rss
rss
rss

N-are rost să ne mințim, rezultatul a fost o catastrofă, o prăbușire pe marginea căreia doar inconștienții dănțuiesc. Cum sunt preponderent tineri, ei sunt și cei ce vor avea cel mai mult timp la dispoziție să regrete. Dar cum în tot răul trebuie să fie și un bine, măcar o învățătură, voi face un mic bilanț a ce putem alege de aici. (Majoritatea sunt idei disparate, pe care le-am exprimat la cald pe pagina de Facebook sau în comentarii scrise altora, acum le pun cap la cap într-o ordine oarecare.)

jocul cu cifrele

În termeni absoluți, 20% e un dezastru. E inclusiv sub cei 30% vehiculați pentru creștinii practicanți, care merg o dată sau de două ori pe an la biserică. (Procent care face din BOR cea mai mare biserică ortodoxă din lume, depășind uimitor chiar și Biserica Rusă. Dar asta doar pentru că există obiceiul ieșirii în noaptea de Înviere, care iată că nu înseamnă neapărat apartenență.) Conceptul de „majoritate morală” cade (ce s-ar fi întâmplat dacă pragul era de 50%?). Nu mai zic de statistica din recensăminte, pe care ne plăcea să o repetăm, cu 85% ortodocși, 90% creștini, 3% atei, care ne dădeau și coronița iluzorie de cel mai creștin popor al Uniunii Europene, după eurobarometru.

În schimb, dacă punem în context, adică în raport cu alte alegeri, vom observa că acei 1 din 5 români nu sunt câtuși de puțin o prezență neglijabilă. Om fi devenit noi peste noapte minoritate, dar o minoritate consistentă. Să mergem așadar la cifrele brute. Circa 3,5 milioane a convins Coaliția pentru Familie să voteze DA. Circa 2,7 convinsese să semneze în câteva luni, deci a mai convins doar ceva peste jumătate, dar mai puțin de 1 milion să și voteze în două zile. (Facem abstracție că mulți semnatari au fost descurajați de campanie să se prezinte, unii or mai fi și murit în ăștia 3 ani.)

De cealaltă parte, 250.000 au votat NU la referendum. Știu că apologeții LGBTQP ar vrea să o numere și pe Elodia între votanții lor și se împăunează acum cu o susținere de 80%, dar faptic n-au niciun fel de date asupra concepțiilor nevotanților. În sondaje se iau eșantioane incomparabil mai mici și se extrapolează. Cine tace, nu contează.

Luând ca etalon ultimele alegeri parlamentare (2016), obținem un cu totul și cu totul alt tablou. Numărul total de votanți atunci a fost de circa 7,5 milioane. Realist vorbind, aceasta e masa electorală implicată. Ea urcă la un 11 milioane doar în cazul alegerilor prezidențiale, când competiția e mai încinsă și mai personalizată, când votează și cei dezinteresați în restul timpului. Scorurile pentru câștigător și participanți din mai 1990, cu 80-90% nu se vor mai atinge vreodată. Masa la care poți spera, cu insistența întregii prese și a rețelelor locale e în jur de 10 milioane, plus minus ceva. La un subiect totuși abstract cum e un articol din Constituție, la prima vedere revizuirea unui singur cuvânt, legat de ceva ce nu e un fenomen de masă la români, nu poți spera la asemenea cote de implicare.

Din aceste realități și din succesul avut de manipularea cu prețul prea mare al organizării referendumului, pare tot mai puțin probabil să nu se mai organizeze prea curând vreun alt referendum în țara noastră. Ceea ce e regretabil în sine, indiferent ce temă ar avea.

Dar privind la jumătatea plină a paharului putem spune așa: la precedentele alegeri s-au prezentat 7,5 milioane. PSD a luat ceva peste 3 milioane de voturi, PNL a luat 1,5 iar USR a luat 600.000. Dacă ar fi fost un partid, CpF ar fi format acum singură guvernul, pentru că a luat cât PSD și USR împreună la ultimele alegeri!

în colonii și în evul mediu nu se țin referendumuri

După închiderea urnelor, PSD-iștii au început să recunoască inclusiv în fața presei că nu au fost lăsați să se implice. Au spus-o chiar cu aceste cuvinte și e realitatea constatată inclusiv de propaganda adversă. Adică însăși presa acoperită, care a lansat diversiunea demobilizatoare „nu participați la referendumul lui Dragnea” a recunoscut post factum că oștile lui Dragnea au primit consemn să rămână în cazărmi. Deci implicit și-au recunoscut și minciuna, fără să-și ceară scuze.

Dar care e explicația unui asemenea comportament? Pentru că, zic unii, o prezență de multe milioane la vot, ar fi dat partidului un val popular de care să se prevaleze, spunând că minoritatea a stat acasă. De 3 ani de zile PSD tergiversează organizarea referendumului, jucând la două capete: promite parteneriate civile și dă asigurări de progresism în străinătate, dar nu contrazice frontal sensibilitățile poporului de acasă. Îl mai țineți minte pe Ponta, cel cu afișe în motive de pe iile românești, care poza în românul ortodox față cu străinul luteran? N-a spus-o la data strângerii semnăturilor acum trei ani, dar acum a spus-o pe șleau: „eu sunt cel mai mare adversar al referendumului!”.

Explicația trebuie căutată în 2 octombrie, când PSD a fost băgat în ședință în fața Cominternului de la Bruxelles. Și în felul în care Viorica, vitează în discurs când a fost să apere necesitatea schimbărilor în Justiție, a dat înapoi și a dat asigurări că nu susține referendumul. În atâția ani petrecuți pe culoarele de la Bruxelles, n-o fi învățat ea engleză sau franceză, dar atâta lucru a priceput: că neo-marxiștii ăștia te tolerează mai curând corupt, dar că au și ei tabu-urile lor și ieși rapid din peisaj, dacă ești pictat ca intolerant cu minoritățile și cu agenda eliberării sexuale. Așa că pesediștii au dat la schimb conservatorismul creștin (o haină cu care ar fi cochetat, la o adică), pe îngăduința Vestului pentru alte înclinații nefirești. Cum ar fi hoția.

Puși în fața plenului politrucilor europeni, PSD-iștii s-au simțit mai tremurători decât ungurii și polonezii și cu mai multe bube-n cap. Plus că ei n-au nici asul din mâneca vecinilor mai sus amintiți. Adică nu pot să se rățoiască la europeni cu spatele ținut de americani și evrei. Că pe tema revoluției sexuale, și americanii sunt la fel de categorici: se face, nu se discută.

În ticăloșia acestui partid infracțional nu încape vorbă că au căzut rapid la învoială să dea pe nimic și gazele din Marea Neagră, să saboteze și referendumul, dar să câștige la schimb: îngăduință din partea ambasadorilor, ochi închiși la orece modificări de legi, ba chiar și ceva semnale spre executanții locali, care să dea achitări în procesele deja deschise. Sentința de amânare în procesul Dragnea a doua zi după căderea referendumului îmi confirmă bănuiala.

De ce totuși l-a mai organizat? ar putea întreba cineva. Pentru că în negocierile cu suzeranii străini era monedă forte și știau foarte bine asta. Temeinic sfătuit în ale cinismului de consilierii israelieni, Dragnea nu a pierdut ocazia să amintească Cezarului că el e un fel de federat, un Alaric, năimit să stea cu miile de goți la granița Imperiului și să-l apere de hoardele hunilor. Că ar putea lăsa barbarii să se reverse, sau ar putea el însuși să răscolească Roma. (Nu-i Dragnea la așa nivel, e doar un trepăduș, dar poate brava.) În imaginarul euro-american, barbarii suntem noi, trăitorii în tărâmul vampirilor. Vedeți cât de valoroși suntem noi, ca partid, le poate sugera Dragnea, și cu ce popor îndărătnic avem de luptat!? Lăsați-ne în pace și vi-ți-i îmblânzim noi încetul cu încetul, fără să vă muște pe voi de ureche. În fața lui Junker, Dragnea e un Pristanda, care îl asigură că el nu face politică, „dar în sinea mea…” atașamentul la progresism e nezdruncinat.

E un element cheie, pe care nu l-au înțeles adepții naivi ai #rezist. Anume că Dragnea și PSD joacă tot în echipa globalistă. Ei își doresc „o țară ca afară”, fără să știe prea precis ce presupune asta. El o „face să se întâmple”. La fel cum Năstase, ginerele de comunist, a făcut cele mai mari și decisive privatizări și a vegheat intrarea în NATO sub și mai comunistul președinte Iliescu. Asta nu l-a scăpat de pușcărie după ce-a făcut treaba, aviz actualului idiot util. Transferul de proprietate dinspre români spre colonizatori a continuat neabătut, ba chiar în ritm accelerat. La fel a fost și procesul de predare a cheilor serviciilor secrete și justiției, pe timpul succesorului Băsescu, când nu mai era altceva de vândut.

Administratorii țării au făcut predarea (cu un uriaș act de corupție pe parcurs), nu trebuie să uităm niciodată finalitatea unui proces și beneficiarii lui, oricât de acuzabili ar fi intermediarii. România a fost devorată de sistemul global și de câteva centre imperiale, în raport cu care a căpătat statutul de colonie. Coloniile nu au dreptul suveran de a-și spune părerea prin referendumuri. Decât, cel mult, butaforii, simulacre de tipul alegerilor nord coreene.

Principala explicație a eșecului acestui referendum e că majoritatea țării nu i-a înțeles semnificația. Am avut în organizatori, niște persoane suspect de bine informate, pregătite juridic și politic, articulate. Adevărați vizionari, care abia peste câțiva ani vor fi înțeleși de cei pecare încercau să îi tragă de mânecă. România e una din cele mai reacționare populații din Europa, exact cum acuza și Marx, dar abia 3 milioane și-au dat seama că acum era momentul să ia poziție. Pentru ceilalți – multe milioane de potențial reacționari, încă nu a ajuns informația că nu votau împotriva unei minorități ca și inexistente la noi. Ci votau împotriva ideologiei globalismului însuși. La fel cum americanii nu au votat neapărat pentru zid la granița cu Mexicul , nici englezii împotriva spațiului Schengen.

diaspora din cutie

Paharul e parțial plin sau parțial gol și când privești prin el spre zările îndepărtate. Dacă ar trebui să fim toți convinși că nu mai suntem aproape 19 milioane de adulți cu drept de vot în țară, cum ne încredințează listele alea parțial fictive, logica ne spune că marea parte s-au revărsat în afara granițelor. În țară am mai fi la vreo 14-15 milioane, afară ar trebui să fim încă vreo 4. Problema e că odată plecați, votanții români par să dispară într-un fel de gaură neagră.

La alegeri, diaspora are o rată de participare de 10% din cât estimăm noi că ar fi. Adică 90% nu se bagă. La orice alegeri, nu e vorba că le boicotează pe unele, ca să dea un semnal, cum cred unii.

Numărul total de votanți la ultimele alegeri e de circa 100.000. Cifră insignifiantă, raportată la milioanele estimate. Numărul celor care au votat atunci cu USR, partidul care se branduiește ca exponent al unei mari schimbări de mentalitate în sens occidental, a fost de circa 30.000.

La referendumul pentru familie au votat 120.000. Altfel spus, procentual extrem de puțin, mai puțin și decât procentul din țară. Dar prin raport cu cât vin de obicei, se cheamă că au votat mai mulți decât pentru toate partidele luate la un loc, la precedentele alegeri!

Diaspora e o mare necunoscută. Din motive de infrastructură, nu ajunge să voteze la centre aflate la zeci și chiar sute de km de casă. Și tot din motive de infrastructură ajunge să formeze cozi la alte centre. Cozi care sunt apoi mediatizate de cui îi convine, făcând din ea ori salvatoarea României, schimbătoarea de președinți, ori conservatoarea valorilor românești.

Când le-a spus că e supra-estimată, dezbinată și neinformată, Alina Mungiu a fost scăldată în lături de adoratorii de moment ai diasporei. Când li s-au arătat cozi de acum la referendumul pentru familie, aceiași au spus că e fake news, că nu poate fi adevărat, că poate sunt imagini mai vechi sau prelucrate. Când ai nevoie de ea, o poți folosi la orice și orice neavenit poate căpăta o tribună vorbind în numele ei sub titlul „un român din…. crede sau spune cutare lucru”.

Totuși, date fiind circumstanțele, depășirea prezenței de la alegeri are semnificația ei. Sigur, a mai crescut și diaspora între timp. Dar votul s-a dat în condițiile în care internetul (principala lor sursă de informare) a fost sufocat de campania pro-boicot și pro-dezinformare. În condițiile în care nu a existat nici un pliant, afiș, clip produs special pentru diaspora. În condițiile în care CpF nu a avut infrastructura pentru a merge nici măcar la milionul de cetățeni români din Republica Moldova, mai conservatori decât restul românilor din țară – care poate nici nu au aflat că se ține evenimentul. În atari condiții, să mai notăm că imaginile cu cozi nu erau din Italia și Spania, țările cu câte un milion de români fiecare, ci exact din locurile cele mai avansate pe panta descreștinării și revoluției culturale: din Anglia, Irlanda și Germania. Probabil că dacă am fi avut migrație semnificativă în Olanda sau Suedia, am fi avut și acolo cozi mai mari (acolo există o migrație nereprezentativă, în principal cu profesii de înaltă calificare.)

Deci argumentul că românii din străinătate au înțeles mai bine și ce urmează și ce semnifică votul e unul perfect valid. Dar și pentru ei, votul vine cumva prea devreme. Să ținem cont că avem o imigrație tânără. Valul mare a venit după 2008, chiar după 2010, crescând constant. Deci foarte mulți sunt abia nou veniți, nedezmeticiți. Se comportă ca un turist pe termen mai lung sau ca un vizitator în mall. Pe moment, experiența e fascinantă, admirația cvasi-religioasă pentru Occident, indusă din adolescența de acasă, e încă intactă. La fel și sfiala, să nu zic complexele, de musafir. Să le mai dăm timp să se dumirească. Luați ca etalon emigrația musulmană în Occident, care are vechime mult mai mare. Cei mai refractari la setul de valori propus de modernitate, nu sunt cei proaspăt sosiți ci cei din prima și a doua generație născută acolo. Din aceștia s-au recrutat chiar și cei mai aprigi extremiști și atentatori – deși sperăm să nu fie vreodată cazul de așa ceva la noi.

Securitatea și armata ei de idioți utili

La fel de cert e și trădarea Securtății. Aici nici nu mai e nevoie de teorii și argumente, că avem servicii secrete cam la vedere. E suficient să arunci un ochi pe Hotnews, G4, Digi, Vice, Recorder, Ziare.com, B1, Realitatea, să fie mai mult decât evident că Sistemul a executat un boicot în poziție de drepți. Serviciile noastre sunt de multă vreme vasalizate altor servicii din alte zări, dar și unor grupuri de presiune. Așa că rețeaua Soroș și rețeaua Anacondei au făcut o joncțiune minunantă.

Nu mai încape dubiu că și între postacii #rezist și cei ai #boicot a fost, de asemenea, o congruență aproape perfectă. Excepția a fost lipsa din teren a postacilor pesediști, cum spuneam, ținuți în cazărmi.

Cum haștagienii sunt mai numeroși decât cei pe care indirect îi plătim, adică ofițerimea care huzurește pe jumătatea de miliard de euro anual, buget SRI, care-și fac o profesie din a înjura România pe banii ei, trebuie adăugat că există un volum mare de idioți utili. Neplătiți, dar răspunzând perfect la manipulări și apeluri.

Aceștia sunt cei care se sufocau de atâtea aere de intelectuali, dar n-au suficientă minte să citească și să priceapă un text de lege, cum e legea referendumului. Ei se dădeau cei mai democrați, ar fi stat în ger și ploaie de focul democrației în abstract, dar fac atacuri de panică în preajma conceptului de referendum.

Tot ei râdeau pe înfundate de proștii care ziceau ei citesc site-uri fără credibilitate, de anti-vacciniști, de dacopați, de anti-chip-iști, de anti-soroș. Și când colo, ce să vezi? Tocmai rezistacii se dovediră cei mai permeabili la teoria conspirației, rostogolind care din prostie, care din ticăloșie, fake news-uri ca avertismentul „dacă răspunzi da la întrebarea cu legea de revizuire, Dragnea o să schimbe legea cu una de grațiere!”. Au reușit astfel să demobilizeze votanți care erau pro-familie, dar nu vroiau să îi facă un serviciu lui Dragnea. Zgândărirea de acesta de vreo doi ani a legilor justiției le-a servit de minune minciuna, dar totuși ea se adresa celor cu nivel de analfabetism funcțional.

lista lungă a trădătorilor

În fruntea listei merită să stea cine stă și în fruntea statului. S-au văzut mulți politicieni care s-au fofilat zilele astea. Dar Klaus Iohannis i-a întrecut pe toți. Întâi de toate, pentru că a tăcut pe întreaga durată a campaniei. Așa ceva e în sine un fapt fără precedent. Un referendum nu se organizează în fiecare lună, acesta a durat 3-4 ani ca pregătire, altul (pe altă temă) nu se știe când va mai fi. În condițiile în care au fost momente când președintele apărea și în seri consecutive la televizor pentru a comenta evenimentele, a nu lua o poziție într-o dezbatere națională e un gest de lașitate. De la categorisirea mârșavă ca „fanatici religioși” a inițiatorilor, președintele nu a găsit nimic de zis. A ieșit din văgăună abia după ce era limpede că referendumul a picat din cauza prezenței, votând într-un gest sfidător, de un cinism neimaginat. S-a prezentat, contrar uzanțelor, nu ca familie, ci formând un cuplu cu șoferul. Pentru așa bătaie de joc, poate să aștepte mult și bine voturi la viitoarele alegeri, că voi fi și eu la fel de prompt să îi sar în ajutor.

Există o singură familie care trăiește în România exclusiv în baza faptului că e o familie. Și trăiește excepțional de bine, prin grija românilor generoși. Nu mă refer la mamele casnice cu mulți copii, care nici ele nu își trec pe cartea de vizită apartenența la familie. Mă refer la Casa Regală. Ei bine, această familie, tot mai prezentă, care beneficiază și de o oră săptămânală la televiziunea publică (tot cam cât are și emisiunea de spiritualitate la respectivul post), a găsit cu cale să onoreze prin tăcere referendumul. Păi dacă fibra neamului nu o aperi, credința lui, la ce bun toate cheltuielile pe care poporul le face cu această familie-simbol a nației!? Dacă ignori chemarea ierarhilor, cum să mai speri că într-o zi un patriarh sau un mitropolit îți va așeza pe cap coroana României!? Dacă tradițiile nu le aperi, ce te mai legitimează în fața istoriei?

Dar există persoane spre care românii cu pretenții privesc încă cu și mai mare evlavie decât spre președinți și regi. Acesta e soborul intelectualilor. „Trădarea cărturarilor” s-a reeditat și cu prilejul consultării populare. Gabriel Liiceanu s-a auto-impus ca marea conștiință gravă a neamului. Puține lucruri treceau netaxate de profundul filosof și om de afaceri, măcar cu un editorial sfâșietor, dacă nu și printr-un interviu plin de tânguiri și oftaturi. A comentat până și plăcuțele de înmatriculare ale unui șofer cu numere de Suedia. Ne-a explicat de ce e dătător de speranță că sexul oral intră în limbajul public și revoluționar. Ei bine, marele rabin al înțelepciunii publice ne-a lăsat acum orfani de părerile domniei sale. Tăcere, parcă l-a înghițit pământul. Și l-a luat cu el și pe copilul minune Patapievici, din tripleta teribilă a GDS-ului, lăsându-l să se compromită doar pe Andrei Pleșu singur.

Andrei Pleșu merită o mențiune aparte, întrucât a contribuit în mod activ la campania anti-referendum. Nu printr-o simplă opinie, care putea fi da sau nu. La urma urmei, nu-l obligă nimeni să fie pentru. (E reproșul pe care îl fac și președintelui.) Dar el a mers mult mai departe, preluând cu neobrăzare o minciună pură, din arsenalul propagandei. Exprimată dilematic, cum altfel? Anume temerea că, vai, poate mergi și votezi legea de revizuire, dar din urne poate iese altă lege și e grațiat Dragnea. Așa necunoaștere a legii dovedește ori analfabetism juridic, incapacitatea de a înțelege texte și proceduri, ori mârșăvie curată. Având în vedere că omul ocupă pe viață unul din cele trei locuri în consiliul director al Fundației Soroș la nivel național, nu pot concluziona decât că doar a făcut pe prostul cu premeditare.

Biserica luptătoare

Faptul că Biserica însăși a devenit principala țintă a celor ce contestau teoretic doar un demers civic, le arată fanatismul.  Ei se dovedesc a fi mai fundamentaliști decât creștinii. Dacă acum cer Bisericii să nu mai condamne un păcat sau să nu se mai exprime pe o problemă de actualitate, înseamnă că în viitor vor face cum au făcut în alte țări, să ceară în instanță pedepse pentru preoții care refuză căsătoriile „pentru toți” și sancțiuni pentru predicile incorecte politic.

Deocamdată, la ceas de bilanț, putem constata trist că facebookul a răzbătut mai tare decât amvonul. Dar e totuși prima intrare în arenă a Bisericii luptătoare. Spuneam cu alt prilej că două sunt instituțiile ce au avut o dezvoltare excepțională pe pământ românesc: ambele de import, dar pentru care pare că avem o înclinație aparte. De data asta, Securitatea a învins Biserica. Ultima redută a neamului românesc, singura în care doar românii au controlul (vorbim de dimensiunea ei lumească), a fost devastată. Porțile cetății au fost date de perete, pe zid s-a afișat că e un sat fără câini. Experimentele sociale se vor înteți, acum că a aflat și inamicul și noi că nu suntem atât de mulți cât credeam.

Dar să nu deznădăjduim. E esențial să realizăm că avem de partea noastră această fabuloasă instituție divino-umană. Catolicii și protestanții n-o mai au nici pe asta. O fi Daniel lipsit de carismă și lipici la public, dar măcar a înțeles momentul și a făcut cât a depins de el. Comparați cu activistul marxist Bergolio, care activează cu numele de scenă de Papa Francisc. Comparați cu pastorii protestanți, care propovăduiesc toleranța până la sinucidere la fel ca orice ONG globalist, comparați cu preotesele anglicane, care oficiază purtând eșarfe în curcubeu căsătorii între bărboși. Congregațiile lor au devenit ultra-moderne, limbajul a fost actualizat, dogmele au fost ajustate pe măsura veacului, exact așa cum insistă să se întâmple și la noi mulți din cei care oricum nu le-ar frecventa. Dar catedralele lor au rămas goale, în cel mai bun caz muzeu și sală de concert, în alte cazuri apartamente, discoteci și temple hinduse. Bisericile noastre încă sunt pline. Dacă vor fi tradiționaliste în continuare, vor fi și mai căutate, pentru că vor oferi altceva decât oferă epoca. Dacă se vor plia pe cerere, vor fi abandonate și la noi.

E prima dată când preoțimea română se implică. Un pic împotriva tipicului ei, care cere sfială față de teme intime și detașare de rigorismul protestant al numărării păcatelor. Dar pentru prima dată mulți dintre ei au aflat că există curentul marxismului cultural, au aflat de Școala de la Frankfurt, de ideologia dominantă a occidentului. Acum au măcar conturat sentimentul că au un inamic și pe pământ, nu doar în lumea de dedesubt. Înțeleg că sunt demonizați de presă, că se derulează o campanie perfidă de inducere a antipatiei față de orice e bisericesc – prin bășcălie (inclusiv glume traduse din repertoriul catolic, acolo unde folclorul românesc nu oferea destul), prin știri exclusiv negative, prin etichete infamante, prin personajele unor seriale, prin influenceri din spațiul virtual. Străinii au pierdut bătălia aceasta, noi mai avem o șansă pentru că suntem avizați măcar că se duce.

femeia virtuoasă

M-am întins mai mult decât doream cu acest articol, fără să spun decât puțin din ce-mi propusesem. Totuși, aloc finalul unei categorii surprinzătoare, la care nu cred că s-a referit nimeni cu acest prilej. La urma urmei, era un referendum despre o femeie și un bărbat. Bărbatul are în gena lui repulsia față de același sex. Unii i-au zis fobie, vrând s-o facă să pară o boală psihică. Eu îi zic repulsie, pentru că nu de frică e vorba aici. Și o consider o genă importantă în perpetuarea speciei, la pachet cu instinctul de reproducere.

Femeia e însă mai înclinată nu să practice, ci să privească îngăduitor homosexualitate altora. Cred însă că în prezent, asta are mai puțin de-a face cu natura ei sensibil-miloasă, cât are cu „semnalizarea virtuții” (virtue signaling). În cercul tinerelor modernizate, toleranța arată nu doar că ești la modă, dar și că îți pasă de valori înalte. Veganismul e și el pe undeva pe-acolo, o relație multi-culturală, încă și mai sus în topul virtuții demonstrative.

Dacă a existat o categorie, care s-a afișat cel mai țanțoș pro-boicot online, apăi ast a fost tânăra femeie româncă. De preferință necăsătorită sau fără copii, dar nu numai. Ea nici nu se supunea riscului de a fi suspectată de subiectivism, dacă mă-nțelegi. E vorba aici de multă ipocrizie. Să fim serioși, că nicio femeie nu-și crește fiul până la 18 ani, poate sperând și niște nepoți, ca să se repeadă într-o zi spre telefon să-și sune toate prietenele și vecinele, să le anunțe: „fată, sunt atât de fericită, Vlăduț al meu și-a găsit un băiat așa drăguț, solid, cu mușchi, cum îi place lui, abia aștept să vă chem pe toate la nuntă, să vedeți ce bine le stă împreună!” Oricâtă propagandă ar curge prin Cosmopolitan, Vice sau Teo Show, treaba asta nu va fi niciodată de mândrie, va fi cel mult ceva privit cu înțelegere.

Iar femeia va resimți cel mai dureros ofensiva viitoare de pervertirea a copiilor prin propaganda revoluției sexuale. Apoi, să spunem altceva: căsătoria ca instituție se face în primul rând pentru femeie și pentru a oferi un cadru stabil creșterii copiilor, garanția ocrotirii în anii de creștere și lunile de sarcină. Bărbatul se poate descurca și fără contract de exclusivitate, e supus la mai puține riscuri, dacă ne referim strict social. Ori proiectul redefinirii căsătoriei are în realitate ca obiectiv tocmai distrugerea căsătoriei în sine, prin lărgirea definiției până la limita irelevanței. E ceea ce se va face în primă instanță și prin surogatul parteneriatului civil. Nu trebuie să fii expert în calcul probabilistic să îți dai seama că o căsătorie de probă sau o căsătorie parțială sau o căsătorie temporară sau o căsătorie cât de cât, sunt toate variante în dezavantajul femeii, nu lucruri pentru care e foarte inteligent să lupte. Lucruri care o degradează, o coboară de pe piedestalul dezirabilității, distrug misterul, taina actului, o devalorizează și pe ea, împreună cu familia, punând în mare risc copiii. Ceva ce pare o luptă de emancipare vine tocmai împotriva intereselor feministe. Nu mai zic inclusiv la nivel statistic, prin lărgirea concurenței și opțiunilor, ți se ieftinește oferta. Apoi, prin degradarea bărbatului, prin efeminarea promovată, scade și calitatea cererii.

Mă hazardez așadar să fac o predicție de final. Se zice că femeia a fost determinantă în răspândirea creștinismului, implicit în răpunerea din interior a Imperiului Roman. Bărbații cică ar fi fost mai prinși de mithraism, misterioasa religie persană, practicată în subteran de legionarii antici. Sau de vechea religie păgână cu sacrificiile și divinațiile ei sângeroase, ori de virilele culte războinice germanice. Dar femeia, în calitate de mamă și bunică, a vibrat mai mult la noua religie a iubirii și milosteniei, a împărtășit-o pe șoptite copiilor și a mărturisit-o iubitului ca pe un mare secret la care țin. Religia asta de sclavi, cum o numea Nietzsche, s-a răspândit prin cei mai fragili, prin săraci, imigranți și femei, mult înainte ostașii lui Constantin să-și treacă însemnul ei pe scuturi. Femeia a lucrat la răspândirea monoteismului dar și a monogamiei, luptând indirect pentru propriile interese.

Ei bine, mă tem că odată derulat programul de reeducare, nu peste mult timp, viitoarea generație de femei românce va practica „semnalarea virtuții” la un alt nivel. Le vom vedea așadar, ca pe nemțoaice, cu păr bălai și ochi albaștri, cu pancarta „refugees welcome!” la aeroport, așteptând curioase să vază cum arată importul de testosteron făcut de guvern pentru repopulare.

Cheia degenerării protestului diasporei e la cine a adus benzile de huligani, infiltrați printre manifestanți: puterea sau cei care vor să o răstoarne? Pe scurt, răspunsul e nu știu, pentru că nimeni nu va face mărturisiri pe tema asta. Ne rămâne doar să speculăm, în baza clasicei întrebări „cui folosește”?

Sunt de părere că turbulenții au fost un element distinct și profesionist în masa mare a protestatarilor, dar cu capacitate de contaminare. Mai am și certitudinea că muncitorii români din diaspora au fost o minoritate (chiar redusă) în totalul participanților la miting. Iar participarea în alte capitale europene a fost chiar și sub procentajul simbolic. Deci dacă românii plecați în bejenie sunt oriunde între 3 și 5 milioane, o rată de răspuns la chemările insistente la un miting anunțat cu două luni în avans, de câteva mii la București și câteva sute în afara țării, dă un procent infim, situat în marja de eroare a sondajelor de opinie.

Ce deducem din acest refuz de a participa? În niciun caz că diaspora e favorabilă prin tăcere PSD. Doar că oferta scatologică nu a convins-o și că personalitățile opoziției nu au încă simțul problemelor care frământă lumea, nici în țară nici în străinătate. Se încheie așadar marea diversiune, ultimul glonț magic, care spunea cam așa: nu putem lua puterea pe cale democratică, pentru că votanții din țară sunt păcăliți, sunt captivi ai RTV și A3, sunt fie pensionari, fie bugetari. Dar există undeva o țară de rezervă, un tărâm magic unde s-au adunat toți care ne-ar vota pe noi. Așteptați doar să vină luna de concedii din acel tărâm magic și ei voi veni și vor schimba totul ca prin farmec, întorcându-se apoi la serviciile lor banale, dar lăsând în urmă o țară fără penali, pură și condusă de îngeri. Care vor face autostrăzi. Cam așa suna povestea, realitatea a fost un pic diferită.

Protestul în care omul nou, transformat și purificat de contactul cu Occidentul izbăvitor, urma să ne arate cum se face, a fost mai urât decât toate mitingurile românilor neduși în lume. Mai urât până și decât mitingul trist al „poporului PSD”, urcat în autocare și omenit cu un sandviș, mitingul ăla al „asistaților sociali” și al „moșilor fără dinți”. Cel puțin acolo au fost discursuri asumate, o pledoarie coerentă – chit că manipulatoare și rostită în fața unei audiențe apatice, cam deconectată de la problemele de tribunal ale liderilor ei. Îmi amintesc că două zile a vuit internetul despre cât de necivilizați sunt cei „teleormănizați”, că au lăsat în urma lor ambalaje și sticle goale de suc. Credeam că pe 10 august urmau să vină cel puțin un milion două de japonezi, de să le crape bucureștenilor obrazul de țărani rămași în urmă.

La întrebarea cui prodest, răspunsul e încă mai încâlcit, întrucât diviziile cele mai avansate ale propagandei ambelor tabere au luat aceeași direcție și par a avea un interes comun. La Antena 3 am remarcat două linii diversioniste înainte și în timpul protestelor. Una a fost cea clasică, legată de pensii, care sunt eternul Moș Crăciun, care promite să vină tot timpul anului la bătrânii României, din moment în moment, dar niciodată nu apare cu un sac mai plin. E metoda josnică a PSD-ului, care ține totuși lipită de ecran o masă mare de oameni. A doua a fost prezicerea și mediatizarea caracterului violent, antisocial al protestelor. O deturnare, așadar, de la mesajul protestului către forma lui. Din păcate însă, de data asta, au avut material din belșug. Și ce părea o sperietoare pentru naivi a devenit de necontestat după.

Scenele au inclus un jandarm pus la pământ cu o figură de K1, de un protestatar care îl lovește cu piciorul din săritură și o femeie jandarm călcată în picioare de mulțimea dezlănțuită, în niște scene ce amintesc de Mihăilă Cofariu în martie 1990 la Târgu Mureș.

În ce țară din lume mai vezi scene în care poliția e adusă în poziția de a fi linșată? Nu mai zic în ce țară din Europa își permit românii măcar să se răstească la polițiștii locali. Că dacă se întâmpla în America, un polițist lovit și căzut la pământ era caz de ripostă cu foc de armă fără alte comentarii. Manifestații reprimate cu tunuri de apă și gaze lacrimogene am văzut în toate capitalele, de la Paris la Atena. Poliția bate turbulenți și la New York și la Barcelona. Dar polițiști puși jos și călcați în picioare nu prea vezi pe alte meleaguri.

Și, mai ales, n-am pomenit ca în asemenea context, președintele să iasă public și să acuze forțele de ordine. E încă un risc prostesc pe care Iohannis și-l ia, pentru că o caracteristică a prostului e că nu vede lucrurile în perspectivă, pe termen lung. A fost același gest pe care l-a făcut nesocotind vreo lună o hotărâre a Curții Constituționale. A respectat-o apoi, trimițând în față o purtătoare de cuvânt, dar fără să fi realizat că alegând să ignore legea, s-ar putea să fie el însuși lovit de un abuz mai târziu. Face la fel, punându-se de partea gloatei, disociindu-se de violența de ambele părți abia a doua zi. Fără să se gândească la perspectiva foarte reală că poate va mai prinde un mandat și poate peste 1 an sau peste 5, va fi și el pus în fața unei mulțimi furioase, când va vrea să fie apărat de jandarmii pe care i-a dojenit acum.

Cu gestul iresponsabil al lui Iohannis, ajungem la celălalt răspuns al întrebării „cui folosește”. Dacă propagandei PSD, sublinierea violenței și incidentele la proteste îi servește pe termen scurt, pentru războiul asimetric dus de mișcarea potrivnică, violența pare să fi rămas ultima resursă. Pentru că opoziția la PSD (și nu mă refer neapărat la cea parlamentară) a realizat că pentru moment meciul e pierdut pe teren demografic (și democratic, în consecință). Adică „ai lor” sunt mai mulți, fir-ar să fie. Și în loc să treacă la o bătălie soft, de convingere, făcând pași spre mentalitatea celor care „votează penali” sau nu votează defel, au ales o confruntare hard, un război care nu poate fi decât asimetric.

anatomia unui eșec

Timp de un an, mișcarea #rezist a dominat autoritar strada și internetul, dar s-a epuizat în manifestații maraton, în gerul iernii. A rămas la singura temă, a corupției, care mișcă doar o minoritate. Nu a reușit să dezvolte de la acest nucleu o platformă coerentă și matură, care să răspundă la alte chestiuni de guvernare, la probleme sociale firești, la blocajul de destin în care se află națiunea cea mai depopulată a Europei. Nu a reușit, de asemenea nici să nască vedete credibile, să propulseze măcar o personalitate cu greutate și tracțiune. A rămas la vedetuțe gen Mălin Bot, Sandy Matei, băiatul ăla cu protestul în chiloți la metrou, care îmi scapă momentan, Tudor Chirilă, Angi, protestatara cu istericale, Oreste, Rareș Bogdan și alții asemenea, Cosette Chichirău în Parlament șamd. Incomparabil față de rezultatele produse de alte proteste maraton, care au fermentat Proclamația de la Timișoara, Alianța Civică după Piața Universității 90, Convenția Democratică și personalități care fie au ajuns la putere fie sunt relevante și astăzi în spațiul civic. Privit în ochi, eșecul e total.

Întrebarea crucială pe care trebuie să și-o pună susținătorii sinceri (nu ofițerimea și postacii înrolați) ai mișcării #rezist e ce s-a întâmplat timp de un an cu acest nucleu, care a pierdut pe drum niște zeci de mii de adepți în stradă. Păi s-a întâmplat că puterea politică a lucrat mai profesionist decât puterea securistică. Și a urmat o viitură de dezvăluiri din interiorul putred al sistemului judiciar: cu probe, cu înregistrări, cu acuze neprobate dar verosimile, cu trădări temporare ale unor vechi prieteni de excursii în străinătate cu tartorii sitemului. Iar la nivel procedural, maestrul Tudorel a lucrat metodic, cu răbdare de chițibușar, nedeturnat de hărțuiala și bășcălia celor din jur.

Rezultatul a fost că fanii necondiționați ai justiției au fost bătuți cu armele lor, procedurale, iar iubitorii de justiție televizată, cu dezvăluiri de stenograme pasate prin e-mail acoperiților de presă, s-au văzut acoperiți cu mizerii de același tip, tot cu înregistrări tip cooperativa Ochiul și Timpanul.

La zeloții angajați, asta nu a contat. Dar la neutrii, care de fapt sunt miza, asta a descumpănit. Adică nu neapărat dezvăluirile, cât lipsa de reacție la ele ale celor care purtau masca unor cavaleri ai dreptății. Nu poți chema la o resurecție în numele purității totale, când faci tu însuți figură de om nedrept, care ignoră achitările cusute cu ață albă și dezvăluirile unor anormalități. Fanatismul influencerilor, care au persistat în a vedea doar o parte și a spune că negrul e alb, asta a dezgustat și a făcut lumea să nu mai ia parte la protestele cu hashtag.

A urmat apoi marele miting al PSD. Nu multe în mici orașe, nu lungit pe luni de zile, dar gigantic, organizat profesionist de vechii tovarăși. Privit de aproape, a fost trist, pentru că niște baroni creați chiar de statul paralel, foloseau o mulțime a „sărăcimii triste”, pentru răfuiala lor personală cu acel stat paralel, întors împotriva lor. Dar privit de la depărtare, marele miting a fost o lovitură răsunătoare prin amploare.

Statul paralel știa că nu poate aduna momentan 350.000 de oameni la un loc. De-asta a lansat ultimul cartuș, tema diasporei izbăvitoare, electoratul, care nu apare la vot sau în sondaje, dar trebuie să crezi în el la nevoie. Și mai știa că, fiind mai puțini, cei mobilizați trebuie să facă ceva cu adevărat special, ca să obțină un ecou și o mediatizare la fel de memorabile.

Pentru asta s-a ales soluția radicalizării – înspre care au mers toate mesajele influencerilor de pe internet și chiar și ale celor mai calmi și inofensivi lideri din viața culturală. S-a vorbit explicit de o revoluție, de o ultimă șansă, de justificarea oricărei metode prin caracterul excepțional al abuzurilor acestui regim. Gabriel Liiceanu însuși a chemat la o revoluție, pe care o vedea ca o fantezie la început năstrușnică, a unei înjurături împânzită peste toată țara.

Problema, pe care nu trebuia să fii Liiceanu ca să o intuiești, e că de la violența de limbaj nu se mai poate merge în radicalizare decât la violența fizică. Mitingul a arătat, din păcate, ca în fanteziile filosofului milionar, mai puțin finalitatea. Adică înjurătura a fost singura scandare repetată obsesiv. În rest, foarte multe vuvuzele, de parcă toți diasporezii sunt șoferi de tir. Chiar până la izbucnirea violențelor, atmosfera era urâtă, deși numeric dominau oamenii pașnici. Dar nu din diaspora, ci protestatarii obișnuiți, din București.

Galeriile au mai fost folosite în trecut pentru a sparge mitinguri sau pentru a le compromite. Gabriel Oprea și Negoiță de la PSD s-au servit de galeria lui Dinamo pentru întâlniri de partid, pe post de fluturători de steaguri, primul neavând defel un activ de partid. Acesta și-a și anunțat reintrarea în politică, probabil tot în slujba statului paralel ca până acum, că doar nu leșină nimeni să îl voteze. Prin 2012, un miting anti-băsescu a degenerat similar în violențe de stradă și magazine sparte – și atunci s-a arătat cu degetul spre elemente din UNPR, care ar fi apelat la galerii pentru a crea haos.

Acum UNPR nu mai există, dar nu exclud ca PSD să fi recurs la metoda veche, folosită în 1990, când oamenii generalului Diamandescu incendiau autobuzele Poliției și sediul MI, creând atmosfera justificativă pentru intervenția în forță a minerilor. Îi cred în stare pe cei din PSD să orchestreze o asemena mișcare și nu o exclud in ipoteze.

După cum îi cred în stare și pe securiști – pentru prima dată loviți de o scădere la o rectificare bugetară din partea unui guvern. Apoi, când chemi lumea la proteste sub sloganul unei înjurături de galerie, nu te poți plânge că ești infiltrat de galerii pentru a fi compromis. Pur și simplu ăsta e nivelul la care ai adus dezbaterea.

Cel mai tare mă îngrijorează însă asemănarea cu turnura evenimentelor din piața Maidan din Kiev. Și aici am văzut tentativa de a aduce rulote și corturi, și aici am văzut mici incendii și agitatori profesioniști. De o escaladare, de care să profite cei care de atâția ani lucrează la dezbinarea nostră inclusiv în linii regionale, mă tem cel mai mult.

Pentru moment, rezultatul violențelor a fost că PSD a obținut deturnarea de la subiectul corupției, discreditarea lor în rândul votanților proprii. Iar pentru opoziție, succesul a fost că răspunsul jandarmilor a oferit protestul reaprinderii unui protest de lungă durată, care să țină eventual atmosfera tensionată până spre alegeri, și o rată mare de participare pe internet a susținătorilor săi, care deveniseră apatici și plictisiți de subiect.


Să ne amintim că, văzută de foarte departe prin ocheanul mercantil, o țară e doar un rezervor de resurse. Adică e o țară doar pentru cei care o au în inimă, pentru cei care fac planuri de departe, cu harta și creionul în mână, o țară poate fi niște sonde cu petrol, niște mine de ceva, o așezare strategică pe țărmul unei mări.

Cu acestea în minte, începe abia zilele acestea să ni se deslușească mizele zbuciumului în care trăim de niște ani deja. Nimic n-a fost întâmplător, totul a fost un haos organizat în detaliu.

Dragnea a fost necesar, ca personaj șantajabil, dispus la orice târg, tras cu sfori de servicii și amenințat a fi scăpat din mână de ele, într-o celulă rece mulți ani de zile.

Koveși a fost necesară cu ambițiile ei de mărire și putere, cu dependența ei de securiști locali și de șefii neoficiali din centrala CIA, pentru a putea semăna teroarea în politicieni și posibilii lor finanțatori locali.

Klaus a fost necesar, cu mediocritatea lui, dispusă cinic la orice aranjament, care să-l scoată la suprafață și să îi asigure un stil de viață, mai bine zis un huzur nesperat.

Toți aceștia și mulți, mulți alții au fost necesari ca să mențină agitația, perdelele de fum și o populație dezbinată și epuizată, îndârjită în apărarea lor sau în ura față de ei. Despre ei și disputele lor s-a vorbit fără încetare, pentru ei s-au făcut mitinguri-mamut și manifestații maraton.

La adăpostul gălăgiei lor, aflăm zi de zi, despre câte o nouă sfâșiere a suveranității și o nouă despuiere de resurse a țării. Nota bene: despre acestea aflăm mereu peste noapte, cu titlul „s-a votat în Senat”, „s-a adoptat tacit în Camera Deputaților”. Fără mitinguri, fără ONG-uri, fără protestatari în plen, fără parlamentari care fac live cu telefonul.

Aflăm așadar că avem niște bogății uriașe de hidrocarburi în Marea Neagră. Însemnate la nivelul Europei, îndeajuns încât să facă și din unele țări vecine din dependente de ruși în independente energetic. Dar aflăm aproape concomitent și că nu le mai avem. Că parcelele s-au dat deja, că nu le are țara, le au companii din Austria și Statele Unite. Când le-au achiziționat și cât am câștigat pe dreptul de folosire!? Nu ni se spune. Că acum se mai discută doar detaliile: cât de puțin să ne dea și nouă, frimituri, procente din maxim o cifră, contracte fixe pe 30 de ani, indiferent cât se devalorizează monedele sau cum fluctuează cotațiile internaționale.

Presa ticăloșită nu vorbește decât din unghiul interesului american (pardon, al mediului de afaceri) sau din cel rusesc (să nu se mai facă nimic).

Tot peste noapte am aflat și de ploconul pregătit consultanților israelieni, pentru lobby-ul internațional, de dragul căruia aceiași politicieni șantajați au dat și susținerea noastră la ONU și părți din mari regii ale statului, într-un holding numit în bătaie de joc Fond Suveran.

Aflăm și despre legi anti-românești, care aduc limbile minorităților mici și mari pe picior de egalitate cu limba de stat în instituții publice. De noi legi ale cenzurii istoriografiei și liberei exprimări. Șurub cu șurub se strânge pentru deznaționalizarea noastră, pentru menținerea unei stări de umilință, a unui complex de inferioritate tipic tuturor popoarelor din colonii față de marele popor dominant și civilizator.

Exploatarea cât mai ieftină, fără crâcneli, a acestor resurse a fost însăși miza atacului împotriva românismului și a propulsării unor personaje odioase, mobilate modest, dar roase de ambiții și venalități. Rostul lor e același ca al elitei noastre internaționaliste. La fel cum rostul șeicilor saudiți e să fie siguri să petrolul pompează pe conductă.

Se spune că o insultă dezvăluie mai mult despre cel care o adresează, decât despre destinatar. Și protestele împotriva guvernului spun mai multe despre generația fulgilor de zăpadă, decât despre putere. Așadar, într-o ordine aproape aleatorie, câteva observații. Le-am numerotat să fie mai ușor de obiectat la ele și să le poată parcurge tinerimea mai lesne pe smartphone:

  1. E un semn bun că societatea românească găsește resurse pentru proteste masive nemotivate financiar. N-au existat cereri legate de salarii, beneficii sau impozite. Aparent, e o bătălie idealistă pentru principii și valori.
  2. A fost infirmată impresia de apatie generală, de dezinteres, la adăpostul cărora se pot face orice fel de matrapazlâcuri, care vor fi uitate sub agitația cotidiană. Aici strategii PSD au greșit grav, anticipând un protest fără priză la public, limitat doar la comunicate date de ONG-uri, discursuri în Parlament și câteva emisiuni fără audiență. N-a fost așa, micul aranjament cu ajustarea legilor în interes personal le-a bufnit în față și va avea urmări prelungite în timp pentru o întreagă nouă generație de votanți.
  3. Protestul-maraton acoperă în mod convenabil scandalul defecțiunii agentului Ghiță, bufnit în fața generalului Coldea. După toate aparențele, Ghiță făcea parte dintr-o nouă generație de miliardari creați de supra-structura ocultă a statului. Să le spunem „capitaliști 2.0”, a căror misiune era să absoarbă fonduri ale statului în vehicule private, care să fie apoi folosite pentru a perpetua puterea respectivelor structuri. Numărul acestor agenți de caviar e necunoscut, dar dintre misiunile încredințate lor ni se dezvăluie: eliminarea și înlocuirea capitaliștilor din prima generație, creați de garda veche din Securitate, cumpărarea de influență politică și mediatică.
  4. În această construcție, Codruța & Co au jucat rolul pe care l-a avut Ion Iliescu în tranziția primului deceniu. Unul a vegheat transferul de proprietate de la stat, către administratorii privați din fosta nomenclatură și aparatul represiv, echipa de acum veghează protector transferul de la autohtoni spre capitalul internațional. Abele personaje simbol au reușit să rămână în ochii vechilor feseniști și ai noilor progresiști drept „săraci și cinstiți”. Căci au vegheat transferul fără să își însușească un procent pentru sine, motivați doar de dorința de putere și popularitate. În ambele cazuri, e greu de spus în ce măsură au fost conștienți de procesul în care erau implicați, dacă au premeditat sau doar nu s-au putut opune unor transformări. Dar efectul acesta a fost. Dacă mitingul s-ar întinde până în primăvară, s-ar auzi și un „Codruța apare, soarele răsare!” ca-n 1990.
  5. Protestatarii nu au spirit justițiar real. Sunt încredințați că e în interesul lor să fie eliminați anumiți actori politici, și sunt de acord să accepte orice metodă pentru ca aceștia să fie “înfundați” și scoși din arenă. De asemenea, sunt dispuși să închidă ochii la fapte similare ale celor care se prezintă a juca în aceeași echipă cu ei.
  6. În același stil, nu își doresc să fie informați, ci să li se confirme punctul de vedere. Ar ieși în stradăa cu siguranță, dacă s-ar cenzura Hotnews, Digi sau dacă ar fi în pericol Mândruță, Guran sau Chirilă. Dar își doresc cu patimă să fie închise Antena 3 și Romania TV.
  7.  E o caracteristică mai largă a generației snowflake, aceea că prețuiesc mai mult egalitatea decât libertatea și că își doresc mai mult să nu fie ofensați decât să asculte păreri diverse.
  8. Fulgii de zăpadă socotesc pe bună dreptate drept propagandă un post TV care emite în linia unui partid, în special de la putere. Dar socotesc legitimă suprimarea acelui post prin intervenția unor companii, care să decidă pe criterii politice dar cu metodologie comercială, care posturi mai continuă să emită și care nu.
  9. Au fost crescuți în autodispreț – de fapt într-o glorificare a sinelui (o exceptionalitate, care merită totul) dar cu nenorocul de a înflori într-o comunitate cu istorie jenantă, apucături proaste și trăsături de batjocură. (Complet invers decât educația secolelor anterioare, care cultiva modestia și spiritul de sacrificiu.) Își iubesc stăpânii, atâta timp cât vin din țări cu nume sonor.
  10. Sunt încredințați că sunt parte dintr-o poveste de tip “visul american”, cu un succes spectaculos, care îi așteaptă după colț, dacă se străduiesc suficient. Nu găsesc deci nimic hilar într-un protest în care participă cot la cot un bancher internațional și un salariat a cărui viață e mâncată de orele suplimentare neplătite sau răsplătite cu un bonus, între planuri, target-uri și ședințe de impulsionare a motivației.
  11. Mare parte din participanți sunt persoane nepasionate de politică în majoritatea timpului, care de altfel se vor și plictisi curând de subiect. E cu atât mai interesant fenomenul de contagiune al revoltei, pe o temă destul de abstractă ca legislația penală și dreptul constituțional. Protestul a fost ținut cu strictețe într-o zonă vagă, pentru a prinde la categorii cât mai largi. Lucru cu totul ciudat pentru un protest atât de îndelungat și cu o asemenea efervescență online, nu s-a îmbunătățit cu alte cereri. E firesc ca oamenii să aibă și alte nemulțumiri, mai concrete și mai personale, de obicei, după un număr de zile survenea fie o radicalizare fie o elaborare ideologică sub forma unei proclamații în mai multe puncte. Dar pe toată desfășurarea, mișcarea și-a păstrat caracterul de protest controlat.
  12. Generația fulgilor e formată din apolitici. Consideră politica un joc murdar, dar vor să fie consultați în deciziile privind mersul societății. Cred că ideologia e complicată, sursă de conflict și confuzii, preferă soluții pragmatice aplicate de tehnocrați. Între cele două războaie, tinerii radicali au căutat diverse moduri de organizare, care să răspundă la criza capitalismului. Comuniștii au mizat pe o metodologie prezumată a fi științifică, bazată pe planificare. Fasciștii și legionarii, care trăiseră primul război mondial, au încercat să împrumute statului din organizarea militară. Tinerii de azi atribuie multinaționalelor, cu eficiența și expansiunea lor de neoprit, valențe similare. Managerul poartă pentru unii aura pe care omul de știință sau mareșalul o aveau pentru mentalul secolului XIX. Își doresc, prin urmare, o țară ca o corporație, condusă după regulile profitului, chit că asta are oarece dificultăți de armonizare cu ideea de democrație.
  13. E un tip de organizare, care întrunește aprobarea mai multor centre de putere, fiind în interesul și al Securității și al capitalului străin și al păturii subțiri care acționează ca o interfață între cele două. E întâmplător și modul ideal de a administra o colonie, vezi cazul Companiei Indiilor de Est. Asta explică și implicarea simultană a unor centre variate de influență, de la acoperiții Anacondei din SRI, la rețeaua Soroș, de la progresiști la neoconi, la agenții de publicitate implicate în gherilele de net inventate de Felix Tătaru și dezvoltate de Mihaela Nicola sau Sebastian Lăzăroiu.
  14. În mod greu de explicat, această vastă infrastructură mediatică nu s-a pus în mișcare la o turație similară cu ocazia recentelor alegeri. Nici măcar algoritmii Facebookului n-au părut ciupiți atunci. Ciudat, întrucât rezultatul era previzibil. Asta vine în susținerea impresiei că protestul e o reușită peste așteptări a încercării de a acoperi „accidentul” Ghiță din interiorul sistemului. (Desigur, nu e doar atât, asta explică cel mult partea de implicare a serviciilor. Parte care nu e de neglijat, dacă doar unul dintre ele are peste 30.000 de angajați, care pot opera conturi cu identități multiple în rețea.)
  15. Pentru masa mare de participanți de bună credință, dezamăgirea e o chestiune de timp. Mișcarea e atât de vag definită ideologic, dar atât de răspândită, încât e probabil că va gonfla cel puțin un personaj politic fără consistență, care să fie acceptat fără cercetări prea minuțioase, așa cum lungile proteste din anii 90, l-au ridicat în cele din urmă pe blândul Milică la statura de lider providențial. Deocamdată necunoscut numele lui. Cel mai probabil Dacian Cioloș va fi propulsat la șefia PNL, în locul unor tinere care au probleme în a-și ține socoteala anilor. Va crește în mod cert și nebuloasa politică numită USR, în ciuda căderilor de tensiune și a problemelor penale ale lui Nicușor Dan. Poate ridicând un lider ceva mai radical, de tip Goțiu.
  16. PSD nu are mecanisme de apărare în fața intereselor conducerii sale, care pot fi divergente cu ale organizației. Dar pentru mine nu e nicio surpriză că nu se găsesc oameni motivați de binele general în acest partid. Pentru cei din stradă, se pare ca e un șoc. Sistemul îl antrenează pe primarul din Iași, Mihai Chirică, pentru o preluare ostilă a partidului. Nu că partidul ar fi fost o clipă unul anti-sistem. PSD e placă turnantă, element de fundație în sistem, față de care activul său are doar neînțelegeri pasagere și rareori interese divergente.
  17. Modelul de societate pentru care suntem pregătiți e unul mai puțin liber și mai puțin democratic, dar într-un mod nu foarte evident. Generația snowflake reacționează violent când e contrazis curentul de opinie la care au aderat, de altfel destul de recent. Un banner în care era ironizat dublul standard al ANAF față de firmele românești și străine a fost rapid sfâșiat și cei care îl purtau, evacuați la unison din piață. Nu vreau să mă gândesc ce-ar fi pățit cineva care aducea vreo critică Laurei Koveși sau generalului retras în umbră, Coldea. La fel, oricine exprimă dubii e împroșcat cu invective. Se întâmplă atât cu adversari vechi ai „ciumei roșii”, bănuiți de ambiguitate, cât și cu vechi flașnete pesediste, care oricum erau de ani și ani pe piață, la fel de partizani și de vânduți, dar nu erau înecați în înjurături ca acum. E un fenomen cu care ne vom mai întâlni de acum înainte. După același model, vor urma lichidări și puneri la colț pentru diverse alte categorii de indezirabili pe calapod occidental: vor fi eliminate multe puncte de vedere sub pretextul că trebuie epurați rasiștii, homofobii, bigoții, sexiștii și așa mai departe. Lista de etichete va crește de la o zi la alta, pe măsură ce spațiul de liberă exprimare se va îngusta. Curând, și între români se va instala același tip de neîncredere rece, iar auto-cenzura va fi mai nemiloasă ca înainte de 89. Nimeni nu va mai spune ce gândește unui necunoscut întâlnit în tren, unui coleg, vecin și va avea mare grijă să nu deranjeze cu ceva ce scrie pe Facebook, ca să nu-și compromită CV-ul.
  18. Nevoia de acceptare mi se pare un motor esențial al implicării segmentului nepasionat de politică în proteste. E în special vorba de mari consumatori de internet și Facebook, sensibili la sentimentul general, pe care îl aproximează tocmai prin aceste instrumente.
  19. Un câștigător neașteptat și nemeritat al protestelor e și Klaus Iohannis, a cărui rapidă prăbușire părea de neoprit. Categoric, el nu poate fi suspectat de a fi orchestrat aceste mișcări, nici măcar propria lui reinventare și nici că va putea da măcar iluzia ca Băsescu, de a fi preluat pentru sine frâiele sistemului. Mi se confirmă impresia că în ciuda așteptărilor neamțul e un personaj caragialesc, anume Agamiță Dandanache, incompetentul apelpisit, dar cinic în a-și asigura chivernisirea alături de „coledzi”.
  20. Perdant categoric este PSD, care pornește de la o poziție dominantă și fără rival , care se putea așeza la o guvernare lungă, cu un președinte abulic, ce putea fi adormit până ar fi fost uitat de propriul lui electorat. Frica de pușcărie a liderului Dragnea și presiunea masei de primari, amenințați de dosarele (corecte sau exagerate) pentru orice document ar semna, au făcut ca într-o lună de zile, marele partid să treacă în defensivă, cu povara unei guvernări de care deocamdată ține cu dinții, dar de care s-ar putea să își dorească să scape mai repede, dacă sentimentul public se păstrează.
  21. Liderii PSD nu s-au dat în lături de la folosirea huliganilor din galeria lui Dinamo ca să discrediteze protestul, deci sunt, ca de obicei, în stare de orice mârșăvie. Profilul civilizat al participanților, mulți corporatiști fără înclinații violente, numărul mare și perspectiva ca incitatorii să fie înregistrați de SRI și închiși apoi au făcut ca protestul să nu sfârșească într-o nouă mineriadă.
  22. Sistemul a reușit să evite boicotul public exprimat prin prezența tot mai scăzută la urne, care putea genera o presiune pentru apariția unei mișcări reale de transformare. Acum au fost reluate vechile metode de fidelizare a adepților. Pentru Iohannis și așa zisa dreaptă, orice critică va fi amuțită ca venind de la „ciuma roșie”, cum pentru Băsescu nu putea veni decât de la moguli. Simetric, pentru votanții PSD, criticii vor fi băsiști sau alte versiuni actualizate. Orice partid nou ar apărea acum ar fi tratat ca o diversiune a părții adverse.
  23. Creativitatea manifestată în piață e departe de a fi una spontană. Stilul e destul de asemănător, multiplicat în mai multe variante. Dar mulțimea pare bucuroasă să citească inscripțiile cu laser de pe clădiri, să știe pentru ce protestează și când să aplaude. Au apărut și exemplele de plagiat din protestul din Maidanul ucrainean, cu aceleași lumini aprinse și steagul uriaș, detalii cât se poate de îngrijorătoare.

La finele războiului, o cursă pentru Berlin se declanșa între americani și sovietici. Urmată apoi de o cursă pentru preluarea savanților germani și a cercetărilor lor avansate în domeniul aviației și balisticii. Cu ajutorul lor, cele două puteri s-au întrecut apoi în cursa spațială, lansând rachete, sateliți, oameni în spațiu și pe lună. La un moment dat, nu mai știu ce politician din una din părți a întrebat de ce rivalii par să le-o ia înainte. I s-a răspuns: pentru că au luat nemți mai buni!

Unde am vrut să vă aduc cu povestea asta? La neamțul nostru. Vorba vine, așa am crezut și noi că ne-am luat neamț. De fapt am văzut că era mai mult o chinezărie de sas românizat, dar atât ne-am permis. De la o vreme, roboțelul greoi cu vorbire dezarticulată dă semne de reinventare. Pare că a fost chemat în service și i s-au pus unele piese vechi de pe un Băsescu mai vechi. A început să dea buzna peste Guvern ca să oprească o hoție, face dușuri de mulțime în geacă roșie, la mitinguri căzute numai bine după degringolada dezvăluirilor despre Coldea și Codruța. Se duce în Parlament și îi înfurie pe pesediști la ei acasă, curajos și miștocar, de ies ăia din sală cu majoritate cu tot. Îi ia peste picior, îi întreabă dacă au obosit. Cineva a exersat bine de tot cu el în anii ăștia, dar pe o rețetă știută.

Colac peste pupăză, îi mai și atrage în mlaștina demagogică a unui referendum capcană, la care pici prost dacă răspunzi nu. „Vreți să mai continuăm lupta împotriva corupției?” e din seria „vreți ca România să mai fie o țară prosperă și liberă?”. Și cine să fie mai apt să patroneze lupta împotriva corupției, decât cel mai necorupt profesor meditator din țară, beneficiar de contracte semnate cu morții?

Spectaculoasă transformare, dar stilul păpușarilor bate la ochi cam de departe. Care să fie deci explicația transformării: a luat mai mulți consilieri americani sau mai mulți carieriști din SRI?

Pentru că nu mai am timp să scriu, nici încrederea că e de folos cuiva, reproduc de la alții:

Scrisoare deschisă Președintelui României, domnul Klaus Iohannis

„Stimate Domnule Președinte,
Numele meu este Darie Ducan, sunt un tânăr scriitor român. Am 27 de ani. Am absolvit Facultatea de Litere la București, apoi mi-am continuat studiile filologice și literare la Paris. Am scris mai bine de 20 de cărți de poezie, dramaturgie și eseu. Sunt, începând de la 19 ani, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

După acest preambul sec și strict informativ, doresc să vă aduc în vedere mai multe obsesii care mă ocupă în ultimul timp. Stimate domnule Iohannis, în 2009, când aveau loc discuții publice care vehiculau numele dumneavoastră pentru funcția de premier al României, am crezut și am sperat într-un nume de suflu nou. Am plecat din România în 2012 pentru a reîncepe niște studii care la București îmi păruseră inutile și mai ales pe fondul disperării și lipsei de perspectivă în România.

Nu am plecat cu gândul de a părăsi cultura română nicio clipă, ci, din contră, pentru a o sluji.
În momentul în care ați fost desemnat candidat pentru funcția de președinte al României, v-am acordat încrederea meu cu o speranță vinovată, poate, de preaplin. Păreați omul salvator, păreați Carol Davila al spitalului care era România. (Și care încă este.) Personal, am stat 9 ore în picioare, la ambasada României de la Paris, ca să vă votez. În ploaie, frig și suportând niște umilințe greu de descris din partea ambasadei și a sistemului ei de dominion și feudă. V-am votat. Și nu am făcut doar atât. Am participat cu bună știință la, o spun realist, propaganda în folosul simbolului pe care părea că îl reprezentați. Micile mele reportaje de la fața locului au fost intens distribuite pe facebook de sute de oameni, acoperind o plajă semnificativă de cititori în acele zile critice. Am crezut în dumneavoastră ca într-o legitimare pe care poporul acesta o face, când e lucid, chiar contra sa, contra inerției sale istorice în care trăim de la Ceaușescu încoace. Sunt un liberal ca fundament cu profunde credințe de stânga. Și am făcut un efort personal pentru a credita un om care să pună echilibrul în lucruri și, paradoxal, să facă ceea ce așa-zisa stângă a momentului nu e în stare să facă. Așa am crezut atunci.

Toate aceste texte de front, să le zic așa, au fost incluse într-o carte numită Pentru o artă imunitară. Probabil e absolut obligatoriu să ratezi în politică pentru a te desăvârși în cultură. După aceste momente, am așteptat să vă văd la lucru și am sperat într-o schimbare. Nu mi-au plăcut, în tot acest timp, numeroase reacții ale dumneavostră, limbajul de lemn, atitudinea moale și decorativă. Păreați, între toate instituțiile statului, ultima stare de agregare a apei. Am încercat să vă scriu pe pagina facebook (brava redută a manipulării eficace) însă comentariile mele, deși decente, au fost cenzurate. Trecuseră cele 9 ore de stat la coadă, când era util orice vot. Trecuseră alegerile. Puteam, desigur, să fiu tratat ca orice plevușcă naturală, ca orice cobai. Nu sunt singurul. Ați făcut-o și cu alții. Tot ce nu ne mai poate servi, e basculat în cenzură. Probabil acesta e principiul de aplicare pe care doriți să îl impuneți opiniei publice din România. L-ați pus în aplicare (într-un fel de frondă inversă) și în cazul “Legii nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.“ Am citit stupefiat reacțiile din presă referitoare la aceasta. În parte, cu dezinformările de rigoare. Văd în gestul dumneavostră unul de afiliere, cum am și zis, un – nu mă feresc să o spun – complex al neamțului, fapt cu care pătați funcția pe care o ocupați. Tocmai ce părea să fie depășirea unui complex, devine astăzi punerea în aplicare a altuia. Ați personalizat o funcție publică într-un mod în care nu era cazul, prin generalizare. V-ați vulnerabilizat pentru o afiliere care, deși exclud acest tip de negoț, măcar dacă ar aduce oarece profit, de stil ploieștean. Mi-e teamă că nu aduce nimic, ci ați făcut-o gratuit, cu seninătatea dumneavostră care din potențial inteligentă a devenit sumbru simplistă.
Președintele Traian Băsescu a condamnat comunismul pentru aceleași tribune de politruci pentru care și dumneavostră condamnați acum mișcarea legionară, fără nuanțe și echivoc. Înțelegeți, vă rog, că orice credință politică are eroi, după cum are și criminali. Legionarii au făcut crime abominabile, l-au ucis pe Iorga, au făcut lucruri care nu se pot ierta, dar sunt, printre ei, oameni care au avut măsura bună a valorii acestui neam și cultura specificității sale în universalitate. Comuniștii, de asemenea, au făcut crime. Dar pedepsiți crimele, nu faptele colaterale. Mi-e teamă că ați ars o etapă, prin gestul dumneavostră, care vă apropie de tendințe dictatoriale ( nu doar simpliste, ci și inconștiente) mai mult decât orice: ați interzis din principiu principii care, între timp, nu mai aparțin doar istoriei, ci și culturii (tocmai în sensul lovinescian, pe care l-a remarcat foarte corect Bogdan Ghiu). Cum faceți, domnule președinte, să ieșiți din acest pleonasm inconștient în care ați intrat etalându-vă complexul? Ați pastișat stafia afilierii. A înregimentării morale. Nici măcar la un ideal național, ci la unul străin și pedant internaționalist. Eu nu sunt legionar. Sunt, după cum am afirmat, liberal în gândire și socialist în formele de manifestare, cu gândul că e un egoism a fi liberal pur în România de azi, până nu reușim să echilibrăm pătura de mijloc. Dar îmi dau seama, spre deosebire de dumneavostră, de efectele colaterale ale acestei legi antinaționale. Da, antinațională, câtă vreme istoria aparține națiunii și o manipulăm în sensul intereselor de moment. Și mai e încă dintr-un motiv antinațională. Pentru că propovăduiește cenzura.

Ce înseamnă promovarea cultului persoanelor vinovate de crime contra păcii și omenirii? Mircea Eliade? Cioran? Țuțea? Ce facem atunci cu articolele ușor antisemite ale lui Mihail Sebastian? Delicat, nu? Cu ortodoxismul lui Nicolae Steinhardt? Retragem de pe piață insulina doctorului Paulescu? Nu îl mai publicăm pe Martin Heidegger sau oprim muzica lui Carl Orff în sălile de concert? Ce ne garantează că satira cu adresă nu va fi interpretată tot ca promovare? Înțeleg că și apologia de stânga va fi cenzurată. Cum anume, domnule președinte? Conform criteriului enunțat, și al unor propagandiști ai diverselor instituții de calofilie, criminalistică și interes, dacă o stradă nu se mai poate numi Petre Țuțea, înseamnă că nici muzica lui Dmitri Șostakovici nu se mai poate interpreta, nu? A scris muzică pentru Stalin. După cum e de la sine înțeles, așa ceva e imposibil de controlat. Pentru asta, singura formă ar fi să reinstituiți poliția politică. Nu cred că doriți așa ceva. Cred că legea nici măcar nu se va atinge de Șostakovici, Heidegger, Orff, Céline etc. Cred că are în vedere strict cultura națională. În sensul unei politici de racordare prin care iarăși cultura română trebuie să cadă victimă spre a se institui un nou deceniu de beznă. Sper să putem evita așa ceva.
Fiecare are dreptul să facă apologia cui vrea. Apologia e aproape o ficțiune personală cu propensiuni spre realism. Nicidecum crimă. Totala lipsă de independență, de care dați dovadă, mă sperie. Nu numai că e antinațional demersul dumneavostră, dar încalcă și drepturile omului. Acelea de a crede fiecare în cine vrea și a exprima ceea ce crede. Știu foarte bine că cele două ideologii vechi trebuie suprimate pentru a lăsa loc uneia noi, corectitudinea politică, în care toți să funcționăm ca niște roboți fără miros, fără pasiuni, asexuați și amorfi. Dar viața e plină de contradicții. Și mai ales e trist că această ideologie nu are minima încredere în om, mizând (care ideologie nu face asta?) tocmai pe om, pe umanitate. Pune în atribuțiile statului, ale legii, ce ar trebui să se rezolve între oameni individual, prin religie, prin morală, dar individual. Unde vă e liberalismul, domnule Iohannis? Nu cred în umanismele epistemice scrise de Jean-Paul Sartre, dar măcar acel scriitor le-a produs ca un nebun personal, cu autoritate, nu printr-o lege care nu e deschisă discuției, ci care pur și simplu există.

Vă rog, ieșiți din strictețea indiscutabilă și înțelegeți că nu apologia e calea spre crimă, ci cauționarea instituțională. Ar trebui, paradoxal, să mă bucur că îi dați funcției poetice atâta importanță. De la Croce la Ceaușescu, nimeni nu a luat un sceptru folcloric în mâna-i republicană. Și, de la Croce la dumneavostră, nimeni nu a dat mai multă importanță celor spuse decât celor făcute. (Și mă refer la Croce, nu la Heidegger, ca să vă menajez!) Ați deschis terenul implantării în România, la nivel de lege, a unei ideologii noi, i-ați, după cum am spus, dislocat rivalele (care, așa buimace și impotente cum sunt, știu eu ce pericole ar mai fi reprezentat?) Prin aceasta, domnule președinte, ați devenit vasalul cu acte al celui căruia spuneați că îi sunteți doar partener. Ați deschis calea coloniei adânci, a Daciei Felix, a lucrului bine făcut. În momentul de față, ați suprimat bicameralitatea istoriei. Și stânga, și dreapta. Un bărbat de stat adevărat se luptă cu egalii săi, cu istoria prezentă, încearcă să o modifice spre binele oamenilor, nu al umanității.
Perspectiva istorică nu e la îndemâna dumneavostră și, cu cât o violentați, împotriva dumneavostră se va întoarce. Aristotelic vorbind, v-o spun în calitate de poet. Trebuie să spună poetul ceea ce veți opri și istorici să spună. Și, desigur, în acord cu apologia funcției poetice pe care o faceți. Nu am nicio îndoială că Ceaușescu a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat mascată în revoluție (ceea ce nu înseamnă că nu a fost și o revoluție reală înghițită) pe fondul nemulțumirilor sociale evidente, și care au fost folosite ca pretext de către aceiași eliberatori ale căror voci de asiguratori (parcă aș spune creditori) se aud în filmul lui Chris Marker, Détour Ceausescu, 1990. Când un șef de stat e ucis de către o putere străină, el riscă să fie legendarizat. Ați găsit momentul propice să interziceți, preventiv, acest fapt. Nu fac nicio apologie lui Ceaușescu, nu am niciun motiv, observ doar teatralitatea istoriei de deasupra ei, unde mă și aflu. Ca să o observ, să îi văd funcția poetică. Dar nu folosind-o cobai, ci încercând să o topesc în opinie. Lipsa de viziune a dumneavostră mă sperie și mă revoltă. Niciun contrapunct, doar digerare, doar partea pasivă a acestui sex cu masele. Desigur, în limitele legii. Aș dori să vă spun și cât sunt românii de umiliți în afara țării, cât le e de greu, dar mi-ar fi rușine să spun asta președintelui care face toate eforturile ca România să nu mai fie o țară liberă, ci o țară cu libertate direcționată, o țară în care dreptul la opinie e baricadat în baie, pe polița de sus pe care încă mai e rugină de la Europa liberă, transfigurată într-un vechi tranzistor.
Nu fac apologia niciunui criminal, dar Ceaușescu nu poate fi pus în același rând cu Stalin, după cum, în partea de nord-vest a Ardealului, armata lui Miklos Horthy a trimis evrei în lagăr. Cel puțin acolo, nu armata română. A făcut-o în alte părți. Dar nu acolo. De aceea lucrurile trebuie privite cu nuanța pe care numai istoricii de meserie o pot avea. Când politicul se substituie istoriei, România nu mai e o țară independentă. Nici măcar atât cât a fost sub comunism în ultima lui perioadă, de tristă amintire, independentă să moară de foame, independentă să înghețe de frig, dar independentă.
Domnule președinte. Negoțul dumneavostră cu istoria e același negoț (relegat în idee) pe care Ceaușescu îl făcea vânzând sașii. Am avut contacte umane și amicale cu sașii în copilărie. Sunt oameni minunați și adorabili. Dar de ce această exhibare a unui complex? De ce ați privatizat instituția prezidențială mai mult decât a făcut-o Traian Băsescu prin camarila sa afaceroidă? De ce numai prin vânzare de sine ne putem sincroniza unei Europe care (de aici din vest vă spun) scârțâie prin ateism și mașinism inuman, însă găsește totuși căi sociale de dialog. Și ele sunt chiar simțite de către oameni. Acest fapt nu înseamnă acceptarea istoriei, cu bunele și cu relele ei, ci pur și simplu înlocuirea ei cu o nouă istorie, impusă, artificială. Ea nu poate avea aderență la poporul român pentru că acesta nu se recunoaște în ea. El își acceptă mai ușor greșelile decât se poate crede, cu condiția de a i se lăsa dreptul și tihna necesare tocmai perspectivei istorice.
În ceea ce mă privește, continui să cred că o anumită latură patriotică a mișcării legionare, în speță ortodoxistă, a fost una benefică. Ea a creat cultură și un teritoriu de jertfă de care lumea în care am intrat vrea tot mai tare să ne dezvețe. A creat mari poeți și un patriotism interbelic de care cred că și azi e nevoie. Nici perioada comunistă nu consider că a fost un bloc de beznă de 45 de ani, cred că a avut perioadele ei de opresiune cruntă, de nedreptate socială și chiar de oarecare liberalism. În acel timp, s-a scris o întreagă literatură din care se poate citi epoca. Dar așa cum nu e suficientă dialectica operei pentru ilustrarea epocii, prezentul e incapabil de perspectivă istorică. Vă acuz de egoism, domnule președinte. Dar e un egoism pentru alții, cel de care dați dovadă, nici măcar pentru dumnevostră. Liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Nici egoismul lui nu a fost pentru sine. A tolerat pentru alții. A fost colportor istoriei cum sunteți și dumneavostră. Voi regreta mereu greșeala de a vă fi votat. Credeam că miza pe care o veți avea va fi cu totul alta și că s-a identificat cu cea a unui popor. Sunteți o mare decepție.

Pentru cele susținute aici, în cărțile sau în articolele mele, cu privire la poporul meu, din care sunt bucuros că fac parte, chiar și așa, într-o istorie strâmbă cum s-a întâmplat să fie, depun mărturie în fața lui Dumnezeu și în fața propriului talent. Iar dacă iubirea pentru cultura țării mele și față de țara mea intră sub incidența penală, atunci voi fi pregătit pentru un exil lung întrucât statul român intră în contradicție cu ideile mele despre libertate. Exilul meu a început în momentul în care am fost cenzurat de însuși omul pentru care am luptat și în care am crezut. Aici, în exil, am scris Arta imunitară pentru a arăta condiția în care au fost umiliți românii în ultimii 25 de ani, cu dumneavostră, – cireașă. Xenofobia e un fapt detestabil, fără îndoială. Dar a condamna xenofobia și a nu condamna acțiunile antiromânești, mi se pare strigător la cer. Cu atât mai mult cu cât, de 25 de ani, România e guvernată, cu întreruperi, (și) de un partid constituit exclusiv pe criterii etnice, UDMR, pe numele lui. Prin această perspectivă adoptată, ați dezamăgit înainte să validați.

Așa cum anumiți oameni ai PSD au încercat să se agațe de oasele lui Brâncuși, spre a le aduce în țară, în interes electoral, așa doriți și dumneavoastră să deveniți vizibil în ochii unei Europe care nu prea cred eu că e foarte atentă la succesiunile obedienței dumneavoastră, din simplul motiv că și ea le are pe ale ei.
Cum am spus, liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Poetic vorbind, sunt Darie Ducan. În încheiere, vă asigur de stima mea strict protocolară.”

Darie DUCAN
Paris, 12 august 2015

Trebuia să vină și acest moment în care farsele jucate de Victor Ponta să se înfunde. De fapt, așa pare normal, că din momentul în care s-a pus în mișcare mecanismul penal împotriva sa, demisia ar fi ceva logic, urmată de retragerea măcar temporară din politică, pentru a se concentra pe apărarea în instanță. Dar poate mă pripesc. În fond, are susținători dispuși să creadă că e un persecutat politic și să repete apărarea aia a avocaților fără argumente: de ce acum? „Uitați, e o coincidență cu moțiunea PNL.” Păi niciodată n-ar fi fost bine: de ce în campania electorală? de ce în preajma sărbătorilor? de ce vineri?

Dar să mergem pe ipoteza bunului simț și să presupunem că Victor Ponta e terminat politic. Poate el va aștepta să meargă ca Fenechiu sau Vâlcov azi la Guvern și mâine direct în celulă. Dar în Parlament tot se vor găsi defectori cu simțul ridicolului, care vor pricepe semnalele externe că așa ceva e intolerabil. Și atunci șarada se va fi încheiat. Doctorul fără doctorat, care profesează ca avocat fără examen, în baza acelui titlu obținut fraudulos, mitomanul patologic, coruptul care a dat funcții în Guvern altui derbedeu, de la care a primit o mașină și bani de două apartamente, potlogarul care a dat o funcție grasă altuia, care i-a cumpărat respectivele apartamente, într-un cuvânt acest impostor înfiorător iese din scenă.

Aștept acest moment din ziua aceea când l-am auzit la radio câștigând alegerile interne împotriva unui Geoană, deja devenit ridicol național, când mi s-a strâns inima la gândul că figura de școlar tocilar va păcăli multă lume cu mașinăria pesedistă de tip mafiot în spate. A fost mai rău decât m-am temut și doar victoria neașteptată a lui Iohannis a împiedicat un rău încă și mai mare.

Până aici, așa arată normalitatea: instituțiile statului de drept lucrează, căpușele firmelor de stat pe contracte de consultanță fictive merg la închisoare. Surpriza e că Iohannis nu e neapărat un câștigător al acestei situații. Sau, din nou, mai mult câștigător prin neprezentare sau pe greșeala adversarului.

Venit pe un val uriaș, aproape miraculos de susținere și cu apetit pentru schimbări dramatice, Iohannis a ales să își demobilizeze prin plictiseală alegătorii și să îi dezamăgească alegând o coabitare călduță. El a fost cel care l-a resuscitat pe Ponta, luându-l drept partener rezonabil și cu viitor, în clipa când era mort și mototolit ca un iepure trecut pe sub roțile unui tractor, după 16 noiembrie.

Fără să fie forțat de împrejurări similare, Iohannis a făcut cele mai proaste dintre alegerile pe care le-a făcut și Băsescu anterior. Ambii au venit la putere după un pact tacit sau explicit cu serviciile secrete, cu oculta provenită din fosta Securitate.
Băsescu a uimit mergând pe drumul său după ce s-a văzut instalat la putere – a rupt pactul nescris al politicienilor care se criticau dar nu se băgau la închisoare, ceea ce a descătușat Justiția și a deschis o cutie a surprizelor, căreia i-ar putea cădea el însuși victimă. Iar serviciile a reușit să și le subordoneze în dese rânduri, prin forța personalității, transformându-le într-un instrument cu efect pozitiv și negativ, de la caz la caz.

Anturajul pe care și l-a ales Iohannis după câștigarea alegerilor e nu doar mediocru, dar de rău augur în privința relației pe care se pregătește să o aibă cu serviciile secrete. O garnitură de acoperiți de mâna a doua și aspiranți la controlul serviciilor l-a acaparat pe președinte, amețindu-l cu iluzia unei puteri de tip monarhic, într-o țară care se zvârcolește în sărăcie.

Tocmai aici ar fi fost șansa lui Iohannis de a fi continuator al părții pozitive de proiect prezidențial din perioada lui Băsescu. Acesta din urmă a reușit cum necum să pună în mișcare componenta judiciar a statului. E ceva ce, slavă Domnului, Klaus Iohannis nu dă semne că ar vrea să suprime. În privința asta, rămâne un uriaș câștig față de proiectul pesedist de restaurație. În schimb, dezvăluirile Elenei Udrea au pus reflectorul pe influența exagerată pe care SRI o are asupra clasei politice, justiției, presei și afacerilor. Dacă ar fi avut talentul lui Băsescu, Iohannis ar fi speculat din mers acest context de neanticipat și l-ar fi transformat în catalizatorul începutului său de mandat.
S-ar fi putut concentra pe reformarea acestui pilon al statului, ultimul bastion major al sistemului comunist. Ar fi preluat dezvăluirile din dosare despre circuitul banilor din corupție spre partide și ar fi luptat pentru reformarea administrației.

Istoria ultimului deceniu a arătat că un asemenea program reformator poate avea de partea lui nu doar vectori externi, dar și o majoritate populară. Uimitor e că și votanții pesediști au început să prindă multe din subtilitățile procesului judiciar și, deși votează sistematic cu hoții, nu sunt insensibili la ideea epurării corupților, dacă li se dă satisfacția că și inamicii lor sunt vizați. Deci Iohannis avea la discreție atât publicul băsist, cât și pe cel antenist, doar să fi vrut să se impună ca lider de program reformator.

Și în materie de blaturi cu PSD, nu e nici măcar original. Evident, și în această privință, inventivitatea lui Băsescu a fost neegalată. El e cel care l-a numit de două ori premier pe Victor Viorel. Prima dată cu gândul unei coaliții eterne (deci USL nu e ideea lui Voiculescu, până la urmă). A doua oară, forțat de împrejurarea unui vot popular masiv defavorabil.
Dar cel mai odios a fost blatul bălăcărelii din ultimul an de mandat. (dacă n-o fi fost mai mult) Momentele acelea grosolane în care țara era prostită cu scenete cu pisicuțul și Victor Viorel, cu dezvăluiri răsuflate despre ofițerul Ponta, în timp ce Elena Udrea și Ghiță funcționau ca mesageri amicali între grupări.

Și să nu uităm, faptele de care e acuzat Ponta se petreceau chiar în plină guvernare Băsescu. O ironie totală, puștiul se căpătuia în regimul dictatorului Băsescu, trăgând din banii minerilor din bazinul Olteniei, care scoteau cărbune pentru termocentralele de la Turceni și Rovinari. Urmașul lui Iliescu fura din banii minerilor în timpul dictaturii portocalii a lui Băsescu.

Socoteala blatului a funcționat doar parțial, în final, partida Maior a capitulat în fața partidei Coldea, în cele mai bune dintre condiții pentru primul, proaspăt ambasador în cel mai râvnit loc. Părerea mea, că Iohannis s-a afundat în teren mlăștinos lungind relația cu Ponta, de astă dată nu ca pact de coabitare ci ca dialog politicos pe termen nedefinit.

Și, dacă va continua o politică similară și cu noul PNL, va avea aceleași dezamăgiri, pe care nici nu le va înțelege. Va rămâne la fel de inert când îi va veni sorocul dosarului lui Vasile Blaga. Și, dacă decide să își țină cuvântul, ne va cadorisi cu Cătălin Predoiu în cea mai puternică funcție din țară. Un fel de din lac în puț, un purtător de cuvânt mai peltic al mafiei transpartinice. Unul, care intermedia întâlniri cu Hrebenciuc pentru oamenii de afaceri la ananghie. Altfel spus, alt premier pe care dosare l-ar putea prinde din urmă în chiar timpul mandatului.

Poate Traian Băsescu a avut un plan secret de unificare a dreptei sub fusta Elenei Udrea. Pardon, sub umbrela PMP, care se rupe pentru a putea uni mai bine. Dar noi n-am înțeles și ne-am gândit la amantlâcuri de moș amețit de o tinerică. Sau, și mai rău, la o mafie politică finanțată din retrocedări și trafic de influență, căreia președintele i-a devenit prea îndatorat să se mai poată extrage. Iaca așa s-a cheltuit în deriziune finalul unui mandat cu realizări istorice. Că noi n-am putut să cuprindem așa o anvergură a viziunii.

Dar, spre norocul nostru, e cineva capabil să ia drumul de la capăt și să ne mai dea o șansă: Klaus Iohannis, președintele fătucii bine făcute. Sasul cu vorbire poticnită a venit de acasă cu altă tinerică fâșneață, plesnind de sex-appeal, capabilă să ne suscite interesul, să unifice și să reformeze dreapta. Și-i fotogenicăăă, tii! Vorba aceea: bună pentru PNL, bună pentru România.
Alina Gorghiu (după cum se poate observa în imaginea alăturată, în care Alina biciclista ne face cu ochiul cu un „camel toe” de toată frumusețea)

Și ce-i în neregulă cu Alina Gorghiu?! De ce atâta furie și frustrare masculină, atâta misoginism? Nu are voie președintele proaspăt ales să își delege cui vrea uriașul capital de încredere câștigat în alegeri?
Are, dar va plăti scump pentru asta. Încă are un cec în alb, după o victorie datorată mai mult unei conjuncturi norocoase pentru el, decât unor merite personale. Poporul nici n-a clipit că a dispărut o săptămână – două în vacanță prin Florida sau pe unde s-o fi relaxat. I se iartă multe deocamdată. Cu atât mai mare prostia să risipești această lună de miere, pe care votantul ți-o acordă, pe ceva lipsit de conținut.

Pentru că Alina Gorghiu face parte din generația tinerilor cititori de mesaje de la partid, loiali grupului ca unei echipe de fotbal. Nu dintr-o convingere, ci dintr-un calculat spirit de echipă. La fel ca Șova, Codrin Ștefănescu, Cătălin Ivan și mulți alți juni infernali. Observați că am dat doar exemple masculine, pentru că nu sexul e problema Alinuței ci lipsa de substanță și de scrupule. Dacă ar fi fost să dau exemple feminine, lucrurile s-ar fi complicat, pentru că nu aș fi găsit decât exemple gen Elena Udrea, Lavinia Șandru, Vrânceanu Firea, Monica Ridzi, Roberta Anastase. Nu-i un păcat să fii tânără și frumoasă, e o problemă când doar fizicul te recomandă sau, și mai rău, când îl folosești pentru a urca în ierarhie mototolind cearceafuri. Când poți fi luată peste picior de colegi mai bădărani cu aluzii la amantlâcuri cu alde Bogdan Olteanu sau Mihai Voicu. Nu că ar fi de preferat să ți se amintească și că ai inițiat legi pentru actualul deținut liberal Mișu Vlasov.

Ascensiunea Alinei Gorghiu e atât de rapidă și de nemeritată, încât căderea în ridicol nu poate fi departe, iar Iohannis va deconta și el parte din factură. Pentru că felul în care acesta a forțat alegerea protejatei sale a fost un abuz. Constituția asta debilă cere imparțialitate totală președintelui, principiu încălcat sub pretextul firav că încă nu a fost învestit cu această magistratură. Nu așa ne imaginam noi un neamț, respectând selectiv regulile. Numind practic o succesoare fără greutate (dar cu siluetă), Iohannis își anunță clar intențiile de a avea un partid prezidențial, cum are Putin și orice alt model nefericit pe care și l-ar fi putut alege.

Nimic de spus, oferta de cadre a putregaiului numit PNL era de groază. Când ai de ales între o fufă zveltă și ageră la minte, un fonfăit și un bețiv, n-ai mare lucru de pierdut alegând-o pe prima. Ai fi putut merge pe mâna Noricăi Nicolai, la urma urmei, că tot nu mai conta, hai mai bine să punctăm măcar la impresia artistică.
Mi se pare o impertinență să pui în brațe moștenirea liberală unui personaj inconsistent, doar pentru că e un capriciu pe care ți-l permiți în vârf de popularitate ca președinte. Facultăți particulare și o gălăgie de masterate și cursuri pe la instituții gen Universitatea de Apărare nu pot ține loc de experiență profesională. Care e toată la stat sau în sinecuri la catedră, cum îi șade bine oricărui liberal adevărat.
Promovarea unor tupeiști buni de gură nu e deloc o speranță, oricât am ambala-o în „promovarea tinerilor”. E chiar motivul pentru care tinerii decenți și valoroși sunt ținuți departe de fenomen. Credeam că oamenii s-au lecuit de aceste entuziasme ale suflului tânăr de când cu eșecul lui Victor Ponta și apropiata cădere a Elenei Udrea. Dar se pare că Iohannis nu e capabil să învețe din greșelile altora, preferă să le facă pe ale lui.

Poporul ăsta mult hulit are ceva miraculos în el, capabil să uimească lumea și în rău, dar și în bine. N-am avut așteptări mari de la Iohannis și nici nu-l mai credeam în stare să învingă, n-am fost fan și nici nu sunt dintre cei ce s-au îndrăgostit brusc de el în preajma alegerilor. Dar în noaptea asta am simțit un moment de fericire, în stradă, alături de circa 10.000 de bucureșteni. Are, de fapt, foarte puțină legătură cu acest politician misterios, despre care nu știm mai nimic, și n-are deloc legătură cu mașina de partid care l-a susținut.

E vorba despre surpriza frumoasă pe care mi-a făcut-o o generație, care trage România după ea, într-o direcție bună, despre care masa mare și inertă nici n-are habar că există și cum arată. Am progresat enorm ca națiune, de la ianuarie 90, când lumea îi privea cu suspiciune pe cei plecați afară. Când doi români get beget luau doar câteva procente în cursa prezidențială pentru că trăiseră la Paris și Londra, pierzându-și astfel ceva din „românitatea” lor. Ce intuiție fabuloasă pe acest popor, să fie capabil acum să dea cu piciorul încercării grosolane de a folosi stereotipuri și frici despre un străin, neortodox și fără copii!
Uimitor cum românii, care trudesc în afară, ca să mai trimită un ban acasă, s-au mobilizat și au salvat încă o dată țara, urnind căruța cu un secol înainte.

M-am bucurat, mai ales să văd în stradă lume normală, vorba președintelui. Preponderent tineri, care au plecat repejor spre case după o oră de sărbătorit, vorbind între ei despre cum trebuie să fie mâine la muncă. Eram deja ca la o petrecere de nemți, unde se dă stingerea devreme.

Mi-a plăcut enorm să văd oameni obișnuiți, cu totul de alt tip decât cei aduși cu autocarele la mitingurile organizate de partide. Bucureștenii ieșiți în stradă în noaptea asta sunt sigur că ar fi fluierat orice politician, erau genul capabili să judece critic despre orice ales, indiferent că au o simpatie sau alta. Nu erau genul care trăiește din politică, ba chiar mulți dintre ei sunt sigur că nici nu discută politică decât foarte rar, când sunt evenimente mai importante. Aș vrea să văd această generație de oameni preocupați de profesia lor, dar nu dezinteresați de soarta țării, că alungă de pe ecrane „prompteriștii” partidelor, acei indivizi infernali, care turuie mesaje date de partid, cu profesii incerte, fără convingeri și mereu obedienți șefilor de moment. Am progresa enorm, dacă dintre acești oameni onești s-ar recruta viitorii politicieni. Poate sper prea mult în euforia momentului.

manifestatie anti PSD Klaus Iohannis Klaus Iohannis PSD infrangere steaguri tricolor azil teleorman victor ponta anti PSD

Am ieșit din casă după primele exit-polluri, fără să știu dacă mă duc să protestez sau să sărbătoresc. Credeam că Ponta a câștigat alegerile, dar mai există o șansă, firavă, pe undeva, la numărătoarea finală. Pur și simplu, am simțit că se va aduna un grup simpatic în stradă, alături de care să facem măcar haz de necaz. Să râdem de Mickey Mouse.
Primul grup pe care l-am găsit a fost în Piața Universității, unde erau doar câteva sute de persoane și carele de televiziune. Erau și ecologiștii cu #unitisalvam dar nu ei dădeau tonul. Se striga jos comuniștii, se cânta imnul golanilor. Nici ei nu știau rezultatul alegerilor.

Dar dispoziția era bună. Se striga: „Geoană și ai lui, cascadorii râsului” și se cânta „Daciana, dragostea mea!”. Aflu că există o manifestație și mai mare în Piața Victoriei și pornesc într-acolo. Pierd înfruntarea cu jandarmii de la sediul Kiseleff, dar prind coloana undeva pe Lascăr Catargiu și nu-mi vine să-mi cred ochilor. E o coloană imensă, căreia n-am putut să-i văd niciunul din capete, și dinspre Victoriei și spre Romană. E o atmosferă ceva între revoluție și revelion.

Se strigă „PSD – ciuma roșie” și „DNA vine să vă ia”, „Ponta, nu uita, tu te duci la Rahova”.
Lumea află în coloană prin telefoanele mobile că Ponta și-a recunoscut înfrângerea și l-a sunat să îl felicite pe Iohannis.

Iohannis e ignorat de manifestanți, scandările sunt în general anti-Ponta. Dar tot i se adresează un „Klaus, Klaus, Klaus, ne-ai scăpat de Mickey Mouse!”

Se cântă iar „Daciana, dragostea mea, dragostea mea!” (cred că e melodia de la Yellow Submarine)

În fine, coloana ajunge în Piața Universității unde sunt carele de transmisiune. Se strigă: „Antena 3, niște derbedei!”. Sunt huiduiți și cei de la Ghiță TV, dar România TV se pare că încă nu-i un brand care să inspire scandări. Un brand al neobrăzării se construiește în timp, nu poți atinge așa culmi de la statutul de televiziune tabloidă de partid.

E și Tudor Chirilă, care sărbătorește, și Cătălin Radu Tănase, care transmite furibund, ca la nenorocirile, pe care le relatează de obicei. Din clădirea Teatrului Național nu ies nici Florina Cercel nici Caramitru. Doar paiațele lui Caragiale privesc impasibile la sărbătoarea românească.

Un tânăr urcă pe un stâlp și dă jos un afiș cu Ponta, în uralele mulțimii, ca în scenele revoluționare.

Mulțimea începe să vuiască și să se împingă într-o direcție. Cameramanii își fac loc într-acolo. În piață a venit învingătorul Klaus Iohannis, la prima lui baie de mulțime între bucureșteni. Se strigă Dankeschon. Vorbește, probabil, pentru microfoanele televiziunilor, pentru că nimeni nu aude nimic. Nici nu ne așteptam la cine știe ce oratorie. Noroc că arată bine de poză, are alură de președinte, o să părem și noi o țară serioasă cu așa reprezentant.

Lumea scandează: „Ponta, ai reușit, România s-a unit!” de față cu noul președinte, care râde cu dantura sclipind în noapte. Se cere o portavoce, care nu mai apare. Bodyguarzii împing sănătos oamenii în lături, dar, surprinzător, lumea nu se supără și nu înjură. Noul președinte are culoar să poată străbate piața și s-o părăsească astfel. Ia și primul contact cu scepticismul și stilul „miticilo” de bucurești, când grupul din jurul lui începe să strige repetat: „Iohannis, te-am votat, nu ne face de rahat!”

Așa începe aventura noastră cu primul președinte neamț. Rămâne de văzut dacă ne va civiliza el pe noi sau îl vom face noi de Scheiße.

*

Citesc și primele reacții: Klaus Iohannis își anunță victoria spunând că „ne-am luat țara înapoi”. Într-adevăr, 1940 a fost un an de referință.
Alin Theodorescu povestește la radio cu Iliescu l-a sfătuit pe Ponta să nu candideze și să-l lase pe Crin, „care ne-a adus la putere”. După război, mulți înțelepți se arată.

În sfârșit Klaus Iohannis a găsit glonțul magic împotriva lui Ponta în tema anti-corupției. La a doua dezbatere, pe B1, a fost peste premier, pe care l-a pus în multe momente în evidentă inferioritate, reușind să aducă scorul la 1-1 la general. Pentru prima dată m-a făcut să mă sperii de Victor Ponta, pe care începusem să îl privesc resemnat cu dezgust și fatalitate.

Credeam că tema asta a legii amnistiei și grațierii e una exagerată, că Ponta e suficient de egoist să nu-i pese de nimeni din găștile PSD, că s-ar lepăda oricând fără să clipească și de mentorul Năstase, ba chiar și de socrul Sârbu, dacă i-ar aduce măcar un vot. Crezusem cumva în sinceritatea înjurăturilor pe care i le adresase Vanghelie și îl vedeam capabil să se bucure în secret că mai scapă de câte un baron local prin intermediul DNA. Dar se vede treaba că mă înșelam.

Întrebarea dacă va promova o lege a grațierii și amnistiei mi se părea cumva inutilă. Părea mult prea la îndemâna unui mitoman notoriu să promită că nu o va face și că, din contră, va lupta și bla bla. Ei bine, eschivele lui Ponta în fața acestei întrebări m-au făcut să mă opresc în loc cu uimire și spaimă. Ce-l costa să spună măcar cu titlul de promisiune electorală că n-o va face? Nimic n-ar fi trebuit să îl împiedice să nege răspicat ideea, ca pe o fabulație a adversarilor, știind că în balanță sunt poate mii sau sute de mii de voturi, care vor fugi de acest ocrotitor al hoților.

Cu toate astea, Ponta a preferat acest risc decât să-și îndepărteze marii susținători, păpușarii partidului. Dacă ar fi avut talentul lui Băsescu, Iohannis ar fi speculat momentul și l-ar fi dus până în pânzele albe, jucând ca la operetă o dramă ca întrebarea „ce blestem pe țara asta, Adriane, să aleagă între doi comuniști!?”. Ar fi putut să îl întrebe compătimitor: cu ce te au la mână, măi băiatule, că e păcat de tine, că ești încă tânăr!? De ce nu vrei să te eliberezi, ca să fii în slujba oamenilor cinstiți, nu a hoților!?

Evident, lui Iohannis i-a lipsit și îndrăzneala și talentul, dar și libertatea de a se aventura spre o asemenea partitură. Pentru că bietul păpușoi bine făcut n-a putut nici măcar să se lepede de un anonim de la PNL, pe care i-l dădea preopinentul de exemplu de corupt. Așa că biata țară a căzut iar sub blestemul de a alege între doi apărători ai corupților, legați prin fire nevăzute și nemărturisite. Unul cu 3, altul cu 38, dar tot priponiți de cei ce plătesc bannere, clipuri și echipe de bruiat mințile oamenilor.

De-acum e evident că Ponta va lăsa Parlamentul să își facă mendrele masacrând legi, care-i stânjenesc la furat. Se va dedubla din nou, se va opune ca președinte sau premier, dar va vota ca deputat. Sau se va uita fluierând în altă parte cât o fac alții. De dincolo de gratii, urzelile lui Hrebenciuc și Șova vor da roade: „obligatoriu amnistie și grațiere! Obligatoriu. Alftel suntem beliți. Țoți!”
De data asta chiar mi-a fost frică imaginându-mi ce va urma, dacă e atât de hidoasă imaginea încă din luna de miere a campaniei. Fix acesta era singurul motor, ce l-ar fi putut propulsa pe Iohannis spre Cotroceni: frica oamenilor decenți de ceva îngrozitor, reprezentat de Ponta. Lovise coarda potrivită. Dar mai avea nevoie ca el însuși să fie liber, ca să poată să fluture măcar un colțișor de speranță, să se prezinte ca un eliberator.

Pagina 1 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica