rss
rss
rss

Să câștigi alegerile prezidențiale din primul tur e practic imposibil, cu actuala legislație. Ai nevoie de același tip de majoritate ca la ultimul referendum invalidat. Dar și ca să le câștigi în turul al doilea tot ai nevoie de multe milioane de voturi (vreo cinci), mult peste bazinul electoral al oricărei grupări, chiar alianțe. E nevoie de ceva care să depășească ideologia, ceva ce doar mitologia politică poate face: să unească într-un suflu comun de emoție oameni diferiți ca pregătire, statut social, aspirații ș.a..

Cea mai primitivă formă de raliere a unei populații e xenofobia. Vine din străfundurile trecutului de peșteră ale speciei și răbufnește cel mai violent în preajma războaielor. Mai temperată într-o lume pentru care străinul nu mai e chiar sinonim pentru exotic și necunoscut, ostilitatea pentru cel din afara tribului, poate lua forme mai domoale, chiar benigne, ca mândria patriotică. Dar e mereu o fiară la pândă, adormită doar de toropeala confortului unei societăți abundente. Când și când apar aventurierii dispuși să o întărâte, sperând s-o poată călări spre triumful personal.

Asistăm oare la ceva de acest gen în scandalul fratelui președintelui Băsescu? Nu mă refer la actul de corupție pentru care a fost arestat preventiv Mircea Băsescu. Ci la conotația rasială pe care i-o dă acestui scandal o parte din zona media. E oare acesta un plan gândit la rece în laboratoarele puterii, cartea pe care se va miza pentru o victorie răsunătoare la următoarea campanie electorală?

Bogdan Teodorescu e eminența cenușie din spatele lui Victor Ponta și un sfătuitor al lui Dan Voiculescu. Se știe mai puțin despre analistul cu o minte ageră și debit verbal susținut, că a cochetat și cu literatura. În romanul său „Spada”, un criminal în serie comite mai multe asasinate, aparent la întâmplare prin București. Toate crimele nu au decât un punct comun: victimele sunt țigani, ceea ce face din misteriosul asasin în serie un personaj de legendă, care devine din ce în ce mai popular la nivel informal. Subiectul nu e neplauzibil, date fiind prejudecățile românilor, dar îți dă fiori numai gândul că o asemenea observație de psihologie socială poate fi folosită în marketingul politic, acolo unde Bogdan Teodorescu excelează.

Dacă vom rememora campaniile electorale post-decembriste, vom vedea care au fost conceptele mitologice în jurul cărora s-au organizat unificări simbolice. În 1990, amintirea regimului comunist era extrem de proaspătă. Dar nu a câștigat ralierea în comuniști și anticomuniști, pentru că FSN-ul a avut abilitatea de a șterge diferența esențială dintre nomenclatură și majoritatea populației, înregimentată doar cu numele în organizații ale PCR, generalizând vina.
A câștigat ralierea împotriva „moșierilor” care, fără să fi mâncat „salam cu soia”, veneau să ia pământurile și să pună botniță culegătorilor de struguri, ca-n romanul lui Zaharia Stancu. Rațiu și Câmpeanu au fost zdrobiți și antipatizați.

Când lumea începuse să se dezmeticească, închegându-se o brumă de societate civilă conștientă, Securitatea a izbit cu putere, cu tot arsenalul din dotare: „pericolul iredentismului maghiar” și lupte de stradă la Târgu Mureș, respectiv lovitura de măciucă minerească a proletariatului, ridicat împotriva intelectualilor. Toate formele de unificare și antagonizare imaginabile au fost aruncate pe piață în acel an fierbinte.

În 1992, lumea nu se dezmeticise din vârtejul schimbărilor. Țineau încă diversiunile despre pericolul revenirii regelui la putere, din nou, pericolul maghiar și pericolul capitaliștilor, care vor să închidă fabrici. Alegeri câștigate la pas de Ion Iliescu.

În 1996, Opoziția și-a luat revanșa, impunându-și propria variantă de antagonizare simbolică. A fost nevoie de patru ani de stagnare sub guvernarea Văcăroiu și un PDSR retrograd, ca tema anticorupției să devină cea mai importantă în dezbatere. Cei 15.000 de specialiști ai justițiarului Emil Constantinescu, în rol de Cuza, erau antidotul hoților pedeseriști, care sugrumaseră întreaga administrație. URSS se prăbușise, Rusia lui Elțin își lingea rănile, dar lumea vroia în NATO, așa că și rusofilia lui Iliescu a funcționat ca sperietoare de rang secund. Pentru prima dată la putere, opozanții puteau miza pe cartea purității în comparație cu total compromisul PDSR.

Efortul unor reforme necesare dar haotice i-au adus pe români în 2.000 în fața dilemei dacă occidentalizarea merită sau nu suferința tranziției. Umiliți la porțile unui Occident, care-i critica mereu cu asprime, fără să-i înțeleagă, epuizați de atâtea generații de sacrificiu, oamenii s-au îndreptat spre primul care îndrăznea să le spună că tot acest calvar nu e necesar. Vadim Tudor nu le oferea o altă cale, doar o răcoritoare compensare retorică. Cu amenințările și glumele la el, Tribunul promitea să îi ducă într-o lume mai dreaptă și fără griji, a nostalgiei și a viitorului-ficțiune. Nicio unificare mobilizatoare nu lipsea: românii puri, contra guvernanți corupți, unguri perfizi, țigani hoți, evrei lacomi, americani ipocriți. Era totuși prea mult și prea riscant. În turul doi, ajutați de o presă, care cânta pe o singură voce, electorii s-au întors spășiți la Ion Iliescu. Nostalgici comuniști și foști deținuți politici îl votau cot la cot, fără entuziasm, dar uniți în cuget împotriva imaginii înspăimântătoare a „extremismului”. Exemplu magistral de unificare simbolică.

2004 și 2009, alegerile câștigate de Traian Băsescu au fost reluări ale unor teme mai vechi. Foștii votanți furioși ai lui Vadim s-au reunit cu foștii votanți anti-comuniști ai Convenției, sub sloganul „la țepe în Piața Victoriei”, împotriva pericolului corupției generalizate, personificată de Adrian Năstase. Ca un ecou al anilor 90, mai răzbătea din când în când și rusofobia românească – exemplu: vizita lui Geoană la Moscova. Când Adrian Năstase începuse să devină într-adevăr mic, așa cum i se prevăzuse, „mogulii” i-au luat locul ca personificări ale corupției, nedreptății și aroganței. Omnipotenți și castratori cu marionetele lor politice, de tip Geoană, mogulii aveau suficient capital simbolic negativ să ridice împotriva lor o mare parte din populație în ziua votului. Toate umilințele și nederptățile tranziției le erau decontate și „oamenii de bine” se puteau ridica să își apere cetatea de acești paraziți devastatori.
Apăreau și primele roade ale intrării în Europa: o nouă clasă de mijloc călătorea pe continent și privea cu oroare la revenirea izolării de pe vremea lui Iliescu. Milioanele de români plecați la muncă în Vest votau masiv împotriva efigiei unui Iliescu retrograd și anti-european.

Ce-a mai rămas de speculat din universul de simboluri din mentalul românesc? La alegerile euro-parlamentare din 2014, USD s-a întors la naționalismul vag și găunos pe care îl profesa și FSN-ul anului 90. Atunci era „nu ne vindem țara”, acum e mai subtilul „mândri că suntem români”. Un slogan care fructifică o minciună repetată îndelung în ultimii ani. După standardele Antenei 3, Adrian Severin e mai patriot decât Monica Macovei, e mai mândru că e român. Severin acceptă mită, ca să voteze legi, dar își vorbește, chipurile, țara de bine. Pe când Macovei, care îi denunță pe cei ca Severin, face rău României. E o construcție logică pe care o exersa și Securitatea, pe vremea când îi acuza de nepatriotism pe cei care vorbeau la, sau ascultau Europa liberă.

E oare cu putință ca strategia campaniei „mândri că suntem români” să fi fost cu premeditare gândită ca preambul la o campanie „mândri că nu suntem țigani”, pregătită a se derula în toamnă? Manelele electorale folosite de-a lungul timpului de PD-L și Traian Băsescu au fost scoase din arhive și repuse în circulație de gurile de tun ale presei pesediste. Sună cu totul altfel acum acea manea „sunt ei cu ei, noi cu voi”. Sună devastator. E chiar esența de manual a unei strategii de antagonizare în scop incitator-electoral.
E o strategie în care nu prea există nevinovați, dar riscurile ei frizează inconștiența. Mircea Băsescu nu e nevinovat nici că s-a asociat cu interlopi, nici că le-a luat banii. Țiganii, în general, nu sunt nevinovați de propria lor rămânere în urmă la capitolul civilizație. Dar nu înseamnă că planurile pot fi confundate și că nu e îngrijorător că există în presă și politică personaje dispuse să facă un capital din ura și repulsia pe care mulți români le resimt față de tarele de civilizație ale acestei etnii-problematice.
Dincolo de ce se scrie în articole, în subsolul lor, în comentarii, răbufnește o violență de limbaj inacceptabilă, defulează o ură și un primitivism, care nu ne fac cinste ca societate. Un gen de comentarii, care nu se mai întâlnesc în nicio altă țară occidentală, atât de masiv la cititorii de presă „mainstream”. E mult mai ușor să aduni oamenii împotriva a ceva, decât pentru ceva. Nu e exclus ca această cale facilă să fi fost deja luată în calcul în laboratoarele puterii.

Demitizarea, ca parte a comunicării sociale, este un proces de maximă complexitate. Punerea în discuţie a miturilor fundamentale ale unui popor este o dovadă a existenţei unei crize identitare, care devine vizibilă cu ocazia izbucnirii unor conflicte simbolice. Printre conflictele care au marcat existenţa unor falii între segmente ale societăţii româneşti s-au numărat: disputa din cadrul istoriografiei cu privire la istoria recentă şi la miturile istorice româneşti, scandalul manualelor alternative, ca o prelungire a disputei dintre diverse grupări de specialişti, ce a antrenat segmente mult mai largi de public, dezbaterea critică pe marginea statutului mitului Mihai Eminescu în cultura română, sau redescoperirea problemei specificului naţional.

Dramatismul receptării procesului de demitizare în societatea românească este dat de coalescenţa sa cu alte procese specifice modernităţii. Se poate vorbi de două componente ale demitizării aflate simultan în desfăşurare, un proces iniţiat de o parte a elitei culturale, şi unul care implică opinia publică în ansamblul ei. Acesta din urmă este un proces difuz şi lent ce corodează simbolurile oricărei societăţi, acţionând cu precădere prin deformarea şi alterarea miturilor existente. La nivelul opiniei publice, demitizarea este acompaniată de un proces de secularizare, receptat cu întârziere de societatea românească. Principalul fenomen specific comunicării sociale care favorizează distanţarea faţă de mituri este spirala tăcerii, tradusă prin teama de izolare faţă de grup şi prin încurajarea spiritului ironic şi a scepticismului.

Procesul de demitologizare iniţiat de elita intelectuală este mult mai sistematic, fiind marcat de influenţa mai multor curente culturale. În istoriografie, procesul se desfăşoară pe fondul încercării de racordare la curentele moderne ale disciplinei, prin abandonarea unei istorii evenimenţiale aplecate spre momentele eroice şi figurile exemplare ale trecutului, în favoarea unei istorii structurale, preocupată de studiul mentalităţilor, al imaginarului şi al transformărilor de durată ale unei societăţi. De asemenea, specifică domeniului istoriografic este şi demistificarea, adesea confundată cu demitizarea, care este un act reparatoriu de restabilire a adevărului istoric, firesc în condiţiile falsificării programatice a istoriei în perioada comunistă, din considerente ideologice.

Extinderea curentului demitologizant şi în alte domenii ale culturii, cum ar fi ştiinţele politice, filosofia culturii sau literatura, a fost favorizată de convingerea că în perioada comunistă s-a operat o brutală manipulare a mentalului colectiv, în concordanţă cu proiectul „omului nou”, şi că, în continuare, miturile politice şi istorice ori stereotipurile sunt surse ale exercitării puterii politice şi mecanisme ale controlului social. Hegemonia politicului asupra universului mitologic a condus la o polarizare a adversarilor şi susţinătorilor demitizării, oferind motive de suspiciune asupra intenţiilor reale ale acestora din urmă, unui public refractar la schimbare. Printre autorii care au avut contribuţii notabile în direcţia demitizării s-au remarcat Lucian Boia, Sorin Antohi, Horia-Roman Patapievici, ş.a.

În cultura politică, traumatismele abandonării unei mitologii cultivate de regimul totalitar, compusă din două constelaţii mitologice majore, comunistă şi naţionalistă, sunt potenţate de precaritatea alternativelor şi multitudinea de opţiuni. Nici una dintre mitologiile ce ar fi putut fi adoptate după 1989, de pildă mitologiile democraţiei participative sau ale societăţii concurenţiale, nu prezintă coerenţa sau forţa de seducţie a celor mai importante religii laice inventate în ultimele două sute de ani, comunismul şi naţionalismul. În plus, una din funcţiile esenţiale ale mitului, aceea de a conferi un sens curgerii timpului, este periclitată de eşecul unor mitologii ce ar fi putut orienta simbolic tranziţia, cum sunt decomunizarea, ca mitologie vindicativă, sau Revoluţia, ca un posibil mit fondator al noii societăţi democratice.

Mult mai periculoasă este lezarea unei funcţii fundamentale a conştiinţei mitice, aceea de ordonare a memoriei colective. Trecerea de la un tip de societate care îşi bazează spiritualitatea pe valorificarea simbolică a memoriei, la societatea informaţională a comunicării de masă, se face în condiţiile absenţei reperelor mitologice, singurele resurse disponibile fiind rudimentele unei culturi arhaice, fragmentele mitologiilor politice consacrate dar discreditate, sau mitologiile preluate de curând, privite cu scepticism. Mitologiile occidentale preluate prin aculturaţie, deşi mai adecvate nevoilor prezentului, prezintă dezavantajul de a fi asimilate concomitent cu poziţiile critice, întrucât mitologiile societăţilor deschise, obţinute prin dialog conţin germenele contra-mitului, fapt ce accentuează disconfortul trecerii la un univers al valorilor plural şi relativist.

Noile industrii culturale accelerează atât apariţia cât şi destrămarea mitologiilor şi simbolurilor. Ele îşi cultivă propria mitologie, specifică societăţii de consum, axată pe cultul performanţei, al tinereţii, progresului şi confortului. Păstrarea intactă a peisajului mitologic existent la momentul 1989, în realitate imposibilă, ar fi încurajat dezvoltarea unui univers mental paralel, inadecvat realităţii, la limita patologicului. Abandonarea miturilor existente, în condiţiile, de asemenea iluzorii, ale absenţei unei remitologizări, prezintă şi ea pericole cum sunt distrugerea mecanismelor interne de coeziune socială, proliferarea alienării, dezorientării şi scepticismului, reducerea capacităţii de răspuns în situaţii de criză. Cum atât stagnarea cât şi anihilarea totală a conştiinţei mitice nu sunt opţiuni veridice, este mult mai probabil ca demitizarea să se traducă, în fapt, printr-un proces de recuperare şi reaşezare a mitemelor existente, în concordanţă cu imperativele modernităţii şi cu nevoile spirituale ale prezentului.

(inapoi la Cuprins)

Cea mai robustă alternativă la schimbarea orizontului mental după căderea comunismului o constituie îmbrăţişarea mitologiei democratice a societăţilor deschise, simbolizată pentru întreaga lume de America, iar, mai nou, pentru Estul continentului, de proiectul Europei Unite. De altfel, desele apeluri la schimbarea de mentalitate au fost însoţite, chiar din primele ore ale Revoluţiei de apeluri la recuperarea tradiţiei europene a României. Mitologizarea ideii europene întâlneşte atât factori favorizanţi cât şi pericole potenţiale.

În favoarea adoptării modelului occidental de civilizaţie stă incontestabila sa prosperitate. Europa nu mai este o himeră la care să viseze câţiva idealişti. Ea s-a transformat într-o realitate ispititoare chiar şi pentru cei mai materialişti, un spaţiu stabil, susceptibil de a oferi un nivel ridicat de confort şi securitate, chiar şi celor care nu îmbrăţişează valorile abstracte ale democraţiei. Pentru cei ce căutau idei generoase pentru a fi opuse proiectului comunist, Europa era o încarnare a celor mai nobile idealuri: libertate, justiţie şi echitate socială, respectul datorat valorilor, umanism, etc. Integrarea era văzută ca o deplasare a ţării într-un alt spaţiu geografic, o migraţie spirituală căreia reacţionarii sceptici îi puteau replica prin constatarea că „România a fost mereu în Europa“. Sau, şi mai bine, potrivit unui punct de vedere sintetizat de preşedintele Iliescu: „adevărata veche Europă e aici unde suntem noi. Noi nu suntem noua Europă. [..] Denumirea de Europa s-a născut aici, în zona civilizaţiei mediteraneene, la care a fost inclusă şi zona Mării Negre. [..] Când se dezvolta civilizaţia mediteraneană cu toate componentele ei, egipteană, greacă, romană şi aşa mai departe, în Europa occidentală era barbarie, trăiau în păduri, în condiţii de înapoiere istorică“. [80]

Pentru susţinătorii idealişti ai proiectului european, integrarea urma să vină ca o reparaţie morală şi o recuperare a şansei ratate a modernităţii şi a unui destin naţional: „Europa mereu invocată în discursurile elitei de la începutul anilor ’90 eram, mai degrabă, un fel de continent ideal, un soi de mit al originilor ce impunea urgenţa reîntoarcerii, o republică a valorilor, cam trecută şi burgheză, dar încă atrăgătoare în ochii unor provinciali“. [81]

Am inclus existenţa în fapt a proiectului european la capitolul avantaje, în sprijinul mitologizării Europei. La capitolul dezavantaje, se cuvine să includem faptul că Europa este un proiect încă neterminat. Numeroasele diferende pe marginea unei eventuale constituţii continentale, sau în legătură cu formarea unei armate, diplomaţii sau justiţii comunitare pot fi de natură să deruteze şi să furnizeze noi motive de scepticism. În plus, spre deosebire de America, Europa nu pare interesată să îşi cultive o mitologie distinctă, optând pentru o construcţie mai curând restrictivă de natură juridico-birocratică. Paradoxal, birocraţii comuniştii s-ar putea dovedi mai apţi pentru a-şi însuşi această viziune asupra Europei, însă rămâne de văzut dacă ei vor reuşi să înfăptuiască un pragmatic proces de modernizare sau doar să compromită o construcţie ideală.

Nucleul dur al mitologiei democratice a fost însă adjudecat, la nivel simbolic, de către America. De aproape două sute de ani, acest continent este sinonim cu speranţa pentru toţi cei ce aspiră la idei precum libertatea sau democraţia. Am încheiat un secol american, iar, cum învingătorii scriu istoria, americanismul poate fi reţinută ca ideologia triumfătoare. Dar este la fel de posibil ca şi antiamericanismul să se constituie într-o nouă şi originală ideologie, care să grupeze toate curentele fundamentaliste, ostile modernizării.

Visul american promite posibilitatea unei ascensiuni sociale spectaculoase, vorbeşte despre o societate în care meritul este singurul criteriu. Şi democraţia participativă are la bază mitul capacităţii reale a oricărui cetăţean de a influenţa şi de a avea un cuvânt hotărâtor în privinţa guvernării. [82] Împotriva acestui vis se pot ridica efectele politicii intervenţioniste americane ce trezesc deja amintirile propagandei antiimperialiste, şi riscă să ofere foştilor activişti comunişti o nemeritată poziţie de judecători morali.

(inapoi la Cuprins)


[80] Iliescu s-a supărat iar pe Occident, în Ziua, 2 iunie, 2003
[81] Daniel Barbu, Republica absenta, ed. cit., p. 191
[82] Gabriel A. Almond, Sidney Verba, Cultura civică, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, p. 358

Cuprins
0.1 Introducere
Capitolul I
Modele explicative ale apriţiei şi dispariţiei miturilor în mentalul colectiv

Importanţa miturilor în existenţa unei societăţi

1.1 „Mitul de negăsit”, sau avatarurile unei etimologii nesigure
1.2 Mitul, ca istorie sacra
1.3 Schimbare de paradigma in mitologie
1.4 Mitul, ca limbaj
1.5 Către o hermeneutică a mitului
1.6 Timpul miturilor si importanta ritualurilor

Reprezentările sociale, mentalităţile şi cultura simbolică în apariţia miturilor

1.7 Reprezentările sociale şi mentalitatea

Rolul imaginilor şi simbolurilor în imaginarul colectiv

1.8 De la imagini şi simboluri, la imaginarul colectiv
1.9 Mit, legendă, utopie
1.10 O definitie problematica
1.11 Mitul politic

Capitolul II
Evoluţia peisajului mitologic românesc în a doua jumătate a secolului XX

2.1 O tara, doua mitologii
2.2 O lume de alternative
Universul mitologic al comunismului
2.3 Amprenta secolului XIX
2.4 O religie fondata pe ateism
2.5 Tipologii ale omului nou

Mitologia naţională românească

2.6 Miturile nationalismului romanesc
2.7 Statul, punctul de intalnire intre comunismul real si traditia nationala

Mitologii alternative, după 1989

2.8 Revolutia, esecul unui potential mit fondator
2.9 Imposibila intoarcere: mitul monarhic si varsta de aur interbelica
2.10 Teoria conspiratiei: “Romani, vi se pregateste ceva!”
2.11 Integrarea in Atlantida. Europa si America, doua continente mitice
2.12 Tinerete fara batranete. Miturile societatii de consum
2.13 “Iar noi vom recladi speranta”. Mitul decomunizarii

Capitolul III
Procesul de demitizare în societatea românească postdecembristă
3.1 O noua schimbare la fata a Romaniei
3.2 Emitatorii implicati in demitizare: iconoclasti, moderati si iconoduli
Studiu de caz: organizarea polemicii in “scandalul Eminescu”
3.3 Demitizare si demistificare in istoriografie
Demitizarea, ca act al comunicării simbolice
3.4 Impactul procesului de demitizare asupra discursului public autohton
3.5 Relativizarea, o noua capcana a modernitatii
3.6 Concluzii
3.7 Bibliografie

Victor Grigore, decembrie 2003
Cu multumiri, domnului profesor Constantin Hlihor, pentru ajutorul acordat in structurarea planului de idei, in lipsa caruia observatiile si obsesiile personale, de la care am pornit, nu ar fi putut lua o forma coerenta, si domnului profesor Nicolae Frigioiu, pentru cele cateva sugestii bibliografice captivante, pe care nu le-as fi putut descoperi pe cont propriu.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica