rss
rss
rss

Pe vremuri, tinerii care vroiau să schimbe lumea și nu știau cum, erau socialiști. Astăzi, același tip de om e împins de radicalismul vârstei spre libertarianism. Un fel de marxism răsturnat, la fel de materialist, radical și avid de puritatea unei lumi utopice. Și Marx și libertarienii visează la același proiect global, anarhic, al unei societăți fără granițe, organizată rațional, în care vechile credințe vor dispărea ca simple superstiții, iar statul va fi abolit pe veci.

E drept că Marx avea și un plan intermediar, pe care s-a concentrat Lenin cu pasiune, anume instaurarea dictaturii proletariatului. Etapa de tranziție, în timpul căreia statul trebuia să se întărească până la controlul total al proprietății și societății, nu avea decât rolul de a zdrobi mai eficient nedreptățile și rezistența lumii vechi, spre a face loc societății fără clase, fără diviziune a muncii, în care munca devenea o plăcere, nu o corvoadă. Până atunci, muncitorii trebuiau să strângă din dinți pentru îndeplinirea planurilor cincinale și să renunțe la deliciile decadenței capitaliste. Această scurtă etapă de efort colectiv a fost întreruptă brusc, după doar 45, respectiv 70 de ani de tranziție, de contra-revoluțiile de stradă sau de palat, izbucnite în țările respective, din nerăbdarea elementelor reacționare. Atâta amar de efort s-a dus pe apa sâmbetei, fără a mai putea vedea mijind zorii bunăstării comuniste.

Și comuniștii din est sunt mai resemnați, oarecum lămuriți de efectele experimentului. Dar comuniștii din vest nu dau semne de descurajare, dimpotrivă, îi acuză de proastă aplicare pe frații lor estici, ba mai acuză (cam rasist) și fibra proastă a națiilor răsăritene. Pentru Chomsky și alți „visători” pe pielea altora, stalinismul n-a fost comunism, a fost „capitalism de stat”. N-a reușit, pentru că au lipsit unele ingrediente, toate țările în care n-a mers nu demonstrează nimic. Costul uman e neglijabil, etc.

Simt că vine vremea când și libertarienii vor zice la fel despre capitalism. Că ideea era bună, dar aplicarea a lăsat de dorit. N-a fost capitalism, a fost cronnism. Corupere a sistemului de către cei puși să îl aplice. Ceea ce e adevărat. Doar că e fix aceeași logică luată în brațe de negaționiștii efectelor comunismului. Sigur că în clipa de față nu mai avem piață liberă, ci sisteme distorsionate de tipărirea banilor fără acoperire, de producția falsei bogății și distribuția ei în mod preferențial, discreționar. Jocul e trucat de corupție și fără șanse pentru clasa de mijloc, pentru cei care muncesc și economisesc, pentru cei care se aventurează să întreprindă ceva. Capitalismul de tip cazinou, speculativ cu protecție de la aranjorii sistemului, cel care trebuia să furnizeze doar capital pentru dezvoltarea producției, a devenit covârșitor. Pariurile despre ce se va cumpăra și se va vinde depășesc cu mult în magnitudine ce se produce în mod efectiv. Și aici intervine marea problemă sistemică a capitalismului.

E la fel cu un lacăt foarte bun, care ne-a ținut la adăpost avuția multă vreme, dar căruia cineva i-a aflat combinația. Producătorul lacătului nu e moral vinovat ca hoțul, dar concluzia cumpărătorului, care are nevoie de o încuietoare, e că produsul are o hibă majoră și nu mai poate servi scopul pentru care a fost produs și achiziționat. A nega starea de fapt și necesitatea de a găsi o reparație, spunând doar „lacătul e foarte bun, goniți hoții din preajma lui și ușa va rămâne ferecată” – este exact situația în care se găsesc actualmente libertarienii.

Cazul României e grăitor. De aproape 30 de ani ea se află în tranziție, de la comunism la capitalism. Nici comunismul nu fusese pur, nici capitalismul în care am ajuns nu dă semne de puritate, dar direcția liberalizării nu poate fi negată. Ambele tranziții (și înainte și înapoi) au fost făcute de indivizi nocivi, din pepiniera de activiști ariviști, drumul a fost sinuos, cu episoade de stagnare și avânt. Dar aproape 30 de ani sunt mai mult decât a „domnit” Nicolae Ceaușescu, e drept, încă mai puțin decât cei 45 de ani de comunism. După cum e la fel de drept că e mai ușor să spargi o vază decât să pui cioburile la loc și nu prea știm dacă din comunism se poate vindeca total vreo societate.

Aflu azi de jelania unui faimos apostol al libertarianismului de pe Dâmbovița, că îi pleacă prietenii, că se depopulează țara sub povara „capitalismului de extracție”, că a sărăcit românul. O grijă inedită pentru unii care pun bilanțul contabil peste orice fleacuri sufletești. Nu mai spun că respectivul e și consilier luminător al unui și mai faimos politician. Unul dintre mulții, care au condus țara prin tunelul tranziției spre luminița promisă. Or fi fost ei foști comuniști, cei care au gestionat catastrofal tranziția, dar nici nu se pot nega privatizările, liberalizările de prețuri, deschiderile piețelor pentru achiziții, investiții, concesionările exploatărilor petroliere, miniere, ale apelor minerale, forestiere, agricole, retragerea graduală a statului din aproape toate domeniile economiei, rărirea ochiurilor plasei de protecție socială.

Nota bene: libertarienii de care zic sunt, cum scrie la carte, anti-naționaliști. Cred în cetățeanul planetei pământ. Atunci de ce dramatizează atât de tare plecarea unuia spre alte meleaguri, din moment ce au tot susținut de trei decenii că identitățile sunt inventate, că te muți acolo unde sunt oportunitățile și fiscalitatea mai atractivă, după cum aduci investitori și angajați de oriunde, ca să îți îndeplinești planul de profitabilitate!? Dacă le spui că ar trebui o protecție a elementului național, că ar trebui să ne păzim de așa zișii refugiați, zic că ești un retrograd, care se crede buricul pământului, că nașterea e o întâmplare a hazardului. Dar când viața îi împinge în altă parte, li se pare o nedreptate cosmică și un semnal de alarmă.

De ce s-ar lamenta că e depopulată țara și că oameni buni sunt împinși pe drumul bejeniei, unii care au râs de îngrijorarea vânzării pământului României, spunând că e o prostie, că vrei să dezavantajezi proprietarul, care obține un preț mai bun și că oricum cumpărătorul nu pleacă cu terenul în spate? E o surpriză să vezi îngrijorat de scăderea puterii de cumpărare, care face să falimenteze micile afaceri, pe unii care n-au văzut nicio problemă în acaparare rețelelor de utilități de către state străine, nici în competiția neloială făcută de marile lanțuri de comerț, evazioniste prin firme off-shore. De fiecare dată au spus că astea sunt benefice, că avem nevoie de tehnologia și capitalul străin, că nu există domenii strategice de apărat.

Observați și că au inventat formula „capitalism de extracție”. Exact ce spuneam mai sus – e din aceeași clasă cu „capitalismul de stat” al lui Stalin. De extracție, într-adevăr, dar în beneficiul cui? În beneficiul politrucilor locali, cu vile, care ne tot sunt vânturate spre incitare? Da, și al lor, fără discuție, că politicienii au averi exagerate, făcute din participarea la jaf. Nu-i scuză nimeni. Dar jaful s-a făcut în beneficiul capitalului străin internațional și cu supervizarea puterilor coloniale din statele admirate. Marii tartori ai politicii românești și-au umplut conturile, au dat ocol globului în excursii de lux și se lăfăie în vile cu domenii de vânătoare. Dar chiar și aceste averi sunt doar vârful icebergului. Politicienii români nu au luat acasă sau pe persoană fizică zăcămintele de gaze naturale din Marea Neagră, pădurile tăiate de austrieci, hidrocentralele vămuite de băieții deștepți, n-au luat acasă sistemul bancar sau comerțul cu amănuntul. E normal să fii furios pe ei, dar nu uita pentru cine au prestat și cine i-a ținut în poziții de putere prin sistemul de control al binomului.

Așadar, omul nou cosmopolit ia drumul bejeniei. Și merge dacă nu în Paradisul capitalist, măcar într-o țară mult mai capitalistă și mai cosmopolită. Că presupun că nu pleacă în Rusia, Coreea de Nord sau Moldova. Și să vezi atunci surpriză. Că de unde s-a plâns că aici nu îl lasă statul să acumuleze capital, acolo va putea acumula o brumă, dar bruma aia va fi la fel de irelevantă pentru a obține un trai independent. De cumpărat o casă într-o mare capitală a lumii nici nu poate fi vorba, date fiind prețurile umflate dincolo de delir de speculatorii imobiliari – alt deliciu al pieței. Dar nu-i nimic, te restrângi, trăiești la comun cu alți internaționaliști, cu Ahmed, Kwame și Pedro sau alți occidentali abia convertiți ca tine la visul american, englezesc, francez, german.

De când stânga americană a șterpelit numele de liberal, susținătorii capitalismului au trebuit să se replieze sub numele de libertarieni. Și pentru orice libertarian, Atlas Shrugged e lectură obligatorie. Citată ca Lenin pe vremuri, Ayn Rand e autoarea care te răcorește cel mai bine, când vrei să i-o zici unui socialist. Problema ei, ca și a multor libertarieni e că nu reușește decât să răstoarne pe dos temele marxiste și să le facă dogme de sens contrar. Ca scriitoare, însă, Ayn Rand are o problemă și mai mare: seamănă izbitor cu scriitorii proletcultiști din perioada stalinistă. Pentru cei născuți după inventarea internetului, sovieticii aveau obiceiul să producă noi cuvinte din alipirea unora vechi, cum e și cazul proletcultismului, stilul cultural al proletariatului. Scriitorii de pe vremea lui Gheorghiu Dej aveau obligația să reflecte în opera lor lupta de clasă între chiaburi și cei exploatați, munca pe șantierele patriei, formarea omului nou, beneficiile colectivizării și alte teme șablon ale propagandei. Cine avea chef de alte teme, le putea scrie, dar în gând, cât săpa la Canal, tăia la stuf sau stătea la izolator într-o celulă.

Pe Ayn Rand n-a obligat-o nimeni să scrie tezist. De origine evreiască, Alisa Zinovievna Rosenbaum a putut emigra în Statele Unite în 1925, din Uniunea Sovietică, unde bolșevicii le confiscaseră părinților ei farmacia. Sosită în lumea liberă și integrată în industria filmului pentru a supraviețui la început, Ayn Rand a ținut să avertizeze societatea americană cu privire la pericolul comunist și, mai ales, cu privire la pericolul ca și societățile de dincolo de cortina de fier să fie cucerite în mod insidios de erorile de gândire ale socialismului. Aici putem fi de acord: gândirea virusată de socialism e unul dintre pericolele majore, capabile să erodeze însăși civilizația euro-americană. Dar stilul tezist al scriitoarei adaptate la limba engleză e obositor și plictisitor ca o ședință de partid, cu toată simplitatea ideilor.

Considerată capodopera lui Rand, Atlas Shrugged (1957) e un fel de distopie (o contra-utopie) desfășurată într-o lume ce ne pare din ce în ce mai apropiată. Puterea socialistă acaparează statul și obligă întreaga societate să se plieze pe proiectul unei economii planificate. Societatea decade treptat, căci lucrurile socotite firești până atunci încep să fie înlocuite de penurie și discordie. Corupția devine singura modalitate de reușită iar creativitatea e sancționată sub retorica egalitaristă. Cei mai productivi oameni ai societății sunt loviți sistematic, o parte din ei organizându-se clandestin într-o mișcare de rezistență. Această grevă de zel a celor mai creativi indivizi e comparată cu miticul Atlas, care scutură de pe umerii săi globul pământesc, alegând să se elibereze. E imaginea care dă și titlul cărții, pe care nu am găsit-o tradusă în limba română, deși probabil că există și o asemenea ediție.

Din păcate pentru noi, anti-utopia lui Rand are suficiente elemente de realism, e mai concretă pe zi ce trece, cu cât statul și instituțiile bancare conectate cu el devin tot mai puternice. Din păcate pentru autoare, deși narațiunea are date pentru a fi antrenantă și a crea chiar suspans, personajele sunt făcute parcă din șabloane și nu fac decât să declame sloganuri de la un capăt la altul. Dar și pentru sloganuri se cere ceva talent, și Ayn Rand poate fi considerată una din cele mai iscusite autoare de sloganuri pro-capitaliste, într-o lume în care Che Guevara rămâne mai popular decât Steve Jobs.

Sub denumirea pompoasă de „obiectivism”, Ayn Rand și-a fondat propria filosofie, o combinație de raționalism, egoism și pastișe după Nietzsche. Rand extrapolează ideea despre capitalism a lui Adam Smith, potrivit căreia nu bunăvoința băcanului umple raftul magazinului în beneficiul cumpărătorului, ci grija față de propriul său interes. Rezultă un univers fără transcendent, căci Ayn Rand devine încă din adolescență adepta ateismului militant, în care păcatul suprem e sacrificiul pentru altcineva sau pentru o idee, iar obiectivul fiecăruia e fericirea și o viață rațională.

Pe alocuri, cartea reușește să devină chiar profetică, pentru că etatismul inspirat de Keynes, după discreditarea generală a marxismului, prinde contur în tot mai multe locuri de pe glob. Un exemplu de viziune e încrederea pe care autoarea o are în etalonul aur și valoarea pe care o recunoaște monedei. Există două categorii de oameni care nu înțeleg valoarea banului: avarii și risipitorii. Primii, pentru că transformă averea materială în scop în sine, irosindu-și viața încercând să acumuleze cât mai mult. Cei din urmă, pentru că nu pun preț pe ceea ce banii doar simbolizează: pe muncă, pe inteligența necesară oricărui câștig și oricărei realizări cât de mici, timpul ireversibil înmagazinat în ei, prin efortul acumulării. Socialiștii reușesc să facă parte simultan din ambele categorii. Au fost, la origini materialiști virulenți și fac în continuare din material un criteriu esențial. Dar au ajuns să pozeze în idealiști, fie pentru a ajunge la putere, fie pentru că reușita economică le-a fost total inaccesibilă pe oriunde au preluat puterea sub o formă sau alta. Mai lacomi decât cei mai răi dintre capitaliști când au avut acces la funcții de decizie și mai risipitori cu banii publici decât o soție de milionar, de fiecare dată sub pretextul unor programe de ajutorare, socialiștii au avut banul ca inamic logic.

Cei mai fanatici dintre ei, cum a fost cazul lui Che Guevara, au încercat chiar să abolească această invenție fabuloasă a omenirii și să oblige societatea să se întoarcă la troc. Cei mai mulți s-au mulțumit doar să distrugă lent, prin eroziunea inflației, monedele statelor. Consecințele acestei mentalități dezlănțuite se văd deja, deși mă tem că e doar începutul. Când îți imaginezi hăul spre care îndeamnă omenirea acest sistem bancar, cu tangențe din ce în ce mai vagi cu realitatea, îți vine să îi pui pe toți cu putere de decizie în economie să citească Ayn Rand. Numai că unora nu le folosește la nimic. Conaționalul ei, Alan Greenspan, fost președinte al Rezervei Federale, era chiar fan declarat al scriitoarei, ceea ce nu l-a împiedicat să inunde planeta cu dolari fără acoperire. Și cred că nici Ben Bernanke, succesorul său, nu ar avea cuvinte defăimătoare la adresa ei.

E, poate, neajunsul încercării de a crea o morală dincolo de moralitatea simțului comun. Noțiunile devin uneori abstracte și judecata egoistă, înșelătoare.
„Mintea e singurul judecător, iar dacă verdictul nu îi place cuiva, realitatea e singura curte de apel”, spune Rand. Vai de conducătorii pe care, neavând cine să-i mai critice la vreme, ajung la judecata fără milă a realității.

Taxele sunt definite ca o modalitate politică de a obține bogăție, față de producție și schimb.
Prada de război, sau versiunea ei ușor mai pașnică – tributul – poate fi considerată un precursor al taxării, între două triburi
Spartanii rămâneau într-o cetate cucerită, pentru a-și încasa tributul și a trăi fără alte obligații sau nevoia de a munci. Cei cuceriți deveneau iloți, o clasă fără drepturi, între sclav și om liber, care avea ca obligație plata aristocrației spartane. În aceste tipuri de aristocrații rezultate din cucerire, de multe ori localnicii uitau chiar și că originea clasei aristocratice era jaful și forța fizică, pentru a lua situația drept un dat natural, o stare firească, tradițională.

Popoarele prea primitive sunt imposibil de taxat, întrucât, necunoscând diviziunea muncii, produc doar cât să supraviețuiască, uneori nici atât, în anotimpuri neprielnice. Așadar, succesiunea normală e că întâi există societăți productive, care încep să creeze o civilizație, și abia apoi apare un stat și o organizare, care își arogă meritul de a fi civilizat comunitatea respectivă.

Paradoxul imperialismului: societățile cu sisteme de taxe moderate produc mai multă bogăție în rândul cetățenilor, mai multă libertate, dar și un surplus și o superioritate economico-militară, care le permit să devină hegemonice, să cucerească vecinii mai puțin înzestrați și care își folosesc resursele mai puțin laborios. Uneori, sistemul fiscal mai permisiv al cuceritorului și gradul superior de civilizație fac ca populațiile cucerite să opună o rezistență scăzută, sau chiar să aclame cucerirea, din momentul în care armatele puterii locale pierd bătălia cu imperiul în ascensiune. În sens invers, când imperiul e în declin, mult prea extins geografic, începe să devină greoi, are nevoie de o armată costisitoare de profesioniști doar pentru a-și menține teritoriile cucerite, iar pătura birocratică a privilegiaților devine tot mai mare și mai greu de întreținut, taxele cresc la niveluri atât de mari, încât triburile barbare ajung să fie primite ca o ușurare de sub povara imperiului.

Comentariile unui grup de reflecție liberal pe marginea discursului privind starea națiunii, ținut de Barack Obama în februarie 2013. Cato Institute (Institutul Cato) își trage numele de la scriitorul și oratorul roman Cato cel Tânăr, critic al lui Iulius Cezar. Sub pseudonimul acestui stoic, doi scriitori englezi, John Trenchard și Thomas Gordon, au publicat o serie de diatribe, care aveau să influențeze gândirea „părinților fondatori” ai Revoluției Americane.

Acuzele aduse politicii lui Obama sunt extinderea statului asistențial, creșterea îndatorării și a taxării afacerilor. Pretinsele tăieri de cheltuieli sunt contestate, ca fiind aproape inexistente, pe măsură ce noi beneficii și pachete de ajutorare intră gradual în funcțiune.

În mod paradoxal, politica președintelui Obama lovește în păturile sărace, de exemplu prin subvenționarea cheltuielilor medicale, care cresc prețul de piață al medicamentelor și serviciilor spitalicești.

Implicarea administrației Obama în susținerea tehnnologiilor verzi e un alt punct de critică, pentru rezultatele sub așteptări. Observația e justă, dar aș fi circumspect cu aceste critici aduse, de exemplu, automobilului electric, în condițiile în care institului Cato e finanțat de frații Koch, magnați ai industriei petro-chimice.

O altă vulnerabilitate economică pentru America vine din politica, deja tradițională, de discriminare pozitivă, promovată de stânga. Deși această politică „progresistă” a adus și îmbunătățiri ale integrării minorităților și o mai bună reprezentare în societate a femeii, ea reprezintă o povară pentru firme, un minus la capitolul competitivitate și, de la un punct încolo, risc de șomaj, tocmai pentru categoriile mai puțin cerute de angajatori, pentru care se fixează salarii prea mari.

În materie de securitate internă și politică externă, Obama continuă neabătut linia nedemocratică și nediplomatică a lui Bush Jr. În interiorul granițelor, companiile private, cum sunt Google sau Yahoo, sunt obligate prin legislație să ia parte la efortul de supraveghere a populației, prin acțiuni care altă dată ar fi însemnat încălcarea drepturilor și libertăților civile. În exterior, războaiele merg neabătute, la fel și supravegherea internetului, bombardamentele cu drone și lichidarea „indezirabililor” (inclusiv cetățeni americani, la un simplu ordin prezidențial) chiar dacă bau-bau-ul Al Qaeda începe să nu mai fie folosit ca scuză. (Probabil drepturile de autor ale brandului vor fi cedate companiei Disney).

Crin Antonescu i-a arătat ușa lui Gigi Becali. Nu, Crin Antonescu s-a scuzat că partidul liberal e prea mic pentru ambițiile speculantului de terenuri și drepturi litigioase. Motivul pentru care îi cere să se mai gândească dacă vrea să rămână în PNL e că Gigi are o personalitate accentuată și nu ar putea fi simplu membru, iar la viitorul congres nu i se va permite să candideze pentru nimic, va trebui să rabde doi ani, să capete vechime.

Deci președintele PNL nu se scuză că a băgat o maimuță curentată în partid, se scuză că nu-i mai poate oferi o dispensă ca la alegeri, să candideze fără susținerea unei filiale. Se scuză că nu îi poate oferi un post pe măsura grandomaniei ciobanului, și îi lasă o săptămână să se gândească, în loc să recunoască gafa uriașă pe care a făcut-o aducând în lumea bună un asemenea fanfaron nociv. Sau să fi încercat să îl civilizeze, să îi arate cum să se comporte în societate, să îl învețe respectul și decența (știu, sună SF), nu să îi spună că statutul de membru în „partidul Brătienilor” e cam puțin pentru vedeta Gigi.

Și în definitiv de când are Gigi Becali prea multă personalitate pentru PNL? Când a devenit partidul ăsta, altă dată plin de nerv, un loc atât de băltit, încât bișnițarul de pământuri e considerat o personalitate de necuprins. Am întrebat când, nu dacă, pentru că realizez că lucrul e perfect adevărat: comparat cu Radu Stroe, Puiu Hașoti, Mariana Câmpeanu și restul „liberalilor” din garnitura lui Crin Antonescu, Gigi pare o adevărată personalitate. A și fost în ultimele luni singurul purtător de cuvânt și de imagine al PNL, fiind o perioadă mai ștearsă, dacă nu somnolentă a fostului interimar Antonescu.

De remarcat că delicatețea acestei probabile despărțiri nu s-a manifestat la Crin Antonescu în cazul excluderii unor membrii mai răsăriți, ca Adriana Săftoiu, primarul din Baia Mare, sau în contrele fără menajamente cu Andrei Chiliman și Călin Popescu Tăriceanu.

Nici nu mai țin minte când a participat ultima oară PNL la alegeri cu numele propriu, despre care ni se tot spune că e un brand. În 90, să zicem că a fost un caz special, și PNL și PNȚcd au luat scoruri modice în fața colosului post-comunist FSN. Prin 92 erau deja scindați în aripi, cu PAC (Partidul Alianței Civice) al lui Manolescu, PNL AT (Aripa Tânără) al lui Patriciu, iar rezultatele au fost nesemnificative. În 96, PNL a câștigat alegerile ascuns sub umbrela CDR (Convenția Democrată Română) alături de țărăniști și o puzderie de organizații, unele fantomatice. Probabil în 2000 au fost ultimele alegeri când am avut pe buletinele de vot PNL, dacă nu mă înșală memoria. Dar deja partidul fusese deturnat de gruparea securistă a lui Stolojan și nu prea mai semăna a liberalism.

În fine, în ultimele două rânduri de alegeri, PNL s-a furișat mereu în tabăra câștigătoare, fie într-o alianță de dreapta (Alianța DA (Dreptate și Adevăr) cu PD-ul lui Băsescu), fie într-o alianță socialistă, USL, cu PSD și partidul-fantomă al securistului Voiculescu. Doar de acest din urmă pseudo-partid PNL e întrecut la abilitatea de a se strecura în Parlament și la putere fără a-și prezenta o doctrină clară electoratului. După tiparul UDMR, PNL a devenit o prostituată a politicii, care mai povestește din vreme în vreme de tinerețea ei, în care avea convingeri și vise.

Dar se va mai pune, din păcate, cândva, problema revenirii PNL în rândul partidelor onorabile (de parcă ar exista așa ceva), care se prezintă cu numele lor în alegeri. La un moment dat se va produce și așteptata încăierare cu „aliații” socialiști, bătaia totală pe vreun ciolan. Cel mai probabil mult înainte de viitoarele prezidențiale, la care PSD nu văd cum ar accepta să nu aibă candidat. Și atunci vom afla iarăși că acest cadavru descompus e o citadelă a dreptei, nu „grup infracțional organizat”, cum singuri s-au definit într-o stenogramă.

De acea zi, în care și opozanții actuali vor începe să îi curteze pe liberali, ca pe o combinație dezirabilă, de acea zi îmi e cel mai silă. Când iar vor fi vânturate vorbe goale despre dreapta liberală, despre tradiții, încarnate de figurile bestiarului „liberal”, de la Norica Nicolai la Mariana Câmpeanu, Radu Rușanu sau Relu Fenechiu.

Cel mai benefic pentru atmosfera generală ar fi ca acest partid oportunist să fie definitiv absorbit în PSD. Poate s-ar înfăptui într-o măsură oarecare visul lui Ponta de a vedea PSD un partid social democrat, de nuanță mai liberală, mai apropiat de laburiștii britanici (deși aici vorbim ca rața despre avioane). Terfelirea din nou a ideii de liberalism m-ar indispune. Nimic din amintirea blazonului liberal n-a rămas nepătat în era Antonescu. Nimic n-ar trebui recuperat. Iar pentru generația nouă de tineri fără trecut și fără criterii, care ar vrea un liberalism în înțelesul american, denaturat al termenului, adică un stângism, corcit cu libertinaj și consumerism, pe aceia n-are decât să îi reprezinte alte baloane de aer, gen Remus Cernea. Măcar termenul de liberal să nu-l confiște.

Dintre toți vorbitorii invitați de Institutul Mises, pentru a expune idei ale școlii austriece de economie, rusul Yuri Maltsev e preferatul meu. Ce să mai, Yuri e un rock star, o minte limpede și cu umor, capabil să facă mereu trimiteri la istoria sovietică, prin analogie cu alunecarea spre socialism a economiei și politicii americane. Din păcate pentru noi toți, în special americanii întâmpină cu uimire povestioarele despre viața reală din comunism. Chiar cu neîncredere, deși e de obicei un auditoriu educat. Această acoperire a trecutului socialist se va întoarce cu siguranță asupra Vestului, care va descoperi uimit că trăiește din ce în ce mai multe lucruri aparent inexplicabile.

Școala Austriacă de economie, denumită așa doar pentru că fondatorii ei erau evrei din Imperiul Austro-Ungar, e un curent ce promovează idei ale liberalismului clasic, individualismul și voluntarismul în economie. Această școală se opune socialismului și altor forme de economie planificată sau dirijism de stat, criticând sistematic practicile stângiste, care limitează alegerea liberă și afectează proprietatea privată.

Printre criticii timpurii ai comunismului sunt amintiți Carl Menger și Eugen von Bawerk, critici ai lui Karl Marx de la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, urmați de Ludwig von Mises, Friedrich Hayek și, la sfârșitul secolului XX, Murray Rothbard.

E plină țara de consultanți politici și de circa 4.000 de candidați la alegerile parlamentare. Dacă se vede că nu se omoară cu cititul, măcar discursuri ale altora să asculte, poate prin imitație se prinde ceva de ei. Așa că voi adăuga acestui discurs de adio, rostit săptămâna trecută de unul din ultimii înțelepți ai scenei politice, congressmanul Ron Paul, și unul din primele discursuri politice ale lui Ronald Reagan, de dinainte de intrarea în cursa prezidențială. Mi se pare o simetrie frumoasă, chiar dacă unul a pornit din lumea artistică, venind cu talentul său și cu ideile altora, pentru a avea una din cele mai împlinite cariere, în timp ce altul tocmai a eșuat în cursa pentru președinția Statelor Unite, dar a reușit să fie cel mai important popularizator al concepției clasic-liberale în politică și economie. Deși pare în acest moment o ratare, din rândul celor care acum au descoperit ideile libertariene, foarte bine prezentate de Ron Paul, va apărea probabil viitorul mare politician al Americii sau Europei. Presupunând că societatea îl va îngădui.

În discursul său de retragere, Ron Paul vorbește despre cursul pe care nu doar politica, dar și societatea americană, l-au luat în secolul XX, având ca urmare o dependență crescută de stat și o îndatorare, care limitează treptat opțiunile. Sub falsa împărțire între stânga și dreapta, republicanii și democrații au devenit partide ale Statului: primul direcționând bugetul spre război, ceilalți spre asistență socială, într-un tandem perfect. Iar ambele tabere susțin tacit amnistiile fiscale și pachetele de salvare pentru corporațiile, care le finanțează campaniile electorale.

Dar problema nu se mărginește la conducătorii politici. „Apetitul pentru libertate” al societății e acum mai scăzut decât era pe vremea Revoluției Americane, de la sfârșitul secolului XVIII. Pare un paradox, pentru că standardele de viață și libertățile au continuat să crească în termeni reali. A durat, într-adevăr mult până când multe resurse acumulate să fie consumate, și încă mai durează, până când dolarul să fie distrus cu totul. „Încrederea durează uneori mai mult decât ar merita, mare parte din bunăstarea noastră de azi depinde de traiul pe datorie.”

În era redistribuirii, dirijate de stat, s-a ajuns ca banii circulați de politică, să depășească net bugetele pentru educație și cercetare. Un nou tip de materialism s-a substituit principiilor. „Dacă doar materialismul ne preocupă, problemele sunt garantate.” Acum nu mai producem suficient nici măcar pentru a returna datoria. „Avem nevoie de o redeșteptare de ordin intelectual” (și spiritual, aș adăuga eu, mai puțin grijuliu cu noile sensibilități corect-politice ale electoratului.)

Există un sistem sănătos și fără compromis, care oferă răspunsurile, l-am putut și vedea în acțiune la începutul istoriei noastre (americane). Acel sistem funcționa, dar am permis liderilor politici să se concentreze pe abundența materială, pe care libertatea o generază, în timp ce ignorau libertatea însăși. Acum nu mai avem nici una nici alta. Dar ușa s-a deschis, de nevoie, pentru un răspuns. Răspunsul vine din Constituție, din libertăți individuale și împiedicând statul să își folosească forța pentru a împărți privilegii și beneficii, pentru a alege cine câștigă și cine pierde.

Când nu vom mai avea resurse pentru a susține imperiul global american, ne vom confrunta cu multe resentimente, în multe regiuni ale lumii.

Multe întrebări se nasc din acest sistem corupt, al dirijismului de stat. (Unele par banale, chiar bizare, dar ascund realități grave ale sistemului.)

  • De ce e interzis în SUA consumul de lapte crud (nepasteurizat și neprocesat)?
  • De ce le e interzis cetățenilor să achite tranzacții între ei în aur și argint?
  • De ce politicienii consideră că nu e necesar să fie auditate rezervele de aur, pe care le dețin cu adevărat trezoreria americană (FED)?
  • De ce nu pot decide americanii ce tipuri de becuri să își cumpere pentru casă?
  • De ce atâtea abuzuri asupra celor care călătoresc pe calea aeriană, sub pretextul prevenirii terorismului?
  • De ce există atât de multe pedepse pe viață pentru infracțiuni, cărora nu li se pot identifica în mod cert victimele, cum e cazul celor legate de droguri?
  • De ce e sinucidere politică pentru oricine să critice AIPAC (atotputernica organizație a lobbyului evreiesc în America)?
  • De ce nu încetăm războiul împotriva drogurilor, când autoritățile nu sunt în stare să le oprescă să pătrundă nici măcar în închisori?
  • Ar ajuta dacă întreaga societate ar fi transformată într-o pușcărie?
  • De ce schimbarea de guvernare nu schimbă prea multe din politica generală? Oare pentru că ambele partide au vederi similare?
  • De ce nu înțeleg oamenii că războiul distruge întotdeauna bunuri și libertăți? (nu le generează, potrivit teoriei keynesianist-socialiste)
  • De ce preocupă atât de puțin extinderea privilegiului acordat președintelui american, de a face liste cu persoane, pe care le dorește eliminate (ucise), oriunde pe glob, inclusiv dintre cetățenii americani, sub
    pretextul luptei împotriva terorismului?
  • De ce patriotismul a ajuns să fie confundat cu loialitatea oarbă pentru politicile autorităților naționale, nu loialitate față de libertățile și binele oamenilor din jur?
  • De ce sunt atât de puțini cei care vor să îi influențeze la nivel intelectual, prin argumente, pe cei din jur, pentru a obține anumite schimbări, și atât de mulți cei care aleargă după puterea, prin care să producă prin forță acele schimbări?
  • De ce folosirea religiei, pentru a justifica războaie și alte acte violente, sau redistribuirea forțată a proprietății, nu ridică semne de întrebare?
  • De ce democrația e prețuită atât de mult, când ea e un dușman al minorității, pe care o lasă la discreția dictatelor majorității?

Dacă pe vremea scrierii Constituției americane existau doar patru infracțiuni considerate delicte federale, astăzi ele sunt de ordinul miilor, iar sub pavăza corectitudinii politice, libertatea de exprimare nu mai e în siguranță nici măcar pe internet, unde autoritățile pot decide să acționeze chiar și fără mandat.

Criza financiară e, în realitate, o criză morală, care îi îndeamnă pe cetățeni să aleagă treptat tirania. Aceeași moralitate îndoielnică face să treacă drept acceptabile actele de violență ale statului, inclusiv crimele din războaiele „de eliberare”. Și aceeași cultură a violenței va justifica acte similare din partea indivizilor, când baierele statului se vor rupe sub presiunea crizei. Dacă privilegiile se pot acorda discreționar, după capriciile majorității, inclusiv cu violență, nu va mai dura mult și indivizii vor recurge la aceleași metode, pentru a pune mâna pe ce vor considera că li se cuvine de drept. E felul în care se prăbușesc și dezintegrează societățile care pierd liantul moral.

Un sistem moral de guvernământ nu poate exista fără oameni morali. „Doar oamenii virtuoși sunt capabili de libertate”, spunea Benjamin Franklin. O societate care huiduie sau ridiculizează pe cineva care invocă regula de aur biblică (ce ție nu-ți place, altuia nu-i face), nu poate fi o societate morală (lucrul i s-a întâmplat chiar lui Ron Paul în dezbaterile prezidențiale cu public, când a vorbit despre dublul standard al politicii externe americane în Orientul Mijlociu.

E, de aceea, mai important să lucrăm la schimbarea de sine, mai mult decât la schimbarea puterii politice. Schimbarea politică va veni de la sine, cu timpul.
*

Așa iese din scenă un mare om politic al zilelor noastre, ignorat de o populație amețită de flash-urile și breaking-news-urile presei, de întorsăturile de frază ale analiștilor de banalități. Iată cum intra în arena politică, în 1964, actorul Ronald Reagan, pe atunci simplu susținător al unui candidat, pe care istoria nu-l mai reține la fel de clar. Problemele era izbitor de asemănătoare cu cele de azi, poate încă nu așa de presante: bugete dezechilibrate de datorii, taxe împovărătoare și înșelăciunea rezolvării tuturor nemulțumirilor prin programe sociale ale statului. Admirabilă elocință și capacitate de sinteză, o limpezime a cugetului, care îți dă optimism și când îți anunță vești sumbre. Așa ar trebui să sune un politician.

„Istoria va rețină că aceia, care aveau cel mai mult de pierdut, au făcut cel mai puțin pentru a preveni să se întâmple (dezastrul). [..] Dacă pierdem libertatea aici, noi nu avem unde fugi (spre deosebire de cubanezii, plecați din Cuba lui Castro).”

Când vin după tine generații pe care nu le mai iei în serios, se cheamă că ai îmbătrânit. Și viața te pedepsește, pentru că viața întotdeauna ține cu tinerii, cu elanul lor tembel, incult și obraznic. Te pedepsește așa cum îi pedepsește pe cei care tratează superior marea sau muntele, pentru că în fața unei viituri nu poți să proptești o bibliotecă. Curg glumele despre Ponta și Crin, încuscriți cu Gigi Becali și despre Domnul Dan, ciocoiul de la Oltchim, ca dintr-o țeavă spartă a caloriferului transilvan al lui Andrei Marga. Recunosc, nici eu nu m-am putut abține, subiectele în cauză sunt prea mustoase. Dar cei care râd cu superioritate despre hiper-mediatizarea celor patru, despre răsturnarea tuturor ierarhiilor și tradițiilor, fac eroarea de a nu lua în serios forța vitală a unei noi generații. De data asta, râsul nu va îndrepta moravurile, ci noi, care râdem, vom fi spulberați de cei care nu văd nimic de râs.

Chiar așa: o nouă generație. Nu luați în derâdere numele partidului-fantomă al lui Becali. Brandul lui a fost transferat odată cu proprietarul de cei în drept: Ponta și Antonescu, exponenții cei mai ageri ai generației de coșmar care vine. Prima lor reușită notabilă e să credibilizeze două personaje ridicole și aproape ieșite din uz: Becali și Diaconescu. E ca la căsătoriile din interes între un bătrân decrepit, de familie bună, și o tânără aprigă, plesnind de viață, care-i duce numele și genele mai departe. V-am spus că tinerețea poate multe! Păi pentru publicul telespectator, cei doi bufoni de mahala nu mai prezentau interes: Becali nu mai făcea audiență, fiind mult prea previzibil și ușor de imitat și de un preșcolar, iar televiziunea lui Diaconescu era în marasm economic, acul audiențelor nu mai tresărea și angajaților le chiorăiau mațele de foame în așteptarea ciubucurilor din campania electorală. În studiourile OTV începuse să miroasă mai mult a mort decât a fantomă, iar viziunea despre lume și viață a lui Gigi nu-i mai ținea treji nici pe redactorii de la GSP.

Când probabil Becali se resemnase să împartă o canapea cu Viorel Lis la Capatos sau la Corina Chiriac pe Național TV, doi feți frumoși cu sânge tânăr au avut alte idei. Numai un guvern ca al lui Ponta putea să propulseze în arena politică un contracandidat ca Dan Diaconescu, numai un aventurier fără busolă morală ca Antonescu putea să îi vândă titlul nobiliar de liberal unui cioban infect, la preț de vilă pentru sediul partidului. Ce a început Ponta prin reinventarea lui Dan Diaconescu, politicianul, a definitivat Antonescu, pretinzând ca alianța de partide cea mai mare din țară să opună un bufon altui bufon. Dacă mâine Ponta va începe să se certe cu Oana Zăvoranu, probabil Antonescu îl va scoate din necaz anunțând că a convins-o pe Alina Plugaru sau pe Simona Trașcă să candideze pe listele USL fix în același colegiu cu diva cimitirelor. Și să nu-mi vorbiți de întâmplare și de forța imparabilă a prostiei. O fi decis candidatul USL, Sebastian Ghiță, să transforme RTV într-o televiziune de știri politico-tabloide, dar sutele de ore de emisie cu Diaconescu și Becali nu pot fi rodul întâmplării. Și „noua generație” nu e nici măcar originală. Ideea de a îneca opoziția în lături tabloide a avut-o prima dată mentorul lui Ponta, Adrian Năstase. Pe vremea lui, cu Vasile Dâncu pe post de ministru al Propagandei, s-au născut mediatic și Gigi Becali și Popescu Piedone și Dan Diaconescu (realizatorul, nu politicianul), tot așa cum sub îngăduința lui Ion Iliescu apăruse și crescuse ca un cozonac fenomenul Vadim Tudor. Rețetele au rămas neschimbate, doar scrupulele și stilul se mai tocesc între generații.

Apropo de vechi generații. Toată ziua ni s-a vânturat pe la urechi formula „seniorul liberal”, pentru a-i desemna pe niște bătrânei pe care Revoluția îi prinsese în relații amicale cu Securitatea și peste care tranziția a trecut, notându-le contribuțiile cu jenă sau la capitolul „curiozități”. Halal seniori! Două cuvinte au fost asasinate așadar astăzi. Cel de senior, dat acum oricărui purtător de baston (am putea auzi la fel de bine și despre Iliescu, seniorul socialist), si cel de liberal. S-ar putea să fim și noi obligați ca americanii să abandonăm cu lehamite acest cuvânt, devenit etichetă rușinoasă pentru cineva de dreapta. Ar fi mare păcat dar, cum spuneam, în fața tinereții toți suntem neputincioși cu etimologiile noastre corecte și pedante cu tot.

Crin Antonescu a dat la schimb azi cuvântul liberal, pentru a primi în piept decorația meritată de „hahaleră”. Un schimb echitabil, mă gândesc. Ruptura dintre Gigi și Crin va surveni la un moment dat, iar noul baci al mișcării liberale îi va arunca ofilitului Crin vorbele cu care își alintă toți antrenorii căzuți în dizgrație: zdrență, hahaleră, bagabont. Dar ce mai contează. Cercetați ce spun sondajele în rândul tinerilor de liceu și veți descoperi că Dan Diaconescu și Gigi Becali sunt modele aspiraționale, cu siguranță atât Ponta și Crin privesc cu admirație la cei doi. Tratat ca un câine jegărit de lumea academică pentru plagiat, Victor Ponta nu poate decât să disprețuiască intelectualii și titlurile lor, când are în față exemple de persoane, care cu un vocabular de 50 de cuvinte sunt ascultate nopți în șir de o țară fascinată. Cu ochii la toate bogățiile celor mai vechi în politică, cei doi juniori nu au cum să nu admire tunurile imobiliare și dexteritatea înmulțirii banilor de care au dat dovadă cei doi șoferi de Maybach și Rolls Royce. Ambii au între valorile de vârf banul făcut ușor, vorba găunoasă și invectiva, cu care să-ți faci praf adversarul. Privind la Gigi și Dan, doi tipi care au reușit tot ce-și doresc și ei, fără să îi care servieta unui Năstase sau Quintus, privind așadar la cei doi, Ponta și Crin se uită ca Baloo la Mowgli. Focul vorbirii, care poate aprinde mahalalele și pârjoli dușmanul, scânteia averii, care-ți transformă casa în palat și mașina în limuzină, doar la cei doi se găsea. Poveștile despre Mao, încercate pe vremuri de Ponta, pălesc pe lângă o tiradă despre ciocoi a talentului nativ Dan Diaconescu. La fel și puținul, pe care Crin Antonescu îl citise în cărți despre capitalism, pălește în fața „școlii vieții” la care noul senior Becali a învățat liberalismul. Cum să nu-i admiri, cum să nu-i aduci în casele oamenilor și în Parlament? că doar d-aia se și cheamă clădirea aia ”Casa Poporului”.

Într-o atmosferă publică în care, dacă nu afli știrile de a doua zi de la Mircea Badea, muți la concurență, doar pentru a-l auzi pe Radu Banciu cum spune că „toți oamenii de afaceri sunt niște escroci”, e o mică bravură să îți asumi public rolul de apărător al capitalismului. Formula li s-o potrivi fraților Păunescu, „escrocii” care îi plătesc leafa lui Radu Banciu, poate știe el mai multe detalii și se supără într-o seară și ne spune. Dar mai există și altfel de întreprinzători, care n-au credite de la Bancorex și contracte cu Vama, cei care inovează și care, fie că își propun asta sau nu, ne fac viața mai ușoară. De altfel, în absența statului, niciun agent, care nu are ceva de oferit clientelei, nu poate exista.

Cristian Ghinea m-a scutit să mai scriu un articol, pentru că a făcut în Dilema veche o pledoarie admirabilă pentru capitalism, pornind de la un fapt de viață foarte concret: democratizarea călătoriilor în Europa de către companiile low-cost. Era un domeniu controlat cu autoritate de companii gigant, iar în Est, chiar de companii de stat, considerate strategice. La fel de strategice cum sunt astăzi căile ferate, cele cu bilete mai scumpe, pe distanțe incomparabil mai mici. Și totuși companiile low-cost au produs o adevărată revoluție cu toate că sunt constant surghiunite la ore imposibile, iar mai nou sunt gonite și de pe aeroportul cel mai apropiat de București, singurul la care puteai ajunge cu transportul în comun, fără să fii jupuit de taximetriști, care îți cer mai mult decât pentru un zbor la Milano. (Taximetriștii sunt privați, dar funcționează pe o piață închisă, reglementată la sânge de stat.)

„Mă uit la feţele oamenilor cînd zbor cu Tarom şi cînd zbor cu Blue Air sau cu Wizz Air (…). La Tarom – bilete foarte scumpe, avioane jumătate goale şi lume bună (oficiali, afacerişti). La celelalte – bilete ieftine, avioane pline, lume necăjită, muncitori spre Italia şi Spania mai ales. Într-o lume normală, cei care zboară cu Tarom ar trebui să-i subvenţioneze pe cei care zboară cu Blue Air, nu? Ei bine, e invers: amărîţii consumatori de low cost subvenţionează din impozitele lor compania falimentară Tarom, ca să zboare fundurile oficialilor şi afaceriştilor.”

Foarte bun și exemplul monopolului menținut de Moldova Air, în „țara cea mai săracă a Europei, cu cele mai scumpe bilete de avion”.

Un mic amendament, inițiativa de pe vremea lui Călin Popescu Tăriceanu (probabil prin Ludovic Orban) de a goni zborurile low-cost de pe Băneasa, a fost dusă la înfăptuire de Anca Boagiu, motiv pentru care o voi bănui de corupție la orice contract va semna de acum înainte.

Excelentă și remarca lui Cristian Ghinea referitoare la tinerii conservatori / liberali de la noi, cuprinși de moda cool a anti-europenismului:

„O scurtă paranteză pentru pro-capitaliştii care tind să fie anti-UE pentru că aşa au auzit ei de la republicanii din SUA, că UE e o chestie socialistă. Fraţii mei pro-capitalişti, sînteţi într-o eroare istorică. Poate că UE este mai puţin pro-piaţă decît America, dar UE este cea care împinge capitalismul înainte în Europa, împotriva tendinţelor feudal-protecţioniste ale guvernelor şi ale publicurilor naţionale; vă pot da nenumărate exemple – sau credeţi că e o coincidenţă istorică că ne-au invadat low cost-urile fix cînd ne-am integrat în piaţa comună a UE?”

Dobânzile la care statele se împrumută sunt stabilite de piețele internaționale și fluctuează în consecință. Deși niciodată, de la Lenin încoace, nu s-a vorbit atât despre căderea dolarului sau prăbușirea Americii, SUA beneficiază azi de cel mai mic nivel istoric al datoriei publice. Dar lucrurile se pot schimba foarte ușor, dacă dobânzile de împrumut revin la nivelul de acum 3 ani sau, și mai rău, de acum 20 de ani. O dobândă care ar sări de la 3 la 8% pe an, cu actualul nivel de îndatorare, ar pune America în situația de a achita anual o sumă comparabilă cu prețul plătit pentru implicarea în al doilea război mondial. Și asta doar pentru achitarea dobânzilor, nu pentru returnarea datoriei propriu-zise.

Cu toate acestea, candidații republicani și democrați – Romney și Obama se prefigurează a fi finala – continuă să agite spectrul războiului împotriva Iranului, cu urmări imprevizibile ca efort bugetar și ca impact în prețul petrolului, dincolo de catastrofa umanitară în sine. Mai mult, proiecția nu ia în calcul și sumele promise cetățenilor cu titlul de programe sociale – pensii, asistență medicală. Austeritatea pare inevitabilă pentru America.

Deja, beneficiarul programelor sociale primește în medie 32.700 de dolari anual de la stat, ca asistență. În schimb, plătitorul mediu de taxe câștigă 32.400 de dolari, după ce își achită toate dările. O sumă de invidiat pentru restul lumii, dar, după cum se observă, ea e pentru prima dată sub ceea ce poate câștiga un asistat social. Adăugați la acest tablou și ponderea crescândă a celor care depind direct de stat, prin meseriile pe care le practică în agenții guvernamentale și instituții, care e undeva în jur de o treime din votanți. Acesta e un adevărat punct fără întoarcere, când cei asistați și cei angajați de stat se pot alia împotriva celor care produc, pentru a-și impune democratic interesele.

Există însă și reversul medaliei, un model de succes, la nord de Statele Unite. Iată foarte pe scurt ce efect a avut planul curajos de reforme al canadienilor. Altfel spus, cum a reușit Canada să își returneze datoriile și să oprească deficitul prin scăderi de taxe și debirocratizare:

Pagina 1 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica