rss
rss
rss

Cheia degenerării protestului diasporei e la cine a adus benzile de huligani, infiltrați printre manifestanți: puterea sau cei care vor să o răstoarne? Pe scurt, răspunsul e nu știu, pentru că nimeni nu va face mărturisiri pe tema asta. Ne rămâne doar să speculăm, în baza clasicei întrebări „cui folosește”?

Sunt de părere că turbulenții au fost un element distinct și profesionist în masa mare a protestatarilor, dar cu capacitate de contaminare. Mai am și certitudinea că muncitorii români din diaspora au fost o minoritate (chiar redusă) în totalul participanților la miting. Iar participarea în alte capitale europene a fost chiar și sub procentajul simbolic. Deci dacă românii plecați în bejenie sunt oriunde între 3 și 5 milioane, o rată de răspuns la chemările insistente la un miting anunțat cu două luni în avans, de câteva mii la București și câteva sute în afara țării, dă un procent infim, situat în marja de eroare a sondajelor de opinie.

Ce deducem din acest refuz de a participa? În niciun caz că diaspora e favorabilă prin tăcere PSD. Doar că oferta scatologică nu a convins-o și că personalitățile opoziției nu au încă simțul problemelor care frământă lumea, nici în țară nici în străinătate. Se încheie așadar marea diversiune, ultimul glonț magic, care spunea cam așa: nu putem lua puterea pe cale democratică, pentru că votanții din țară sunt păcăliți, sunt captivi ai RTV și A3, sunt fie pensionari, fie bugetari. Dar există undeva o țară de rezervă, un tărâm magic unde s-au adunat toți care ne-ar vota pe noi. Așteptați doar să vină luna de concedii din acel tărâm magic și ei voi veni și vor schimba totul ca prin farmec, întorcându-se apoi la serviciile lor banale, dar lăsând în urmă o țară fără penali, pură și condusă de îngeri. Care vor face autostrăzi. Cam așa suna povestea, realitatea a fost un pic diferită.

Protestul în care omul nou, transformat și purificat de contactul cu Occidentul izbăvitor, urma să ne arate cum se face, a fost mai urât decât toate mitingurile românilor neduși în lume. Mai urât până și decât mitingul trist al „poporului PSD”, urcat în autocare și omenit cu un sandviș, mitingul ăla al „asistaților sociali” și al „moșilor fără dinți”. Cel puțin acolo au fost discursuri asumate, o pledoarie coerentă – chit că manipulatoare și rostită în fața unei audiențe apatice, cam deconectată de la problemele de tribunal ale liderilor ei. Îmi amintesc că două zile a vuit internetul despre cât de necivilizați sunt cei „teleormănizați”, că au lăsat în urma lor ambalaje și sticle goale de suc. Credeam că pe 10 august urmau să vină cel puțin un milion două de japonezi, de să le crape bucureștenilor obrazul de țărani rămași în urmă.

La întrebarea cui prodest, răspunsul e încă mai încâlcit, întrucât diviziile cele mai avansate ale propagandei ambelor tabere au luat aceeași direcție și par a avea un interes comun. La Antena 3 am remarcat două linii diversioniste înainte și în timpul protestelor. Una a fost cea clasică, legată de pensii, care sunt eternul Moș Crăciun, care promite să vină tot timpul anului la bătrânii României, din moment în moment, dar niciodată nu apare cu un sac mai plin. E metoda josnică a PSD-ului, care ține totuși lipită de ecran o masă mare de oameni. A doua a fost prezicerea și mediatizarea caracterului violent, antisocial al protestelor. O deturnare, așadar, de la mesajul protestului către forma lui. Din păcate însă, de data asta, au avut material din belșug. Și ce părea o sperietoare pentru naivi a devenit de necontestat după.

Scenele au inclus un jandarm pus la pământ cu o figură de K1, de un protestatar care îl lovește cu piciorul din săritură și o femeie jandarm călcată în picioare de mulțimea dezlănțuită, în niște scene ce amintesc de Mihăilă Cofariu în martie 1990 la Târgu Mureș.

În ce țară din lume mai vezi scene în care poliția e adusă în poziția de a fi linșată? Nu mai zic în ce țară din Europa își permit românii măcar să se răstească la polițiștii locali. Că dacă se întâmpla în America, un polițist lovit și căzut la pământ era caz de ripostă cu foc de armă fără alte comentarii. Manifestații reprimate cu tunuri de apă și gaze lacrimogene am văzut în toate capitalele, de la Paris la Atena. Poliția bate turbulenți și la New York și la Barcelona. Dar polițiști puși jos și călcați în picioare nu prea vezi pe alte meleaguri.

Și, mai ales, n-am pomenit ca în asemenea context, președintele să iasă public și să acuze forțele de ordine. E încă un risc prostesc pe care Iohannis și-l ia, pentru că o caracteristică a prostului e că nu vede lucrurile în perspectivă, pe termen lung. A fost același gest pe care l-a făcut nesocotind vreo lună o hotărâre a Curții Constituționale. A respectat-o apoi, trimițând în față o purtătoare de cuvânt, dar fără să fi realizat că alegând să ignore legea, s-ar putea să fie el însuși lovit de un abuz mai târziu. Face la fel, punându-se de partea gloatei, disociindu-se de violența de ambele părți abia a doua zi. Fără să se gândească la perspectiva foarte reală că poate va mai prinde un mandat și poate peste 1 an sau peste 5, va fi și el pus în fața unei mulțimi furioase, când va vrea să fie apărat de jandarmii pe care i-a dojenit acum.

Cu gestul iresponsabil al lui Iohannis, ajungem la celălalt răspuns al întrebării „cui folosește”. Dacă propagandei PSD, sublinierea violenței și incidentele la proteste îi servește pe termen scurt, pentru războiul asimetric dus de mișcarea potrivnică, violența pare să fi rămas ultima resursă. Pentru că opoziția la PSD (și nu mă refer neapărat la cea parlamentară) a realizat că pentru moment meciul e pierdut pe teren demografic (și democratic, în consecință). Adică „ai lor” sunt mai mulți, fir-ar să fie. Și în loc să treacă la o bătălie soft, de convingere, făcând pași spre mentalitatea celor care „votează penali” sau nu votează defel, au ales o confruntare hard, un război care nu poate fi decât asimetric.

anatomia unui eșec

Timp de un an, mișcarea #rezist a dominat autoritar strada și internetul, dar s-a epuizat în manifestații maraton, în gerul iernii. A rămas la singura temă, a corupției, care mișcă doar o minoritate. Nu a reușit să dezvolte de la acest nucleu o platformă coerentă și matură, care să răspundă la alte chestiuni de guvernare, la probleme sociale firești, la blocajul de destin în care se află națiunea cea mai depopulată a Europei. Nu a reușit, de asemenea nici să nască vedete credibile, să propulseze măcar o personalitate cu greutate și tracțiune. A rămas la vedetuțe gen Mălin Bot, Sandy Matei, băiatul ăla cu protestul în chiloți la metrou, care îmi scapă momentan, Tudor Chirilă, Angi, protestatara cu istericale, Oreste, Rareș Bogdan și alții asemenea, Cosette Chichirău în Parlament șamd. Incomparabil față de rezultatele produse de alte proteste maraton, care au fermentat Proclamația de la Timișoara, Alianța Civică după Piața Universității 90, Convenția Democratică și personalități care fie au ajuns la putere fie sunt relevante și astăzi în spațiul civic. Privit în ochi, eșecul e total.

Întrebarea crucială pe care trebuie să și-o pună susținătorii sinceri (nu ofițerimea și postacii înrolați) ai mișcării #rezist e ce s-a întâmplat timp de un an cu acest nucleu, care a pierdut pe drum niște zeci de mii de adepți în stradă. Păi s-a întâmplat că puterea politică a lucrat mai profesionist decât puterea securistică. Și a urmat o viitură de dezvăluiri din interiorul putred al sistemului judiciar: cu probe, cu înregistrări, cu acuze neprobate dar verosimile, cu trădări temporare ale unor vechi prieteni de excursii în străinătate cu tartorii sitemului. Iar la nivel procedural, maestrul Tudorel a lucrat metodic, cu răbdare de chițibușar, nedeturnat de hărțuiala și bășcălia celor din jur.

Rezultatul a fost că fanii necondiționați ai justiției au fost bătuți cu armele lor, procedurale, iar iubitorii de justiție televizată, cu dezvăluiri de stenograme pasate prin e-mail acoperiților de presă, s-au văzut acoperiți cu mizerii de același tip, tot cu înregistrări tip cooperativa Ochiul și Timpanul.

La zeloții angajați, asta nu a contat. Dar la neutrii, care de fapt sunt miza, asta a descumpănit. Adică nu neapărat dezvăluirile, cât lipsa de reacție la ele ale celor care purtau masca unor cavaleri ai dreptății. Nu poți chema la o resurecție în numele purității totale, când faci tu însuți figură de om nedrept, care ignoră achitările cusute cu ață albă și dezvăluirile unor anormalități. Fanatismul influencerilor, care au persistat în a vedea doar o parte și a spune că negrul e alb, asta a dezgustat și a făcut lumea să nu mai ia parte la protestele cu hashtag.

A urmat apoi marele miting al PSD. Nu multe în mici orașe, nu lungit pe luni de zile, dar gigantic, organizat profesionist de vechii tovarăși. Privit de aproape, a fost trist, pentru că niște baroni creați chiar de statul paralel, foloseau o mulțime a „sărăcimii triste”, pentru răfuiala lor personală cu acel stat paralel, întors împotriva lor. Dar privit de la depărtare, marele miting a fost o lovitură răsunătoare prin amploare.

Statul paralel știa că nu poate aduna momentan 350.000 de oameni la un loc. De-asta a lansat ultimul cartuș, tema diasporei izbăvitoare, electoratul, care nu apare la vot sau în sondaje, dar trebuie să crezi în el la nevoie. Și mai știa că, fiind mai puțini, cei mobilizați trebuie să facă ceva cu adevărat special, ca să obțină un ecou și o mediatizare la fel de memorabile.

Pentru asta s-a ales soluția radicalizării – înspre care au mers toate mesajele influencerilor de pe internet și chiar și ale celor mai calmi și inofensivi lideri din viața culturală. S-a vorbit explicit de o revoluție, de o ultimă șansă, de justificarea oricărei metode prin caracterul excepțional al abuzurilor acestui regim. Gabriel Liiceanu însuși a chemat la o revoluție, pe care o vedea ca o fantezie la început năstrușnică, a unei înjurături împânzită peste toată țara.

Problema, pe care nu trebuia să fii Liiceanu ca să o intuiești, e că de la violența de limbaj nu se mai poate merge în radicalizare decât la violența fizică. Mitingul a arătat, din păcate, ca în fanteziile filosofului milionar, mai puțin finalitatea. Adică înjurătura a fost singura scandare repetată obsesiv. În rest, foarte multe vuvuzele, de parcă toți diasporezii sunt șoferi de tir. Chiar până la izbucnirea violențelor, atmosfera era urâtă, deși numeric dominau oamenii pașnici. Dar nu din diaspora, ci protestatarii obișnuiți, din București.

Galeriile au mai fost folosite în trecut pentru a sparge mitinguri sau pentru a le compromite. Gabriel Oprea și Negoiță de la PSD s-au servit de galeria lui Dinamo pentru întâlniri de partid, pe post de fluturători de steaguri, primul neavând defel un activ de partid. Acesta și-a și anunțat reintrarea în politică, probabil tot în slujba statului paralel ca până acum, că doar nu leșină nimeni să îl voteze. Prin 2012, un miting anti-băsescu a degenerat similar în violențe de stradă și magazine sparte – și atunci s-a arătat cu degetul spre elemente din UNPR, care ar fi apelat la galerii pentru a crea haos.

Acum UNPR nu mai există, dar nu exclud ca PSD să fi recurs la metoda veche, folosită în 1990, când oamenii generalului Diamandescu incendiau autobuzele Poliției și sediul MI, creând atmosfera justificativă pentru intervenția în forță a minerilor. Îi cred în stare pe cei din PSD să orchestreze o asemena mișcare și nu o exclud in ipoteze.

După cum îi cred în stare și pe securiști – pentru prima dată loviți de o scădere la o rectificare bugetară din partea unui guvern. Apoi, când chemi lumea la proteste sub sloganul unei înjurături de galerie, nu te poți plânge că ești infiltrat de galerii pentru a fi compromis. Pur și simplu ăsta e nivelul la care ai adus dezbaterea.

Cel mai tare mă îngrijorează însă asemănarea cu turnura evenimentelor din piața Maidan din Kiev. Și aici am văzut tentativa de a aduce rulote și corturi, și aici am văzut mici incendii și agitatori profesioniști. De o escaladare, de care să profite cei care de atâția ani lucrează la dezbinarea nostră inclusiv în linii regionale, mă tem cel mai mult.

Pentru moment, rezultatul violențelor a fost că PSD a obținut deturnarea de la subiectul corupției, discreditarea lor în rândul votanților proprii. Iar pentru opoziție, succesul a fost că răspunsul jandarmilor a oferit protestul reaprinderii unui protest de lungă durată, care să țină eventual atmosfera tensionată până spre alegeri, și o rată mare de participare pe internet a susținătorilor săi, care deveniseră apatici și plictisiți de subiect.


La firul ierbii, băsiștii și anti-băsiștii sunt la fel, oameni cumsecade, chiar dacă și unii și alții cred despre ceilalți că sunt spălați pe creier de B1 și Antena 3. La mitingul lui Băsescu, s-a scandat cu patimă „te iubim!” și tot cu patimă s-ar fi putut scanda „te urâm!”, dacă suspendatul ar fi făcut o vizită la Romexpo, unde se adunaseră USL-iștii. Acolo erau de vreo 2-3 ori mai mulți decât în Piața Revoluției, dar „ai noștri” compensau prin entuziasm. Pe mine capacitatea de iluzionare a omului mă fascinează ca „mecanismele milei” pe personajul lui Dinică din Filantropica. Undeva în spatele scenei sunt cu siguranță oameni, care îi știu riguros mecanismele acestei auto-amăgiri, cum știa resorturile psihologice celebrul scriitor de texte pentru cerșetori din film.

În drum spre miting, mă întrețin cu un pensionar, care abia aștepta ziua de duminică, să scape de Băsescu, și care după scurtă vreme îmi spune: „domne, ești un om exact pe inima mea!”. Ce să fac dacă am priză la popor? Din capul locului, omul face trecerea rapid de la ce a târguit, la pensiile tăiate. „Le-a tăiat și avea de gând să le mai taie!” Fandez și eu și zic că nu mai e nimic de făcut, dacă sunt mai mulți, care vor pensii, decât salariați. Cât impozit să le iei și la ăștia? Așa e, zice bătrânul nostru, dar nu mai sunt tot din cauza lui! Convenim că duminică o să voteze care cum vrea, dacă vrea, și că n-o să ne certăm din atâta lucru. Bani nu mai sunt, circ va fi pe săturate. Profit de ocazie și o întorc și eu pe partea socială. Zic, da ăștia de ce nu le măresc acuma, că-s la putere? Eee, omul râde ca un copil prins cu o minciunică. Zic, adevărul e că Pontănacul și-a cam luat leapșa de la Băsescu, că bani nu mai sunt să mai facă cineva ceva. Aici cădem de acord, râde și omul de momeala înghițită de Ponta. L-a făcut piratul, asta e. Oricum, mare păcat că s-au închis spitale și au plecat medici, „ați văzut, nu?”. Într-adevăr, mare păcat. Bani nu mai sunt.

Ajung la miting să fac niște poze cu dușmanul, dar e prea târziu, piața e absolut ticsită, nu mai prind loc decât într-o margine. O pancartă și niște steaguri le acoperă fețele vorbitorilor, eșec total. Am nimerit totuși între niște fani veniți cu autocarele de prin Bărăgan și Oltenia. Un tip mărunțel și-a sunat toate cunoștințele din telefonul mobil să le relateze de la fața locului. „Bre, nea Costele, aici e frumos tare, bre, știi câtă lume e? Pfaa, o câmpie, bre!” Olteanului îi place și de MC-ul mitingului, Traian Ungureanu, pe care îl zărește în prim-plan doar în monitorul de pe scenă: „Așa, șașiul lu tata, le zice bine!” Mai mult ca sigur, interlocutorii lui de la telefon râd de entuziasmul lui, nici hărmălaia nu îl ajută, așa că trebuie să le tot repete”.

Despre unul n-aș fi crezut că poate stârni efuziuni de simpatie: „E lume multă, bre, uite e și Stolo! Stolo, bre, Stolojan al nostru din Teleorman!” Parcă îmi și imaginam durerea din partea dorsală, pe care Stolojan ar fi putut-o resimți pentru respectiva zonă folclorică. Nici simpatizantului său nu cred că i-ar fi împărțit vreu leuț din averea sa considerabilă, dar aici nu era chestie de bani, era de sentimente.

Discursurile intelectualilor n-au avut mare succes între regățenii mei. Data trecută nimerisem între niște pensionare de București, care ar fi sorbit-o din ochi pe Monica Macovei și îi tot spuneau cu inima strânsă „să stea și ea mai dreaptă din umeri și să vorbească mai cu curaj!” Asta e, alt segment de public. La olteni n-au avut așa mare priză. De fapt, lumea nu percuta decât la sloganuri, orice frază mai lungă de 15 cuvinte îi pierdea total. La Năstase sau Voiculescu lumea ia foc. Nici aluzia la „femeile goale ale lui Mazăre” nu-i lasă indiferenți. Și etichetele merg bine la public, lumea râde când aude de Dottore și de Paiață, ca la teatrul de păpuși cu Vasilache și Mărioara din Obor. Cu personajele astea ajunge la oameni până și universitarul Adrian Papahagi. Mărunțelul din spatele meu strigă cu foc: „Le zice bine de tot ăsta! Bine Hagi !!”

Mihai Răzvan Ungureanu începe în forță, are replicile pregătite, lumea scandează MRU, MRU. Dar de la jumatea speech-ului încolo, fiasco total. Lumea se foiește, într-o plictiseală evidentă, omul nostru își mai sună un prieten, să-i spună că vorbește un om deștept și că e lume cât în cele nu știu câte hectare ale lui. Lumea devine mai amuzată și mai interesată să tragă cu urechea la relatările lui la telefon, decât la ce vorbește Ungureanu. Constituție, stat de drept, instituții europene, desigur, dar adevărul e că lumea are boală pe Voiculescu.

Mihai Neamțu are iar un discurs de vedetă rock. Ceva din începutul de paranoia a juniorului providențial îl face să aibă priză la public. Oamenilor le place să fie întrebați dacă mai cineva aici (sloganul Noua Republică) și să strige mai tare când li se spune: nu vă aud! E distractiv, e patetic, e pe gustul maselor. Recită în delir câteva strofe din Scrisoarea a III-a și pare să aibă ceva din Andrei Duban, când îi spunea versuri lui Ceaușescu. Încheie cu ochii ieșiți din orbite și gata de un atac de apoplexie: „Cum nu vii tu, Țepeș Doamne? Ca punând mâna pe ei, să-i împarți în două cete, În smintiți și în mișei!” A tăcut și omul cu telefonul.

În fine, urcă pe scenă și Băsescu. Nu e o banală simpatie publică, e iubire în toată legea! Lumea îi scandează numele și nu l-ar vrea dus de la Cotroceni, ani buni de-acum. „Bună seara, români!”, le strigă bătrânul chel în tricou bleu, iar mărunțelul cu telefon din spate nu mai rezistă la atâta emoție și îi răspunde cu foc idolului său: „Să trăiți bine !!!”. Toți dimprejur se întorc instantaneu spre mărunțel cu uimire și pufnesc în râs. Nimeni nu trăiește bine, dar măcar pe moment sunt fericiți.

Unii anunță-n gura mare prevestiri de-apocalipsă,
Ceasul rău în chip de înger, iadul îmbrăcat în frac,
Alții cred că sunt vedenii de profeți cu mintea lipsă,
Că la noi toate acestea se întâmplă veac de veac.

Răsăritul e-n zaveră, toți așteaptă ca himera
Să aducă vreo schimbare, mai măruntă sau mai mare,
Să se-ntâmple o minune toți răsăritenii speră
Și toți vor să pună mâna, chiar în treacăt, pe himeră.

Cei sortiți să care crucea Răsăritului în spate,
Când li-i frig, lângă himeră, se-ncălzesc pe săturate,
Unii așteaptă ca himera să instaureze Raiul,
Alții doar să nu mai sară de pe linie tramvaiul.

Orbilor să dea vedere și săracilor, avere,
Celor neiubiți, femeie, fumătorilor, tutun,
Hoților, o noapte neagră, însetaților, o bere,
Cerșetorilor, biserici, regelui, un cal mai bun.

Am să fac pe nebunul, să spun că nu-mi place să mă citez, dar am spus acum câțiva ani deja că în România nu avem televiziuni afiliate opoziției, ci partide care se dau peste cap pentru a crea evenimente și știri pentru prea multele televiziuni de profil. E o rețetă inventată de Dan Diaconescu, omul capabil să facă audiență mai mare decât o telenovelă cu buget mare, câteva luni la rând, cu oameni vorbind de la o masă cu câteva pahare de apă plată, despre o femeie pe care nimeni n-o știa decât din poze.
În materie de divertisment, echivalentul cu bani mai mulți al acestei rețete e reality-show-ul cu figuranți plătiți. Certuri crâncene între soacre și nurori, bărbați înșelați, adolescenți abandonați, toți pot fi interpretați cum-necum de aplaudacii din publicul unor emisiuni. Costă mai puțin decât un film cu Bruce Willis, și poți face audiență mai mare, dacă figuranții își dau silința.
Echivalentul politic al acestui gen de program ieftin și profitabil se cheamă clasa noastră politică. În rolul figuranților sunt analiștii și analistele de orice. Dacă au un mort pe masă, o sinucidere, un divorț, analiștii dau randament și industria de publicitate e fericită. Dacă au pe masă un proiect de lege sau un buget, discuția trenează, publicul schimbă canalul, afacerea scârțâie. Rostul politicienilor în acest deal e s-o joace pe Elodia sau pe sinucigașul, să facă bine și să producă motive incitante de discuție pentru a acoperi o emisie non-stop, cu câteva ore de vârf.
Politicienii opoziției, sindicaliștii afiliați lor și alte categorii s-au străduit din răsputeri să furnizeze în ultimii ani evenimente și circ pentru televiziuni. Au fost stoarse toate temele cu potențial imaginabile, de la soarta pensionarilor, la mitingurile muncitorești, la pericolul rupturilor interetnice. Acestora, puterea le răspunde de obicei neconvingător printr-o formă anostă de propagandă. Poate și „activul de partid” lasă de dorit, cadrele sunt obosite, lătrăii din presă, înțesați cu numeroși securiști noi și vechi. (Vi-l mai amintiți pe cosilierul lui Văcăroiu, un ziarist peltic de la Scânteia, comunist convins și dat în fapt de turnător acum ceva vreme? E, până și ăluia i s-a găsit un culcuș pe un preș, la un site care apără puterea.) Fanteziile pe care au reușit să le anime „cadrele” din presa puterii au fost anemice: false dezvăluiri despre Revoluție, care aparent lovesc în Iliescu, dar practic fardează rolul Securității, ceva informații de la DNA sau stenograme reale cu potlogării, dar fără urmări. E ceva, dar e insuficient, nu poți scoate Breaking News și titluri galbene din asta, omul nu comentează a doua zi în autobuz și, profesioniștii o știu, acele teme determină votul.
Cel mai eficienți oamenii puterii sunt atunci când presa opoziției calcă orice limită, devine grețoasă și flagrant mincinoasă. De-asta Sinteza zilei rămâne singurul producător de fani pentru Băsescu. Așa a câștigat Băsescu alegerile. Cu un șuvoi de propagandă și atacuri la persoană, suficient de descreierat și de cusut cu ață albă, ca să scoată din sărite și din case în ziua de vot oamenii normali, care altfel nu l-ar mai fi votat. Treaba funcționează ca o bicicletă. Cu cât apasă mai cu foc Voiculescu pe o pedală, cu atât sunt ridicați din amorțire și lehamite cei care vor să judece cu capul lor.
Zilele astea pe Facebook a fost ca în campania electorală. S-au animat nu doar postacii, dar și cei care nu se sfiesc să critice guvernul sau președintele. După cum s-au animat și postacii stângii, dimpreună cu cei deja convinși de Antene. Pe alocuri a fost distractiv, totuși e prea mult pentru un an electoral care mai are 10 luni de incitare a suporterilor activi și ai celor intrați în adormire. În plus, politicienii nu merită suporteri atât de pătimași, nici măcar pe cei care aruncă cu pietre nu-i merită! Menținerea lor în echilibru depinde în totalitate de cei care dau la pedale, de o parte și de alta a bicicletei. În momentul în care aceia nu vor mai deschide televizorul și calculatorul pentru ei, politicienii vor fi scoși din grilă din lipsă de rating, apoi înlocuiți de alții capabili de grozăvii mai mari. Gândiți-vă la toți miliardarii de carton ai tranziției și veți observa că au ajuns după gratii abia atunci când n-au mai avut bani de împărțit și sistemul i-a lăsat din brațe.
În afara antipatiei pentru cealaltă tabără și a conflictului, politicienii nu au ce oferi. Boc e chiar naiv că se apucă acum să conceapă un nou proiect de reformă a sănătății, când e limpede că opoziția asta și așteaptă, o idee pe care s-o poată toca. Dacă i-ar invita să ofere propriile propuneri, s-ar așterne tăcerea sau ar începe hărmălaia că asta e dictatură. Valabil și din perspectiva cealaltă: ar trebui ca opoziția să voteze toate marile reforme propuse de putere, doar ca să arate cât de puțin reformiste sunt acestea în realitate și ce efecte slabe ar avea. Altfel ar sta lucrurile dacă am avea un adevărat partid de dreapta, opus celor prezente, care să-și propună conștient dinamitarea statului asistențial și a birocrației producătoare de clientelă, nu doar partide populiste de diverse nuanțe. Atunci bătălia ar fi pe bune.
Așa, avem în continuare o butaforie. Jurnalul național avea pe site link-uri către camere web din capitală. Pe durata protestului, fluxul de la Universitate a fost oprit, doar pentru că, filmați de sus, protestatarii păreau o mână de oameni și nu masa furibundă, care părea din filmarea de la sol cu cadre strânse și comentariu alert, cu titluri galbene alarmante. Ce nu s-a mai văzut pe site-ul Jurnalului național s-a văzut pe site-ul Știrilor PRO TV.
Violențele de la proteste au născut și o teorie a conspirației. E tot rodul unei prese ieșită de mult din logica dialogului și intrată în iraționalul propagandei și patimii. Cu sau fără dovezi, fanii lui Mircea Badea vor crede că ultrașii au fost aduși pentru a strica protestul pașnic al opoziției.
În loc să caute explicații oculte pentru răbufnirea de violență, anteniștii ar putea să își revadă propriile emisiuni, care au hrănit climatul de violență. De 7 ani orice urmă de jenă sau de civilizație a fost lăsată deoparte, s-a trecut la insulte. Iar când vorbele s-au tocit, era normal să urmeze pietrele. Comentatorii ipocriți de la Realitatea, care condamnă fățarnic violența ar putea să-și amintească ura pe care au instigat-o atâția ani, în locul argumentelor raționale (care ar fi fost doldora și mai convingătoare). Să fi uitat că pe site-ul postului, pe timpul mitingurilor sindicale se punea această melodie cu „stai așa că o s-ascut și eu lama de la brici”. Sau că un labil psihic, care se arunca de la balcon era prezentat ca „martirul Sobaru” și exemplu de brav român. După șapte ani de atac emoțional cu informații explozive, 2-4.000 de oameni strânși într-o piață nu sunt o mare reușită pentru Ciutacu & Co.
Dar felul în care intifada pro-Arafat a fost prezentată de televiziuni i-a scos din amorțire pe simpatizanții resemnați ai lui Băsescu. Să compari cu Revoluția 2.000 de oameni adunați pentru taxa auto, pentru Salvare, împotriva lui Dragomir, împotriva lui Băsescu sau pentru Roșia Montană e prea mult. Cum deplasată e și tentativa de confiscare a trecutului Pieței Universității. Lui Emil Constantinescu ar trebui să-i fie cel mai rușine de o asemenea impertinență, după ce a făcut ieri comparația cu pricina. Există o mare diferență între protestele dreptei anticomuniste și ale stângii nostalgice (chiar reacționare) în acești 20 de ani, chit că Băsescu nu are niciun merit pentru confiscarea trecutului și blazonului dreptei. Piața Universității 90 a fost un fenomen unic, în care luni de zile, în ciuda infiltrărilor și provocărilor, drojdia societății n-a reușit să ia prim-planul. S-a manifestat pașnic, s-a cântat și s-au rostit vorbe de duh memorabile, după cum s-a sperat cât pentru un secol. Sfârșitul a venit din laboratoarele lui Iliescu în acel 13-15, cu autobuze incendiate de milițieni și studenți schilodiți de bâtele minerilor. Mineriadele împotriva lui Constantinescu, de la Costești și Stoenești au avut și ele același tipar, de violență, reacție brutală la schimbare, la modernizare și aceeași lipsă de proiecte concrete dar și de idealuri. Simple zbateri violente ale ceaușismului „ancestral”, colorat mai mult sau mai puțin modern.
E dreptul oamenilor să protesteze, chiar e păcat că nu li se pune la dispoziție o piață publică, gen Piața Constituției sau Piața Victoriei, unde să poată manifesta fără să încurce pe nimeni. Mulți sunt oameni necăjiți, pe care îi cred că nu mai văd ieșirea la liman, alții sunt mai tineri și mândri de propria lor ignoranță. Vor un Occupy al lor, așa cum vor tot ce apare nou în străinătate. E treaba lor dacă vor să protesteze, dar dreptul de a confisca simboluri din trecut, care nu le aparțin, doar de dragul unui reality-show pentru televiziuni toxice, nu îl au. Mai bine și-ar pune mintea la contribuție pentru a găsi o modalitate prin care toți să ne dăm jos de pe această bicicletă, care am impresia că e una medicinală, care ne obosește (nervos) dar nu ne duce nicăieri.

In asteptarea marelui miting sindical, sa ne exersam coregrafia. Sau sa aflam cate ceva despre ispravile sindicalistilor dintr-un documentar foarte bun, difuzat duminica de PRO TV.

Romania,te iubesc:Cat valoreaza si ce s-a intamplat cu averea sindicatelor?

StirileProTV.ro

Romania, te iubesc: Cum au fost instrainate bunurile sindicalistilor?

StirileProTV.ro

In rest, stirile zilei sunt tot cu Ghita, care vine la portita si, in general, cu fapt divers:
***
Dupa calculele celor de la Capital, Sebastian Ghita, patron la Asesoft si eMag, ar trebui sa adune ceva mai multi bani decat cele 75 de milioane anuntate. Situatia Realitatatii la finele lui 2009 se prezenta cam asa:

– Pierderi: 39 mil. Euro
– Datorii: 61 mil. Euro
– Cheltuieli: 72,6 mil. Euro
– Salariați: peste 1.000

***
Firmele care pierd bani devin suspecte de evaziune, la fel si cele care nu cer returnari de TVA.

***
Franta pierde 400 milioane de euro pe zi din cauza grevei. In cazul in care nu le platim zilele de greva bugetarilor, noi cred ca am putea iesi chiar in castig.

***
O poveste impresionanta despre reusita unui tanar in scaun cu rotile, care isi castiga traiul lucrand la calculator, are propria firma si si-a intemeiat o familie.

***
Ministerul de Externe a trantit un mare sediu de un milion de euro pentru consulatul din Tunisia. Se pare ca aveam mare nevoie de respectiva magaoaie pentru a fi “la standardele Schengen”.
***
Un titlu care m-a facut sa rad in Libertatea de azi, langa o colectie de trei femei in chiloti: “Ele se dezbraca iarna asta”. E de presupus ca va fi o iarna lunga si grea pentru restul femeilor din Romania, care vor face economii la incalzire ramanand complet imbracate pana la primavara.

in genunchi pentru Becali
Foto: Codrin Prisecaru, Evenimentul zilei
Free Gigi
Foto: Gandul
protestatara pro Becali
Foto: Libertatea
miting Becali
Foto: Gardianul
protest
Foto: Gardianul
Becali sub binecuvantarea lui Dumnezeu
Foto: Adevarul

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica