rss
rss
rss


Aceasta este partea a patra (ultima) a documentarului Secolul sinelui. Partea I: De la Freud la relații publice, apariția disciplinei. Partea a II-a: Ingineria consensului social, despre folosirea acestui instrument pentru a conserva relațiile din societate. Partea a III-a: Descătușarea sinelui, despre apariția generațiilor protestatare, cultura refuzului și individualismul, respectiv, răspunsul industriei de marketing: segmentarea de piață și personalizarea produselor.

Intrarea marketingului în politică a fost următorul pas logic. Era, într-un fel, întoarcerea la originile relațiilor publice, propaganda de război, adaptată pentru perioada de pace. Numai că între timp, alegătorii înșiși fuseseră transformați de masificarea operată de consumerism. Experiența câștigată în focus-grupuri și studii pe diverse segmente de public avea să fie folosită de acum înainte nu doar pentru a ambala mesajul candidaților într-un mod plăcut, ci chiar pentru a inventa mesaje așteptate de public. Politicianul era construit ca orice alt produs și prezentat ca exponent al unor idei, care nu îi aparțineau.

Echivalentul comercial al acestei situații e acela al publicității înșelătoare, când calitățile promise ale unui produs nu se regăsesc decât pe ambalaj. Restricțiile bugetare obiective i-au făcut pe politicieni să își uite promisiunile, iar pe votanți să se îndepărteze dezamăgiți de procesul electoral. Iar pentru aducerea lor înapoi la urne s-au folosit noi metode de creare artificială a unor dispute, a spectacolului regizat. Ideologiile erau îngropate în favoarea divertismentului și gândirii de marketing.
Până și decizii dramatice, cum ar fi bombardarea Bosniei, erau luate de Bill Clinton, după ce consilierii lui constataseră în urma unor interviuri, că ar fi o decizie populară. Desigur, cum ajunge votantul american să aibă o părere despre situația dintr-o mică țară din Balcani, e o întrebarea, care ne trimite înapoi la puterea de influențare și formare a opiniei publice de către presă, prin intervenția unor grupuri de interese.

Motto: „Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi mai chinuitoare decât aceea de a afla mai degrabă în faţa cui se cuvine să se plece până la pământ” (F.M. Dostoievski)

Capitolul 2

Evoluţia peisajului mitologic românesc în a doua jumătate a secolului XX

Imaginea hărţii Europei, prin mijlocul căreia trece o linie roşie, care împarte România urmărind conturul arcului carpatic, pe coperta a patra a best-seller-ului lui Huntington, a inflamat spiritele şi a readus în atenţie teza complotului internaţional antiromânesc. Între timp, însă, a devenit o uzanţă să se vorbească, atunci când se doreşte descrierea României, despre opoziţii şi contraste. Linia de falie s-a mutat, treptat, de pe hartă, în interiorul fiecărei comunităţi, despărţind, mai mult sau mai puţin tranşant, indivizi, şi de aici în minţile oamenilor.

Problema naturii conflictual-eterogene a conştiinţei româneşti are o tradiţie veche, de vreme ce şi Rădulescu-Motru foloseşte contrastele pentru a descrie „psihologia poporului român“. Fireşte, aceasta poate fi o ieşire facilă din capcanele unui proiect mult prea ambiţios, o modalitate de a lăsa în suspensie categorizările la care demersul în sine ar fi împins. În fond, a spune despre cineva că este, deopotrivă harnic şi delăsător e doar un alt mod de a spune că nu e nici una nici alta, sau că nu se poate afirma riguros că ar fi în vreun fel. Lucrarea de faţă nu îşi propune să descrie mentalitatea sau psihologia românilor, ci se focalizează asupra procesului deconstrucţiei mitologice din anii ce au urmat după decembrie ’89, cu o atenţie deosebită asupra rolului comunicării sociale în acest proces.

Premisa principală a acestei lucrări este că în perioada ce a succedat Revoluţia, preţ de un an sau mai mult, în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecăruia, populaţia României a fost supusă unei adevărate epuizări mitogenetice, care a condus în anii următori la un impas de profunzime al capacităţii de a mai genera fantasme şi iluzii colective. Aceasta este perioada în care s-au clarificat profilurile mai multor mitologii eterogene care folosesc straturi succesive ale memoriei sociale. Este vorba de un torent al funcţiei mitogenetice care a preluat cele mai diverse mitologeme istorice concomitent cu altele de ultimă oră. Acest fenomen este, credem, responsabil pentru starea de dezolare şi de derivă spirituală a ultimului deceniu, pentru care stau mărturie numeroase studii de psihologie socială, în mai mare măsură decât dramatica prăbuşire a unui sistem de valori cultivat vreme de jumătate de secol. Pur şi simplu, mitologiile spontane ce au însoţit Revoluţia şi au succedat-o s-au dovedit prea fragile pentru a dura, iar transplantul unor sisteme valorice străine e pus, pentru moment, sub semnul întrebării.

Din punct de vedere metodologic, am optat pentru o abordare a fenomenului din perspectiva marketingului politic. Temele mitologice pot fi considerate produse necesare atât emiţătorilor organizaţi, lideri şi structuri politice, cât şi receptorilor, grupaţi după diverse criterii. Pentru unii, valoarea acestui produs stă în capacitatea de a fi sursă de coeziune şi de legitimitate, iar pentru alţii, în organizarea devoţiunii, în confortul psihic al sentimentului apartenenţei.

În cartea sa de răspuns la Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ioan Aurel Pop îl acuză pe Lucian Boia de a fi abdicat de la principiile profesiei de istoric, luând în calcul fără un criteriu exact surse uşor de discreditat, cum ar fi scriitori sau politicieni diletanţi în ştiinţa istoriografică. Dar aceasta e o dispută care se poartă pe un teren restrâns şi exclusivist (asupra căreia vom reveni). Comunicarea socială se desfăşoară după alte reguli decât mersul ideilor în lumea academică. Pentru modelarea opiniei publice, un film regizat de Sergiu Nicolaescu poate avea mai mult succes decât cel mai doct dintre tratatele istorice, un spectacol umoristic sau o caricatură, poate furniza mai multe informaţii cu privire la o orientare politică decât o platformă program sau un text constituţional. Această precizare ne îndeamnă şi la circumspecţie. Trăim într-un univers de simboluri, înconjuraţi de o atmosferă de natură culturală, deci va trebui să alegem dintre nenumăratele idei, imagini grăitoare sau naraţiuni revelatoare de mistere, pe acelea susceptibile de a se constitui în linii de forţă ale unui destin, acele fantasme capabile să subjuge şi să instige la un anumit gen de atitudine.

Deşi ocupă o pondere considerabilă din spaţiul public, vedetele nu au persistenţă în memoria colectivă în care sunt reţinute după o perioadă mai îndelungată doar figurile oamenilor de stat. [56] O explicaţie ar fi că vedetele se pot remarca prin trăsături insolite, excepţionale, de unicat, care invită la evaziune prin fantazare, în vreme ce figurile politice au trăsături arhetipale unificatoare, îndeamnă la acţiune şi răspund unor nevoi comune tuturor. Timpul va spune dacă lucrul acesta va rămâne valabil şi în mileniul abia început, sub asaltul industriilor imaginarului travestit în divertisment şi în condiţiile apropierii dintre cele două tipologii, ale vedetei şi ale politicianului.

Pentru a înţelege organizarea disputei mitologizare-demitizare, este nevoie de o cunoaştere a ţintelor vizate, ceea ce reclamă o prezentare, dacă nu exhaustivă (ar fi o himeră) cel puţin acceptabilă pentru a putea fi utilizată, a peisajului mitic românesc, la momentul decembrie 1989. O enumerare a miturilor care fie existau, fie s-au creat, ori s-au prăbuşit ulterior, ar fi pe cât de laborioasă, pe atât de contraproductivă. În plus, ar aduce riscul unei extinderi necontrolate a sferei mitului prin anexarea un simboluri secundare sau fără circulaţie, a unor legende urbane, etc. Conştiinţa mitică nu operează cu astfel de colecţii de povestiri care să poată fi răsfoite rând pe rând, ci este mai curând un conglomerat mobil care acumulează simboluri şi informaţii din exterior, acceptând surse eterogene pe care le reinterpretează în permanenţă. Mai corect ar fi să vorbim despre existenţa unor constelaţii mitice pe care le vom separa din nevoia unei sistematizări.

Dacă ar fi să definim ideologic regimul răsturnat în 1989, caracterizarea ca naţional-comunist s-ar impune de la sine. Coloratura locală de despotism oriental nu trebuie să ne înşele să îl scoatem în afara clasei totalitarismelor secolului XX, adică a programelor ample de reformare a societăţilor, care s-au oferit ca răspuns la drama modernităţii. Răspunsul totalitarismelor la provocarea modernităţii este o ofertă de soluţionare a tuturor problemelor vieţii în condiţiile în care credinţa nu mai este considerată ca o soluţie rezonabilă. De unde decurge că în codul său genetic şi acest totalitarism particular avea înscrisă tendinţa de a acapara nu doar toate sursele de putere dar şi toate sursele de putere simbolică, de a acapara întreg spaţiul mental al societăţii.

Pentru analiza mitologică nu are importanţă că foarte multe elemente nu fac parte din proiectul iniţial al utopiei sau că s-a produs chiar o alterare de substanţă a utopiei marxiste. Chiar dacă ceauşismul oferă numeroase exemple de înapoiere, mai important este că el nu mai poate renunţa la nota de modernitate a totalitarismelor: pentru aceste sisteme mitologia e monopol de stat (monopol preţuit chiar mai mult decât cel asupra violenţei organizate). Ceea ce înseamnă că orice element mitic, odată acceptat în corpusul mitologiei de partid şi de stat de cei aflaţi în poziţiile de comandă, devine obligatoriu şi pentru ultimul cetăţean, indiferent că respectivul mitologem nu se regăsea în utopia marxistă. Cel ce trăieşte într-o ţară care experimentează totalitarismul nu are libertatea ignoranţei pe care o are un supus al unui absolutism medieval, ci este dator dacă nu să creadă, cel puţin să arate public că şi-a armonizat gândirea cu „linia Partidului”. Deci la momentul 1989 însuşirea mitologiei naţional-comuniste era o obligaţie a tuturor românilor, căreia nu i se puteau sustrage nicăieri în spaţiul public. A vorbi despre caracterul rudimentar anacronic al ceauşismului [57] este corect, dar înseamnă, dacă ne oprim doar aici, a-l descrie ca mai puţin decât este.

În momentul răsturnării sale, ceauşismul se prezenta ca o cvasi-ideologie fără adepţi, pe care doar două persoane se arătau dispuse să o susţină în mod public. Produsul simbolic Nicolae Ceauşescu nu mai avea căutare (sau piaţă de desfacere) pentru că nu mai oferea satisfacţiile pe care orice adept le aşteaptă de la un produs din clasa miturilor. Dar ceea ce scăpau din vedere revoluţionarii care, pe cale de consecinţă hotărâseră să îl concedieze din istorie, era faptul că, deşi inovaţiile de ordin personal pe care Ceauşescu le-ar fi putut revendica erau neglijabile, la baza acestui produs simbolic se găseau două constelaţii de mitologie politică de neegalat ca forţă de atracţie şi logevitate: comunismul şi naţionalismul. Iar Nicolae Ceauşescu avusese la dispoziţie un sfert de veac pentru a-şi reclama proprietatea asupra acestor două conglomerate. Nu numai că el beneficiase de resurse mediatice la care niciun alt actor politic nu avusese acces, dar în tot acest interval niciun alt român nu afirmase public că el ar fi mai nimerit şi mai capabil să ducă România în Paradisul comunist şi niciun alt român nu se manifestase în postura de concurent al lui Nicolae Ceauşescu pe segmentul de piaţă al naţionalismului. De unde rezultă că, ori de câte ori nevoile spirituale care fac imperios apelul la cele două conglomerate mitice amintite vor reveni în actualitate, cel care în ochii publicului este consfinţit ca proprietarul lor de drept – pentru că şi le-a înregistrat ca marcă personală – nu va putea fi ignorat.

O componentă, probabil cea mai sistematică, a procesului de demitizare de după ’89 o constituie atacarea deliberată a acestei mitologii bipolare a „vechiului regim”. A doua componentă, mai puţin organizată, o constituie erodarea mitologiilor concurente nou apărute sau, mai corect, redescoperite.

(inapoi la Cuprins)


[56] Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 4.
[57] Istoricul Florin Constantiniu descrie inspirat şi precis regimul Ceauşescu ca pe o „dinastie comunistă".

Cand vad relatia dintre consultantii politici si politicieni am urmatoarea reactie. Pe de o parte, ma bucur ca primii ii trag pe sfoara si pe iau banii celor din a doua categorie. Pe de alta parte, simt un pic de revolta pentru cat de usor le reuseste scamatoria de fiecare data.
Sa luam de pilda sloganurile candidatilor prezidentiali, pe care Evenimentul zilei le trece in revista. Ce om normal la cap ar plati pe cineva sa ii vanda ceva atat de inept si lipsit de creativitate ca “Hai Romania!“, sloganul lui Sorin Oprescu? Sunt convins ca i s-a explicat savant ca e un slogan pentru un popor latin si microbist, care va avea acelasi efect ca “Forza Italia!” al lui Berlusconi. Dar nu, e doar o dovada de fusereala. Inteleg ca pentru asa ceva Sorin Oprescu a apelat si la consultanti evrei, de parca securistii si activistii gen Cozmanca nu erau destul de destoinici, care l-au mai pricopsit si cu un simbol caraghios: o stea in cinci colturi.
In articolul din EvZ, sunt invitati sa isi dea cu parerea si cativa publicitari, care sunt entuziasmati de sloganul lui Gigi Becali, minunandu-se unde l-o fi gasit. Daca expertii in datul cu parerea nu au putut recunoaste in “Credinta, nadejdea si dragostea” un citat din Biblie si au gasit chiar prilejul sa faca mici bascalii, ce poti sa mai spui de nivelul lor de incultura? E atitudinea autosuficienta a mediocrilor buni de gura, care fac bani buni vanzand gogosi altor mediocri din politica. Pentru luminarea lor, “sloganul” pe care l-au notat cu nota 9 pentru originalitate, e sterpelit (si folosit blasfemiator de nerusinatul din Pipera) din Apostolul Pavel, Epistola I catre Corinteni, cap. 13, vs. 13. Merita citit in intregime, e unul din cele mai frumoase lucruri scrise vreodata.
Dar expertii in publicitate chemati de EvZ n-au doar lacune de ordin cultural. Nici la lectiile trecute de comunicare politica n-au fost prezenti. De pilda, sloganul lui Crin Antonescu – “Romania bunului simt” li s-a parut, la fel, o mare gaselnita. Sloganul e un plagiat, a fost folosit acum sapte ani de URR (Uniunea pentru Renasterea Romaniei), intr-o forma cu mai mult talc decat acesta si anume “Conspiratia bunului simt“.
Poate totusi aceasta mediocritate a consultantilor politici e binevenita. Doamne fereste de o profesionalizare a lor, pentru ca atunci baietii descurcareti gen Cozmin Gusa sau Dan Andronic ar reusi sa ne vanda orice produs de marketing ambalat de ei si ne-am trezi pe cap cu o creatie cu totul si cu totul din plastic gen Obama. Cu cat vor fi mai multi tupeisti fara idei in consultanta politica, cu atat alegerile vor fi mai aproape de spiritul democratic.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica