rss
rss
rss



Documentarul Secolul Sinelui. Partea a II-a: Ingineria consensului

(Partea I, De la Freud la relații publice, inventarea unei discipline. Etapa empirică.)

Deși a întrerupt dezvoltarea relațiilor publice în scop comercial, al doilea război mondial a fost și o oportunitate de exersare a tehnicilor de propagandă și manipulare. Iar soldații au devenit cobai pentru experimente de psihologie, privind supunerea, răspunsul la stres și alți stimuli, motivarea și alte concepte ale disciplinei.
După ce fiica lui Sigmund Schlomo Freund, Anna Freud, a reușit să popularizeze psihanaliza în Statele Unite, metodologia discuției cu un psihanalist, pentru a verbaliza unele dorințe inconștiente a fost preluată și aplicată în marketing prin apariția focus grupurilor. Venit tot din Viena lui Freud, Ernest Dichter fondează în acest fel cercetarea motivațională.

Un foarte ingenios exemplu de folosire a rezultatelor discuțiilor din focus-grup a fost constatarea că gospodinele anilor 50 aveau sentimente de vinovăție pentru folosirea produselor semi-preparate în dieta familiei. Deși erau mulțumite de calitatea produselor, gospondinele simțeau că nu își îndeplinesc datoria față de soț, așa că pe ambalajul produselor a fost inclusă instrucțiunea de a adăuga și un ingredient, care nu era inclus în pachet, care să dea iluzia că pregătirea mesei a necesitat efort și implicare personală.

De la aceste utilizări benigne, metodologia relațiilor publice a fost transferată înapoi în politică, pentru a deforma percepția opiniei publice cu privire la evenimente internaționale. Diabolicul Edward Bernays a inventat vizitele de presă, cu scopul de a influența ziariștii să scrie într-o anumită direcție, și falsele instituții de presă, care să genereze știri controlate și neverificate. Dezinformarea cea mai crasă a fost folosită pentru diabolizarea unor guverne „neprietenoase” cu interesele de afaceri ale unui grup sau pentru a face acceptabile războaie și lovituri de stat.

Folosind exemplul sovietic de depersonalizare, importat și în România sub forma barbară și violentă a Experimentului Pitești, experții CIA au testat și ei modalități de spălare a creierului. În locul violenței asupra deținuților și torturii psihice, americanii au experimentat în perioada războiului rece cu diverse droguri și șocuri electrice, menite să șteargă anumite amintiri și să transforme mintea victimei într-o „coală albă de hărtie”, peste care să se poată scrie orice. Rezultatele au fost cumplite, cu victime debilitate pe viață, un episod rușinos din istoria americană, multe decenii înainte ca scandalul Guantanamo să dezvăluie umilințele sexuale și torturile testate pe deținuți, ca interogatoriile cu sufocare, scufundare în apă.

Sinuciderea celei mai faimoase „beneficiare” a serviciilor de psihanaliză, Marylin Monroe, a ridicat întrebări și în rândul marelui public cu privire la eficiența acestei presupuse științe. După cum constata unul dintre soții vedetei de cinema, scriitorul Arthus Miller, chiar premisele disciplinei sunt dubioase. Psihologii pleacă de la ideea că suferința e ceva anormal, ce trebuie urgent eliminat, deși din suferință avem unele din cele mai importante experiențe formatoare și surse de cunoaștere. Fericirea pe care o țintesc ei e una a omului lobotomizat, o formă de conformism al veseliei perpetue, un ecou al unei lumi obsedată de putere și de succes.

Partea a 3-a, Descătușarea sinelui. Individualismul și segmentarea de piață.

În primul Parlament de după Revoluție, inegalabilul CPUN, criticul Ștefan Cazimir îi răspundea unui coleg, care constata cu regret că primele dispute politice alunecau spre Caragiale: „asta nu ar fi nimic, problema e ca din Caragiale să nu dăm în Budai Deleanu!”. Acum că ne despărțim de anul omagial Caragiale, cred că ne putem imagina cu toții ce an urmează.

Și pentru că ne va fi dat să asistăm la multe dispute publice, chiar și în lipsa campaniei electorale, bine ar fi să ne înarmăm cu puterea de a detecta minciunile strecurate în fraze, armele retorice din arsenalul limbuților televizați, al părerologilor specializați în orice și al politrucilor din noua generație. Pentru început, voi încerca să traduc lista de erori logice inventariate de logicfallacy.com:

argumentul omului de paie
A reprezenta într-un mod greșit sau eronat argumentele celuilalt, pentru a le ataca mai ușor

  • „Deși vă respect dreptul la opinie, am să contrazic ideile naziste pe care le susțineți frecvent în articolele dumneavoastră….”

argumentul pantei periculoase
A susține că dacă permitem ca lucrul A să se întâmple, atunci se va ajunge la lucrul Z în mod obligatoriu, deci A trebuie împiedicat

  • „Sunt de acord că fondul de pensii este deficitar, dar când propuneți o asemenea reformă ar trebui să vă gândiți și la pensionarii fără copii, care nu ar putea supraviețui fără niciun venit…”

o rugăminte specială
A schimba obiectivul discuției, tema sau a invoca o excepție, când un argument este infirmat în mod vădit

  • „Văd că nu putem să cădem de acord dacă a fost sau nu creștere economică reală luna aceasta, și poate e un subiect care nu e înțeles de foarte multă lume, haideți, vă rog, măcar cinci munte să ne adresăm și învățătoarei, care în acest moment se află în greva foamei, și pentru care chiar putem face ceva și cât mai repede….”

argumentul jocurilor de noroc
A face predicții bazate pe întâmplări anterioare, observate pentru fenomene aleatorii, incontrolabile. De exemplu, a anticipa pe ce față va cădea o monedă, după ce a fost remarcată o serie de rezultate similare sau o abatere de la acea serie. Oricare ar fi direcția sau presupusa metodă, predicția pentru fenomene de acest tip rămâne un joc de noroc.

  • „Eu îmi amintesc că în 1990 puteai să îți cumperi o garsonieră cu banii cu care peste 2-3 ani îți mai luai doar un televizor. A fost, sigur, o perioadă de panică acum câțiva ani, lumea s-a mai liniștit, a înțeles că o casă e o investiție pentru toată viața, pe care o lași copiilor, deci mă aștept ca anul acesta prețul imobiliarelor să reînceapă să crească, pentru că oamenii nici nu au alte investiții mai sigure pe termen lung….”

ori albă, ori neagră
A susține că nu există decât două posibilități, dramatic opuse, atunci când pot exista și căi de mijloc

  • „Ce ni se cere prin acest referendum este să spunem dacă mai vrem să mai avem o constituție sau nu, dacă mai vrem democrație sau vrem să ne întoarcem la dictatură…”

cauzalitatea falsă
A confunda o relație reală sau imaginară între două lucruri cu o relație de cauzalitate.

  • „Sigur că domnul Georgescu susține în politică interesele lui Patriciu, cu care se știe de pe vremea facultății și care, probabil, i-a dictat cuvânt cu cuvânt conținutul acestei ordonanțe de urgență…”

atacul la persoană
A ataca trecutul sau caracterul oponentului, în loc de a răspunde cu argumente la problema ridicată.

  • „Nici nu vreau să comentez părerile unuia divorțat de patru ori, care nu a fost în stare să mențină o viață de familie armonioasă, dar vrea să facă legi pentru toată țara…..”

întrebarea insinuantă
A pune o întrebare, care conține în ea o insinuare, la care să nu se poată răspunde fără o acceptare implicită a unei vinovății.

  • „Credeți că doamna Udrea a reușit să îl convingă pe președintele Băsescu să își schimbe poziția pe această temă, după întâlnirea secretă de azi noapte, știută fiind și sensibilitatea președintelui la părerile doamnei Udrea?”

argumentul popularității
A obține validarea unei idei din faptul că este îmbrățișată de multă lume sau e la modă.

  • „Uitați-vă că sunt milioane de români, care îl regretă pe Ceaușescu și numărul lor crește de la an la an….”

argumentul circular
A include în premisă concluzia la care dorești să ajungi. A te referi la propria-ți aserțiune, pentru a demonstra o aserțiune.

  • „Avem nevoie acum de un cod civil mai limpede, pentru că această lege nu mai este funcțională fără unele clarificări…”

apelul la autoritate
A-ți întări spusele prin citarea unei personalități sau instituții de prestigiu

  • „Slăbiciunile partidului liberal sunt de notorietate, încă de pe vremea lui Eminescu….”

apelul la natură
A susține că un lucru natural este deopotrivă justificat, inevitabil sau ideal.

  • „Dumneavoastră vreți să amendați posesorii de câini, care nu strâng mizeria, dar câinele e, totuși un animal, are nevoi fiziologice, indiferent că are sau nu are stăpân. Mâine poimâine o să amendați și câinii care umblă dezbrăcați pe stradă, că sunt indecenți…”

divizarea / generalizarea
A presupune că un lucru valabil pentru o parte, e valabil și pentru întreg sau a presupune că o caracteristică a întregului se regăsește în fiecare dintre componente.

  •  „Dumneavoastră, fiind un reprezentant al unui partid al marilor afaceriști, nici nu mă mir că susțineți un asemenea punct de vedere…”

elementul anecdotic
A invoca un fapt divers, în special întâmplat celui care vorbește, în locul unui argument solid, de obicei pentru a contrazice o statistică

  • „Să știți că pe strada unde locuiesc părinții mei e o pensionară, care are un băiat în America, și anul acesta și-a cumpărat a doua ambarcațiune cu motor, deși n-are o pensie foarte mare, deci românul se descurcă…”

apelul la emoții
A invoca detalii de ordin sentimental, în locul celor raționale

  • „Când discutăm legea bugetului, ar trebui să avem în vedere acei copii, care merg zilnic pe jos câte zece kilometri prin ger, ca să ajungă la școală…”

riposta
În locul demontării unei critici se răspunde cu o acuză echivalentă, după strămoșeasca formulă „ba pe-a mă-tii!”

  • „Oamenii sunt disperați nu pentru că am tăiat noi ajutoarele de șomaj, ci pentru că ați privatizat pe nimic toată industria cât ați fost la guvernare!”

„zi că nu-i așa!”

A cere oponentului să vină cu contra-argumente, pentru a infirma o afirmație, pe care nu o susții cu probe.

  • „Nu iese fum fără foc, spune un proverb, iar publicul așteaptă să clarificați toate acuzele care vi se aduc. De pildă, ce este cu această vilă din Italia, despre care s-a spus că vă aparține?”

apelul la puritate
Cunoscută și ca eroarea Nirvana, această practică aduce în discuție o situație ideală, neplauzibilă, pentru a respinge o critică legitimă: „erorile din sistemul judiciar s-ar rezolva, dacă toți oamenii ar fi mai buni”.

  •  „Traficul din București nu e atât de rău, în zilele de concediu și înainte de ivirea zorilor, se circulă foarte bine, problema e că toți vrem să ajungem repede undeva, în același timp”.

extragerea din context
A folosi exemple de întâmplări izolate, pentru a susține că există o tendință sau o practică răspândită.

  • „Nu mai târziu de ieri, campionul național la șah a anunțat că se stabilește în Franța, trebuie să împiedicați acest exod al creierelor, altfel veți rămâne doar dumneavoastră în țară să stingeți lumina!”

eroarea care discreditează
A susține că o idee, care a fost susținută cu stângăcie, sau conținând un fals sau o eroare de calcul, e automat invalidată în întregime.

  • „E limpede că dânsul nu are habar de legea energiei. Ce explicații să mai dau cuiva, care crede că eu am închis mina Paroșeni în anul 2000, când mina nu mai funcționa din 1998?! Ne pierdem vremea…”

„nu-mi vine să cred”
A refuza un argument, pentru că îl consideri greu de înțeles sau de crezut.

  • „Statisticile Băncii Mondiale pot să spună multe, dar mie îmi vine greu să cred că acela e salariul mediu real al unui român….”

ambiguitatea
A folosi cuvinte cu dublu sens, termeni echivoci, care pot lăsa loc la interpretări sau crea o impresie falsă cu intenție.

  • „Înlocuirea din funcție a acestui secretar de stat nu e un scop în sine pentru mine, vă asigur că imediat după alegeri voi lua cea mai bună decizie, ca lucrurile să intre în normalitate.”

argumentul genetic
A judeca un lucru, ca fiind bun sau rău după originea sa.

  • „Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi!” (Evanghelia după Ioan cap 1, vs 46)

adevărul e la mijloc
A susține că punctul de mijloc între două poziții, alese de vorbitor, e neapărat și adevărul.

  • „Eu nu sunt nici de partea celor care cred că Stalin a fost un erou al celui de-al doilea război mondial, dar nici a celor care spun că a făcut numai rele. Adevărul e undeva la mijloc.”

apelul la probabilitate
A sugera că un lucru care s-ar putea întâmpla, chiar se va întâmpla la un moment dat în viața reală

  • „Orice soldat are bastonul de mareșal în raniță” (Napoleon)

cauzalitatea circulară
A confunda efectele cu cauzele unui fenomen

  • „Întotdeauna când sunt mai mulți polițiști în intersecție se circulă mai prost…”

dilema falsă
A crea iluzia că nu există decât două opțiuni. Exemplu: dilema lui Morton:

  • „Nobilii, fie duc un trai îmbelșugat și trebuie taxați pentru asta, fie au o aparență austeră, caz în care au economii grase, care trebuie taxate.”

***

Cu mai mult umor, scriitorul ceh Karel Capek, scrie despre „regulile” unei polemici sănătoase în cartea sa „În captivitatea cuvintelor”, din care voi spicui (cu aproximație) metodele stilistice de punere la punct a adversarului:

disprețul
Vorbitorul trebuie să se înfățișeze ca superior intelectual și moral, adversarului, despre care se va sugera că e cam prostănac, un flecar, un epigon. Deși nu merită să stai de vorbă cu el, poți lua un ton didactic, condescendent.

etichetele plastice
Orice acțiune poate fi descrisă mai plastic de termenii polemici. Dacă ești contrazis într-o problemă, poți semnala că s-a tăbărât mișelește asupra ta. Orice reproș al adversarului va fi adus la cunoștința publicului ca văicăreală a unuia care varsă lacrimi de grija altuia. Tot așa, se spune înjură, în loc de protestează, clevetește în loc de remarcă, insultă în loc de critică. Adversarul e un om nervos, smintit și turbat, ceea ce explică și vehemența cu care trebuie să i se răspundă.

poreclele
Orice calitate, defect sau trăsătură neutră poate fi transformată într-un cognomen cu puțin talent. Dacă e echilibrat și circumspect, e ezitant
; dacă e spiritual, e un glumeț; dacă e prea direct, e banal și simplist; dacă jonglează cu problemele abstracte, e un teoretician rupt de viață, un filosof.

defectul vădit
Tot așa cum o calitate se transformă într-un defect, printr-o întorsătură de condei, atunci când calitatea e prea evidentă, se va insista pe absența contrarei. Cineva e prea calculat pentru că e prea lent, n-are agerime și suplețe; dacă e spontan, nu are convingeri profunde; cineva care e foarte rațional și logic nu e bun de nimic pentru că nu are inimă, e prea rece. Cineva care e sentimental e un superficial, incapabil să se ridice la nivelul ideilor serioase.

negația
Cu puțin tupeu poți nega tocmai calitatea definitorie a personajului de combătut. Un erudit va fi făcut flecar bun de gură, un palavragiu superficial, un diletant.

holograma
Se va construi o imagine falsă a ideilor adversarului, pentru a le putea combate cu mai mult aplomb. Se va polemiza cu niște idei puerile și periculoase, care autorului nici nu i-au trecut prin cap.
Apartenența la un curent extremist, compromis istoric e mereu binevenită.

războiul de uzură
De la tema discuției se trece la un subiect colateral mai suculent, apoi la altul.

mărturia autorității
Un mare gânditor sigur a spus ceva în favoarea dumneavoastră pe această temă, de ce să nu îl inviți ca martor la proces?

se știe
Dacă niciun nume de calibru nu poate fi invocat, atunci poate fi chemată în ajutor societatea, vocea poporului, notorietatea. Știu până și copiii că o asemenea concepție a fost de mult depășită.

cu neputință
Concesiile sunt pentru cavaleri. Dacă un argument chiar nu poate fi răsturnat, se poate spune: „Domnul X vrea să-mi dea lecții despre….”, „Domnul X se apără cu adevăruri atât de plate și demult cunoscute ca…” „Domnul X bate în retragere și se ascunde în spatele afirmației că…”.

triumful
Oricât de lamentabil te-ai fi prezentat, e necesar să îți proclami triumful, o polemică nu se poate încheia cu o strângere de mână, preopinentul trebuie demascat ca un neisprăvit și victoria subliniată apăsat.

Un excepțional film documentar, realizat de un evreu în sânul ADL (Anti Defamation League, echivalentul căreia ar fi la noi Comitetul pentru Combaterea Discriminării), despre folosirea trecutului în scopuri politice. Autorul documentarului primește acces aproape neîngrădit în sânul mișcării de lobby și de monitorizare a anti-semitismului din America.

Un exemplu grăitor de transformare a unei tragedii istorice în armă politică pentru politicienii de azi din Israel este discuția dintre președintele ADL și președintele Ucrainei, în care acesta din urmă acceptă să evite orice paralelă între Holodomor și Holocaust, pentru a păstra unicitatea respectivului eveniment în memoria publică. Estimările privind genocidul ucrainean, creat de Stalin în 1932, variază foarte mult, între 1,7 și 10 milioane de persoane sfârșind prin înfometare deliberată, provocată deautoritățile comuniste.

O remarcă foarte interesantă, făcută de lobbyștii, care apar în film, e că atunci când recurg în mod conștinet la metode de presiune, împotriva unor politicieni sau decidenți din presă, se folosesc de o imagine distorsionată asupra evreilor, din mințile interlocutorilor. Într-un fel, cei care presupun că evreii au o putere covârșitoare în lume, nu sunt foarte departe de mentalitatea antisemită. „Nu suntem nici atât de puternici cum ne cred ei, nici atât de slabi cum ne credem noi”, adaugă lobbystul.

Un personaj foarte interesant din film este profesorul Norman Finkelstein, fiul unor victime ale Holocaustului, care și-a pierdut catedra de la o universitate americană pentru criticile aduse politicii Israelului și abuzării temei Holocaustului. Finkelstein consideră de-a dreptul nerușinată auto-victimizarea pe care o practică minoritatea cel mai bine situată din America.

Filmul urmărește nu doar activitatea instituțiilor de presă și de lobby, care luptă împotriva discriminării evreilor, dar și un grup de copii, supuși unui intens șoc emoțional, pe parcursul unei vizite la Auschwitz.
Este un film despre, probabil, cel mai delicat tabu al lumii occidentale, care încearcă să caute o linie echilibrată, într-o lume în care ura irațională continuă să coexiste cu manipularea emoțională în scopuri politice și de putere.

După știrile despre dispariția pâinii în zilele cu zăpadă și reportajul cu lăzile golite din Carrefour, reporterii Antena 1 lovesc din nou cu un reportaj demn de Intact Academy. Protagonista e o tânără bugetară, care se plânge că nu poate cumpăra decât câteva roșii. Câteva secunde mai târziu, aceeași tânără apare în cadrul îndepărtat, cântărind punga cu roșii ale unei bătrâne, care cumpără ca nesătula, la kilogram. Vigilenți, băieții de la Kamikaze au ochit-o pe precupeața, care poate e bugetară la ultimul aprozar de stat. Iată mai jos cadrele esențiale, pentru când va șterge BBC-ul românesc filmul de pe site.
trucaj ordinar
Iar aici, filmul:

Update: la doar cateva ore, filmul a fost sters de pe site-ul Antenei, probabil vor incepe sa solicite stergerea si de pe alte site-uri cat de curand.

Reacția oficială a Antenei 1 după reportaj
De pe blogul lui Andrei Manțog am aflat că o reprezentantă a postului din Băneasa a pus pe Facebook un fel de drept la replică. Persoana nu e oricine, ci e Project Manager Marketing & Comunicare, se ocupă de promovarea Observatorului. Așa că orice transmite sub forma unui comunicat Dorothea Ionescu Vanau poate fi considerat un punct de vedere oficial al postului.
Textul, lung și fără talent, e mai aiuritor decât știrea în sine, pentru că arată cum poți să te umpli de bulion și mai mult, după ce ai ajuns de râsul telespectatorilor cu știri regizate despre roșii. Cum anteniștii au obiceiul curajos de a șterge momentele de penibil, inclusiv știrile video de pe site-ul propriu, voi reda fragmentul esențial din comunicatul reprezentantei Antena 1 tot ca print-screen și nu ca link. Citiți așadar, de ce e natural să pui persoane să mintă în știrile de pe post. Ce vă mirați așa? Ni se confirmă că știrea a fost trucată, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei, pentru că ea putea fi la fel de bine și adevărată, dacă se găseau persoanele, care chiar să fie ceea ce spun că sunt. Orice știre difuzată la Observator trebuie să fie reală într-una dintre lumile posibile, întrebați orice cosmolog. Tot așa cum PR-ista Dorothea poate fi o comunicatoare inteligentă, iar Dan Voiculescu, un politician cinstit și bine intenționat.

Un articol din The Economist a stârnit fervoarea religioasă în mai multe redacţii româneşti, care au pornit un cor de bocitoare pentru Adrian Năstase. O asemenea victimizare perfectă şi comparaţie blasfemiatoare nu s-a mai pomenit de pe vremea când Becali striga cu cătuşe la mâini că Baraba e liber. E adevărat că pe crucile de pe Golgota s-au aflat şi doi tâlhari alături de Domnul, dar şi aşa comparaţia cu furtişagurile lui Năstase pare trasă de păr.
Oricum ai răsuci lucrurile în favoarea clientului tău, Năstase nailed se poate traduce decent prin Năstase priponit, dacă ţii să rămâi plastic. Sau Năstase dovedit, având în vedere că expresia englezească (tehnic, “bătut în cuie”) e foarte apropiată şi de altă expresie “to hit the nail on its head”, echivalenta lui “a pune punctul pe i”, deci tinde mai curând să sublinieze reuşita vorbitorului, respectiv a anchetatorului, şi nu suferinţa victimei. Ba chiar, atunci când expresia e folosită la finalul unui proces anevoios e mult mai probabil ca ea să implice chiar o doză de satisfacţie, mult mai bine redată prin expresia “i-au venit de hac”.
Cei care urmăreau Familia Bundy îşi amintesc poate şi de conotaţia zglobie pe care expresia o poate lua, când Al Bundy exclama “I’ve nailed that chick!”. Evident, nu era implicat, Doamne iartă-mă!, niciun pui răstignit. Cel mai frecvent, expresia se traducea prin “i-am tras-o” sau am “rezolvat-o”.
Oricum, până la recurs, treaba nu e chiar bătută în cuie. Iar la duşuri, nici nu vreau să ştiu dacă şi cui o să-i vină de hac.

Acesta este un reportaj foarte bun realizat de AlJazeera, despre modul părtinitor în care sunt prezentate ştiri importante în presa internaţională şi despre felul în care propaganda de stat a înlocuit deontologia jurnalistică. Primul exemplu folosit e cel al relatării atentatelor din Iran, în care au fost ucişi mai mulţi cercetători din domeniul nuclear. Evenimentele pot purta fără probleme eticheta de terorism de stat, indiferent că au fost orchestrate de Mossad sau de CIA. Dar mediatizarea lor în foarte animatele reţele americane, de stânga sau de dreapta, a fost ca şi inexistentă, în comparaţie cu psihoza atentatelor teroriste, creată chiar şi pentru unele care nu s-au materializat, cum a fost presupusul complot împotriva ambasadorului saudit.

Un alt exemplu de propagandă de stat îl reprezintă omniprezenta RT (numită iniţial Russia Today). Deşi foloseşte cele mai noi tehnologii şi se simte pe internet ca peştele în apă, RT pare ruptă din epoca războiului rece. Aici pot fi întâlniţi cei mai paranoici analişti financiari (de tipul Max Keiser), care lansează periodic minciuni preluate pe nemestecate de presa internaţională, cu efecte devastatoare pe pieţele financiare. Şcoala KGB-ului se simte din plin în felul măiestrit în care RT jonglează cu teoriile conspiraţioniste, cu insinuările nefondate, părând să spună lucruri care nu pot fi spuse în alte părţi, astfel încât canalul Kremlinului a reuşit să îşi adune o sumedenie de fani inclusiv din America. Desigur, aceştia nu vor afla niciodată ceva despre “Russia Today” de la RT. Nimic despre oligarhii care controlează regimul lui Putin, despre corupţia ameţitoare, despre asasinatele politice, războaiele din Caucaz, cenzură sau viaţa rusului de rând.
AlJazeera este la rândul ei o asemenea maşinărie mediatică, aflată în slujba emirilor din Qatar, care joacă, la rândul lor, pe sârmă între plata unei forme de taxe de protecţie către islamiştii, care scutesc de atentate şi turbulenţe micuţa oază de bogăţie, pe de o parte, şi plierea pe interesele geopolitice israelo-americane, care de asemenea le asigură emirilor un trai liniştit şi protejat la putere. Totuşi, am remarcat de multă vreme strădania celor de la AlJazeera de a urma un anumit cod deontologic, superior celor profesate de Press TV (instituţia similară a regimului din Iran), RT sau FoxNews.
Un exemplu de cum încearcă AlJazeera să navigheze între interesele geopolitice ale emirilor a fost relatarea diverselor revolte din ultimul an: relatare intensă pentru cele din Egipt, Siria şi Rusia, concomitent cu minimalizarea celor din Yemen, precum şi a intervenţiei armate a aliatului saudit în Bahrain.
Poate că nici nu e realist să sperăm la existenţa unei surse total nepărtinitoare. Acolo unde interesele patronatului ar înceta, ar exista totuşi înclinaţiile personale ale reporterului către un mod de a vedea lumea, preferinţa pentru anumite subiecte în dauna altora. Dar implicarea statului în finanţarea unor portavoci pentru linia guvernului e un răspuns greşit. Tot ce ar putea face statul ar fi să oblige instituţiile media să îşi divulge în detaliu sursele de finanţare şi identitatea patronatului, lăsând să concureze transparent toţi cei care au de transmis o opinie sau alta.

Televiziunile au vuit pe tema reportajului despre România de pe Naked News. O blondă fără haine pare să facă publicitate turismului românesc cu imagini de pe vremea turismului sindical. Aha! deci Udrea şi-a dat frunza jos. Hi, hi, hi, ne promovăm pe PornHub!
Şi eu am fost păcălit de această răstălmăcire. Dacă seriosul ziar Gândul deja face bilanţul acţiunii de promovare a turismului, ce poţi să înţelegi? Că fapta e certă, de notorietate. Pentru cine citeşte doar titlul articolului lui Dan Cărbunaru asta e impresia, chiar dacă în articol se precizează că Ministerul Turismului neagă realizarea sau plata unui asemenea material, oricum, mai mult amuzant decât pornografic.
Ce control poate să aibă statul asupra a ceea ce apare pe un site porno/erotic de oriunde din lume? Pe asemenea site-uri pot foarte bine să apară şi vedete porno îmbrăcate în călugăriţe, pentru perverşii cu fantezii mai dezaxate. S-ar fi întrebat ziaristul în acest caz “Cât a câştigat Vaticanul din promovarea de pe PornHub?”. Iar singurul efect la care mă pot gândi e nu că a crescut numărul de turişti dezinhibaţi ci că a crescut numărul de puşti care află de pornhub.

Jurnalul Naţional renunţă la semne de întrebare şi livrează ştirea ca pe un fapt: România e promovată porno fără frunză. Titlul e la pachet cu poza Elenei Udrea şi conexată abil cu un comunicat al ministerului despre promovarea pe Facebook. Pentru publicul de ziar pentru care internetul e ceva misterios, Facebook, Pornhub, ce contează? Manipulare perfectă semnată Elena Stan şi Adriana Duţulescu.

“Alte zvonuri vand comploturi,
Slugi marunte si mai mari,
Unele cu doua boturi
Ca sa latre-n timp ce musca

Biata lume de salvari”
(Dan Verona, Intoarcerea la Orient)

Doar in dragoste si in politica vorbele cuiva pot trece drept argument solid. Cei doi se privesc in ochi, cand au sa-si faca reprosuri si la un moment dat unul spune: “dumneata vorbesti, care acum doi ani spuneai cutare si cutare?”. (La politicieni, asta poate fi intarita vizual si de o foaie pe care sa o fluturi in aer dupa ce ai scos-o dintr-un dosar.) De alt argument nici nu mai e nevoie, decat de un citat din chiar cel cu care te lupti. Asa decurge ritualul politic, in care se vede treaba ca vorbele au mare insemnatate.

Aceasta stare de fapt e pe cale sa inceteze cu totul. Ce i-ar mai putea reprosa ca a zis Mircea Hoara lui Cozmin Gusa, Codrin Stefanescu Alinei Gorghiu, Lia Olguta Vasilescu lui Ioan Ghise? (Am luat la intamplare cateva nume, le puteti inlocui cu orice invitat obisnuit al unei televiziuni de stiri.) La fel de putin cat i s-ar putea reprosa si unei cititoare de prompter ca a zis. De spus au spus tot ce le-au permis cuvintele din vocabular in toate permutarile imaginabile si totusi nimic. Sa le ceri lor socoteala pentru vreo idee e ca si cum i-ai reprosa unei prostituate ca nu te-a iubit niciodata.

Cu o sclipire stilistica de care nu-l credeam capabil, (defunctul, era sa zic) Teodor Stolojan l-a numit pe Ludovic Orban “un vorbete de week-end“. Formula are ceva boem, potrivita trubadurului liberal si usor neadecvata truditorilor cu vorba trimisi in furnalele de la Antene si Realitatea de luni pana vineri. Desi pozitia lor e fireste invidiata de postacii de pe net ai partidelor, postacii verbali sunt adevaratele detasamente mineresti ale noii oranduiri. Invartind vorbele cu lopata, ortacii de partid vor “edifica” populismul, mai repede decat au reusit construirea comunismului (precedenta oranduire) cei de pe santierele Bumbesti-Livezeni. Dupa 20 de ani in care au schimonosit parlamentarismul, poporul ar vota fara frisoane desfiintarea Parlamentului. Peste inca 20 de ani in care dezbaterea va fi astfel maimutarita, poporul va fi de acord si cu desfiintarea presei. Si oricui i s-ar parea regretabila pierderea i se va oferi libertatea de a latra la luna de pe propriul blog.
cine castiga
Stapanii sistemului au numai de castigat dintr-o atare stare de fapt. Se creeaza aparenta diversitatii de opinii, dar sistemul ramane relativ usor de controlat. Nu are rost sa te incurci cu “imprevizibili”, cand poti propulsa marionete care stii ce urmeaza sa spuna inainte sa deschida gura. Nu stiu daca ati observat, dar foarte multi dintre acesti “comunicatori” de profesie pe care partidele ii trimit la inaintare sunt si traseisti. E un defect care la mercenari trece neobservat, daca nu chiar drept o calitate. Ce nu se iarta, in schimb, e sovaiala, spiritul dubitativ. Cat timp l-a sustinut pe Traian Basescu, Alina Mungiu a fost citabila pentru tabara portocalie. Cand a ridicat obiectii, a fost ostracizata. A nimerit intre tabere ca Polonia in al doilea razboi mondial. Si inca vorbim de un caz fericit, chiar si fara invitatii la televiziuni, doamna respectiva poate scrie la un ziar. Lista cu intelectuali “inutili” pentru televiziuni e atat de lunga incat e mai usor sa incerci sa-ti amintesti cand a fost invitat ultima oara sa-si spuna parerea cineva care sa nu apartina unei galerii sau alteia? Eu unul nu mai tin minte.
Pentru ca persoane care gandesc cu mintea lor, lucruri cu care nu sunt neaparat de acord, sa apara, ar trebui ca una din gasti sa le cedeze din timpul lor de antena. Alta sansa de a-i vedea luati in seama pe un Paul Goma, Cristian Badilita, Andrei Plesu, Valerian Stan, Andrei Cornea, NC Munteanu si atatia altii, nu cred sa existe.

Mi-e pur si simplu dor de cineva care sa nu turuie lucruri convenite intr-un conclav de partid ca fiind “mesajele de care partidul are nevoie”. Nu vreau “oameni impartiali”, nu peltele docte gen Cristian Parvulescu, fara sare si piper, vreau sa aud. M-am saturat de aceasta nesfarsita pauza publicitara in care fiecare isi prezinta produsul: cantaretul – albumul, actrita – filmul, politicienii – candidatul, damele de companie – trupul s.a.m.d.. Ma scoate din sarite sa vad ca vorbitorii de partid si ziaristii de inchiriat sunt capabili sa emuleze pana si indignarea. Asta ar trebui sa fie privilegiul meu, al celui din autobuz, nu al unuia ca Bogdan Chireac, caruia ii e plimbat fundul din Mercedes in fotoliul de invitat. El cu ce drept e indignat?

Ca si mitingistii adusi cu autocarul, propagandistii partidelor sunt un simptom. Un curent care nu mai poate aduna aderenti onesti nu poate avea decat soarta partidului unic din care multi dintre turuitorii de azi se trag direct sau simbolic. Spre deosebire de lingaii “celui mai iubit fiu al poporului” si ai “savantei de renume mondial”, latrailor de azi li s-a dat si libertatea de a injuria, de a spurca din vorbe pe orice oponent. Semnul de agonie a sistemului astfel remodelat e ca nici la varful piramidelor ridicate pe oportunism nu se mai gasesc vorbitori ci gargaragii de profesie. Insi care daca ar fi cinstiti cu ei insisi ar recunoaste ca habar n-au ce trebuie sa faca si care, daca toata galagia pe care o comanda ar inceta, nu ar mai sti nici de ce au venit la birou in ziua respectiva.

Azi am primit raspuns de la CNA, in urma reclamatiei depuse impotriva postului Realitatea TV, despre care puteti citi in acest articol. Pe scurt, ceream Consiliului sa apeleze la consultanta unor specialisti in comunicare, care sa certifice daca prezenta unor mesaje politice de foarte scurta durata peste programele de stiri si dezbateri nu constituie o forma de manipulare subliminala. Tehnic, nu e vorba de secvente care nu pot fi observate cu ochiul liber, dar suprapunerea lor pe un alt discurs (rostit) impiedica receptarea lor critica de catre telespectator.
Se pare ca inserarea de mesaje subliminale in prima faza a campaniei “Noi vrem respect” a fost sesizata de mai multi telespectatori. Postul Realitatea TV a decis renuntarea la aceasta forma de inserare (manipulare, zic eu) in urma discutiile cu membri CNA. Cu alte cuvinte, oamenii lui Vantu, care au inserat intre apeluri mobilizatoare inclusiv fragmente din sloganuri folosite apoi de Mircea Geoana in campanie, au fost doar dojeniti. Iata raspunsul de la CNA:

Am primit sesizarea dumneavoastra, inregistrata la Consiliul National al Audiovizualului cu nr. 14195/06.10.2009, referitoare la mesajele difuzate de postul Realitatea TV in timpul unor emisiuni.
In urma monitorizarii efectuate de specialistii institutiei noastre, s-a constatat ca acest post derula o campanie, intitulata “Noi vrem respect“. Modul in care s-a desfasurat, intr-o prima faza, aceasta campanie a ridicat intrebari din partea telespectatorilor. Dupa discutiile purtate de conducerea CNA cu reprezentantii postului, a fost schimbata modalitatea de prezentare, astfel incat imaginile nu mai sunt suprapuse peste emisiuni, ci introduse in calupurile de publicitate.
Ileana Danalache
Serviciul Comunicare si Relatii cu Publicul

Tot e ceva ca s-au obosit sa cerceteze problema.

M-am tot intrebat de unde vin fanii presedintelui Traian Basescu, peste care poti da pe forumurile ziarelor. Sigur, o parte din ei sunt platiti, la fel ca “fanii” pesedisti sau liberali. Dar exista si sustinatori dezinteresati, aprinsi de patima pentru Basescu. Ei bine, singura explicatie plauzibila pe care am putut-o gasi e ca acestia sunt telespectatori fideli ai emisiunii “Sinteza zilei” de pe Antena 3. Inversunati impotriva PSD-ului, nu pot fi, din moment ce eroul lor s-a declarat fericit dupa alianta cu restul trandafirilor, impotriva coruptiei, nici atat, nu mai reiau scandalurile cu pedisti. Exista un singur lucru care poate mobiliza niste oameni de buna credinta in sprijinul lui Basescu si acesta e delirul propagandistic orchestrat de Mihai Gadea.
De fapt ce e “Sinteza zilei”? Ca emisiune de televiziune nu e. Primul raspuns, pragamatic, ar fi ca e un program de propaganda. Se incadreaza in toate definitiile genului. “Organul de presa al Partidului Conservator” a pierdut de mult timp ideea de interes public, pana si intentia de a informa onest telespectatorul sau de a sustine o dezbatere. Un adevarat “sendero luminoso” al televiziunii (comparatia ii apartine lui Florin Calinescu), un grup de gherila transmitand din padurea Baneasa si zbierand de cinci ani incoace ca libertatea lor de expresie si democratia e pusa in pericol de “dictatorul” Basescu. In fata unei asemenea insulte a evidentei si a bunului simt, telespectatorul nu poate decat sa resimta o simpatie pentru cel vinovat de toate relele pamantului, de la inundatii, la dosarul de securitate al lui Gica Popescu, plecarea in surghiun a divei Mihaela Radulescu si pana la moartea lui Michael Jackson (daca autopsia va demonstra ca Traian Basescu i-a administrat vreo substanta dubioasa megastarului).
O alta abordare e cea psihiatrica. Un doctor ar avea ce vedea la sedintele de delir public ale lui Valentin Stan (omul cu laptopul) si Mugur Ciuvica (omul expert in orice). Audienta emisiunii cred ca se explica si prin senzatia stranie ca acolo are loc o dezbatere: oamenii ridica tonul, se contrazic, par a avea opinii diferite. In realitate, suntem cum spuneam in toiul unui delir colectiv, care decurge cam asa: Valentin Stan priveste in camera si spune: “alo, baiatu, in seara asta s-a terminat cu tine, Basescule!”, dar peste el intervine Ciuvica, pentru a ne anunta ca de fapt Basescu e un om rau, dar peste el ridica tonul Victor Ciutacu, care cu ochii iesiti din orbite spune ca nu mai poate sa rabde ce se discuta acolo si ca trebuie spus mai raspicat ca Basescu e un nenorocit si daca nu-i place sa-l dea in judecata.
Trebuie sa recunosteti, asa ceva nu poate fi platit de niciun mogul de pe lumea asta. Nimeni nu te poate plati sa delirezi in mod organizat intr-un grup de oameni.
In fine, am avut recent revelatia si a unui alt unghi din care poti privi “Sinteza zilei”. Pentru cei care n-au apucat perioada de pana in 1989, ceea ce se petrece in studioul Antenei 3 in fiecare seara e punerea in scena a unei sedinte de partid. In PCR exact asa se facea politica, o politica in care linia era dinainte trasata, se stia cine trebuia infierat, toti isi insuseau “linia partidului” in care trebuiau sa se incadreze. Nu lipsea decat un singur lucru: oponentul. Asadar, emisiunea moderata de Mihai Gadea are si darul nesperat de a fi o adevarata masina a timpului pentru oricine e curios cum decurgea o sedinta de partid pe vremea partidului unic.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica