rss
rss
rss

Ce ipocriți! Acum o săptămână aproape îl linșaseră pe un fost deținut politic, pentru o vorbă spusă la o înmormântare a unor colegi de celulă. Cică trebuie stârpită fără milă orice apreciere a extremismului, să demascăm legionarii.
Acum s-au întors cu 180 de grade și fac apologia libertății totale de expresie. Strigă jos corectitudinea politică, jos marxismul occidental! Cică nu ne apărăm valorile dacă libertatea de exprimare nu e totală.

Cică musulmanii să se obișnuiască cu insultele, să știe de glumă, că nu mai suntem în Evul Mediu. Văd și un articol în care ni se explică utilitatea socială a blasfemiei, care ar dezvolta spiritul critic. „Jos dogmele!” Pe aceeași linie putem fi chemați să ne insultăm, dacă tot progresăm testându-ne limitele.

În realitate, orice om are ceva sfânt, credincios sau nu. Pentru unii e religia, pentru alții e trecutul, părinții, steagul, holocaustul, gulagul, rațiunea, libertatea, copiii, egalitatea de gen, cine mai știe ce. Nici Occidentul, nici cei care și-au schimbat poza de profil cu Charlie nu au renunțat la toate acestea. Dacă nu credeți, luați-le pe rând și vedeți că atacul la una din ele tot li se pare intolerabil, pentru ceva tot sunt gata să sară cu semnătura pe petiție.

„Un fanatic vrea să purifice lumea de idolatrie”, scrie Dominique Colas, amintind că termenul a fost folosit pentru prima dată de Luther și Calvin, pentru a-i desemna pe sectanții, care ardeau simboluri religioase. Eticheta li se potrivește perfect caricaturiștilor francezi, care erau fanatici ai ateismului, în felul lor, tot niște oameni stăpâniți de un zel religios prin dimensiunea și extremismul obsesiei.

Murind, ei au devenit pentru alții martiri ai unui alt cult, a cărui utopie finală e o societate complet sterilizată de mituri, în care totul a fost demolat, pentru a păstra undeva ascuns singurul simbol căruia ei înșiși îi recunosc sacralitatea. Pentru a putea câștiga un atu moral, acești nihiliști pragmatici reclamă acum că apără civilizația „noastră”, în fața barbarilor înapoiați și dogmatici. Fără să precizeze ce ar mai rămâne de apărat din civilizația vestică, dacă ea însăși nu ar mai păstra nimic sfânt.

Nu cumva tocmai ipocrizia cu care e aplicat dublul standard pentru diverse victime și conflicte, face Occidentul detestabil celorlalți? Sau faptul că vorbește necontenit de valori, pe care le încalcă primul, că nu își mai ia în serios religia și îi privește ca o bizarerie pe cei care o fac?

Toată sofistica lor despre libertatea totală de exprimare cade la primul afront adus termenului sacru la care țin. Instantaneu se vor grupa ca un arici și vor cere ostracizarea huliganului, a extremistului. „Așa ceva nu tolerăm în societatea noastră, care și așa a fost mai tolerantă decât a voastră de-a lungul istoriei.”

Un excepțional film documentar, realizat de un evreu în sânul ADL (Anti Defamation League, echivalentul căreia ar fi la noi Comitetul pentru Combaterea Discriminării), despre folosirea trecutului în scopuri politice. Autorul documentarului primește acces aproape neîngrădit în sânul mișcării de lobby și de monitorizare a anti-semitismului din America.

Un exemplu grăitor de transformare a unei tragedii istorice în armă politică pentru politicienii de azi din Israel este discuția dintre președintele ADL și președintele Ucrainei, în care acesta din urmă acceptă să evite orice paralelă între Holodomor și Holocaust, pentru a păstra unicitatea respectivului eveniment în memoria publică. Estimările privind genocidul ucrainean, creat de Stalin în 1932, variază foarte mult, între 1,7 și 10 milioane de persoane sfârșind prin înfometare deliberată, provocată deautoritățile comuniste.

O remarcă foarte interesantă, făcută de lobbyștii, care apar în film, e că atunci când recurg în mod conștinet la metode de presiune, împotriva unor politicieni sau decidenți din presă, se folosesc de o imagine distorsionată asupra evreilor, din mințile interlocutorilor. Într-un fel, cei care presupun că evreii au o putere covârșitoare în lume, nu sunt foarte departe de mentalitatea antisemită. „Nu suntem nici atât de puternici cum ne cred ei, nici atât de slabi cum ne credem noi”, adaugă lobbystul.

Un personaj foarte interesant din film este profesorul Norman Finkelstein, fiul unor victime ale Holocaustului, care și-a pierdut catedra de la o universitate americană pentru criticile aduse politicii Israelului și abuzării temei Holocaustului. Finkelstein consideră de-a dreptul nerușinată auto-victimizarea pe care o practică minoritatea cel mai bine situată din America.

Filmul urmărește nu doar activitatea instituțiilor de presă și de lobby, care luptă împotriva discriminării evreilor, dar și un grup de copii, supuși unui intens șoc emoțional, pe parcursul unei vizite la Auschwitz.
Este un film despre, probabil, cel mai delicat tabu al lumii occidentale, care încearcă să caute o linie echilibrată, într-o lume în care ura irațională continuă să coexiste cu manipularea emoțională în scopuri politice și de putere.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica