rss
rss
rss

Să ne amintim că, văzută de foarte departe prin ocheanul mercantil, o țară e doar un rezervor de resurse. Adică e o țară doar pentru cei care o au în inimă, pentru cei care fac planuri de departe, cu harta și creionul în mână, o țară poate fi niște sonde cu petrol, niște mine de ceva, o așezare strategică pe țărmul unei mări.

Cu acestea în minte, începe abia zilele acestea să ni se deslușească mizele zbuciumului în care trăim de niște ani deja. Nimic n-a fost întâmplător, totul a fost un haos organizat în detaliu.

Dragnea a fost necesar, ca personaj șantajabil, dispus la orice târg, tras cu sfori de servicii și amenințat a fi scăpat din mână de ele, într-o celulă rece mulți ani de zile.

Koveși a fost necesară cu ambițiile ei de mărire și putere, cu dependența ei de securiști locali și de șefii neoficiali din centrala CIA, pentru a putea semăna teroarea în politicieni și posibilii lor finanțatori locali.

Klaus a fost necesar, cu mediocritatea lui, dispusă cinic la orice aranjament, care să-l scoată la suprafață și să îi asigure un stil de viață, mai bine zis un huzur nesperat.

Toți aceștia și mulți, mulți alții au fost necesari ca să mențină agitația, perdelele de fum și o populație dezbinată și epuizată, îndârjită în apărarea lor sau în ura față de ei. Despre ei și disputele lor s-a vorbit fără încetare, pentru ei s-au făcut mitinguri-mamut și manifestații maraton.

La adăpostul gălăgiei lor, aflăm zi de zi, despre câte o nouă sfâșiere a suveranității și o nouă despuiere de resurse a țării. Nota bene: despre acestea aflăm mereu peste noapte, cu titlul „s-a votat în Senat”, „s-a adoptat tacit în Camera Deputaților”. Fără mitinguri, fără ONG-uri, fără protestatari în plen, fără parlamentari care fac live cu telefonul.

Aflăm așadar că avem niște bogății uriașe de hidrocarburi în Marea Neagră. Însemnate la nivelul Europei, îndeajuns încât să facă și din unele țări vecine din dependente de ruși în independente energetic. Dar aflăm aproape concomitent și că nu le mai avem. Că parcelele s-au dat deja, că nu le are țara, le au companii din Austria și Statele Unite. Când le-au achiziționat și cât am câștigat pe dreptul de folosire!? Nu ni se spune. Că acum se mai discută doar detaliile: cât de puțin să ne dea și nouă, frimituri, procente din maxim o cifră, contracte fixe pe 30 de ani, indiferent cât se devalorizează monedele sau cum fluctuează cotațiile internaționale.

Presa ticăloșită nu vorbește decât din unghiul interesului american (pardon, al mediului de afaceri) sau din cel rusesc (să nu se mai facă nimic).

Tot peste noapte am aflat și de ploconul pregătit consultanților israelieni, pentru lobby-ul internațional, de dragul căruia aceiași politicieni șantajați au dat și susținerea noastră la ONU și părți din mari regii ale statului, într-un holding numit în bătaie de joc Fond Suveran.

Aflăm și despre legi anti-românești, care aduc limbile minorităților mici și mari pe picior de egalitate cu limba de stat în instituții publice. De noi legi ale cenzurii istoriografiei și liberei exprimări. Șurub cu șurub se strânge pentru deznaționalizarea noastră, pentru menținerea unei stări de umilință, a unui complex de inferioritate tipic tuturor popoarelor din colonii față de marele popor dominant și civilizator.

Exploatarea cât mai ieftină, fără crâcneli, a acestor resurse a fost însăși miza atacului împotriva românismului și a propulsării unor personaje odioase, mobilate modest, dar roase de ambiții și venalități. Rostul lor e același ca al elitei noastre internaționaliste. La fel cum rostul șeicilor saudiți e să fie siguri să petrolul pompează pe conductă.

„Pereat mundus, fiat justitia!” era dictonul sub care intelectualii de la dreapta lui Băsescu cereau „dreptate până la capăt”, să fie jupuit Ponta de titlul ilegitim de dottore și mogulii de averi. Trepădușii pesediști ziceau că astea sunt mofturi, că e căutare de bască și important e ce face el ca prim-ministru, nu dacă a copiat în liceu. În mai multe cuvinte, spuneau ei: „nu ne pasă, bă!”, „la muncă, cu toți ăștia care ling hârtii și inspectează prin biblioteci, țara are nevoie de liniște!”.

Cum au ajuns „marile conștiințe” ale pseudo-dreptei să reacționeze peste câțiva ani la subiectul plagiat exact ca Lucian Bolcaș, Codrin Ștefănescu sau Bogdan Chireac, constituie o cădere mai zgomotoasă decât a lui Băsescu însuși. Căci nu-i de colo să ajungi de la Papahagi și Tapalagă direct la Liviu Pop, ca de la întrunirile cu greii continentului la Consiliul Europei, la ore în șir pe telefon la Crețuleasca și Ciutacu prin emisiuni.

Argumentele găștilor sunt interschimbabile: nu vreau să știu, contează ce face, e fals pentru că acuzatorul e rival politic sau e descalificat. Dezvăluirile au venit acum niște ani de la un cal breaz pe nume Mugur Ciuvică, pe care e până la un punct de înțeles să îl ignori. Nu și când produce dovezi palpabile, scanări de pagini copiate și tabele cu pasajele în paralel. Ca în materialul publicat pe www.grupul.ro, site momentan căzut (ori l-au răpus serviciile, ori popularitatea, ori n-a plătit Felix hostingul). Au urmat recent verdicte fără echivoc de la un grup specializat de universitari clujeni, pe plagiate.ro. În fine, mai târziu, cu scuze și strângeri de inimă, a venit și ancheta redutabilei ziariste Emilia Șercan, altfel gravitând undeva prin zona DNA și servicii, dar bine documentată și cu antecedente în demascarea altor plagiate din gruparea lui Gabriel Oprea. Deși i se caută scuze de tipul omisiuni și greșeli, sinteza de pe pressone.ro e fără echivoc: Koveși n-a făcut ceva diferit de Ponta, Oprea, Tobă, Udrea și doctorii făcuți pe bandă de instituții dubioase la Academia Națională de Informații și alte școli mai mult sau mai puțin militarizate.

Asemenea dezvăluiri, ale unor adevăruri care până la urmă ies la iveală, îi lasă în offside pe autoproclamații elitei culturale românești, care făceau mitinguri și valuri de proteste perfect justificate la Ponta, dar fie tac, fie sfidează în cazul Kovesi. Ce rezultă de aici e că nu avem o elită apărută pe criterii valorice, mai curând niște găști, care pozează în conștiințe civice atunci când grupul e în pericol sau are ceva de câștigat, dar tac sau fac gălăgie diversionistă când unul din gașcă e incomodat.

De fapt, căutând de virgule și ghilimele niște lucrări în care procurorii plagiază din inculpați și din avocații inculpaților pe care ei înșiși îi anchetează (situație de un absurd unic!), scăpăm din vedere ceva esențial. Că lucrările de doctorat ar trebui să fie o culme a unei activități de cercetare și descoperire, exemple de excelență academică, nefiind în cadrul universitar lucrări de mai mare prestigiu. Luând la puricat citate serbede din avocatul Mateuț și diverși moși Teacă de prin SRI și MApN despre bățul de chibrit și cum prezentul aduce noi provocări pentru organele de anchetă, uităm să ne întrebăm: cui folosesc toate aceste vrafuri de maculatură!? Să zicem că erau toate ghilimelele și notele de subsol și frazele rescrise cu alte cuvinte, nu chiar „copy paste”, cine ar fi avut ceva de învățat citind lucrările acestor promițători intelectuali români (căci asta ar trebui să fie un doctorand).

Și aici ajungem la o constatare dezolantă: scrierile de top ale unor generali cu patru stele, miniști, procurori generali și prim-miniștri nu diferă prea mult ca substanță cu scrierile din pușcărie ale infractorilor, care vor să scape mai iute acasă. Din cercetarea în materie de drept a lui Ponta nu afli mai multe decât din lucrarea despre Neagoe Basarab a lui Copos, lucrarea de economie a lui Voiculescu sau lucrările despre fotbal ale lui Gică Popescu sau Mihai Stoica. Nu diferă decât contextul în care au fost scrise: pentru a parveni prin impostură sau pentru a scăpa printr-o nouă fraudă. Ultimii, neputându-se împopoțona și cu un titlu academic la final. Mai gravă decât dispariția simțului etic al citării e dispariția simțului valoric, devalorizarea unor concepte.

adrian_papahagi1

aligica3

aligica2

aligica1

Dar intelectualul român nu se teme de ridicol, dacă simte că e pentru o cauză bună. De pildă, Dragoș Paul Aligică duce raționamentul mai departe și face nici mai mult nici mai puțin decât apologia terorismului politic. Spunând că nu îl interesează prin ce metode, e mulțumit dacă hoții sfârșesc în închisoare ca Voiculescu sau morți ca Patriciu, Aligică se exprimă ca un apologet legionar din anii 30-40. Căci dacă nu contează mijloacele și îi vrei morți pe adversari, nu văd de ce să te mai încurci cu procese și probatorii, un banal revolver ar putea rezolva mult mai rapid ce e de rezolvat.

Dar „binomul DNA-SRI” are nu doar acoperiți de lux, suporteri benevoli înflăcărați, ci și postaci numeroși. Care vor sări zicând: „aha, dai în fabrici și uzine, în anticorupție, faci jocurile mangafalei Ghiță și ale altora, cărora li s-a apropiat funia de par”. Dar pentru mine Ghiță nu e cine știe ce mister – e o creație a SRI, ajutat să facă foarte mulți bani din contracte dirijate de stat, care apoi a făcut pasul în luminile rampei, visând un rol de mogul păpușar. Un verdict în cazul său nu e o surpriză și va fi binemeritat. Pentru moment, însă, e mult mai utilă țării filosofia tulbure impusă de DNA, prin care hoții pot chiar să scape cu banii, dacă fac denunțuri ale unor fapte mai grave.

Plagiatul în sine nu e o faptă mai gravă decât furtul de miliarde. Dar a afla dacă persoana cea mai puternică din sistemul judiciar e sau nu coruptă, e o miză mai mare. E de mai mare interes public să știm dacă Laura Codruța Kovesi a conspirat cu Florian Coldea, cu Gabriel Oprea, Maior și Ghiță pentru a influența rezultatul alegerilor, de care depindeau inclusiv funcțiile celor menționați. Dacă au existat relații de prietenie între înalți demnitari, ofițeri și personaje atât de toxice. Dacă șefa DNA a făcut demersuri să își ascundă plagiatul sau a folosit o rețea de jurnaliști pentru a influența rezultatul alegerilor.

Căci într-un mod similar, nu ni s-a clarificat cât de vastă era rețeaua de acoperiți din presă și mai ales din mediul de afaceri. Am văzut cu unele dosare s-au subțiat, cum au dispărut mențiunile despre cercetările multinaționalelor, Bechtel, Lukoil, privatizarea Petrom, EADS, retrocedările, Alumil, și multe altele, în paralel cu multe reușite remarcabile ale DNA. Ar trebui să știm cât la sută din PIB reprezintă afacerile ofițerilor îmbogățiți de sistem, pe care sistemul îi împinge apoi să finanțeze televiziuni, partide și institute de sondare, pe care sistemul îi doboară la un moment dat sau doar îi condamnă cu suspendare, pentru a putea trage o concluzie dacă anticorupția e chiar asta sau reglare de conturi între găști și redimensionări ale sferelor de influență.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica