rss
rss
rss

Și nu mă refer aici la detergentul preferat de Magda Catone, ci la „îndrăgitul solist de muzică ușoară”, Bono de la U2. Cel mai reprezentativ al culturii pop militante, în curs de sanctificare.

Am remarcat că în decurs de doar două săptămâni s-au succedat două atitudini privitoare la Biserica Catolică în presa internațională. Sigur, ceea ce produce această presă e mereu în exces, e ca un bâzâit de informații, care vin fără oprire spre privitor. Dar în norul ăla de informații irelevante, de cuvinte, se disting mereu câteva cuvinte cheie. Trucul funcționează, pentru că presa e mereu ceva foarte scump și nu-și justifică efortul, dacă nu rămâne ceva în sită, când zgomotul se mai temperează.

În săptămâna alegerii Papei, din bâzâitul informațional răzbăteau câteva cuvinte cheie foarte nasoale: scandaluri de pedofilie, biserică în criză, căsătorii homosexuale. (Pe asta din urmă n-am înțeles-o niciodată. De ce oare presa stângist-liberală ține morțiș să își impună propriile obsesii și Bisericii. De ce ar trebui să fie presat un cleric să admită așa ceva, sau să emită păreri, reconsiderări, pe marginea unor dogme, de parcă principala grijă a unei biserici de orice fel poate fi aceea dacă bărbații să se însoare cu bărbații?! Dar, în fine.) Pe scurt, era foarte de rău, instituția era cam decrepită, exista o mică șansă de „a se da pe brazdă”, dar mare lucru nu era de așteptat de la catolicism.

Semn că alegerea noului papă nu putea fi ghicită. (Aici n-ai cum să nu-i respecți, în materie de organizare, catolicii sunt ireproșabili, iese din calcul ideea trucării votului.) Tradiționalul atac al presei internaționale împotriva bisericii avea toate armele în dispozitiv, gata de tragere.

Numai că n-a fost să fie. Noul papă e pe gustul presei, care a întors instantaneu foaia. Toate problemele și prăpăstiile de o săptămână mai devreme au amuțit. Cred că asistăm la una din cele mai mari operațiuni de construire a unui brand personal. Nu-i vorbă, și argentinianul Jorge Mario Bergoglio are simțul marketingului, cum au conaționalii lui, Maradona și Messi, driblingul în sânge. Și-a ales ca „nume de scenă”, numele celui mai umil dintre călugării catolici, cel al lui Francisc de Assisi, ocrotitorul săracilor, negustorul de stofe, care și-a vândut partea lui de moștenire pentru a umbla desculț prin lume și a trăi din mila publică.

În primul său discurs, noul papă a pus punctul pe i, în mod admirabil: dacă renunță la mărturisirea lui Hristos, biserica devine un ONG. Este exact ce vor, conștient sau nu, cei care îi crează acum imaginea de star popular fostului cardinal Bergoglio. Și, lumește, biserica catolică e mai slabă decât presa mondială, decât establishmentul planetei, cu ideile sale fixe, pretins progresiste. O fi reușit un predecesor de-al papei Francisc să îl întoarcă din drum pe Attila, conducătorul hunilor, cu vorba bună, iar pe Robert Guiscard, conducătorul normanzilor, l-a făcut să îngenuncheze cu armata lui. Ambii mari cuceritori ar fi putut lua Roma în stăpânire fără opoziție, dar vorbele câte unui papă i-au oprit, nimeni nu știe cum. Dar de data asta, lucrurile stau altfel, mă tem că a venit vremea papilor să se plece în fața armatelor lumii.

Iar biserica tot mai popularului papă Francisc I ar putea deveni, dacă nu un ONG, un sindicat, o asociație caritabilă, cu programe sociale, mai abitir ca guvernele. Ăsta e târgul. Brand personal și o biserică pe gustul lui Iuda, cel căruia Mântuitorul i-a retezat scurt elanul populist: „pe săraci îi aveți tot timpul cu voi!” Biserica vie și militantă e denesuportat pentru elitele internaționale, în schimb, o biserică mai aproape de cultura pop, mai aproape de proiectul lor de societate, poate fi un aliat interesant, dacă e suficient de docil și își respectă rolul. Încă un Obama stă să fie produs, și are suficient talent nativ, ca să nu fie nevoie să-l ajuți cu un Nobel pentru pace și promisiuni electorale.

Într-o poză, spală picioarele credincioșilor, după model biblic, în alta face băi de mulțime. În alta e microbist, ca orice italo-argentinian, fan al unei echipe locale. În altă poză, papa aprinde menora, într-un ritual al religiei iudaice, comemorând una din bătăliile soldate cu distrugerea templului. Dacă a putut lua parte la ritualurile altei religii, vor mai urma și altele, sigur îl vom vedea descălțându-se într-o moschee sau aprinzând bețișoare într-un templu budist. La fel de comercialul Dalai Lama l-a și felicitat pentru alegere, ca mai toți liderii lumii.

sursă foto: abc.ne.au
papa spaland picioarele

papa microbist

papa_menora
sursa foto: yourjewishnews.com

Iar papa Francisc manifestă deja o aplecare specific sud-americană pentru spectacol. Iată-l de pildă, oficiind un fel de slujbă pe un stadion, cot la cot cu o mascotă a lui Pinocchio, cu o vervă, care i-ar surclasa și pe tele-evangheliștii nord-americani. Nu vă impacientați, după Pinocchio, își fac apariția pe stadion și mascote cu personajele din Biblie (pe la minutul 7, 8), când e mai bine dispus publicul.

În nu știu ce sat din Botoșani, ultimele mașini, care au răzbit pe la porțile, acum acoperite de troiene, au fost mașinile care au cărat sătenii la votul din 9 decembrie. Acum se uită în zare și nu-i mai vizitează decât Cristi Zărescu, mare fan al „bucatelor tradiționale”. Pentru că, nu-i așa, sărbătorile românești sunt sărbători culinare, ale mațului plin spre potolirea ancestralei spaime de foamete. Asta ocupă mintea telespectatorului, asta îi oferă și presa (atenție, limbaj de porc! altă tradiție). În scurtele momente când l-am deschis, televizorul meu nu-l conținea decât pe Victor Ciorbea, pe care, nu din cauza numelui, ci de la promo-ul ăla în care țipă tărăgănat: „doamnă, țara moaaare de foaame!”, tot cu bucate tradiționale îl asociez. Azi îmi făcea impresia unui colindător, pe care niciun producător nu avusese inima să îl țină la ușa studioului. Și l-au primit toți. Dar, evident, mai e un personaj tradițional ca bucatele, la orice sărbătoare creștină:

o fantezie cu Becali

Știți că sunt ultimul care s-ar înscrie în moda asta anti-clericală, adică să critic preoțimea de focul poporului neasistat suficient, pentru că înțeleg rostul clerului și al Bisericii în genere, n-am nici viziuni socialiste, nici bășcălioase în direcția aia. Dar am și eu fantezia de a vedea primul preot, care-i arde o cădelniță în figură lui Becali. La figurat, metaforă, cum ar zice Mitică. Adică să-i spună public și de la obraz ciobanului: „da mai taci, bă, golan obraznic, că n-ai privatizat tu creștinismul!”. Îmi place să cred că nu în speranța unei milostenii, ci din simțul datoriei de a nu alunga din turmă nici măcar berbecul cu blana cea mai jegoasă, o asemenea ieșire publică încă nu a avut loc.

Îl vedem în continuare pe căpcăun behăind colinde, alături de studenți la teologie, lângă bradul din Palatul Parlamentului, alergat cu microfoane de hoarde de reporterițe, de care mai râde când e binedispus. Îl vedem asociat cu orice sărbătoare creștină, cum s-a lipit porcul de perioada Crăciunului la români, nu doar de Paște, când ar fi specialitatea lui, de crescător de miei.

Vedem și dezolantele gloate de „colindători” de Pipera, pentru care, anul acesta, nici măcar el nu și-a mai ascuns disprețul. „Le dau câte 50 de lei la fiecare, că au venit după bani, ce, ăștia au venit să colinde!?”. Tot pentru bani veniseră și reporterii, că așa e tradiția. Imaginându-ne că vreunul dintre zdrahonii veniți cu uratul în poarta latifundiarului ar fi fost contribuabil, ei ar fi putut să îl privească de sus pe Becali, care le e, într-un fel, angajat, în calitatea lui de demnitar, deci bugetar. Mi-a fost imposibil să mă lămuresc dacă vreuna din persoanele din cadru era, de fapt, contribuabil la buget, că Becali nu știu să aibă cine știe ce afaceri mari furnizoare de taxe și impozite. Dar, desigur, dacă aș fi putut înțelege misterul ciudate economii românești, acum eu aș fi avut bani de împărțit și vilă în Pipera.

un an de nesimțire și vacanță pentru Băsescu

Să zicem că Becali e un personaj insignifiant, chiar dacă acum e prezentat, pe drept cuvânt ca „liderul liberal”. Dar peste momentele de grotesc, oferite de președinte, e mai greu să treci. Călare pe snowmobilul prezidențial, Băsescu pare un fel de Mazăre, dat în mintea copiilor. N-am o problemă că omul se mai și distrează, chiar nu sunt dintre cei care au luat foc că a dansat, că a băut, ba chiar am gustat mare parte din glumele lui din ultimii ani.

Problema nu e că se distrează, ci ce spune. Să spui că nu mai ai nicio grijă, după ce ai lăsat țara pe mâna altuia încă și mai iresponsabil, e curată nesimțire. Dacă tot mai ia leafă pentru anul rămas, în care și-a propus să se relaxeze, ar trebui nici să nu doarmă noaptea de remușcări și griji. Poate o să îl vedem la vară pe skyjet, în mașini decapotabile, în cluburi de striptease, că o viață are omul. Problema rămâne: de ce nu pleacă, dacă are chef să-și trăiască viața? De ce mai insistă pentru încă un an cu leafă, cazare și protocol de stat, dacă nu mai are nimic de făcut și nici măcar o grijă?

Iar gluma cu anul minunat, în care o să se îndeplinească promisiunile electorale și din programul de guvernare, e cinism pur. A dat volanul unui copilot cu minte de cimpanzeu, pentru că așa i-a cerut majoritatea copiilor de grădiniță. Iar acum face cu mâna la autobuzul cu preșcolari, asigurându-i că maimuța știe foarte bine ce face și a promis să îi ducă la destinație, într-un loc frumos de joacă.

votanții lui Felix cred în Moș Crăciun și nu sunt puțini

Poporul nu e un autocar cu preșcoalari? Dar cum se pot numi cei 70% (din 40% prezență), care l-au votat pe Dan Voiculescu? A-l vota pe Voiculescu e totuna cu a crede în poveștile cu Moș Crăciun. Doar că într-un mod mai grosolan, să nu-ți pese de toate tertipurile pe care acest staroste al nesimțirii le folosește pentru a scăpa de pușcărie.

La numirea Guvernului, Mircea Badea spunea că el îi apreciază cel mai mult pe miniștri, care au probleme cu legea, care au dosar la DNA sau la ANI, care au fost trimiși în judecată. Că ăia, pentru el, sunt garantați, pentru că au luptat cu „băsismul”. Câți telespectatori credeți că va pierde Antena 3, care își prostește în halul ăsta privitorii, în anii de guvernare care urmează? Eu estimez că foarte puțini, aș paria pe un 16%. Restul vor rămâne, dacă nu votanți, măcar telespectatori, poate mai puțin entuziaști. Ei l-au crezut pe Dan Voiculescu, că n-a turnat la Securitate, că e o lucrătură băsistă, că își dă demisia din Parlament pentru că nu i s-a votat o lege obscură legată de impozite, nu ca să i se mute dosarul la altă instanță. Că e din nou candidat, ca să încerce iarăși cu legea aia a lui, de confiscare a averilor ilicite (ce glumă sinistră și cinică!). Și poate cred că acum s-a îmbolnăvit, cât să nu depună jurământul de parlamentar, râmânând între instanțe ca în zona cu duty free-uri, nici demnitar, nici om de rând.

Trebuie să recunosc că am greșit în pronosticul de acum o săptămână, când spuneam că PPDD va fi pulverizat de finalul farsei Oltchim. Mi-au scăpat două lucruri: că farsa e posibil să nu aibă un final (ca la serialele create pe parcurs, ca „Tânăr și neliniștit”) și apariția unei noi nișe de public pentru partid.

Ca orice om ce se crede de bun simț, mi-am imaginat că lucrurile nu pot fi împinse mai departe de pânzele albe. Naiv din fire, în poveștile mele lucrurile se limpezesc la final, cei răi mărturisesc și se căiesc, cei buni primesc ovațiile. În poveștile toarse de „domnu Dan”, la final fiecare aruncă cu frișcă și noroi în fiecare, de nu se mai cunoaște om cu persoană și tortul de mizerie. Râde lumea, se distrează și se ceartă, iar mâine seară o poate lua de la capăt. Prin diversiunea cu pungile de bani și cu ajutorul avocaților, Diaconescu reușește să lase farsa în coadă de pește, se compromite în fața celor care gândesc, dar câștigă alt public.

Acest alt public e cel care îl va aprecia exclusiv pentru prestația actoricească de brigadă de amatori. Și mă tem că acest public hâtru e chiar mai numeros decât gloata de naivi, care chiar așteptau douăzeci de mii de euro și izbăvire financiară. Pe ei îi va pierde cu această ocazie, asta e. În schimb iarna aceasta tot ce înseamnă vot de protest și în batjocură se contabilizează la Dan Diaconescu. Vrei să te distrezi pe seama prostiei și fanfaronadei impostorului Ponta? Nu pe lătrăul Blaga o să-l votezi, ci pe bufonul cu tupeu, pe „haiducul lui șapte saci” (formula lui Marius Delapicentru).

Formula „vot anti-sistem” e o treabă serioasă peste tot în lume, iată că am reușit să-i dăm până și ei o tentă comică. Poate pentru că la noi e atât de bine pus la punct și de inventiv? Căci dacă e să te uiți serios în spatele firavului Dan, vezi ditamai securiștii, sau vezi rechini ca Eugen Anca, despre care Vadim (el însuși din lumea lor) spune că e agent KGB. Spectacol bine pus la punct, deci, dar magistral interpretat de „artistul poporului”, Dan Diaconescu. Tipul ăsta fără sare și piper, fără intonație și cu dantura zdrențe a reușit să se întreacă pe sine.

Înainte de a atinge gloria la iarnă, dacă va reuși într-adevăr să se mențină între distracțiile favorite ale poporului, Diaconescu a făcut două victime clare. Prima e Ponta și coaliția lui. „Noua generație e scăpat ștafeta din mână”, observa Dumitru Borțun, iar Victor Ciutacu, înfuriat de interimatul lui Daniel Morar, văzut cu ochi răi de Felix, exploda: „Există ceva la care se pricep oamenii ăștia din USL!?”. Destul de elocvent pentru dezastru, când tocmai oameni apropiați de sistem recunosc eșecul. (Iar „un eșec rămâne un eșec”, ne amintește și Isărescu).

Dincolo de persoane, Diaconescu a reușit cu o sută de mii de euro să umilească ditamai instituțiile statului, ministere, Guvern, agenție de privatizare. Toate s-au dovedit împiedicat în mișcări, termenele de plată neclare, portițele de ocolire numeroase, expunerea la ridicol, totală. Pe aceste instituții cei cu votul protestatar le urăsc mai mult decât pe persoanele, care le conduc.

Dar inclusiv la nivel personal, triumful farseurului Dan s-a dovedit zguduitor. Rămâne memorabilă scena cu Andreea Crețulescu (consultant plătit al lui Geoană și activistă a cauzei USL) îi taie fraza lui Crin Antonescu din studio, pentru a-l băga în direct pe Domnul Dan, de undeva din fața Ministerului Economiei. O fi Crețuleasca legată prin portofel de USL, dar instinctul ei de hienă de presă a simțit bine: la impresia artistică, Viitorul Președinte îl bate net pe Al lu’ Interimaru. Pe lângă show-ul de bâlci pe care îl poate face Diaconescu, scenetele de elocință provincială și momente de isterie oferite de îmbătrânitul Antonescu, sunt Chirița în provincie.

Întrecerea dintre Diaconescu și Ponta (ca exponent al politicienilor) a fost cel mai bine rezumată printr-un proverb de editorialistul de la Capital, Claudiu Șerban: „S-a întâlnit hoțul cu prostul la Vâlcea!”. Și adaug că ironic, tocmai un caracalean arată ce ușor se poate răsturna toată căruța cu politicieni.

În fine, a doua victimă a talentului de amator al lui Dan Diaconescu, pe lângă politicieni și sistemul lor, e presa. Față de presa fandosită, dar nulă, Diaconescu și-a luat suprema revanșă. Gândiți-vă că toți ziariștii începători de pe teren, toți analiștii îmbuibați din studiouri, toți au râs în decursul vieții lor cu dispreț de televiziunea de garsonieră a lui Dan Diaconescu. Tinerii, care poate se visau mari ziariști și directori de conștiințe ale unei lumi pe care nu o pricep încă, s-au trezit încolonați de șefi la ușa vilei lui Diaconescu sau la ușa băncii. Reporterițe zurlii, cameramani și fotografi se împingeu în sacii cu bani, mai ceva ca pensionarii la promoțiile cu tigăi. La fel și suficienții din studiouri, cei care i-au furat fără să-i mulțumească, ideea de a livra programe fără conținut, pe bani foarte puțini, cu oameni care mestecă vorbe ore în șir de la o masă. Și ei s-au văzut acum obligați de audiențe să îl descoasă și analizeze pe inventivul oltean din Caracal. O umilință pe care cu adevărat o merita presa fandosită.

Dacă sperați să găsiți o asemenea listă aici, îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar n-o am. E aceeași dezamăgire pe care o resimte publicul în urma prestației celei sărbătorite astăzi, de Ziua Presei. Aș fi putut să las titlul fără mențiunea din paranteză, eventual, să îl îmbunătățesc cu câteva ingrediente 2.0 gen: intră aici să citești lista sau vezi cine e pe lista rușinii. Asta ca să omagiez deplin intrarea presei în era digitală, a afișărilor strânse la baionetă.

De fapt, o asemenea listă nu există. Ea ar fi putut exista, dacă ar mai fi existat presă și nu doar instituții care prestează servicii de publicitate comercială sau politică. Ar fi fost o reglementare cerută de breaslă, foarte ușor de aplicat. Și dacă breasla nu putea cădea de acord, măcar un ziar sau o televiziune și-ar fi putut face un titlu de onoare din a titra sub numele editorialistului sau invitatului, dacă e afiliat prin vreun contract, la vreun partid, fundație a unui partid, dacă își întregește veniturile consiliind o personalitate. Cred că prin Evenimentul pe vremuri am văzut sub numele lui Andrei Postelnicu mențiunea că e și consilier al lui Mircea Geoană. La fel era și Andreea Crețulescu, dar Realitatea nu a găsit utilă informația pentru telespectator. Despre Traian Ungureanu sau Sever Voinescu am aflat tardiv că erau și consultanți PD, pe când scriau la Cotidianul. Bogdan Teodorescu nu mai e ziarist, dar era invitat frecvent să comenteze creșterea USL în sondaje, fără să spună că era strategul principal al formațiunii. Bogdan Chirieac … în fine, el joacă într-un campionat propriu. Am putea afla astfel de unde se trage prosperitatea de invidiat a unor Roșca Stănescu sau Cornel Nistorescu. Bine, dat fiind specificul local, o asemenea reglementare ar duce la situații hilare, cum ar fi titrarea pe ecran a unei precizări de genul „Robert Turcescu, împrumutat de Gigi Becali”.

În realitate, presă independentă nu mai există, pentru că informația s-a devalorizat și nu mai concepe aproape nimeni să plătească pentru ea. Mai există doar publicații partizane, cu patroni mai mult sau mai puțin destupați la minte. Cu cât patronii sunt mai încuiați, ca Voiculescu sau Păunescu, ori mai aroganți în neștiința lor, ca Ghiță, presa e mai partizană, devine ghioagă și monedă de schimb în bătălia pe resurse publice și influență. Unde patronii sunt mai emancipați, ca la Media Pro sau Hotnews, ochiurile plasei rămân mai rare și peștișorii pot părea rechini. Legile dure ale economiei sunt aceleași și în așa zisa independență din online, pentru cine nu vrea să încaseze lunar doar o mână de monede. Pagina de Media a lui Petrișor Obae se mai întremează făcând pe PR-ul pe lângă marile trusturi, Reporter Virtual al lui Tiberiu Lovin „se mai completează” cu mici servicii aduse unor domni generoși din PDL. Nu-i judec, e îngrozitor de greu pe cont propriu, dar presă nu mai avem. Mai avem doar mercenari care își oferă serviciile, iar uneori nici cumpărători nu sunt.

Politcienilor le convine situația, chiar dacă banii pe care îi virează către ziariștii, care chipurile îi consiliază în probleme de imagine și comunicare, în special în preajma campaniilor electorale, seamănă a taxă de protecție. Dacă i-ar fi deranjat, ar fi propus măcar unul o lege care să clarifice această incompatibilitate. Dacă nu au făcut-o, e clar că banii pe care îi dau li se par puțini și că le place sistemul cu televiziuni înregimentate, unde știi dinainte dacă ești lăudat sau înjurat.

La fel, nu a existat niciun politician care să propună ca incompatibilitate, într-o lege, ocupația de agent sau ofițer al unui serviciu secret cu aceea de jurnalist sau cu orice funcție publică. Și totuși, ofițerii acoperiți din presă există, toată lumea e convinsă de existența lor, partidele se rotesc la guvernare, dar uită subiectul la preluarea portofoliului. Și nu e vorba doar de „fosta Securitate” (care dacă a murit, la ce dată anume și de ce are instituții care îi apără trecutul și arhivele încă?). De ce are nevoie un serviciu secret de agenți în presă și instituții publice? Ca agenți de influență? Atunci, pentru ce agendă? Dacă e vorba doar de adunat informații, presupunând că ar exista o situație într-un milion, când ar fi chiar vorba de un lucru de siguranță națională, funcționarul care ar raporta acea situație ar face-o oricum din obligație de serviciu, fiind deja angajat al statului. Fie măcar de dragul austerității, ar fi trebuit să existe măcar un politician care să considere nefiresc ca atâția funcționari, magistrați, ofițeri, să primească două salarii de la stat, unul pentru munca de la vedere și altul pentru rapoartele trimise. La fel și în cazul ziariștilor, orice ban dat de la buget pentru ofițeri acoperiți în presă e risipă curată, dacă nu atentat la democrație.

După știrile despre dispariția pâinii în zilele cu zăpadă și reportajul cu lăzile golite din Carrefour, reporterii Antena 1 lovesc din nou cu un reportaj demn de Intact Academy. Protagonista e o tânără bugetară, care se plânge că nu poate cumpăra decât câteva roșii. Câteva secunde mai târziu, aceeași tânără apare în cadrul îndepărtat, cântărind punga cu roșii ale unei bătrâne, care cumpără ca nesătula, la kilogram. Vigilenți, băieții de la Kamikaze au ochit-o pe precupeața, care poate e bugetară la ultimul aprozar de stat. Iată mai jos cadrele esențiale, pentru când va șterge BBC-ul românesc filmul de pe site.
trucaj ordinar
Iar aici, filmul:

Update: la doar cateva ore, filmul a fost sters de pe site-ul Antenei, probabil vor incepe sa solicite stergerea si de pe alte site-uri cat de curand.

Reacția oficială a Antenei 1 după reportaj
De pe blogul lui Andrei Manțog am aflat că o reprezentantă a postului din Băneasa a pus pe Facebook un fel de drept la replică. Persoana nu e oricine, ci e Project Manager Marketing & Comunicare, se ocupă de promovarea Observatorului. Așa că orice transmite sub forma unui comunicat Dorothea Ionescu Vanau poate fi considerat un punct de vedere oficial al postului.
Textul, lung și fără talent, e mai aiuritor decât știrea în sine, pentru că arată cum poți să te umpli de bulion și mai mult, după ce ai ajuns de râsul telespectatorilor cu știri regizate despre roșii. Cum anteniștii au obiceiul curajos de a șterge momentele de penibil, inclusiv știrile video de pe site-ul propriu, voi reda fragmentul esențial din comunicatul reprezentantei Antena 1 tot ca print-screen și nu ca link. Citiți așadar, de ce e natural să pui persoane să mintă în știrile de pe post. Ce vă mirați așa? Ni se confirmă că știrea a fost trucată, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei, pentru că ea putea fi la fel de bine și adevărată, dacă se găseau persoanele, care chiar să fie ceea ce spun că sunt. Orice știre difuzată la Observator trebuie să fie reală într-una dintre lumile posibile, întrebați orice cosmolog. Tot așa cum PR-ista Dorothea poate fi o comunicatoare inteligentă, iar Dan Voiculescu, un politician cinstit și bine intenționat.

De ieri a început să emită noua televiziune condusă de Sebastian Lăzăroiu, marcând şi o premieră promiţătoare: l-a avut invitat pe Sebastian Lăzăroiu în două emisiuni într-o jumătate de zi de emisie. Politic vorbind, Lăzăroiu e impostorul perfect, iar psihologic un grandoman foarte bine concentrat într-un metru şi jumătate + sau – 15 cm.
Televiziunea imprimeriei de diplome Spiru Haret s-a scuturat în sfârşit de numele TVRM. Era un nume care mă deprima de fiecare dată când mă gândeam că aşa ar putea arăta România de Mâine. Iar dacă Ministerul Învăţământului nu s-ar fi încruntat vremelnic, numele ar fi putut deveni realitate, pentru că mare parte din România şi-ar fi luat o diplomă de la ei la un moment dat.
cursuri pentru necititori
Acum se numeşte TVH 2.0. Pentru pasionaţii de chimie, asta e apă plată. Pentru pasionaţii de internet, ar trebui să însemne o nouă generaţie, dar, ghinion, numele ăsta era luat deja de vizionarul Becali. Odată cu rebranduirea, televiziunea şi-a pierdut şi o parte din haz. Înainte ştiam că acolo e locul unde poţi să vezi remake-uri după Telejurnalul de pe timpul lui Ceauşescu, dezbateri-somnifer cu bătrânei mâncaţi de molii sau peroraţiile patriotice ale unor monştri sacri ca Dogaru, Chelaru sau Coja. Acum au apărut tinere cam provinciale dar nurlii, care citesc ce vor să întrebe de pe foi şi se uită repede înapoi la invitat, ca să se asigure că n-au spus o prostie. În momentele bune, postul atinge nivelul unei emisiuni mai slabe de pe B1 sau TVR info, adică fix apă de ploaie, cum i-o spune numele.
La un moment dat ni s-a arătat şi un aparat cu ajutorul căruia publicul poate da feed-back la ce vede, postul urmând deci pe alocuri să folosească şi ca experiment sociologic sau focus group mai mare pentru fanteziile profesionale ale lui Lăzăroiu. Nu mă bag, e treaba securiştilor care îl plătesc dacă vor să îi finanţeze mugurii paranoici de îmblânzitor al viitorului. Totuşi, pentru interactivitate există deja internetul, un mediu pe care TVH 2.0 încă nu-l foloseşte, în ciuda numelui.
Tot pe internet ar putea să stea şi cursurile facultăţii Spiru Haret. Un simplu canal de YouTube era suficient şi putea vedea / asculta cursantul ce dorea la orice oră. Eventual printr-un acces cu parolă. Nu de alta, dar când dai la televizor cursurile propriu-zise se uită şi alţii şi râd. De pildă azi am văzut un profesor de economie care pur şi simplu citea un text scris în Word. Citea cu ochii în monitorul care stătea cu spatele la noi şi uneori se mai poticnea. Nu dicta ca la clasa a IV-a, doar citea, ca şi cum ar avea în faţă o clasă de studenţi cărora le e lene să citească singuri. Pe lângă că o parte din lucrurile pe care le citea erau bazaconii, iar altă parte balast, care e rostul unor asemenea “cursuri”? Eficienţa ascultării e chiar mai mică decât dacă studioşii ar fi citit singuri paginile respective şi ar fi notat câteva idei.
de ce atâtea televiziuni de ştiri
Cam acelaşi rost pe care îl au şi alte televiziuni ce apar în acest sezon. După clona RTV, alias România TV a lui Sebastian Ghiţă, a fost Giga TV a lui Gheorhe Ştefan Pinalti, zisă şi Gâgă TV, iar peste câteva zile urmează resuscitarea 10TV în Digi 24, a celor de la RDS. Motivul e simplu, urmează un an electoral, în care se va învârti o basculantă de bani şi se vor negocia poziţii de influenţă. Consumatorul de media va fi hrănit cu produsul televiziv cel mai ieftin posibil: aşa zisul talk-show. Aşa zis, pentru că trăncănelile respective nu sunt nici discuţii nici spectacol. Pentru spectacol ar fi fost nevoie de idei spumoase, persoane carismatice şi doze mici, nu 24 de ore de emisie simultan pe n canale. Iar pentru ca discuţia să fie reală, interlocutorii ar fi trebuit să se poată asculta, să aibă idei proprii de transmis, curiozitatea de a auzi alte păreri, onestitatea de a recunoaşte adevărul, chiar când asta ar însemna să pleci cu altă opinie decât cea cu care venisei. Ori, e limpede că în aşa zisele talk-show-uri apar doar comis-voiajori, care au de vândut câte ceva, au de plasat mesaje sau se auto-promovează, pentru că n-au găsit căi profesionale de a o face. Atâta timp cât statul va avea influenţă şi drept de veto în economie, politicul va fi o afacere bănoasă, care va altera presa. Iar atâta timp cât puterea de cumpărare a telespectatorilor nu va înregistra un salt semnificativ, vom avea o presă ieftină şi proastă, chiar şi atunci când se fereşte de comercialul explicit. Sunt două condiţii înlănţuite una de alta.

UPDATE: Există o emisiune numită Albă ca zăpada, în care sunt invitați tineri politicieni, unii din partide necunoscute, alții din cele consacrate. Mi se pare cea mai deprimantă emisiune care există în toată presa! Am rezistat în medie câte 3 minute la ultimele trei ediții, pe care le-am prins întâmplător. Atâtea clișee verbale, frânturi de șpan căzute de la mesele trăncănitorilor din televiziunile de știri, superficialitate de șuetă în autobuz, citate obosite, culese din auzite, prostie și tupeu nu vezi în altă parte! Nu exagerez, m-au întristat de fiecare dată, vreau moșulicii înapoi !

Un articol din The Economist a stârnit fervoarea religioasă în mai multe redacţii româneşti, care au pornit un cor de bocitoare pentru Adrian Năstase. O asemenea victimizare perfectă şi comparaţie blasfemiatoare nu s-a mai pomenit de pe vremea când Becali striga cu cătuşe la mâini că Baraba e liber. E adevărat că pe crucile de pe Golgota s-au aflat şi doi tâlhari alături de Domnul, dar şi aşa comparaţia cu furtişagurile lui Năstase pare trasă de păr.
Oricum ai răsuci lucrurile în favoarea clientului tău, Năstase nailed se poate traduce decent prin Năstase priponit, dacă ţii să rămâi plastic. Sau Năstase dovedit, având în vedere că expresia englezească (tehnic, “bătut în cuie”) e foarte apropiată şi de altă expresie “to hit the nail on its head”, echivalenta lui “a pune punctul pe i”, deci tinde mai curând să sublinieze reuşita vorbitorului, respectiv a anchetatorului, şi nu suferinţa victimei. Ba chiar, atunci când expresia e folosită la finalul unui proces anevoios e mult mai probabil ca ea să implice chiar o doză de satisfacţie, mult mai bine redată prin expresia “i-au venit de hac”.
Cei care urmăreau Familia Bundy îşi amintesc poate şi de conotaţia zglobie pe care expresia o poate lua, când Al Bundy exclama “I’ve nailed that chick!”. Evident, nu era implicat, Doamne iartă-mă!, niciun pui răstignit. Cel mai frecvent, expresia se traducea prin “i-am tras-o” sau am “rezolvat-o”.
Oricum, până la recurs, treaba nu e chiar bătută în cuie. Iar la duşuri, nici nu vreau să ştiu dacă şi cui o să-i vină de hac.

Stiti cine a pus mana pe telefon sa il apere pe Dan Diaconescu, retinut pentru santaj? Nicu Gheara. Din vila sa de la Ibiza, unde sta mai confortabil decat Bernardo Provenzano in pivnita lui siciliana, Nicu Gheara a vorbit jumatate de noapte despre libertatea de expresie. La OTV, tot telefonic, il redusese la tacere pe Gigi Becali, intr-o scena antologica – o reglare de conturi in cadrul clanului. La televiziunile la care nu suna Nicu Gheara, suna Rosca Stanescu, sau Vadim Tudor, el insusi patron de presa, cum ar veni, prin Tricolorul si Romania Mare. Iar unde nu razbesc barbatii, biruieste Dana Grecu, asa ca am putea sta linistiti, onoarea de ziarist nu ramane nereperata.
Si totusi, cum s-a ajuns aici? Motivele sunt numeroase, unele nici macar nu sunt strict romanesti. Rezultatul e trist: a devenit rusinos sa fii jurnalist si tendinta se va accentua.
prostitutie cu impozite de videochat
Jurnalistii nu se pot erija in aparatori ai dreptatii cata vreme beneficiaza de privilegii fiscale fata de cititorii lor. Sa nu ne ascundem, scutirile pentru drepturi de autor nu s-au dat pentru sculptori si nici la presiunea Uniunii Scriitorilor, ci a cartelurilor de presa. In baza unei asemenea legi s-au platit tehnoredactori, cameramani, masinisti, uneori si soferi.
V-ati pus intrebarea cum sunt platiti cei care joaca in filmele porno romanesti, presupunand ca au forme legale? Banuiala mea e ca tot pe drepturi de autor, ca si tinerele care presteaza la videochat, de altfel. Mai greu sa spui “noi vrem respect”, cand in fata Fiscului te folosesti de aceleasi artificii ca Titus Steel sau Eva Kent, mai ales ca majoritatea cititorilor nu beneficiaza de asemenea avantaje.
de la incoruptibili, la inchiriabili
In toiul scandalului Melania Vergu, o afirmatie a fostei consiliere a lui Funeriu a trecut aproape neobservata. Fosta ziarista de la Gandul spunea ca l-a consiliat pe tanarul politician in campania electorala prin aceeasi firma care avea sa obtina 4 milioane de euro, fonduri europene. Andrei Postelnicu, editorialist la Evenimentul zilei, era in acelasi timp si consilier al lui Mircea Geoana, dar cel putin nu ascundea dubla postura. Subteran, fenomenul pare unul generalizat. Adica ziaristii iau leafa si de la patron si de la politicianul consiliat. In unele cazuri e neclar daca e vorba de o “spaguta” (vorba lui Piedone) sau de taxa de protectie.
Fenomenul jurnalistilor-consilieri a iesit timid la suprafata in campanie, dar nicio investigatie nu a urmat. Omerta. Au ramas doar efectele vizibile: ziaristi si comentatori care stii exact ce urmeaza sa spuna inainte de a deschide gura, pentru ca banuiesti cine ii plateste.
democratizarea informatiei
Aici nu mai e vorba de un fenomen romanesc, ci global. Informatia devine mai ieftina si mai democratic raspandita. In timpul razboiului si ani buni dupa, lumea statea cu ochii tinta pe buletinele de stiri, care precedau filmele in sala de cinema. Greu de imaginat o asemenea scena azi. De cand agentiile, televiziunile si site-urile revarsa asupra celor conectati un suvoi de informatii, soarta ziaristului incepe sa semene cu a unui scrib, sau cu a unei dactilografe. A sti sa scrii era o raritate in Evul Mediu si te punea intr-o pozitie dominanta fata de taranul nestiutor de carte, care apela la serviciile tale. Intre timp, se scrie mai mult si mai urat, daca ne uitam la manuscrisele anticarilor.
Pentru moment, majoritatea blogurilor se incadreaza la acest “mai urat”, in comparatie cu ziarele. Agresiv, fara argumente, fara etica, fara respect pentru surse si cititori. Dar s-ar putea sa nu conteze, pentru vizitatorul care petrece cel mult 60 de secunde pe o pagina la care ajunge din intamplare. Pentru acesta din urma, comparatia cu amatorii exista deja si s-ar putea sa nu fie magulitoare mereu pentru profesionisti.
jurnalismul lenes
Un alt motiv de stima scazuta pentru aceasta breasla e valoarea adaugata mica pe care o aduc reprezentantii ei. (Daca vinzi chinezarii, pregateste-te sa fii platit ca atare.) Adrian Nastase si Vasile Dancu au inventat genul de stat care domina comunicational presa. Concret, beneficiind de un urias aparat birocratic, din ce in ce mai profesionalizat, institutiile statului incepeau sa inunde presa cu comunicate si potentiale stiri. Patronul de presa intra in acest joc din interes sau de nevoie, dar ziaristul se prindea in hora mai mult din comoditate. Asa apareau paginile de comunicate de presa abia periate, langa reclamele la Trans Gaz sau Electrica. In ziarele cele mai docile, departamentele de comunicare ale ministerelor, agentiilor, primariilor si altor institutii devenisera furnizori de informatii, mult mai des citati decat fluxurile agentiilor de presa.
Toata lumea era fericita. Mai putin cititorul, privat de jurnalismul de investigatie serios, de campaniile oneste de presa, duse cu idealism.
In timpul Revolutiei, un ziarist de la Scanteia isi amintea ca, vrand sa intre intr-o institutie, cineva spusese: “Lasati-l sa treaca, dansul e de la Monitorul Oficial!” Spunea ca i-a fost rusine ca un om obisnuit, fara sa fie ironic, nu facea diferenta intre un lucrator la Monitorul Oficial si un ziarist. Sub Adrian Nastase, multi ziaristi aveau sa se gaseasca din nou in postura de colaboratori fara voie la Monitorul Oficial.
presa de dumping
Odata indeplinite cele doua conditii de mai sus, patronii puteau trece bucurosi la incurajarea unui fenomen care, aparent, i-a avantajat. Zoso a gasit o formula inspirata pentru asta, i-a spus presa facuta cu studenti. Inutil sa mai spun ce absolventi produc facultatile noastre (aflate ele insele pe un derdelus similar cu al presei, din alte motive). Cu o cultura generala precara si gata de orice compromis, proaspetii ziaristi, pe care nimeni nu-si bate capul sa ii invete ceva, au inceput sa produca in ritm de Bumbesti-Livezeni. In acelasi ritm curg si ironiile cititorilor, care incep sa isi intareasca parerea ca ziaristul e unul caruia ori nu-i place munca, ori n-a fost bun de altceva.
baronii presei
La polul opus al hamalilor cu tastatura sunt cei mai vizibili din breasla, “formatorii de opinie”. Sintagma ii cuprinde, indiferent de orientare si caracter, pe cativa dintre cei mai inzestrati ziaristi. Nu le neaga nimeni calitatile. Problema e ca acesti lideri de opinie au devenit, pentru marele public, perfect confundabili cu politicienii pe care ii critica. Devin o masa amorfa de flecari, cu un standard de viata uimitor de ridicat. Oricat de abil si-ar cultiva unii dintre ei o imagine muncitoreasca, prapastia dintre viata baronilor de presa si viata cititorului mediu e atat de mare, incat niciun fel de empatie nu mai poate trece drept sincera. Sa faci seara de seara emsiuni plangacioase despre pensii, cand castigi 17.000 de euro pe luna, ca Razvan Dumitrescu, e undeva intre cinism si neobrazare. Si inca nu vorbim aici de un jucator in Liga Campionilor a invartitilor din presa.
mogulizarea
Aparitia trusturilor de presa si sufocarea initiativelor independente e de departe cel mai grav fenomen. Oricum masuram si cantarim, piata media e impartita intre Adrian Sarbu, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vantu, Dinu Patriciu, fratii Paunescu, iar restul sunt frimituri impartite intre moguli mai mici.
Problema nu e atat concentrarea resurselor, la urma urmei, nu suntem o piata de dimensiunea Germaniei. Ci trecutul mai mult decat dubios al celor amintiti, toti cu implicari politice directe, veniti din apele tulburi ale tranzitiei, toti cu afaceri cu statul si toti cu un trecut de abuzuri la adresa libertatii de exprimare. In plus, in alte domenii decat media, niciunul dintre moguli nu a dovedit ca poate ridica o afacere cinstita fara ajutor de la stat. Credibilitatea lor personala e extrem de scazuta, iar felul in care se folosesc de presa pentru interesele de afaceri nu face decat sa discrediteze si mai mult intreaga presa, date fiind cotele lor de piata.
Mult mai grava decat polarizarea e cartelizarea. Fiecare dintre moguli are cel putin cate un schelet in dulap: Bancorex, colaborare cu Securitate, conturile lui Ceausescu, FNI, Petromidia samd. Totusi, cu rare rabufniri si mici rafuieli intre angajati, mogulii isi respecta teritoriul. Niciodata afacerile lor cele mai grave nu se transforma in campanii de presa in publicatiile unui “confrate” mogul, care se multumeste cu indirecte atacuri la politicieni din sfera rivalului.
tabloidizarea
E un fenomen atat de evident, incat nu e nevoie sa insist. Insumate, doar cele trei tabloide principale fac mai mult de jumatate din presa cotidiana, ca tiraj. Deci pentru mai bine de jumatate din cei care trec pe la standuri, ziarist e acela care pune titlul “Imi place sa sug acadele”, la articolul despre “Bomba Sexy” a unui fotbalist.
ziaristul corporatist
Se invarte, aparent, in cu totul alta lume decat mahalaua tabloidelor, si totusi ziaristul corporatist nu aduna mai mult respect. Departamentele de PR ale marilor companii impartasesc acelasi dispret nemarturisit ca si politicienii fata de ziaristii plimbati in excursii pe banii firmei si care reproduc aproape integral comunicatele de presa. Imbulzeala care se creeaza la fursecuri si gustari e de departe cel mai jenant moment de dupa conferintele de presa si, pentru multi, ea ramane imaginea asociata cu meseria de ziarist.
Emil Boc ruga cu mandrie ziaristii sa compare cata libertate avea presa in mandatul lui Adrian Nastase, si cata are in mandatul sau. In privinta presiunii politice, avea dreptate, si macar acest merit li se poate recunoaste tuturor guvernantilor care i-au urmat lui Adrian Nastase. In privinta presiunii implicite pe care o exercita clientii de publicitate si patronii, situatia e departe de a se fi imbunatatit. Iar cenzura se face dur si fara ecouri in exterior, inca de la angajare.
absenta investitiilor in educatie
In mai mare masura decat cred, publicatiile si televiziunile au publicul pe care il merita. Rememorand ultimii 20 de ani de presa am ajuns la o concluzie care m-a surprins si pe mine (e posibil sa ma insel). Singura campanie masiva de educare a publicului larg si de promovare a valorilor occidentale a fost dusa circa 2-3 ani de PRO TV, imediat dupa lansare. Pentru ca totul se facea intr-o forma comerciala foarte digerabila, actiunea a fost rapid uitata, fara sa fi fost in van. Motivatia nu tinea de o generozitate subita a fostului FSN-ist, Adrian Sarbu, care a petrecut nu doar Revolutia langa Ion Iliescu, dar si mineriadele chiar in guvernul lui Petre Roman. Ci mai curand de incercarea de intrare in gratiile finantatorului american. In termeni economici, campania a creat brandul PRO, dar a sfarsit in cvasi-faliment. Trustul a fost atat de inglodat in datorii, ca a devenit cel mai obedient sustinator al puterii lui Adrian Nastase. Din acel moment, Adrian Sarbu s-a tinut cat mai departe cu putinta de politic, orientandu-se pentru finantare spre zona joasa a tabloidului.
Acum, ziarele vand carti. Se vorbeste chiar de un fenomen comparabil cu campaniile de alfabetizare de dupa instaurarea comunismului. Tirajele sunt fara precedent in istoria Romaniei. Numai ca nu asta e cu adevarat puterea presei. Carti, librarii si biblioteci au existat si pana la aceasta gaselnita de marketing.
Daca vor sa nu mai fie injurati de anonimi vag alfabetizati, care le comenteaza articolele, ziaristii trebuie sa se dedice unei campanii fara intrerupere de educare a publicului. Cu umor, dinamism, talent si formule atractive. Altfel se vor ascunde mereu in spatele scuzei “asta vrea publicul”, iar publicul respectiv va fi tot mai lipsit de discernamant si de respect.

Am nimerit asta seara chiar la genericul stirilor PRO TV de la 7, program pe care de ani de zile il evit consecvent ca pe un lucru cu care nu vreau sa am de-a face, iar primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost: pun pariu ca prima stire e cu moarte! Ce pacat ca la casele de pariuri nu poti sa pui banii pe Esca, pentru ca nu prima, ci primele trei stiri de duminica au continut cuvantul moarte. Mare negustor si Sarbu asta…
Amused To Death e una din cele mai destepte predictii despre soarta societatii mediatice. Omuletii verzi vin sa ia pulsul pamantenilor si gasesc doar televizoare aprinse, fara urmele vreunui razboi sau ale unui cataclism nuclear. Iar telespectatorii? Pai, dupa ce au privit in continuu “the greatest show on earth”, s-au drogat cu pornografie si cum o doza marita nu mai dadea rezultate, au ajuns in punctul in care doar spectacolul mortii le mai trezeste atentia supraexcitata de stimuli. Prima sinucidere colectiva prin divertisment: “no tears to cry, no feelings left, this species has amused itself to death”.
Cred de mai multa vreme ca vom vedea in timpul vietii noastre pe ecran grozavii pe care inca nu ni le putem imagina. Ma gandesc la secventele cu decapitarile din Irak, la acele cateva secunde in care pe CNN s-a putut vedea lama unui cutit alunecand terifiant pe gatul unui barbat incatusat de rapitori. Romania nu dispune de un bin Laden, dar poate copia retetarul cu ingrediente autohtone: Dan Diaconescu se straduieste de ceva vreme sa aiba un sinucigas in direct in emisiune – ba unul cocotat pe o macara, ba un detinut care inghite un plic de soda in studio. Deocamdata, rezultatele sunt intre hilar si grotesc, dar nu se stie niciodata, moderatorul cu privire de hiena e destul de persevernt…
S-ar putea ca aparentul lui esec sa fie tocmai orgasmul visat al delirului media: clipa in care moartea in direct si in gros plan nu va mai fi doar un stimulent pentru o sensibilitate debila ci chiar sursa de amuzament. Ca in spectacolele din Coloseum.
Probabil cel mai bine inteleg despre ce vorbesc cei care au vazut macar o data un alcoolic care incearca sa se sinucida cu bautura. Tehnic, e posibil, de coma alcoolica se moare. Dar in realitate, foarte rar se ajunge la un asemenea deznodamant, de obicei e doar un strigat care poate dura ani, sau chiar pana la “adanci batraneti” si un spectacol al mortii traite pe viu la modul continuu. Singura diferenta fata de societatea mediatica de azi e ca ne traim spectacolul colectiv, nu individual, consumand socuri si nu alcool.
PS: In timp ce scriam, cineva mi-a reprosat ca sunt prea pesimist cu soarta speciei umane: “e mai optimist sa crezi ca a murit de ras”. Ei, rade ea, da nu-i rasu ei.

Doctor, doctor, what is wrong with me?
This supermarket life is getting long
What is the heart life of a colour TV?
What is the shelf life of a teenage queen?

Ooo, western woman
Ooo, western girl

News hound sniffs the air
When Jessica Hahn goes down
He latches on to that symbol of detachment
Attracted by the peeling away of feeling
The celebrity of the abused shell the belle

Ooo, western woman
Ooo, western girl

And the children of Melrose
Strut their stuff
Is absolute zero cold enough
And out in the valley warm and clean
The little ones sit by their TV screens
No thoughts to think
No tears to cry
All sucked dry
Down to the very last breath

Bartender what is wrong with me?
Why am I so out of breath?
The captain said excuse me ma’am
This species has amused itself to death!
Amused itself to death
Amused itself to death

We watched the tragedy unfold
We did as we were told
We bought and sold
It was the greatest show on earth!

But then it was over
We ohhed and aahed
We drove our racing cars
We ate our last few jars of caviar
And somewhere out there in the stars
A keen-eyed look-out
Spied a flickering light
Our last hurrah

And when they found our shadows
Grouped around the TV sets
They ran down every lead
They repeated every test
They checked out all the data on their lists
And then the alien anthropologists
Admitted they were still perplexed

But on eliminating every other reason
For our sad demise
They logged the only explanation left
This species has amused itself to death
No tears to cry, no feelings left,
This species has amused itself to death.



  • OTV: Senzational! Urmariti ultimele stiri despre Apocalipsa in direct la Dan Diaconescu! Vrajitoarea Lenuta va da sfaturi cum sa va purtati pe lumea cealalta.

  • Libertatea: E ultima ta sansa sa fii fata de la pagina 5! Trimite o poza acum.

  • ProTV: Un copil a ars de viu si n-a mai apucat sa vada Apocalipsa!

  • CanCan: Sursele noastre spun ca Nicoleta Luciu va petrece sfarsitul lumii departe de iubitul ei.

  • Cotidianul: Mai ai timp sa citesti o carte din colectia Cotidianul!

  • B1tv: Urmareste la Nasul dezvaluiri incendiare despre parlamentarii care profita de sfarsitul lumii!

  • Cosmopolitan : 10 sfaturi pentru o ultima partida de sex fantastica!

  • Practic in bucatarie: Pregateste-ti singur coliva!

  • Antena 3: In trei zile Basescu nu va mai fi presedinte! Am invins….

(textul circula in diverse forme ca banc pe internet, nu-mi apartine)

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica