la fel ca din mintea senină a lui Adrian Năstase. Ca și sentimentul de rușine față de comunitate. Pe un asemenea sol mental, semințele instigării împotriva autorităților prind foarte ușor. Țăranii se văd îndreptățiți să blocheze mașina Procuraturii pe uliță, să le strige procurorilor că au gura mare, când se văd cu reporterii Antena 3 și RTV în apărare.

Comparația cu Maniu e doar o abjectă figură de stil. La scara istoriei, modelul Adrian Năstase a triumfat în societate, nu martiriul umil al bătrânilor țărăniști și liberali interbelici.

Bine ați venit, stimați revoluționari, membri ai organizației de tineret a partidului nostru! Vă rugăm să vă închideți iPhone-urile și iPad-urile, încep lucrările școlii de vară a micii noastre celule insurgente. Camaradul care a parcat autoturismul electric, de culoare roșie, în poarta restaurantului e rugat să îl mute, pentru că i-a blocat tancul decapotabil camaradului Radu Mazăre.

În cadrul lucrărilor din această seară, vom discuta căile de atac, care ne-au mai rămas împotriva instituțiilor burgheze ale dictatorului băsist. Mulți din camarazii noștri au fost deja atacați de poliția politică a odiosului regim, eroul nostru, Adrian Năstase, zace deja în pușcăriile băsiste. A fost supus la torturi îngrozitoare, a fost împușcat în epidermă, i-a fost dezlipit plasturele de leucoplast de pe gușă și a fost înțepat cu o branulă. Mai multe detalii despre cum sunt tratate elitele țării în arestul de pe tubulatură vă poate da fratele de luptă Cătălin Voicu, de la Asociația Foștilor Deținuți Politici. Sau generalul Dan Voiculescu, de la Asociația Viitorilor Deținuți Politici.

Situația nu mai comportă amânare, va trebui să declanșăm starea de anarhie! Până când îi arestăm pe directorii Băncii Naționale ai lui Băsescu, pentru a putea împărți banii promiși populației, nu avem altă cale decât să trecem la măsuri de nesupunere civică. Amenzi de circulație, impozite și taxe, bilete de intrare la Multiplex, toate trebuie refuzate cu tărie, ca vestigii ale vechiului regim băsist.

serios vorbind
Să abandonăm puțin scenariul de mai sus, pentru a vorbi serios pe tema hotărârii luate de Victor Ponta de a nu respecta verdictul Curții Constituționale. E, cum spune Florin Negruțiu, pentru prima dată în ultimii 20 de ani când un jucător sare să ia la bătaie arbitrul. Mi-a și venit în minte secvența cu Ganea, care își încleștează mâinile în jurul beregatei unui arbitru de tușă. Cu doar câteva luni în urmă, același Victor Ponta clasa limpede cazul în care un președinte nu ar respecta o decizie a Curții: ar fi anarhie, niciun alt cetățean nu s-ar mai considera responsabil să respecte un agent de poliție, un judecător sau orice alt reprezentant al statului.

Dumnezeu știe cât îmi sunt de antipatici boșorogii Curții, cu deciziile lor aberante, de genul celor care le mențineau pensiile, pe motiv că sunt „fenomene din trecut” și nu pot fi modificate în viitor. Da, sunt niște dinozauri comuniști, numiți politic, mulți au fost miniștri sub Văcăroiu, și continuă să voteze politic, după cum au fost desemnați. Așa și? E ca și cum ai refuza să oprești mașina când ești urmărit de polițiști cu girofar, pe motiv că ăia sunt foști milițieni și că iau șpagă de cele mai multe ori. Nu scrie în nicio lege că ești liber să faci abstracție de hotărâri juridice și polițienești, dacă oamenii în robă sau uniformă nu sunt sfinți. Iar a opune unei decizii judecătorești o recomandare a unei majorități parlamentare, nici asta nu ajută, la ce cazier și credibilitate au parlamentarii, la rândul lor.

Râzgâiatul domn Ponta încearcă acum o revoluție de un tip bizar. A păstrat metodele banditești ale lui Che Guevara, dar îi lipsesc adversarii și obiectivele. Nu poți să dai o lovitură de stat când ești la putere și nu te poți plânge că ești persecutat, când ți s-a dat pe mână Guvernul, ai Parlamentul, majoritatea primăriilor și cei mai bogați politicieni și oameni de afaceri aliați. Ce poți să speri că vei obține? Că te vei acoperi de mai mult penibil decât eroul de operetă penală Adrian Năstase? Că vei face uitată impostura de a copia cărțile altora, prin originalitatea de a nu respecta legile și deciziile judecătorești?

Pagina 1 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica