rss
rss
rss

Se reia ideea înființării unui adevărat partid de dreapta pentru România. Un partid de nuanță creștină și conservatoare. După care apele se împart după alte epitete, care ne liniștesc că n-o să cădem niciodată de acord. Unii l-ar vrea euro-atlantist, alții naționalist. Unii l-ar vrea pro-capitalism, alții protecționist și apărător al intereselor salariaților și capitalului românesc. Iar dilemele pot continua mult și bine.

Așa că o să-mi schițez propria coloratură, acum că din primul paragraf reiese că ne poate ieși din grijă, deci să fim relaxați.

Dacă există o necesitate de a porni o mișcare, ea nu e dată decât de reacția la revoluția globală, propusă de elitele și capitalul transnațional. Așa că din start trebuie să fie un partid reacționar. Asta e denumirea cea mai precisă, n-ar trebui să se teamă de acest epitet, ci să și-l poarte cu mândrie.  Vorbim de o mișcare de rezistență. Doar noțiunea de conservator nu descrie exact contextul. Acum nu se mai pune problema doar să conservi, să te opui unor transformări, trebuie să mai și revoci altele. Iar acolo unde rânduielile s-au pierdut și nu mai ai ce mare lucru să conservi (vezi dezintegrarea satului și degringolada orașului) e nevoie să construiești avântat, nu doar să te aperi.

Consider două ingrediente majore ca eficiente la nivel colectiv împotriva revoluției totalitare globale. Biserica Ortodoxă și statul național. Asta vor ei să demoleze, asta trebuie să apărăm. Restul sunt soluții individuale: familia, cultura, educația, credința personală, estetica, orice altceva.

Din aceste două puncte vedem deja că vehiculatul proiect care i-ar include pe Adrian Papahagi, Mihail Neamțu, Teodor Baconschi, e din alt banc. Nu pentru că l-au susținut pe Traian Băsescu – și eu l-am susținut dar și criticat când a fost cazul, în funcție de cum ni s-au intersectat opiniile, evident, fără să am vreun beneficiu din bombănitul pe internet. Ci pentru că aceștia au opinii preponderent critice față de ambele. Biserica Ortodoxă o privesc cu superioritate și înstrăinare. Dacă au, au legături cu acei clerici foarte avansați pe drumul ecumenismului. De naționalism, ce să mai vorbim, că unii sunt declarați federaliști, internaționaliști, vor dispariția României prin absorbția în federați Europeană a viitorului. O fi utopic planul sau o fi generos, cert e că n-ai cum lupta asumându-ți riscuri pentru ceva ce vrei să dispară la un moment dat.

În linia națională, urgența e recuperarea măcar a unei părți din suveranitatea națională. Atât cât se va putea. Primul pas la înființarea acelui ipotetic partid e realizarea statutului de colonie al României și necesitatea îndreptării acestei situații. Dacă negi realitatea sau o consideri un noroc al generației noastre, nici nu intră în discuție să vrei să o schimbi. Deci vei fi încă un exponat pe raftul prăfuit cu partide politice actuale. Pentru că, să nu ne mințim, PSD și globaliștii de dreapta joacă în exact aceeași echipă. Ei doar au idei vag diferite despre cum să se realizeze transferul de  suveranitate și de economie.

Un alt obiectiv al liniei naționale e recuperarea dreptului asupra istoriei proprii. Canonizarea sfinților închisorilor, ridicarea cenzurii de pe anumite file din istoria țării, cultivarea conștiinței istorice în rândul noilor generații. Pentru cei pentru care filonul identitar e complet străin sau ridicol, e la fel de clar că un partid zis de dreapta, dar nepreocupat de rădăcini, e o creație artificială și fără profunzime, cum a fost fenomenul Trump. Un asemenea produs de laborator va sluji cel mult unei alternanțe la guvernare între complici ai cotropitorilor.

În privința economiei, sunt în principiu susținător al capitalismului. Dar trebuie să fim conștienți că el nu mai există (dacă a existat vreodată într-o stare pură. O grupare autohtonă va trebui să știe să conlucreze cu parteneri străini, dar nelăsând de izbeliște cetățeanul și antreprenorul strivit de campitalul infinit, produs din tiparnița unei bănci centrale. Încercând așadar să limiteze competiția acolo unde amenință să distrugă individul și comunități-le, ajutându-l să revină la nivelul de la care să se poată descurca singur. Niciun român nu trebuie lăsat în urmă, scopul nu poate fi limitat la cifre abstracte de creștere economică, e mai important să oprim imposibilitatea realizării potențialului fiecăruia.

Un partid care să imite artificialitatea fenomenului de televiziune Trump, e o imitație ridicolă și o creație artificială.  Opoziția lui la globalism e strict oratorică, nu intru acum în discuția de ce Trump nu e o victorie pentru tradiționaliști sau pentru creștini. Mi se par evidențe, pe care doar un naiv sau unul interesat le ignoră.

Intelectualii aceștia vedetă sunt ieșiți toți din mantaua lui Pleșu, Liiceanu, Tismăneanu. S-a putut vedea limpede cu ocazia referendumului, cum s-au aliniat unii la preceptele noii ordini mondiale. Cine vrea să repete aceleași dezamăgiri, n-are decât să încerce o versiune locală de neocon, republicanism sau popularism european

Chiar dacă scriu din an în Paște, nefiind bugetar, când scriu, se întâmplă să le nimeresc. De pildă, când au apărut primele zvonuri despre un posibil partid în care Traian Băsescu să-și ducă bătrânețile, am comparat inițiativa cu implantul de păr al lui Berlusconi. Genul de nebunie ușor penibilă, pe care o fac bărbații după o anumită vârstă, pe care nu vor să și-o admită. Un orgoliu gol de a suprima apariția unei noi generații, nelăsând dreptul decât biologiei să te înlăture cu lipsa ei de milă. Dar pe zi ce trece, bătrânețea bărbatului alfa al politicii de pe Dâmbovița e tot mai zglobie și mai tristă în veselia ei.

E nedrept să spui că Traian Băsescu nu se îngrijește de creșterea unei generații de moștenitori politici (că la moștenitoarea biologică nici nu vreau să mă gândesc). Dar epigonii celui mai abil politician din ultimul deceniu au o singură calitate de căpătâi: fidelitatea fără dubii pentru Băsescu, pe care îl vor transformat în drapel, program politic, efigie, far călăuzitor și tot ce mai vreți. Cel mai greu rol în care poți fi distribuit într-un asemenea context e cel de eminență cenușie, cu veleități de vedetă, și fix ăsta i s-a dat micuțului Sebastian Lăzăroiu. Cam de înălțimea lui Florentin Petre, Lăzăroiu e printre entuziaștii Mișcării Populare tot atât de demn de adulat ca Băsescu însuși. Pentru fani, Lăzăroiu e chiar așa cum s-a autointitulat arogant acum un an: „un îmblânzitor al viitorului”, iar panseurile lui de pe Facebook sunt savurate cu nesaț. Peste ceva vreme poate vor apărea și adepți ai Mișcării Populare, capabili să descifreze semnificații numerologice în statusurile lui Lăzăroiu, după vibrația numărului total de litere conținute. Ce păcat că sunt puțini fanii atât de entuziaști! Că dacă ar fi fost mai mulți, televiziunea facultății Spiru Haret, TV H2O, condusă de Sebastian Lăzăroiu, ar fi mișcat măcar acul audiențelor, în loc să intre în moarte clinică. Altă ironie a sorții, să iei o leafă babană de la fostul dinozaur comunist Bondrea, rectorul cu școală puțină al celei mai nocive universități, ca să „repornești România” (așa suna sloganul) și România să rămână tot nepornită.

Dar poate o repornește noua generație. De pildă, această domnișoară, pe nume Andreea Cruceanu, care va fi purtătoarea de cuvânt pe Facebook a purtătorului de cuvânt neoficial al lui Băsescu. Cum ar veni, viitoarea Mișcare Populară va urma să se propage ca folclorul: din gură-n gură. Și dacă se propagă bine, devine și partid, dacă nu, rămâne fundație, sau asociație, sau fan-club.

De unde a pornit toată tărășenia? Păi de la o altă figură de pomină a dreptei: Mihail Neamțu, one man show-ul Partidului Noua Republică. Turuitorul a constatat curajos o anomalie: deși la lege zice că Administrația Prezidențială e echidistantă politic, mai mulți angajați ai ei freacă menta pe Facebook toată ziulica, exact ca niște bugetari. Păi cu ce să construiești capitalismul în România, dacă nu cu funcționarii statului? Și cu cine să ridici un partid curat de dreapta, dacă nu cu un socialist sadea cum e Cristi Diaconescu și cu toată pletora de securiști filo-prezidențiali? Că fac politică, mai treacă-meargă, dar o fac și în timpul programului, pe banii noștri. Cam ca angajații din administrația locală, care călăresc mașinile instituțiilor în campanie sau trimit salariații la mitinguri electorale, lipit afișe și împărțit pungi votanților. Reformă totală, așadar.

Luat prin surprindere de această observație, venită din partea adormitei opoziții, Sebastian Lăzăroiu a venit cu soluția. N-o să mai folosească internetul în timpul programului de lucru, ci telefonul. De unde deducem că lui Lăzăroiu îi ia mult mai mult timp să tasteze un status, decât o conversație cu minimă politețe, în care să dicteze panseul, dacă îl consideră un așa câștig de timp. Că, vorba aia, când o suni pe fată, mai dai un bună ziua, te mai întinzi la vorbă, că așa e de bun simț, nu dictezi pur și simplu ca la centralista de la taxi. Și poate fata nu găsește pixul la îndemână, când îți vine ție panseul crucial pentru soarta dreptei române, poate să fie pe stradă, în cadă sau în Marele Bazar. Pentru că am uitat să vă spun, tânăra Andreea Cruceanu își duce viața în frumosul Istanbul, unde le bucură ochii turcilor cu frumusețile românești neacoperite, sperăm, de văl sau batic. Păi dacă Lăzăroiu are chef să fie dictator (în sensul că să dicteze statusul) fix când fata se dă cu o loțiune și nu are foaia la îndemână să noteze, se duce naibii șansa reconstrucției dreptei. Ca să nu mai zic de factura la telefon, care sper că nu e fixul de la Cotroceni.

Pentru ocaziile când tânăra asistentă de Facebook a lui Lăzăroiu e pe stradă, „îmblânzitorul viitorului” ar putea, eventual, să sune la muezinul Moscheii Albastre, care să îi reproducă statusul în portavoce, pe un ton tărăgănat, destul de lent, ca să poată fi memorat până ajunge fata la un calculator cu internet să îl posteze maselor însetate de cunoaștere.

Altfel, dacă o prinzi la telefon să îi dictezi statusul, sunt sigur că ai o conversație agreabilă cu ea, cel puțin judecânt după aceste poze de pe pagina domnișoarei de Facebook, care par făcute în webcam.

andreea_cruceanu_3

andreea_cruceanu_2

andreea_cruceanu_1

Îmbătați de speranța deșartă că Ponta și Crin (e deja un personaj colectiv) au dat definitiv bir cu fugiții și nu se mai întorc din Africa, respectiv Napoli, opoziția unită a trecut la reglări de conturi. După ce a întrebat ca un rock star de pe scenele mitingurilor pro-Băsescu dacă „mai e cineva aici?!”, lui Mihail Neamțu i-a răspuns o voce în cap despre cine nu ar trebui să mai fie aici: Elena Udrea. Prin aici se înțelege mai curând acolo, pentru că locul dreptei unite e momentan în viitor.

Recunosc ca problema mă pune în încurcătură. Dacă teologul Neamțu ar fi la originile unui val de purificare morală și fecioara din Pleșcoi (așa i-a rămas numele, ea spune că-i din Buzău) e doar prima ce trebuie urcată pe rugul din care se naște o altă generație politică, medieval cum sunt, aș consimți. Dar nu prea văd cadrele de perspectivă, pe care le-ar scoate Mihail Neamțu din mânecă nici, mai ales, ce ar mai rămâne din PDL, dacă s-ar aplica același criteriu. Sunt mai breji Blaga, Flutur, Cezar Preda și toți ceilalți? Ar trece testul comisiei de integritate, dacă Monica Macovei nu ar închide ochii și n-ar strânge din dinți? Nu, ei sunt același partid fesenist, care n-a dat două parale pe planurile intelectualilor reformatori, cu aceeași organizație de tineret, care o alegea unanim pe EBA.

Cred despre Elena Udrea că e peste media clasei politice românești și peste media PDL. Nu doar la notorietate, dar și la capacitatea de a învăța și de a gestiona situații tensionate ori dezbateri, Elena Udrea a făcut progrese uimitoare și poate fi numărată printre premianții clasei. Aș așeza-o lângă Adriean Videanu, alt jucător inteligent, cu prestanță și abilități. Ambii au lăsat ceva pe unde au trecut, la Ministerul Turismului, respectiv la Primăria Capitalei. Dar au un păcat major: nu-și pot justifica averile, lumea îi percepe ca hoți. Nu trebuie să lucrezi la Fisc sau Curtea de Conturi, ca să-ți dai seama că așa averi nu se puteau aduna din sudoarea frunții și noroc nici în câteva generații, că veniturile lor nu se regăsesc în bunuri și servicii vândute societății.

Privind în alte partide, cazul lor e similar cu al altor rechini inteligenți, ca Miron Mitrea sau Dan Ioan Popescu. De ce nu, chiar cu al lui Adrian Năstase. Sunt doar câteva nume de persoane foarte înzestrate intelectual, cu pregătiri diferite, care au ajuns vulnerabilități pentru partidele lor, pentru că lumea i-a bănuit, chiar fără să-i poată dovedi, pe unii. Până și mastodontul anti-schimbare, care e PSD, a înțeles semnalele și i-a trecut discret pe linie moartă.

Am evitat să intru de fiecare dată în insinuările și mitocăniile spuse despre Elena Udrea. Mi se par din aceeași categorie cu glumele despre Năstase gay. Altele erau problemele lui, după cum s-a văzut. Dacă pe așa ceva a mizat Mihail Neamțu, e doar o dovadă de oportunism și bădărănie. Fapt e că valul de atacuri îndreptat asupra fostului ministru al Turismului dinspre presă a lăsat urme, ce nu mai pot fi ignorate.

PDL, sau noua alianță de dreapta, e acum în fața unei dileme. Elena Udrea e, asemeni baronilor locali, un jucător redutabil într-un colegiu oarecare. Chiar și cu un sistem de vot „câștigătorul ia tot”, poate aduce o victorie semnificativă partidului. Iar procentele se vor aduna numai din asemenea victorii. Dar la nivel național, păstrarea ei în frunte rămâne o vulnerabilitate. Pe de o parte, un partid cu dinozaurii fesenisto-pedeliști, dar cu altă siglă, e cam degeaba. Pe de alta, un partid al visătorilor, unii nu foarte conectați la realitate sau la societate, riscă să facă aceleași valuri pe care le-a făcut Noua Republică, adică nici să nu se afle de existența lui în afara internetului.

Eu sunt de părere să luăm pe oricine așa cum e. În cazul Udrea, cred că mai are lucruri de spus în politică, ar fi un redutabil om de partid și de campanie, dar m-aș simți mai liniștit dacă nu i s-ar mai da vreodată un buget public pe mână. Lui Neamțu putem să îi dăm, după ce face majoratul în politică.

Un fior rece ca un junghi mă trezi în toiul nopții. Inima mi se strânse într-un spasm, cu perna lipită de obraz, mâna dreaptă mi s-a încleștat, tremurând de încordare într-un pumn, din care țâșnea erect doar degetul mare, când întrebarea m-a fulgerat: Oare ce o mai face Horia Mocanu, candidatul PPDD la Primăria Capitalei !?

De ce l-or cenzura mișeii pe candidatul poporului, de ce nu văd afișe cu el în oraș și nici domnu Dan nu-l mai arată la Televiziunea Poporului? Să fi fost o mașinațiune, o lucrătură, cum spune domnu Barbu, ca „să ne prostească pe noi, proștii?”. Transpirat tot de neliniște și revoltă, m-am ridicat în capul oaselor și mi-am zis: tre să-l las baltă de popor, cu Condurățeanu cu tot, de-acum votez cu intelectualii. Diplomă am, la olimpiadă la matematică am fost, în clasa a șasea, până la faza pe municipiu, la Bookfest mă duc uneori, nu are rost să mă mai ascund.

Primul la care m-am gândit, în calitatea mea de intelectual, a fost Mihail Neamțu. Gata, merg pe mâna lui până s-o coagula dreapta, ca laptele în smântână și din smântână în brânză. Mă rog, poate partea cu brânza nu e foarte inspirată, că Noua Republică s-a cam smântânit. Cum? Mișcarea de la firul ierbii, partidul ceaiului românesc, n-a găsit un bucureștean să-l propună urbei de primar? Dar, ce spun eu, n-au găsit un avocat capabil să-i înscrie la tribunal, din câte bag eu seama, că tot la statului de ONG au rămas.

Singurul candidat, despre care într-adevăr nu se putea spune că n-a făcut nicio brânză, era Becali. Dar mă deranja că-și scurtase sloganul. Când a candidat la prezidențiale, fusese „În slujba crucii și a neamului românesc”. Suna dacic și mai gardist „ca soarele sfânt de pe cer”. Acuma „albanezul” redusese sloganul, pragmatic la „În slujba crucii și a Bucureștiului”. Păi neamul nu are nimic de zis aici? Cui rămân plaiurile lui Ștefan și calul lui Mihai Viteazul? Că în curând o să se reducă misiunea sfântă doar la șoseaua Pipera. Hotărât lucru, în calitatea mea de intelectual, nu puteam vota cu el, nici cu piosul ăla de nea Puiu Iordănescu, cu toată temporizarea și tacticizarea administrației locale.

Și atunci mi-am amintit că pe timpul zilei Lucian Viziru anunțase pe Facebook, că pentru prima dată în viață a găsit un politician pentru care se va duce la vot: pe Nicușor Dan. Numele acesta ca un alint m-a liniștit și m-a făcut să las capul pe pernă lin, zâmbind în somn: Nicușor Dan vine la primărie… Și-a calculat singur șansele: toți care l-au votat trebuie să se prezinte la vot și mai au zece zile să convingă alți patru cunoscuți să voteze cu Nicușor Dan și treaba e rezolvată. Patru rude, colegi, vecini, nu contează, imposibil să nu reușească un plan așa bine pus la punct. Dacă sistemul nu dădea greș, Caritasul ar fi funcționat și-n ziua de azi, dar ce știam noi atunci? Pe ăla îl susținea doar Tatulici, pe Nicușor Dan îl susțin mai multe vedete decât pe caii de la Letea. N-are cum să nu răzbească. Are în spate batalioane de corporatiști, iubitori de lucruri cool și de biciclete.

Dacă îi întrebi cu ce e mai bun planul lui Nicușor decât al escrocilor clasici, ca Oprescu și Prigoană, vei fi privit cu mai mult dispreț decât unul care nu vrea să-l salveze pe Șerban Ionescu și nu se emoționează când primește poze cu pisicuțe și bebeluși. Ce inimă să ai să nu fii cucerit de un candidat cu nume de copil. Dacă pe Prigoană l-ar fi chemat Silvișor, ai fi fost așa de hain încât să-l tratezi cu pliciul ?! Nu intru în varianta Oprescu – Sorinel, că asta deja sună a nume de manelist și hipsterilor nu le plac decât manelele englezești.

Vorbind concret, propunerea lui Nicușor Dan, ca firmele să construiască o parte din case gratuit sau la preț redus, că așa le va cere primăria, e la fel de populistă ca promisiunea lui Prigoană că o să ne plimbăm cu RATB-ul gratis, fără bilet. Dincolo de promisiunea „eu nu sunt ca ceilalți” nu e mare lucru. Procesomania, îndreptată împotriva antreprenorilor privați și împotriva proiectelor edilitare ale Primăriei, nu mi se pare în toate cazurile o carte de vizită. Orașul nu poate fi oprit din dezvoltare, lărgirea unor bulevarde nu poate fi înghețată pentru fanteziile hippie ale unora care îl vor transformat în rezervație. Orașul a fost iremediabil urâțit de comunism, de construit se construiește în general oribil, că nu mai există educație și locuitorii înșiși îl vandalizează sistematic. Mare lucru nu se mai poate face, fără a porni de la educație, nu prin măsuri birocratice. Poate o soluție, care ar reclama un efort național, de care nu sunt convins că suntem în stare, ar fi construirea, undeva în apropierea liniei de centură, a unui nou centru administrativ și financiar, din construcții tip zgârie nori, unde să fie mutate toate instituțiile statului, urmate apoi de bănci și sedii de companii. Repet, efortul financiar ar fi uriaș, chiar și cu sprijin bancar, e posibil să nu avem vreodată resurse pentru așa ceva. Ca soluții realiste nu ne rămân decât extinderea unor bulevarde, pentru o circulație fluidă, un inel de autostradă, în locul centurii și renovarea clădirilor din jurul centrului istoric, pentru exploatare turistică. În rest, singurul mod în care Primăria se poate implica în sprijinul rezolvării crizei de locuințe e prin debirocratizare, prin eliminarea tracasării celor care încearcă să facă ceva și taxarea celor care țin sub formă de maidan terenurile retrocedate.

Acum că ne-am întors cu picioarele pe pământ și ne-am trezit din visare, v-aș întreba dacă vă mai amintiți cum au arătat avatarurile anterioare ale lui Nicușor Dan. Vi-l mai amintiți pe Manole Gheorghe Eduard? Tânărul acela antreprenor, dur cu toată clasa politică, autorul unuia din cele mai bune sloganuri din ultimii 20 de ani: „Ne luăm țara înapoi!”. A făcut impresie bună, ne-a promis că va continua și se va lupta „cu sistemul”. Are și un site, cu flamingi roz, unde ne promite că o să vedem Paradisul și ne anunță că urmează să se ocupe personal de Patricu, de Voiculescu și de Vântu. N-a mai scris pe el din 2009.

Într-o viață anterioară, Nicușor Dan sigur a fost Cosmin Alexandru, fondatorul URR. Ce vedete mai roiau și în jurul lui, ce revoluție părea să mocnească sub sloganul la fel de inspirat, „conspirația bunului-simț”. Ce s-a întâmplat cu revoluționarul? Păi a lucrat o vreme pentru Vântu, și-a luat o nevastă beton, s-a făcut corporatist și, în general, și-a făcut suma. Credeți că-și mai bate capul cu problemele, pentru care aproape jura că e gata să se sacrifice? Candidații providențiali, cu mijloace suspect de multe de promovare, cu postaci, clipuri și afișe, s-au pierdut în pustiul Facebookului, lângă Alexandra Svet, PR-ista cu apelul către români, lângă Claudiu Crăciun, rebelul cu carnet de partid, purtat pe la televiziuni cu aceeași încântare ca Cristian Gava, pe vremea când era copil-minune, nu adolescent enervant. Poate se va găsi și pentru el un post călduț, lângă Remus Cernea, eco-socialistul, care acum îl consiliază pe alt fost rebel promițător, Victor Ponta.

Nu am scris astea ca să iau speranța nimănui. Dacă prin absurd, Nicușor Dan ar câștiga alegerile, nu cred că ar fi un primar mai rău sau mai necinstit decât Oprescu sau Prigoană. Dar nici un primar grozav, cu toată simpatia cu care e îmbrățișat de vedete, altfel nepricepute în ale politicii. Am ținut doar să le amintesc celor care se entuziasmează acum, ce s-a întâmplat cu foștii lor lideri providențiali, ieșiți din neant și că, în vreme ce privesc de sus cu dispreț la gogoși sinistre ca PPDD sau PNG, idolii turmei de hipsteri nu sunt neapărat mai puțin goi decât idolii de neam prost ai poporului.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica