rss
rss
rss

De când stânga americană a șterpelit numele de liberal, susținătorii capitalismului au trebuit să se replieze sub numele de libertarieni. Și pentru orice libertarian, Atlas Shrugged e lectură obligatorie. Citată ca Lenin pe vremuri, Ayn Rand e autoarea care te răcorește cel mai bine, când vrei să i-o zici unui socialist. Problema ei, ca și a multor libertarieni e că nu reușește decât să răstoarne pe dos temele marxiste și să le facă dogme de sens contrar. Ca scriitoare, însă, Ayn Rand are o problemă și mai mare: seamănă izbitor cu scriitorii proletcultiști din perioada stalinistă. Pentru cei născuți după inventarea internetului, sovieticii aveau obiceiul să producă noi cuvinte din alipirea unora vechi, cum e și cazul proletcultismului, stilul cultural al proletariatului. Scriitorii de pe vremea lui Gheorghiu Dej aveau obligația să reflecte în opera lor lupta de clasă între chiaburi și cei exploatați, munca pe șantierele patriei, formarea omului nou, beneficiile colectivizării și alte teme șablon ale propagandei. Cine avea chef de alte teme, le putea scrie, dar în gând, cât săpa la Canal, tăia la stuf sau stătea la izolator într-o celulă.

Pe Ayn Rand n-a obligat-o nimeni să scrie tezist. De origine evreiască, Alisa Zinovievna Rosenbaum a putut emigra în Statele Unite în 1925, din Uniunea Sovietică, unde bolșevicii le confiscaseră părinților ei farmacia. Sosită în lumea liberă și integrată în industria filmului pentru a supraviețui la început, Ayn Rand a ținut să avertizeze societatea americană cu privire la pericolul comunist și, mai ales, cu privire la pericolul ca și societățile de dincolo de cortina de fier să fie cucerite în mod insidios de erorile de gândire ale socialismului. Aici putem fi de acord: gândirea virusată de socialism e unul dintre pericolele majore, capabile să erodeze însăși civilizația euro-americană. Dar stilul tezist al scriitoarei adaptate la limba engleză e obositor și plictisitor ca o ședință de partid, cu toată simplitatea ideilor.

Considerată capodopera lui Rand, Atlas Shrugged (1957) e un fel de distopie (o contra-utopie) desfășurată într-o lume ce ne pare din ce în ce mai apropiată. Puterea socialistă acaparează statul și obligă întreaga societate să se plieze pe proiectul unei economii planificate. Societatea decade treptat, căci lucrurile socotite firești până atunci încep să fie înlocuite de penurie și discordie. Corupția devine singura modalitate de reușită iar creativitatea e sancționată sub retorica egalitaristă. Cei mai productivi oameni ai societății sunt loviți sistematic, o parte din ei organizându-se clandestin într-o mișcare de rezistență. Această grevă de zel a celor mai creativi indivizi e comparată cu miticul Atlas, care scutură de pe umerii săi globul pământesc, alegând să se elibereze. E imaginea care dă și titlul cărții, pe care nu am găsit-o tradusă în limba română, deși probabil că există și o asemenea ediție.

Din păcate pentru noi, anti-utopia lui Rand are suficiente elemente de realism, e mai concretă pe zi ce trece, cu cât statul și instituțiile bancare conectate cu el devin tot mai puternice. Din păcate pentru autoare, deși narațiunea are date pentru a fi antrenantă și a crea chiar suspans, personajele sunt făcute parcă din șabloane și nu fac decât să declame sloganuri de la un capăt la altul. Dar și pentru sloganuri se cere ceva talent, și Ayn Rand poate fi considerată una din cele mai iscusite autoare de sloganuri pro-capitaliste, într-o lume în care Che Guevara rămâne mai popular decât Steve Jobs.

Sub denumirea pompoasă de „obiectivism”, Ayn Rand și-a fondat propria filosofie, o combinație de raționalism, egoism și pastișe după Nietzsche. Rand extrapolează ideea despre capitalism a lui Adam Smith, potrivit căreia nu bunăvoința băcanului umple raftul magazinului în beneficiul cumpărătorului, ci grija față de propriul său interes. Rezultă un univers fără transcendent, căci Ayn Rand devine încă din adolescență adepta ateismului militant, în care păcatul suprem e sacrificiul pentru altcineva sau pentru o idee, iar obiectivul fiecăruia e fericirea și o viață rațională.

Pe alocuri, cartea reușește să devină chiar profetică, pentru că etatismul inspirat de Keynes, după discreditarea generală a marxismului, prinde contur în tot mai multe locuri de pe glob. Un exemplu de viziune e încrederea pe care autoarea o are în etalonul aur și valoarea pe care o recunoaște monedei. Există două categorii de oameni care nu înțeleg valoarea banului: avarii și risipitorii. Primii, pentru că transformă averea materială în scop în sine, irosindu-și viața încercând să acumuleze cât mai mult. Cei din urmă, pentru că nu pun preț pe ceea ce banii doar simbolizează: pe muncă, pe inteligența necesară oricărui câștig și oricărei realizări cât de mici, timpul ireversibil înmagazinat în ei, prin efortul acumulării. Socialiștii reușesc să facă parte simultan din ambele categorii. Au fost, la origini materialiști virulenți și fac în continuare din material un criteriu esențial. Dar au ajuns să pozeze în idealiști, fie pentru a ajunge la putere, fie pentru că reușita economică le-a fost total inaccesibilă pe oriunde au preluat puterea sub o formă sau alta. Mai lacomi decât cei mai răi dintre capitaliști când au avut acces la funcții de decizie și mai risipitori cu banii publici decât o soție de milionar, de fiecare dată sub pretextul unor programe de ajutorare, socialiștii au avut banul ca inamic logic.

Cei mai fanatici dintre ei, cum a fost cazul lui Che Guevara, au încercat chiar să abolească această invenție fabuloasă a omenirii și să oblige societatea să se întoarcă la troc. Cei mai mulți s-au mulțumit doar să distrugă lent, prin eroziunea inflației, monedele statelor. Consecințele acestei mentalități dezlănțuite se văd deja, deși mă tem că e doar începutul. Când îți imaginezi hăul spre care îndeamnă omenirea acest sistem bancar, cu tangențe din ce în ce mai vagi cu realitatea, îți vine să îi pui pe toți cu putere de decizie în economie să citească Ayn Rand. Numai că unora nu le folosește la nimic. Conaționalul ei, Alan Greenspan, fost președinte al Rezervei Federale, era chiar fan declarat al scriitoarei, ceea ce nu l-a împiedicat să inunde planeta cu dolari fără acoperire. Și cred că nici Ben Bernanke, succesorul său, nu ar avea cuvinte defăimătoare la adresa ei.

E, poate, neajunsul încercării de a crea o morală dincolo de moralitatea simțului comun. Noțiunile devin uneori abstracte și judecata egoistă, înșelătoare.
„Mintea e singurul judecător, iar dacă verdictul nu îi place cuiva, realitatea e singura curte de apel”, spune Rand. Vai de conducătorii pe care, neavând cine să-i mai critice la vreme, ajung la judecata fără milă a realității.

Al treilea partid din America a reacţionat la cele două evenimente politice ale săptămânii, lansarea unui nou program de investiţii de către Barack Obama şi dezbaterea candidaţilor republicani la preşedinţie.
Programul lui Obama e unul surprinzător pentru vederile socialiste ale preşedintelui american. (La noi ar fi fost prezentat ca “măsuri de dreapta”). Planul include scăderi ale impozitelor pe forţa de muncă, dar şi investiţii directe în infrastructură. În total, se vor cheltui 447 miliarde de dolari, pentru un program de stimulare a economiei, care va aduce înjumătăţirea impozitului pe salarii datorat de angajatori pentru 98% dintre angajaţi.

Libertarienii (adepţi ai liberalismului clasic) aprobă reducerile de impozite, dar critică intervenţia în economie, chiar şi cu pachete de ajutor şi investiţii, ca fiind o ineficientă realocare de resurse. Avantajarea unor sectoare din economie e o formă de inginerie socială, un pas către falimentara economie planificată.
Singurul candidat republican care păstrează linia neintervenţionismului în economia de piaţă e Ron Paul, care a şi candidat în tinereţe din partea partidului libertarian. Ceilalţi candidaţi republicani nu scapă de criticile libertarienilor. Aceştia susţin în teorie un stat minimal, dar promit electoratului cam toate bunătăţile unui stat asistenţial – de la un preţ mai mic la benzină (Bachmann) la menţinerea costisitoarelor programe de asistenţă medicală. Influenţaţi de aripa “neocon” a partidului, mulţi dintre candidaţi susţin de asemenea continuarea cheltuielilor militare, pe teatrele de operaţiuni de pe alte continente sau în diverse programe de apărare de pe teritoriul american.

Dat fiind că e mare nevoie de educație în țara asta și pentru că am găsit un filmuleț care explică lucrurile mult mai concis decât aș fi putut eu sa o fac, mi-am permis să îl traduc spre luminarea maselor.
Așadar, despre diferența dintre o democrație și o republică:

”Când Benjamin Franklin a părăsit clădirea unde fusese redactată Constituția Statelor Unite ale Americii, a fost întâmpinat de o femeie care l-a întrebat:
– Domnule, ce vom avea?
Răspunsul său imediat a fost:
– O republică, doamnă. Numai să o puteți păstra!
Și totuși, cei mai mulți americani au fost convinși că forma de guvernământ pe care o avem e o democrație. Diferența dintre cele două e esențială.
Înainte de a discuta diversele sisteme politice, e util să înlăturăm o confuzie foarte răspândită, despre spectrul politic. Mulți au fost încredințați că scena politică așează la extrema stângă grupuri precum comuniștii, iar fasciștii și dictatorii la extrema dreaptă, lăsând centrul pentru moderați.
Dar o împărțire mult mai bună a spectrului politic ar arăta o extremă dreaptă, în care statului nu i se atribuie nicio putere, iar la extrema stângă, un regim în care statul are întreaga putere.
La extrema dreaptă – nu există guvern. La extrema stângă – e un guvern totalitar, sub eticheta de: comunism, fascism, nazism, socialism, autocrație. Cei care susțin că naziștii (* membri ai Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani, nota trad.) reprezintă extrema dreaptă, nu își definesc criteriul central și perpetuează o confuzie.
La mijlocul acestui spectru se află sistemele care acordă guvernului rolul să potrivit, acela de a proteja drepturile cetățenilor. Aici se plasează și Constituția Statelor Unite. Susținătorii unui asemenea regim ar trebui numiți ”moderați constituționaliști”.

Deci să analizăm principalele forme de guvernământ din istorie:
Monarhia (absolutistă, diferită de monarhia constituțională, nota trad.) sau Dictatura (în ambele conduce o singură persoană),
Oligarhia (conducerea aparține unui grup),
Democrația (conducerea aparține majorității),
Republica (guvernare în baza unor legi, în concordanță cu drepturile naturale, n.t.)
și Anarhia (în care nimeni nu are dreptul să își aroge rolul conducător).

După ce le vom discuta, vom vedea că pot fi limitate chiar la mai puține.

Autocrația (monarhie absolutistă sau regim de dictatură personală) nu există cu adevărat. Întotdeauna un grup propulsează unul din membrii săi ca paravan. Un rege are consiliul său de nobili, orice dictator are birocrații sau comisarii săi. Fizic, nu unul singur conduce, chiar dacă el e singurul vizibil. Deci putem elimina acest sistem, care e în realitate o oligarhie.

Oligarhia – conducerea de către un grup – e cea mai întâlnită formă de guvernământ din istorie. Cele mai multe națiuni ale lumii sunt și astăzi conduse de un grup restrâns de oameni puternici.

Anarhia se găsește la cealaltă extremă, însemnând ”fără lider”. Cei care au inventat-o au studiat istoria și au constatat (corect) că guvernele însele au comis cele mai multe crime din istorie. Deci au concluzionat că a avea o societate fără guvern ar fi o idee bună. Dar aceasta e o eroare. Pentru că, așa cum spuneau vechii greci: ”Fără lege nu există libertate”.

Părinții fondatori ai Americii au fost de acord că e nevoie de un guvern limitat. Într-o perioadă de anarhie, fiecare își apără singur viața, libertatea și proprietate, precum și siguranța familiei. Apar persoane sau grupuri înarmate și se impun restricții de mișcare pentru a încerca să apere proprietatea fiecăruia. Oamenii civilizați au angajat mereu pe cineva care să îi păzească: un șerif, un polițist sau un reprezentant al autorității statului. Când legea era apărată, oamenii deveneau mai liberi: puteau călători sau își puteau părăsi avutul pentru a lucra la câmp. Așadar, o doză limitată de guvern face pe oricine mai liber.

Există și unii care susțin anarhia nu pentru că nu le place ideea de guvern ci pentru că nu le place tipul actual de guvern. Ei folosesc anarhia ca pe o unealtă pentru schimbări revoluționare. Starea de anarhie e ca un vid, pe care cineva se grăbește să îl umple. Acest tip de anarhiști cu program apelează la atentate, revolte, furt sistematic și acte de violență. În mod tragic, oameni de bună credință apelează la cei pe care îi văd mai credibili și îi roagă să instituie o ordine care să pună capăt perioadei de stres și incertitudine. Și cine se poate oferi cel mai bine să calmeze situația, dacă nu cei care au generat-o?
Anarhiștii, care au creat problema, instituie atunci un guvern propriu, în care au puterea totală. O oligarhie. Este ceea ce s-a întâmplat în Rusia (după Revoluția din 1905 și în perioada imediat următoare instituirii Sovietelor în 1917), permițându-i lui Lenin să preia puterea totală și în Germania, unde cămășile brune ale lui Hitler au creat haosul ce i-a permis să ajungă la putere (prin vot).

(Nota trad.: În mod similar se petrec lucrurile în cazul mișcărilor de restaurație. De obicei armata e chemată să preia puterea după un protest lung și sângeros sau după un război civil, înlocuind o tiranie cu alta. Un caz recent e cel al revoluției din Egipt, când militarii au deturnat protestul popular printr-o manevră similară.
Și revoluția română din 1989 a fost deturnată către o formă similară de restaurație. Un grup din interiorul oligarhiei comuniste a realizat că mișcarea populară nu mai poate fi reprimată, prin urmare, a preluat controlul televiziunii și armatei după fuga lui Nicolae Ceaușescu. Înscenând diversiunea teroriștilor, grupul oligarhic a creat un episod de pseudo-anarhie. Ion Iliescu a enunțat explicit teoria vidului de putere, pentru a oferi o legitimitate pe care nu o avea. Încă o dată, anarhia a fost folosită ca scurtătură către reinstaurarea unei oligarhii.)

Anarhia nu e o formă stabilă de guvernare. E o tranziție scurtă de la ceva ce există, la ceva dorit de cei însetați de putere. Dat fiind că nu e o stare permanentă, o putem elimina de asemenea dintre sistemele posibile în mod realist.

Democrația vine de la două cuvinte grecești, care înseamnă popor și putere. Democrația înseamnă deci conducerea (puterea) poporului; guvernare după principiul majorității (de voturi). Ceea ce sună bine în teorie. Dar să presupunem că majoritatea decide să confiște casa cuiva din minoritate. Sau afacere, sau copiii. Bineînțeles, trebuie să existe o limită la care să se oprească puterea votului popular.
Legea democrației nu permite restricții pentru majoritate. Dacă mai mult de jumătate dintre oameni pot fi convinși să își dorească un lucru, nimic nu îi împiedică să își transforme dorința în realitate.

Republica vine din latină, de la două cuvinte care înseamnă ”lucru public”. Înseamnă lucrul de utilitate publică, adică legea. O republică adevărată limitează puterile statului pentru a lăsa libertățile fundamentale indivizilor.

Părinții fondatori au pornit de la zero. Puteau institui o oligarhie. George Washington a fost chiar propus rege. Dar ei știau istoria, așa că au ales un sistem în care legea guvernează, nu regula majorității.

Să vedem cum ar arăta diferența în Vestul Sălbatic:
Într-o democrație, o gloată care încearcă să linșeze pe cineva pornește în căutarea victimei, o prind și votează. Victima are un singur vot, deci nu poate împiedica execuția.
Într-o republică, membrii gloatei votează covârșitor în favoarea linșajului, dar șeriful (ca autoritate a statului) decide că acest lucru nu se poate întâmpla. Inculpatul va avea dreptul la un proces corect, cu audieri și prezentări de probe, în care juriul, ales din membrii comunității, îi va decide soarta. Nici măcar juriul însuși nu funcționează după regula majorității: Are nevoie de unanimitate, sau un singur vot pentru îl va elibera pe inculpat. Drepturile pistolarului nostru nu sunt hotărâte de majoritate, ci de lege.

Mulți americani ar fi surpinși să constate că termenul democrație nu apare nici în Declarația de independență nici în Constitția Americii. Nici măcar în vreuna din constituțiile celor 50 de state componente.

Părinții fondatori ai Americii s-au străduit cât au putut pentru a feri țara de un sistem pur democratic.

James Madison, considerat părintele Constituției, scria:

”Democrațiile au fost mereu spectacole de turbulență și dispute, au fost mereu incompatibile cu dreptul la proprietate, cu securitatea personală și au fost de scurtă durată, sfârșind în mod violent.”

Alexander Hamilton a fost de aceeași părere:

”Suntem un guvern republican. Libertatea reală nu se găsește nici în despotism, nici în extremele democrației. ”

Samuel Addams, semnatar al Declarației de independență:

”Democrație nu durează mult. În scurtă vreme se epuizează, se risipește și se sinucide.”

Fondatorii știau de ce trebuie să se ferească de acest cuvânt, pentru că știau că cetățile grecești cunoscuseră câteva dintre cele mai deplasate excese de putere. În fiecare caz, eșuau în puterea gloatei, apoi în anarhie și în final în tiranie din partea unui grup oligarhic.

În Grecia antică a exista un înțelept pe nume Solon, care a cerut instituirea unui corp fix de legi, intangibile în fața poftelor mulțimii. Dar, în vreme ce grecii nu i-au urmat sfatul, romanii au făcut-o. Pe baza legilor lui Solon, au creat cele 12 table ale Legii Romane, baza unei republici cu guvern limitat și libertăți pentru cetățeni. Știindu-se liberi, oamenii au putut să producă și să aibă siguranța că vor putea păstra fructele muncii lor. Roma a devenit bogată și invidiată.
Îmbătați de abundență, totuși, romanii au uitat importanța libertății. Când puterea guvernului crește, libertatea poporului scade. Când cetățenii și-au scăzut vigilența, politicieni însetați de putere au căutat să își extindă puterile acordate de Constituție. Unii au realizat că pot alege politicieni, care să folosească puterea politică pentru a lua proprietatea unora și a o redistribui altora. Au fost introduse subvențiile pentru agricultură, urmate de sistemele de asistență socială și de construcție de locuințe. Inevitabile, taxele au crescut și s-au impus metode de control asupra sectorului privat. Nu a durat mult până când bunurile produse nu au mai ajuns pentru toți și tot mai mulți au ajuns la mila statului. Productivitatea a scăzut, au apărut penuriile de produse și gloatele au acaparat strada cerând ”Pâine și circ”. Mulți au fost convinși să își dea la schimb libertatea de dragul securității. În cele din urmă întreg sistemul s-a prăbușit. Au trecut de la o republică, la democrație, la tirania oligarhică într-o succesiune de cezari.
Astfel, nici democrația nu se dovedește o formă stabilă de guvernare. E o tranziție de la un guvern limitat, la conducerea neîngrădită a unei oligarhii.
Învățând din istorie, nu avem decât două opțiuni reale: republica sau oligarhia (tirania unei elite).

Partidul Libertarian American, unul dintre cele mai mari partide politice alternative din Statele Unite (peste 200.000 de membri) s-a pronuntat in mod oficial pentru intreruperea ajutoarelor financiare pe care SUA le acorda anual Israelului. Din 1973 si pana astazi, 270 miliarde de dolari au fost virati statului cu doar sapte milioane de locuitori. Daca impartim ajutorul anual de 4 miliarde, la populatia tarii, rezulta o subventie de peste 500 de dolari pentru fiecare cetatean israelian. De asemenea, sume considerabile au fost virate in acelasi interval catre state vecine care au acceptat acorduri de pace si si-au temperat pozitia fata de statul evreu: Egipt (peste 100 de miliarde) si Iordania (22 md).
Pozitia Partidului Libertarian nu trebuie confundata cu antisemitismul, desi a starnit controverse numeroase de-a lungul timpului. Libertarienii, care se pronunta pentru libera circulatie a persoanelor si abolirea politicilor anti-imigrationiste, se declara in general impotriva interventiei americane in alte parti ale globului. Ei au contestat razboiul din Irak, iar unii lideri ai partidului cer chiar retragerea tuturor fortelor armate pe care SUA le au detasate peste tot in lume.
subiecte controversate
Libertarienii contesta dreptul administratiei de a se amesteca in viata privata, limitarea drepturilor civile in numele luptei impotriva terorismului (legea “Patriot Act”) si implementarea documentelor biometrice (Real ID Act).
Si mai curajoasa este pozitia libertarienilor in problema consumului de droguri. Ei au fost primii care au legalizat consumul de marijuana in unele state (inainte ca Olanda sa adopte o lege similara). Exista si libertarieni care cer dezincriminarea consumului si posesiei de droguri, amintind esecul politicii de prohibitie a alcoolului in anii 30 si costurile uriase pentru contribuabili ale combaterii acestui flagel, inclusiv prin arestarea si incarcerarea a zeci de mii de persoane. Catalogand aceste delicte drept “infractiuni care nu produc victime”, ei se pronunta pentru reglementari la fel de laxe si in privinta prostitutiei, jocurile de noroc sau conducerii fara centura de siguranta.
In dezbaterea privind intreruperile de sarcina, libertarienii sunt mai aproape de polul “pro choice”, asadar contesta dreptul statului de a legifera un domeniu pe care il considera al vietii private.
Cum era de asteptat in cazul unei miscari care cultiva individualismul, exista multe aspecte in privinta carora exista o varietate de opinii in sanul partidului, si care ii imparte pe membri in libertarieni de stanga si de dreapta.
Multi libertarieni sustin dreptul de a purta o arma, dar nu toti sunt de acord cu pedeapsa cu moartea. Sunt insa toti de acord in privinta opozitiei fata de statul asistential, birocratie si cenzura.

Desi suprematia celor doua partide politice majore din Statele Unite nu poate fi contestata, in SUA exista zeci si zeci de partide care participa la procesul electoral si chiar guverneaza la nivel local si central. La alegerile din 2008, din partea Partidului Libertarian a candidat pentru Casa Alba congresmanul Bob Barr. Acesta s-a clasat pe locul 4, dupa Obama, McCain si independentul Ralph Nader, adunand peste 500.000 de voturi, un procent totusi infim la nivel federal.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica