rss
rss
rss

Pe vremuri, tinerii care vroiau să schimbe lumea și nu știau cum, erau socialiști. Astăzi, același tip de om e împins de radicalismul vârstei spre libertarianism. Un fel de marxism răsturnat, la fel de materialist, radical și avid de puritatea unei lumi utopice. Și Marx și libertarienii visează la același proiect global, anarhic, al unei societăți fără granițe, organizată rațional, în care vechile credințe vor dispărea ca simple superstiții, iar statul va fi abolit pe veci.

E drept că Marx avea și un plan intermediar, pe care s-a concentrat Lenin cu pasiune, anume instaurarea dictaturii proletariatului. Etapa de tranziție, în timpul căreia statul trebuia să se întărească până la controlul total al proprietății și societății, nu avea decât rolul de a zdrobi mai eficient nedreptățile și rezistența lumii vechi, spre a face loc societății fără clase, fără diviziune a muncii, în care munca devenea o plăcere, nu o corvoadă. Până atunci, muncitorii trebuiau să strângă din dinți pentru îndeplinirea planurilor cincinale și să renunțe la deliciile decadenței capitaliste. Această scurtă etapă de efort colectiv a fost întreruptă brusc, după doar 45, respectiv 70 de ani de tranziție, de contra-revoluțiile de stradă sau de palat, izbucnite în țările respective, din nerăbdarea elementelor reacționare. Atâta amar de efort s-a dus pe apa sâmbetei, fără a mai putea vedea mijind zorii bunăstării comuniste.

Și comuniștii din est sunt mai resemnați, oarecum lămuriți de efectele experimentului. Dar comuniștii din vest nu dau semne de descurajare, dimpotrivă, îi acuză de proastă aplicare pe frații lor estici, ba mai acuză (cam rasist) și fibra proastă a națiilor răsăritene. Pentru Chomsky și alți „visători” pe pielea altora, stalinismul n-a fost comunism, a fost „capitalism de stat”. N-a reușit, pentru că au lipsit unele ingrediente, toate țările în care n-a mers nu demonstrează nimic. Costul uman e neglijabil, etc.

Simt că vine vremea când și libertarienii vor zice la fel despre capitalism. Că ideea era bună, dar aplicarea a lăsat de dorit. N-a fost capitalism, a fost cronnism. Corupere a sistemului de către cei puși să îl aplice. Ceea ce e adevărat. Doar că e fix aceeași logică luată în brațe de negaționiștii efectelor comunismului. Sigur că în clipa de față nu mai avem piață liberă, ci sisteme distorsionate de tipărirea banilor fără acoperire, de producția falsei bogății și distribuția ei în mod preferențial, discreționar. Jocul e trucat de corupție și fără șanse pentru clasa de mijloc, pentru cei care muncesc și economisesc, pentru cei care se aventurează să întreprindă ceva. Capitalismul de tip cazinou, speculativ cu protecție de la aranjorii sistemului, cel care trebuia să furnizeze doar capital pentru dezvoltarea producției, a devenit covârșitor. Pariurile despre ce se va cumpăra și se va vinde depășesc cu mult în magnitudine ce se produce în mod efectiv. Și aici intervine marea problemă sistemică a capitalismului.

E la fel cu un lacăt foarte bun, care ne-a ținut la adăpost avuția multă vreme, dar căruia cineva i-a aflat combinația. Producătorul lacătului nu e moral vinovat ca hoțul, dar concluzia cumpărătorului, care are nevoie de o încuietoare, e că produsul are o hibă majoră și nu mai poate servi scopul pentru care a fost produs și achiziționat. A nega starea de fapt și necesitatea de a găsi o reparație, spunând doar „lacătul e foarte bun, goniți hoții din preajma lui și ușa va rămâne ferecată” – este exact situația în care se găsesc actualmente libertarienii.

Cazul României e grăitor. De aproape 30 de ani ea se află în tranziție, de la comunism la capitalism. Nici comunismul nu fusese pur, nici capitalismul în care am ajuns nu dă semne de puritate, dar direcția liberalizării nu poate fi negată. Ambele tranziții (și înainte și înapoi) au fost făcute de indivizi nocivi, din pepiniera de activiști ariviști, drumul a fost sinuos, cu episoade de stagnare și avânt. Dar aproape 30 de ani sunt mai mult decât a „domnit” Nicolae Ceaușescu, e drept, încă mai puțin decât cei 45 de ani de comunism. După cum e la fel de drept că e mai ușor să spargi o vază decât să pui cioburile la loc și nu prea știm dacă din comunism se poate vindeca total vreo societate.

Aflu azi de jelania unui faimos apostol al libertarianismului de pe Dâmbovița, că îi pleacă prietenii, că se depopulează țara sub povara „capitalismului de extracție”, că a sărăcit românul. O grijă inedită pentru unii care pun bilanțul contabil peste orice fleacuri sufletești. Nu mai spun că respectivul e și consilier luminător al unui și mai faimos politician. Unul dintre mulții, care au condus țara prin tunelul tranziției spre luminița promisă. Or fi fost ei foști comuniști, cei care au gestionat catastrofal tranziția, dar nici nu se pot nega privatizările, liberalizările de prețuri, deschiderile piețelor pentru achiziții, investiții, concesionările exploatărilor petroliere, miniere, ale apelor minerale, forestiere, agricole, retragerea graduală a statului din aproape toate domeniile economiei, rărirea ochiurilor plasei de protecție socială.

Nota bene: libertarienii de care zic sunt, cum scrie la carte, anti-naționaliști. Cred în cetățeanul planetei pământ. Atunci de ce dramatizează atât de tare plecarea unuia spre alte meleaguri, din moment ce au tot susținut de trei decenii că identitățile sunt inventate, că te muți acolo unde sunt oportunitățile și fiscalitatea mai atractivă, după cum aduci investitori și angajați de oriunde, ca să îți îndeplinești planul de profitabilitate!? Dacă le spui că ar trebui o protecție a elementului național, că ar trebui să ne păzim de așa zișii refugiați, zic că ești un retrograd, care se crede buricul pământului, că nașterea e o întâmplare a hazardului. Dar când viața îi împinge în altă parte, li se pare o nedreptate cosmică și un semnal de alarmă.

De ce s-ar lamenta că e depopulată țara și că oameni buni sunt împinși pe drumul bejeniei, unii care au râs de îngrijorarea vânzării pământului României, spunând că e o prostie, că vrei să dezavantajezi proprietarul, care obține un preț mai bun și că oricum cumpărătorul nu pleacă cu terenul în spate? E o surpriză să vezi îngrijorat de scăderea puterii de cumpărare, care face să falimenteze micile afaceri, pe unii care n-au văzut nicio problemă în acaparare rețelelor de utilități de către state străine, nici în competiția neloială făcută de marile lanțuri de comerț, evazioniste prin firme off-shore. De fiecare dată au spus că astea sunt benefice, că avem nevoie de tehnologia și capitalul străin, că nu există domenii strategice de apărat.

Observați și că au inventat formula „capitalism de extracție”. Exact ce spuneam mai sus – e din aceeași clasă cu „capitalismul de stat” al lui Stalin. De extracție, într-adevăr, dar în beneficiul cui? În beneficiul politrucilor locali, cu vile, care ne tot sunt vânturate spre incitare? Da, și al lor, fără discuție, că politicienii au averi exagerate, făcute din participarea la jaf. Nu-i scuză nimeni. Dar jaful s-a făcut în beneficiul capitalului străin internațional și cu supervizarea puterilor coloniale din statele admirate. Marii tartori ai politicii românești și-au umplut conturile, au dat ocol globului în excursii de lux și se lăfăie în vile cu domenii de vânătoare. Dar chiar și aceste averi sunt doar vârful icebergului. Politicienii români nu au luat acasă sau pe persoană fizică zăcămintele de gaze naturale din Marea Neagră, pădurile tăiate de austrieci, hidrocentralele vămuite de băieții deștepți, n-au luat acasă sistemul bancar sau comerțul cu amănuntul. E normal să fii furios pe ei, dar nu uita pentru cine au prestat și cine i-a ținut în poziții de putere prin sistemul de control al binomului.

Așadar, omul nou cosmopolit ia drumul bejeniei. Și merge dacă nu în Paradisul capitalist, măcar într-o țară mult mai capitalistă și mai cosmopolită. Că presupun că nu pleacă în Rusia, Coreea de Nord sau Moldova. Și să vezi atunci surpriză. Că de unde s-a plâns că aici nu îl lasă statul să acumuleze capital, acolo va putea acumula o brumă, dar bruma aia va fi la fel de irelevantă pentru a obține un trai independent. De cumpărat o casă într-o mare capitală a lumii nici nu poate fi vorba, date fiind prețurile umflate dincolo de delir de speculatorii imobiliari – alt deliciu al pieței. Dar nu-i nimic, te restrângi, trăiești la comun cu alți internaționaliști, cu Ahmed, Kwame și Pedro sau alți occidentali abia convertiți ca tine la visul american, englezesc, francez, german.

Taxele sunt definite ca o modalitate politică de a obține bogăție, față de producție și schimb.
Prada de război, sau versiunea ei ușor mai pașnică – tributul – poate fi considerată un precursor al taxării, între două triburi
Spartanii rămâneau într-o cetate cucerită, pentru a-și încasa tributul și a trăi fără alte obligații sau nevoia de a munci. Cei cuceriți deveneau iloți, o clasă fără drepturi, între sclav și om liber, care avea ca obligație plata aristocrației spartane. În aceste tipuri de aristocrații rezultate din cucerire, de multe ori localnicii uitau chiar și că originea clasei aristocratice era jaful și forța fizică, pentru a lua situația drept un dat natural, o stare firească, tradițională.

Popoarele prea primitive sunt imposibil de taxat, întrucât, necunoscând diviziunea muncii, produc doar cât să supraviețuiască, uneori nici atât, în anotimpuri neprielnice. Așadar, succesiunea normală e că întâi există societăți productive, care încep să creeze o civilizație, și abia apoi apare un stat și o organizare, care își arogă meritul de a fi civilizat comunitatea respectivă.

Paradoxul imperialismului: societățile cu sisteme de taxe moderate produc mai multă bogăție în rândul cetățenilor, mai multă libertate, dar și un surplus și o superioritate economico-militară, care le permit să devină hegemonice, să cucerească vecinii mai puțin înzestrați și care își folosesc resursele mai puțin laborios. Uneori, sistemul fiscal mai permisiv al cuceritorului și gradul superior de civilizație fac ca populațiile cucerite să opună o rezistență scăzută, sau chiar să aclame cucerirea, din momentul în care armatele puterii locale pierd bătălia cu imperiul în ascensiune. În sens invers, când imperiul e în declin, mult prea extins geografic, începe să devină greoi, are nevoie de o armată costisitoare de profesioniști doar pentru a-și menține teritoriile cucerite, iar pătura birocratică a privilegiaților devine tot mai mare și mai greu de întreținut, taxele cresc la niveluri atât de mari, încât triburile barbare ajung să fie primite ca o ușurare de sub povara imperiului.

Dintre toți vorbitorii invitați de Institutul Mises, pentru a expune idei ale școlii austriece de economie, rusul Yuri Maltsev e preferatul meu. Ce să mai, Yuri e un rock star, o minte limpede și cu umor, capabil să facă mereu trimiteri la istoria sovietică, prin analogie cu alunecarea spre socialism a economiei și politicii americane. Din păcate pentru noi toți, în special americanii întâmpină cu uimire povestioarele despre viața reală din comunism. Chiar cu neîncredere, deși e de obicei un auditoriu educat. Această acoperire a trecutului socialist se va întoarce cu siguranță asupra Vestului, care va descoperi uimit că trăiește din ce în ce mai multe lucruri aparent inexplicabile.

Școala Austriacă de economie, denumită așa doar pentru că fondatorii ei erau evrei din Imperiul Austro-Ungar, e un curent ce promovează idei ale liberalismului clasic, individualismul și voluntarismul în economie. Această școală se opune socialismului și altor forme de economie planificată sau dirijism de stat, criticând sistematic practicile stângiste, care limitează alegerea liberă și afectează proprietatea privată.

Printre criticii timpurii ai comunismului sunt amintiți Carl Menger și Eugen von Bawerk, critici ai lui Karl Marx de la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, urmați de Ludwig von Mises, Friedrich Hayek și, la sfârșitul secolului XX, Murray Rothbard.

E plină țara de consultanți politici și de circa 4.000 de candidați la alegerile parlamentare. Dacă se vede că nu se omoară cu cititul, măcar discursuri ale altora să asculte, poate prin imitație se prinde ceva de ei. Așa că voi adăuga acestui discurs de adio, rostit săptămâna trecută de unul din ultimii înțelepți ai scenei politice, congressmanul Ron Paul, și unul din primele discursuri politice ale lui Ronald Reagan, de dinainte de intrarea în cursa prezidențială. Mi se pare o simetrie frumoasă, chiar dacă unul a pornit din lumea artistică, venind cu talentul său și cu ideile altora, pentru a avea una din cele mai împlinite cariere, în timp ce altul tocmai a eșuat în cursa pentru președinția Statelor Unite, dar a reușit să fie cel mai important popularizator al concepției clasic-liberale în politică și economie. Deși pare în acest moment o ratare, din rândul celor care acum au descoperit ideile libertariene, foarte bine prezentate de Ron Paul, va apărea probabil viitorul mare politician al Americii sau Europei. Presupunând că societatea îl va îngădui.

În discursul său de retragere, Ron Paul vorbește despre cursul pe care nu doar politica, dar și societatea americană, l-au luat în secolul XX, având ca urmare o dependență crescută de stat și o îndatorare, care limitează treptat opțiunile. Sub falsa împărțire între stânga și dreapta, republicanii și democrații au devenit partide ale Statului: primul direcționând bugetul spre război, ceilalți spre asistență socială, într-un tandem perfect. Iar ambele tabere susțin tacit amnistiile fiscale și pachetele de salvare pentru corporațiile, care le finanțează campaniile electorale.

Dar problema nu se mărginește la conducătorii politici. „Apetitul pentru libertate” al societății e acum mai scăzut decât era pe vremea Revoluției Americane, de la sfârșitul secolului XVIII. Pare un paradox, pentru că standardele de viață și libertățile au continuat să crească în termeni reali. A durat, într-adevăr mult până când multe resurse acumulate să fie consumate, și încă mai durează, până când dolarul să fie distrus cu totul. „Încrederea durează uneori mai mult decât ar merita, mare parte din bunăstarea noastră de azi depinde de traiul pe datorie.”

În era redistribuirii, dirijate de stat, s-a ajuns ca banii circulați de politică, să depășească net bugetele pentru educație și cercetare. Un nou tip de materialism s-a substituit principiilor. „Dacă doar materialismul ne preocupă, problemele sunt garantate.” Acum nu mai producem suficient nici măcar pentru a returna datoria. „Avem nevoie de o redeșteptare de ordin intelectual” (și spiritual, aș adăuga eu, mai puțin grijuliu cu noile sensibilități corect-politice ale electoratului.)

Există un sistem sănătos și fără compromis, care oferă răspunsurile, l-am putut și vedea în acțiune la începutul istoriei noastre (americane). Acel sistem funcționa, dar am permis liderilor politici să se concentreze pe abundența materială, pe care libertatea o generază, în timp ce ignorau libertatea însăși. Acum nu mai avem nici una nici alta. Dar ușa s-a deschis, de nevoie, pentru un răspuns. Răspunsul vine din Constituție, din libertăți individuale și împiedicând statul să își folosească forța pentru a împărți privilegii și beneficii, pentru a alege cine câștigă și cine pierde.

Când nu vom mai avea resurse pentru a susține imperiul global american, ne vom confrunta cu multe resentimente, în multe regiuni ale lumii.

Multe întrebări se nasc din acest sistem corupt, al dirijismului de stat. (Unele par banale, chiar bizare, dar ascund realități grave ale sistemului.)

  • De ce e interzis în SUA consumul de lapte crud (nepasteurizat și neprocesat)?
  • De ce le e interzis cetățenilor să achite tranzacții între ei în aur și argint?
  • De ce politicienii consideră că nu e necesar să fie auditate rezervele de aur, pe care le dețin cu adevărat trezoreria americană (FED)?
  • De ce nu pot decide americanii ce tipuri de becuri să își cumpere pentru casă?
  • De ce atâtea abuzuri asupra celor care călătoresc pe calea aeriană, sub pretextul prevenirii terorismului?
  • De ce există atât de multe pedepse pe viață pentru infracțiuni, cărora nu li se pot identifica în mod cert victimele, cum e cazul celor legate de droguri?
  • De ce e sinucidere politică pentru oricine să critice AIPAC (atotputernica organizație a lobbyului evreiesc în America)?
  • De ce nu încetăm războiul împotriva drogurilor, când autoritățile nu sunt în stare să le oprescă să pătrundă nici măcar în închisori?
  • Ar ajuta dacă întreaga societate ar fi transformată într-o pușcărie?
  • De ce schimbarea de guvernare nu schimbă prea multe din politica generală? Oare pentru că ambele partide au vederi similare?
  • De ce nu înțeleg oamenii că războiul distruge întotdeauna bunuri și libertăți? (nu le generează, potrivit teoriei keynesianist-socialiste)
  • De ce preocupă atât de puțin extinderea privilegiului acordat președintelui american, de a face liste cu persoane, pe care le dorește eliminate (ucise), oriunde pe glob, inclusiv dintre cetățenii americani, sub
    pretextul luptei împotriva terorismului?
  • De ce patriotismul a ajuns să fie confundat cu loialitatea oarbă pentru politicile autorităților naționale, nu loialitate față de libertățile și binele oamenilor din jur?
  • De ce sunt atât de puțini cei care vor să îi influențeze la nivel intelectual, prin argumente, pe cei din jur, pentru a obține anumite schimbări, și atât de mulți cei care aleargă după puterea, prin care să producă prin forță acele schimbări?
  • De ce folosirea religiei, pentru a justifica războaie și alte acte violente, sau redistribuirea forțată a proprietății, nu ridică semne de întrebare?
  • De ce democrația e prețuită atât de mult, când ea e un dușman al minorității, pe care o lasă la discreția dictatelor majorității?

Dacă pe vremea scrierii Constituției americane existau doar patru infracțiuni considerate delicte federale, astăzi ele sunt de ordinul miilor, iar sub pavăza corectitudinii politice, libertatea de exprimare nu mai e în siguranță nici măcar pe internet, unde autoritățile pot decide să acționeze chiar și fără mandat.

Criza financiară e, în realitate, o criză morală, care îi îndeamnă pe cetățeni să aleagă treptat tirania. Aceeași moralitate îndoielnică face să treacă drept acceptabile actele de violență ale statului, inclusiv crimele din războaiele „de eliberare”. Și aceeași cultură a violenței va justifica acte similare din partea indivizilor, când baierele statului se vor rupe sub presiunea crizei. Dacă privilegiile se pot acorda discreționar, după capriciile majorității, inclusiv cu violență, nu va mai dura mult și indivizii vor recurge la aceleași metode, pentru a pune mâna pe ce vor considera că li se cuvine de drept. E felul în care se prăbușesc și dezintegrează societățile care pierd liantul moral.

Un sistem moral de guvernământ nu poate exista fără oameni morali. „Doar oamenii virtuoși sunt capabili de libertate”, spunea Benjamin Franklin. O societate care huiduie sau ridiculizează pe cineva care invocă regula de aur biblică (ce ție nu-ți place, altuia nu-i face), nu poate fi o societate morală (lucrul i s-a întâmplat chiar lui Ron Paul în dezbaterile prezidențiale cu public, când a vorbit despre dublul standard al politicii externe americane în Orientul Mijlociu.

E, de aceea, mai important să lucrăm la schimbarea de sine, mai mult decât la schimbarea puterii politice. Schimbarea politică va veni de la sine, cu timpul.
*

Așa iese din scenă un mare om politic al zilelor noastre, ignorat de o populație amețită de flash-urile și breaking-news-urile presei, de întorsăturile de frază ale analiștilor de banalități. Iată cum intra în arena politică, în 1964, actorul Ronald Reagan, pe atunci simplu susținător al unui candidat, pe care istoria nu-l mai reține la fel de clar. Problemele era izbitor de asemănătoare cu cele de azi, poate încă nu așa de presante: bugete dezechilibrate de datorii, taxe împovărătoare și înșelăciunea rezolvării tuturor nemulțumirilor prin programe sociale ale statului. Admirabilă elocință și capacitate de sinteză, o limpezime a cugetului, care îți dă optimism și când îți anunță vești sumbre. Așa ar trebui să sune un politician.

„Istoria va rețină că aceia, care aveau cel mai mult de pierdut, au făcut cel mai puțin pentru a preveni să se întâmple (dezastrul). [..] Dacă pierdem libertatea aici, noi nu avem unde fugi (spre deosebire de cubanezii, plecați din Cuba lui Castro).”

Împreună, frații Koch au o avere de 44 md $, depășită în America doar de Bill Gates și Warren Buffett. De asemenea, patronii corporației de produse petro-chimice cu același nume sunt și principalii finanțatori ai ideilor de dreapta. Sunt cei mai importanți donatori privați ai Partidului Republican, susținători ai candidaților Tea Party și finanțatori generoși a zeci de organizații neguvernamentale. În lobby-ul împotriva activiștilor de mediu sunt depășiți doar de Exxon și Chevron, lucru de înțeles pentru o corporație care are printre obiectele de activitate mineritul, extracția și prelucrarea petrolului și gazului, producția de îngrășăminte și exploatarea forestieră.
David Koch și Charles Koch sunt cunoscuți ca susținători ai ideilor statului minimal, pentru popularizarea cărora au donat doar în ultimii zece ani peste 250 de milioane de dolari, fapt ce le-a atras antipatia președintelui Obama, care îi atacă în clipuri de campanie și în comunicate, în care îi acuză inclusiv de scumpirea benzinei. Pentru înlocuirea lui Obama cu un republican – cel mai probabil Mitt Romney – frații Koch se arată dispuși să mai cheltuiască o sută de milioane de dolari. Iar același lucru promite să facă un alt conațional al lor, Sheldon Adelson, care îl preferă, pentru moment, pe Newt Gingrich. Ei se vor afla de cealaltă parte a baricadei, față de George Soros, și vor trece probabil neobservați pe lângă donațiile marilor corporații financiare și petroliere, care preferă de obicei să doneze la ambele capete.
Tocmai miza campaniei electorale prezidențiale de anul acesta e cel mai probabil la originea procesului pe care frații Koch l-au intentat institutului Cato, asupra căruia doresc să obțină controlul total. Institutul Cato și Institutul Ludwig von Mises sunt cele mai importante surse de informare pentru cei interesați de ideile liberalismului clasic, rebranduit în America drept libertarianism. Rivalitatea amicală dintre cele două e legată nu doar de ușoare divergențe de opinie, dar și de un episod similar, în care frații Koch au dorit să se asigure că interesele le vor fi promovate „întocmai și la timp”. Institutul Cato a fost înființat de Charles Koch și Edward Crane, dar l-a avut drept catalizator pe neobositul Murray N. Rothbard. Printre președinții colegiului director al institutului s-a numărat cândva și miliardarul Rupert Murdoch. În anul 1980 unul dintre frați, David Koch, a candidat pentru postul de vicepreședinte al Statelor Unite, din partea Partidului Libertarian, obținând 1,1%, ceea ce e și cel mai bun scor din istoria de trei decenii a grupării, și o reușită, în condițiile sistemului de vot american. A fost momentul când a devenit evident că industriașii ar prefera ca banii dați pe seminarii și lucrări de popularizare să li se întoarcă în influență politică. Pentru a-și asigura un electorat mai larg, frații Koch au început să favorizeze opinii ceva mai moderate, lucru care nu era pe placul rebelului Rothbard, care se auto-definea drept anarho-capitalist.
Lew Rockwell a înființat în 1981 un institut concurent, Ludwig von Mises, unde entuziastul Rothbard s-a mutat cu arme și bagaje. Tot aici a venit și Ron Paul, actual candidat la președinția SUA, care se aflase pentru scurtă vreme pe ștatul de plată al fraților Koch. Momentul a coincis cu o ruptură în rândul economiștilor de dreapta din America. Pe de o parte se aflau moderații, reprezentați de școala de la Chicago, condusă de Milton Friedman, iar pe de altă parte, școala austriacă, fidelă moștenirii intelectuale a lui Mises și Friedrich Hayek. Prima accepta un rol pozitiv al existenței unei bănci centrale și deși rămânea susținătoare înfocată a economiei de piață și a proprietății private, descoperea virtuți în măsurile de tip monetarist. Parte din aceste idei au fost aplicate de Ronald Reagan sau Margaret Thatcher și se regăsesc uneori și în rețetele de restructurare și stabilizare ale FMI. Curentul încearcă să acomodeze ideile intervenționiste ale lui John Maynard Keynes cu liberalismul clasic de tip laisez-faire. Institutul Cato, care poartă numele filosofului stoic Cato cel Tănăr, acordă anual premii cu numele lui Milton Friedman.
Mult mai tranșanți, intelectualii grupați în jurul institutului Ludwig von Mises sunt inamici înverșunați ai keynesianismului, doresc întoarcerea la un sistem monetar cu acoperire în aur, desființarea Rezervei Federale (banca națională), pe care o acuză că e principala generatoare de inflație și creatoare a bulelor speculative. În tradiția lui Rothbard, ei cultivă revizionismul istoric și se declară împotriva războaielor, indiferent de justificări, subliniind motivațiile economice din spatele celor două conflagrații mondiale și a altora mai recente, precum și consecințele nefaste inclusiv pentru libertățile cetățenilor din statele care câștigă războaiele. Povestea rivalității dintre cele două grupuri de reflecție libertariene și a despărțirii lor e relatată pe larg aici.
Miza procesului intentat de frații Koch institutului Cato e recuperarea controlului asupra consiliului director al acestuia, care funcționează asemeni unei societăți pe acțiuni. Trebuie înțeles că lumea academică reprezintă o afacere deloc de neglijat în Occident. Sumele de care dispun grupurile de reflecție sunt de-a dreptul exorbitante și ar merita cercetat în ce măsură asemenea bugete supradimensionate nu conduc la distorsionarea ideilor prezentate publicului și cercetătorilor de la toate nivelurile. Probabil că ar adăuga încă un capitol savuros la seria „trădarea intelectualilor”. De pildă, RAND are venituri din consultanță de 247 mil $ pe an, sfătuind din când în când și guvernul federal în probleme militare. Giganții lumii academice sunt tocmai organizațiile care cântă cel mai mult în strună statului, cu bugetul său ca un sac fără fund: Institutul Național pentru Sănătate toacă peste 30 de miliarde pe an, EPA – Agenția de Mediu, va avea anul viitor un buget redus la „doar” 8 miliarde, Fundația Națională pentru Știință adună peste 7 miliarde pe an, iar lista poate continua mult și bine. În atari condiții, chestiunea onestității intelectuale devine una spinoasă când concurezi pe asemenea sume pentru granturi și subvenții, nu mai pare fantezist ca multe idei să dispară din câmpul preocupărilor, iar altele să devină supradimensionate. Pusă într-un asemenea context, chiar contribuția unor miliardari în sprijinul unor idei se relativizează, pentru că la urma urmei antreprenorii susțin din veniturile pe care le generează nu doar activități care să le apere interesele, dar indirect și pe cele plătite de stat, care pot veni împotriva lor cu o forță de altă magnitudine. Bugetul anual de care dispune Institutul Cato e de 29 de milioane, cheltuiți pe conferințe și editare de cărți și materiale multimedia. Numărul important de intelectuali afiliați unui asemenea think tank poate fi și el o miză importantă pentru influențarea publicului conservator. Deși promovează lăudabil idei libertariene și își fac un titlu de glorie din sistemul de management democratic și descentralizat din Koch Industries, frații Koch nu ar fi la prima tentativă de impunere autoritară a voinței asupra celor pe care îi plătesc. Într-un acord de finanțare cu unele universități sponsorizate, aceștia au solicitat chiar prin contract dreptul de a decide cine e angajat și cine nu în corpul profesoral.
Joi 6 martie, supranumită și Super-Tuesday, vor avea loc alegeri preliminarii în 10 state, răspândite pe toată harta, care poate fi un barometru esențial pentru candidatul republican care îl va înfrunta pe Obama, dar și un moment în care e posibil ca unii candidați să părăsească întrecerea.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica