rss
rss
rss

Cum blogul meu e oricum muribund, din lipsa totală de timp pentru el, mă pomenesc scriind tot mai rar și despre subiecte morbide. Pe care n-aș fi vrut să le abordez deloc. Nu pentru că am acea angoasă a modernului în fața subiectului, care îl amuțește de spaimă. Modernul descreștinat are în moarte un tabu suprem, e subiectul de care nu vrea să audă, pentru că îi dă peste cap toate ecuațiile existenței, o vrea evacuată cât mai discret din discuție, ca pe ceva indecent. Sau compensează muțenia asta cu foarte mult sentimentalism, cu o emotivitate necunoscută omului ritualic.

Pentru acesta din urmă, moartea e un mister cutremurător, o taină deopotrivă, dar inserată dintotdeauna în rostul existenței. Creștinul e familiar cu moartea, fără să o iubească sau s-o dorească. O știe în diversele ei fațete, și fetidă, îngrozitoare, aducătoare de descompunere, dar și izbăvitoare, ca trecere spre veșnicie. Are o altă înțelegere a ei, pentru că înțelege diferit suferința și viața. Sau le pricepe diferit pe cele două, tocmai pentru că nu scoate moartea din ecuație.

Pot vorbi așadar despre moarte, în forma ei îmblânzită de înțelegerea creștină, dar îmi displace să vorbesc despre ea în forma concretă, deznădăjduitoare și obscenă în care te obligă să o percepi noua civilizație de tip audio-video. Acest tip de moarte „nefiltrată” e cu adevărat obscenă. E atât de diferită această idee de moarte, de pe ecranele televizoarelor și ale calculatoarelor, de ideea despre moarte la care ajunge omul îmbisericit, pe cât de diferită e literatura clasică pe tema iubirii, de pornografie. Teoretic, același subiect, practic, lumi diferite.

Ori tocmai moartea-obscenitate e combustibilul emoțiilor televizate și „socializate” virtual. Abia schematizată în acest mod grotesc, moartea devine o marfă, poate fi vândută spectatorului gol de idei, gol de credințe. Doar adusă la acest stadiu de cârlig emoțional, poate stârni reflexele condiționate, spaimele, sensibilitățile de suprafață. Moartea vulgară stoarce lacrimi, sperie, șochează, e marfa supremă pentru jurnalismul degradat și degradant, e breaking-news-ul suprem, „chestia serioasă” din fluxul neserios al divertismentului. Maeștrii abjecției pot face și din moarte divertisment, adică o formă de a scoate bietul om din ale lui, zguduindu-l emoțional, în timp ce o reporteriță întreabă părinții unui dispărut ce simt în acele momente.

O altă reporteriță, antenistă, își anunță pe Facebook satisfacția deplină că practică meseria cea mai plină de adrenalină din lume. Vin alții și o fac de râs că-i insensibilă să se bucure că are un subiect gras de transmis. Ca-n campanie, dacă cineva din tabăra opusă face o gafă, o îngroși și încerci să o faci cât mai mult cunoscută. În măruntul război mediatic între televiziuni, așa ocazie nu se ratează.

Apoi vin alții, care au războaie mai mari în curs. Vin apărătorii guvernării, care au și ei un cadavru-două de spălat – ba să ni-l arate pe Oprea la intervenție, care are de acoperit alt cadavru, din coloana oficială. Sau pe Ponta, care politic e un mort-viu, lipsit de credibilitate, dar care uite-l mișcă!, dă ordine, ține ședințe, ia măsuri. De cealaltă parte, oamenii „binomului”, susținători ai trecerii prin foc a clasei politice de către DNA, nu ratează ocazia și se roagă de o revoluție sub sloganul „corupția ucide”. Tot ce-i posibil, nu mă simt în stare să arăt cu degetul vinovații într-o grozăvie atât de mare, las asta în seama investigatorilor.

Pentru toți, morții sunt un pretext pentru continuarea răfuielilor personale. Și noi chiar suntem în al treilea război mondial, care a început de ceva vreme, doar că nu și pe teritoriul nostru. Ca și precedentele două, e un război ideologic, geostrategic, dar cu o mult mai mare încărcătură religioasă. Războiul însuși e doar ecoul acestor concepții în conflict, despre care nu am locul aici să vorbesc. Are deja și va avea cu mult mai multe victime decât această cumplită tragedie, doar că e total ignorat și destul de puțin înțeles.

Prin urmare, nu am fost surprins că s-a folosit intens această tragedie în bătălia dintre seculariști și credincioși. M-a uimit doar indecența și proporțiile la care s-a ajuns. Și m-a făcut să constat încă o dată câtă dreptate avea Eliade când semnala camuflarea religiosului în manifestările lumii secularizate. Așa cum spuneam, pentru creștin, moartea nu e finalul, e de înțeles cum poate fi minimizată în raport cu viața veșnică. Dar te-ai aștepta ca pentru un secularist, moartea să stârnească atitudini mai pioase. În fond, pentru un ateu, n-ar trebui să existe altceva de pus deasupra vieții de aici, în acord cu viziunea lui despre univers, totul se termină la finalul existenței, afirmativ, umaniștii necredincioși pun viața (concretă și finită) ca valoare supremă. Atunci te întrebi cât de religioasă și de ferventă e credința ateilor militanți, dacă și în preajma morții găsesc mai important să lovească în Biserică și în credințele altora? Mie asta mi se pare o atitudine ca un fel de martiriu pe dos. Martirul e creștinul suprem, capabil să renunțe la propria viață pentru o idee, încredințat de certitudinea vieții veșnice. Un ateu atât de îndârjit, încât să nu mai conteze pentru el viața și moartea, doar pentru a putea denunța falsitatea sau nocivitatea clericală, trebuie să aibă un grad similar de credință. Cu o precizare esențială: adepții sloganului „spitale nu catedrale” folosesc prilejul morții pentru a afirma o convingere, dar nu moartea proprie, ci a altora.

În ochii combatanților marelui război, cei uciși sunt victime utile. E logica oricărui război. Toți cei care pornesc războaie știu că vor fi victime, dar le consideră un preț demn de plătit pentru o cauză sau alta, evident, atâta vreme cât nu sunt ei înșiși pe lista respectivă. E posibil ca acei tineri de la concert să fi fost demult victime colaterale în acest război ce are pe lista obiectivelor schimbarea din temelii a concepțiilor și modului de viață al populațiilor cucerite. Presa are pe agendă de multă vreme promovarea demonismului și a ocultului, dar în forme soft, mai greu de recunoscut decât formele teribiliste adoptate de hard rock. Rockul e o revoltă legitimă și, până la un punct admirabilă, în fața unei societăți demne de dispreț, dar a fost de multă vreme „privatizat” și înhămat ca zonă de nișă la proiectele de inginerie socială ale celor ce controlează respectiva societate. Dai din plete și te revolți, dar în mod organizat, într-o hărăbaie insalubră, dar antifonată, să nu deranjezi vecinii, care merg la serviciu. Te ridici și protestezi, te declari altfel, dar te încolonezi în stilul grupului, aduci profituri proprietarului de club, casei de discuri, dealerului de diverse, care și el cotizează la un politician, care e și el mulțumit că revolta tânărului rebel se consumă într-o hală ușor de ferecat și de incendiat.

Revolta inocentă a celor care miros ipocrizia, dar nu au maturitatea necesară să caute alternative realiste, e speculată de multe feluri de profitori. În vârful piramidei profitorilor, chiar făcătorii de războaie globale, manipulatorii de conștiințe, controlorii sistemului, cei care creează revoluții pe Facebook, jonglează cu emoțiile, canalizează furia colectivă. Pentru ei lucrează indirect și reporterița extatică în fața frumuseții meseriei ei, și telespectaorul consumator de tabloide, și cel care scrie ori dă doar like pe Facebook.

În respectiva lume virtuală și arificială mocnește o revoluție năucă, bine controlată de cei care stăpânesc sistemul. Se lucrează iarăși la un #unitisalvam , la proteste pentru cauze străine. Sau totul va sfârși într-un fâs. Se spune că revoluțiile apar când lucrurile se ameliorează doar puțin, după o mare speranță soldată cu o decepție. Contextul se potrivește binișor cu starea de spirit de după victoria fără finalitate a lui Iohannis. Un proiect gol, care n-a fost dus la capăt. Vorba lui Arghezi, golul din tobă n-a sunat suficient de tare.

Ce-și dorește generația aceasta virtualizată? Vag spus, „vor o țară ca afară”, adică occidentalizarea, care e oricum în curs. Dar puțini dintre ei pricep că acel Occident e el însuși în schimbare, că s-ar putea să ajungă la el și să nu semene cu ce-și imaginau. Ba mai rău, că s-ar putea să vină peste ei într-o formă de coșmar, chit că alternativă geopolitică nici nu există – Estul sau stagnarea, fiind variante chiar mai rele. Extrem de puțini realizează că Occidentul spre care își doresc să pornească de s-ar putea și printr-o revoluție, e condus de forțe auto-distructive, cu înclinații malefice. Dacă ar cunoaște dedesubtul acestor stări de lucruri, și-ar putea propune mai curând să salveze Occidentul de el însuși, oricât de nebunească ar suna o asemenea întreprindere.
Dar un asemenea salt de conștiință pare iluzoriu, așa că fiecare va continua să se înroleze în marele război cu armele de care dispune – cu propriile opinii și credințe.
În tăvălugul care vine, victimele vor rămâne doar în durerea imposibil de stins a unor familii zdrobite de suferință și în chinul pe care îl au de îndurat cei mutilați dintre răniți. E o suferință atât de mare, peste care nu se mai poate spune nimic.

Din strategie ocultă sau inconștiență, Biserica e țintă vie în ultima vreme și va fi din ce în ce mai mult, fapt ce-i atestă vivacitatea. Un motiv în plus să scriu câteva gânduri pe marginea morții, tocmai din perspectiva omului îmbisericit. Așa, și nu la modul abstract-filosofic.

În problema morții se înțepenește mașinăria lumii. O lume care poate oferi multe modalități practice de petrecere a timpului, fie de valorificare a lui, fie de irosire. Bani, carieră, plăceri, echilibru, cunoaștere, glorie și cine și mai câte lucruri după care poate alerga un om pe parcursul unei vieți. În raport cu realitatea morții, peste toate planează verdictul Eccleziastului: „deșertăciune a deșertăciunilor”.

În acest raport, nu doar orice efort, participare, construcție, dar existența însăși devine absurdă. Pentru a nega acest caracter grotesc de farsă de mari proporții, modernul vine cu diverse strategii de supraviețuire. Negarea realității morții, fericita ignoranță, care merge la unii până la superstiția de a nu rosti cuvântul ca atare, de teama forței lui magice. Multe societăți „civilizate” au evacuat moartea din vocabular, nu din decență în fața solemnității misterului, ci cu gestul nervos de acoperire a urechilor cu palmele.

Viclenia modernului-negustor a inventat până și comerțul cu moartea. Ca să devină o marfă în presă, moartea trebuie să aibă mai înainte cumpărători. Și are, din momentul în care moartea e transformată în spaimă (thrill), în senzația tare cea de pe urmă, singura care mai mișcă. Pentru că doar moartea mai mișcă omul paralizat de frici și doborât de griji. Doar moartea mai e o știre în sine, face vedetă dintr-un om sau grup banal de oameni, doar ea mai face să tresară mușchii atrofiați ai inimii. Ultimul zvâc e rigor mortis.

Cineva mi-a spus că evită slujbele ortodoxe pentru că prea au un aer funerar, toată atmosfera e una morbidă, de la cântece la lumânări, la pereții afumați și lumina difuză. Ceva adevăr e în senzația asta, dar tocmai asta vorbește despre seriozitatea ortodoxiei. Doar religia vine cu un răspuns credibil la angoasa morții. Fiecare cu povestea ei, dar eu mă rezum la creștinismul ortodox.

În societate sunt relativizate valorile și adevărul, în biserică e relativizată moartea. Dintr-o spaimă de neant, de anihilare totală și inveitabilă, e făcută doar o etapă spre înviere. Și încă una fecundă: „dacă grăuntele de grâu, când cade pe pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan, 12:24).

Creștinismul deschide o cale regală spre lumea de dincolo, celor ce sunt morți pentru lumea aceasta. Un preț exorbitant și nebunesc, la prima vedere, o sinucidere pentru ceva nevăzut și incert. Dar în prezentul continuu e imposibil de trăit, existența devine viață doar cu speranță, cu ochii ațintiți încrezător spre viitor. Cât anume e necesar să mori pentru lumea aceasta, pentru a putea începe să trăiești, ține de „savoir vivre”, e intuiția și stilul fiecăruia. La fel și interpretarea a ce înseamnă acest tip figurativ de moarte de dinaintea unei renașteri.

Asceții, călugării sunt doar exemplele extreme de experimentare a unei mortificări, dar una care deschide deja de aici o altă viață. Pentru cei mai mulți, ortodoxia privilegiază și recomandă moderația. Nu refuzul vieții cu tot ce are ea omenesc, ci evitarea erorii de a te investi fără minte în nimicurile irelevante. Un sens lax al morții pentru lumea aceasta poate fi și simplul fapt de a-i conștientiza deșertăciunea, a ști că nu totul se rezumă la ce se vede la suprafață.

Ortodoxia are un nivel teologic, în care adevărurile de credință sunt explicate și înțelese. Gândirea nu poate fi decât un act individual, la fel cum și credința e absolut necesar să fie un fapt intim, trăit în forul interior. Dar creștinii răsăriteni, în frunte cu Grigore Palamas, știu că înțelegerea cu mintea are limite ce sunt rapid evidente, între care nu încape imensitatea Dumnezeirii.

Și din acest punct încolo ritualul și comunitatea bisericească intervin, pentru a-l apropia pe credincios de cele veșnice, de Dumnezeul Cel Viu, „un Dumnezeu al viilor, nu al morților”. Realitatea Împărăției nu mai e, în momentul culminant al liturghiei, o promisiune, ci o realitate prezentă. Iar pentru intelectualul sceptic, introducerea în sânul unei comunități mai are și darul de a smeri, de a pune între paranteze orgoliul personal.

Am mai citat o dată recent din cartea asta a lui Mircea Eliade, „Arta de a muri”, o fac a doua (promit că-i ultima oară!). Cartea are pasaje geniale, deși cea mai mare parte din ea e destul de neinteresantă, fiind, probabil, încropită din articole disparate, cine știe, la sugestia vreunui editor. M-am regăsit în câteva dintre concepțiile astea, care leagă înțelepciunea și stilul de o bună relație cu lumea de dincolo și cu momentul trecerii.

„Cât ești tânăr, ești ursit parcă unei inconsistențe funciare; nu poți realiza nimic, dacă nu poți naște din tine nimic organic, ci numai fragmente (chiar de geniu, dar numai fragmente) de viață discontinue, inegale, fără stil. Inutil te zbați, inutil gândești; nu înțelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu realitățile, nu respiri viața. (…) tinerețea aduce cu sine un milion de superstiții, de idei gata, de sugestii și iluzii – pe care le interpune întotdeauna între ea și viață.”

„Nu începi să trăiești real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci nu trăiești decât în gesturi, în intenții, în nostalgia viitorului și amintirea trecutului.”

„Este ciudat că tinerii au mai decis simțul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăiește mult mai mult cu amintirile decât trăiește un om de cincizeci – șaizeci de ani. Nu numai atât: la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, cât de paradoxal ar părea aceasta. (..) Nu s-a detașat încă de amintirile lui.”

„Ceea ce e deprimant în spectacolul tinereții manifestate este totala ei lipsă de originalitate. (…) Originalitatea lor constă în faptul că nu înțeleg bine anumite lucruri, pe care mai târziu le vor înțelege precis; și atunci nu le vor mai spune, pentru că nu îi vor mai interesa. Tinerii sunt un soi de lăutari care trag cu urechea și apoi reproduc „adevărurile” după ureche, dând impresia de originalitate.”

„Cereți unui tânăr să scrie o carte asupra vieții și vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât știe de multe și atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult douăzeci.” (..)

„Obișnuiesc tinerii să-și bată joc de frica de moarte a bătrânilor și să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timpul să prețuiești. Ce-ar putea pierde un tânăr murind? Ce cunoaște el din viață ca s-o iubească?

Dar mai este ceva: este definitiva opacitate a tinereții față de sentimentul morții, față de agonie, față de trecere. Și această opacitate trădează mediocritatea; căci o conștiință în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morții, mai are încă de crescut până să se atingă acel minim de elevație indispensabil contemplației și înțelegerii vieții.”

„Cineva îmi spunea că tinerețea e mediocră pentru lipsa ei de experiențe (…) nu experiențele lipsesc unui tânăr, ci înțelegerea lor.

(…)

Și cu toate acestea, tinerețea are întotdeauna dreptate. Să te împotrivești unei mediocrități tinerești pentru a susține o perfecțiune bătrânească – e cea mai mare crimă a spiritului. Adevărații creatori sunt maturii și bătrânii, desigur, și adevărații impotenți sunt tinerii; totuși cei dintâi nu inventează, iar cei din urmă trebuie întotdeauna să ne intereseze. Nu pentru că sunt viitorul culturii …

Ci pur și simplu pentru că nu îi cunoaștem, încă, pe când pe maturi și bătrâni îi cunoaștem. (…) Într-o perfecțiune, într-o certitudine – gestul vieții s=a împlinit; prin însuși faptul că e „perfectă” și „certă”, a murit, a înghețat; ceva nou nu se mai poate naște de acolo. Și prefer să asist și să ajut la nașterea umilă și mediocră a unei forme pasagere, imperfecte – decât să contemplu la nesfârșit o formă magnifică dar moartă, desăvârșită.”

(…)

„Specimenele acestea îmi repugnă profund. Nu pot suferi un tânăr prea înțelept sau un bătrân zurbagiu, „băiat de viață”, afemeiat, nebunatec sau tandru. Nu mai vorbesc de femei, care atunci când încearcă să pară altfel decât au dreptul să pară – sunt absolut dezgustătoare.”

Ca forme spirituale, tinerețea și bătrânețea pot fi armonizate, „când nu te mai interesează nici una nici alta, când nu te mai stăpânește timpul, nu te mai obsedează istoria.”

„Dacă știi să faci dintr-un singur ceas, și tinerețea și bătrânețea, apoi nu mai ai nicio teamă de nici una din ele. Când nici mediocritatea nici perfecțiunea, nici eroarea, nici certitudine nu te mai interesează – te-ai eliberat de aceste destine, pentru că ai rămas numai tu însuți, fără tinerețe și fără de moarte.”

Mircea Eliade propune o modificare de perspectivă asupra morții, care, deși pleacă de la o meditație pe marginea sorții culturii vestice, poate fi de mare folos chiar și la nivel individual, pentru orice om confruntat cu frica de moarte sau cu gândul sinuciderii. Punctul de plecare e un detaliu în evoluția Occidentului: pasiunea pentru istorie. Privită cu ochii unui ne-european (și ne-europenizat), acest interes poate fi asemuit cu derularea episoadelor esențiale din existența cuiva, înaintea momentului fatal. Formele de raportare la istorie, pe care le cunoaște omul oriental sunt fie ritualizarea (întoarcerea periodică la o istorie sacră, cum se întâmplă la sărbătorile de peste an), fie referința moralizatoare, didactică (evenimente, din care se învață ceva). Pasiunea pentru trecut în sine, sau ca explicație pentru condiția prezentă (cum se întâmplă în marxism), e ceva inedit.

„Angoasa în fața Neantului Morții pare să fie un fenomen specific modern. Pentru toate celelalte culturi neeuropene, adică pentru celelalte religii, Moartea nu este niciodată înțeleasă ca un sfârșit absolut, ca un Neant: Moartea este mai degrabă un ritual de trecere către o altă modalitate de a fi și de aceea ea se află întotdeauna în relație cu simbolismele și ritualurile de inițiere, de renaștere sau de reînviere. Aceasta nu vrea să spună că lumea extraeuropeană nu cunoaște experiența angoasei în fața Morții: această experiență există bineînțeles, dar ea nu este nici absurdă, nici inutilă; dimpotrivă, este valorizată la un alt nivel de existență. Moartea este Marea Inițiere. Dar pentru lumea modernă, Moartea este vidată de sensul ei religios, și din cauza aceasta asimilată Neantului; și în fața Neantului omul modern este paralizat”.

(Mircea Eliade – Arta de a muri, p. 108, Editura Moldova, Iași 1993)

Antidotul pentru această spaimă de moarte îi e cunoscut „omului vechi”: reinserția în adăpostul actului ritual, trăirea religioasă, care îl orientează, dă sens și vieții și morții. Apoi, este experiența. Acolo unde contemporanul înghesuie fel de fel de experiențe, tocmai pentru a folosi cumva timpul rămas, pentru a exploata timpul cu profit, orientalul primitiv are experiența morții. O știe, s-a mai întâlnit cu ea. A făcut această experiență a spaimei de moarte în timpul ritualurilor de inițiere, experiențele care l-au făcut ceea ce e, matur și responsabil, experiențele care l-au ajutat să depășească vârsta copilăriei, să se desprindă de părinți.

„Și la creștini și în religiile necreștine, moartea nu este omologabilă ideii de neant. Moartea este, bineînțeles un sfârșit, dar un sfârșit urmat imediat de un nou început. Se moare la un mod de existență, ca să se poată accede la altul.”

Și iată cum au reușit indienii să răspundă problemei neantului, a neființei. Pentru ei, lumea văzută și experiențele psihologice sunt izvorâte din iluzia cosmică, din Maya. „Lumea fizică și experiența noastră umană sunt constituite prin devenirea universală, prin temporalitate; create și distruse de Timp, ele sunt deci iluzorii. Dar asta nu vrea să spună că ele nu există, că sunt o creație a imaginației mele. Lumea nu este un miraj sau o iluzie în sensul imediat al termenului: lumea fizică, experiența mea viatală și psihică există, dar există numai în Timp, ceea ce vrea să spună pentru gândirea indiană, că nu vor mai exista mâine sau peste o sută de milioane de ani; în consecință, judecate la scara Ființei absolute, lumea și cu ea toată experiența supusă temporalității sunt iluzorii.”

Viața trăită sub condiționalitatea istoriei, a fiziologiei și eredității e sub spectrul iluziei, o formă de neființă. Alternativa e preocuparea pentru Ființă, atât la modul absolut, prin întâlnirea cu Dumnezeu, cât și la modul relativ, prin întâlnirea cu umanul din celălalt și din tine.

Prin luciditate crudă și scepticism, omul contemporan face doar jumătatea drumului. Realizează că viața are o mulțime de limitări tragice, în primul rând ca durată, realizează că acestea sunt surse de suferință și tragism, dar se oprește la această auto-contemplare a condiției tragice, eșuând în nihilism și pesimism. A înțelege condiționarea și iluzia nu ajută la nimic, dacă nu e urmată de căutarea eliberării. Sinele nostru veritabil nu are nimic de-a face cu multiplele situații al istoricității noastre. Cea care moare e iluzia, învelișul de temporar, care ne învăluie și ne înlănțuie. Trebuie să fii mort pentru Istorie, ca să descoperi și să trăiești Ființa. Înțelegerea că traiul în istorie e iluzoriu nu are pentru indian același conținut absurd, înspăimântător, pentru că el o încadrează într-un plan divin, având ca scop experiența și eliberarea din această experiență.

După momentul conștientizării, hindusul nu se retrage pur și simplu din lume, nu comite un act de sinucidere socială, foarte puțini îmbrățișând o formă de asceză. Continuă să rămână în lume și să participe la Istorie, dar fără a-i acorda Istoriei o valoare absolută. Ia parte la Istorie, la viața socială, fără să o idolatrizeze. Învățații indieni insistă pe acest aspect: „ignoranța și iluzia nu constau în a trăi în Istorie, ci în a crede în realitatea ontologică a Istoriei.” Deși iluzorie, pentru că e în devenire, lumea nu e mai puțin o creație divină, tocmai în asta constă sacralitatea ei. A crede că totul se termină în și cu această lume, a disprețui eternitatea sunt chiar surse ale ignoranței și angoasei.

În cultura orientală, această apăsare a condiției de muribund e cea care anunță iminența renașterii. Situația e aceeași din riturile inițiatice. „Dar nici într-o altă cultură în afară de a noastră nu te poți opri în mijlocul unui ritual de trecere și instala într-o situație aparent fără ieșire. Căci ieșirea constă tocmai în terminarea ritualului de trecere și rezolvarea crizei, atingându-se un nivel superior, luându-se cunoștință de un nou mod de existență.” Dacă ar întrerupe ritualul, tânărul nu ar mai fi nici copilul de dinainte, nici adultul care ar fi trebuit să fie.

Precizare: Am citat mai mult decât se cade și am încercat să sintetizez din eseul mai amplu și foarte dens al lui Mircea Eliade. Nu am deci altă contribuție decât de a fi trunchiat, poate și denaturat ușor pe alocuri textul, dar problema mi se pare una de maximă importanță. Poate între cititorii ocazionali se vor găsi amatori de provocări filosofice, aceștia mă interesează mai puțin. Dar poate se vor găsi și oameni realmente frământați și apăsați de acel sentiment al inutilității, al absurdului și deznădejdei. De dragul lor, aș fi vrut să mă exprim mai limpede: dacă ai citit până aici, dragă cititorule necunoscut, află că ești un om special și că există în lume sensuri și acolo unde nu le vedem. Că viața are un rost, care e copleșitor, tocmai pentru că e peste ce putem înțelege.

Omul de azi nu mai știe să trăiască, pentru că nu a înțeles nici cum să moară. Plasa de siguranță, care îl apăra odată, era formată din mituri, prin care putea înțelege alegoric lumea și din ritualuri, prin care o putea experimenta. Acum nu mai are un ajutor, care să îi dea un sens vieții și morții, în fața cărora se lasă paralizat de frică. Reînarmat cu credință, urmând pașii bătătoriți ai civilizației, se poate salva, poate vedea că viața e doar o limită pusă între două etape ale vieții, pe care trebuie să o prețuiască și să caute să o înțeleagă fără teamă.

În final, voi mai cita câteva pasaje din alt eseu din lucrarea citată (p 229), intitulat „Despre un anumit sentiment al morții”:

„Miracolul morții nu constă în ceea ce sfârșește ea, ci în ceea ce începe. Nu mă înspăimântă nimic din faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv seria experiențelor organice, că, într-un cuvânt oprește pe loc viața. Sub acest aspect cunosct deja moartea; din experiențele mele, din ceea ce văd la alții; m-am întâlnit de nenumărate ori cu fenomenele morții, cu agonia, cu stingerea, cu oprirea pe loc. Am murit de atâtea ori până acum, ca orice om, încât moartea cea adevărată nu mă mai poate înspăimânta. Fiecare cunoaște moartea în acest sens. Ce nu cunoaște nimeni este începutul de după moarte.”

(…)

„Și ceea ce este miraculos în moarte este faptul că începe atunci „ceva” cu desăvârșire deosebit de tot ce cunoaștem noi, cu desăvârșire deosebit de ceea ce ne așteptăm să fie. Se continuă ceva pe care noi nu avem ochi să-l vedem în timpul vieții. Se continuă ceva pe care l-am fi putut cunoaște, dar pe care nu știm să-l căutăm în timpul vieții. (…) un imponderabil, o taină (…) Deși începe ceva complet deosebit de viață, moartea continuă totuși o conștiință pe care am fi putut s-o intuim încă din timpul vieții. Acesta e paradoxul central al morții: altceva decât viața și totuși ceva e care l-am putea cunoaște chiar cu ajutorul vieții.”

„Mă întreb chiar dacă adevărata esență a vieții nu este totuna cu esența morții. Dar nu în sensul pe care îl dați dumneavoastră morții și vieții. Pentru dumneavoastră viața este permanentă trecere, fluviu continuu, iar moartea este același lucru, cel puțin în faptul ei inițial, este o trecere, o pierdere dincolo. (…) Identificați viața și moartea în ceea ce au neesențial. Pentru mine, dimpotrivă, esența vieții nu este dinamismul ei exterior ci o saturare, ceva din care nu se mai poate scădea nimic, de la care nu se mai poate adăuga nimic. Și atunci mă întreb dacă moartea nu este același lucru.”

(..)

„Printre marile anomalii ale lumii moderne se numără și faptul că știința și filosofia ne învață viața și moartea. Gândiți-vă o clipă la absurditatea acestui lucru: oamenii care cunosc viața din laborator, prin analize, și oamenii care se gândesc asupra vieții dintr-un cabinet, tocmai aceștia sunt chemați să ne învețe cel mai esențial și cel mai decisiv fapt: existența noastră, moartea noastră. De altfel, ei nu fac decât să completeze și să articuleze experiențele noastre negative, neființa noastră.”

(..)

„Acesta este miracolul. Acesta este paradoxul; cheltuiești o viață întreagă pentru a te înălța, a te purifica și a cunoaște, ca să ajungi, în moarte, cine știe, la cea mai de jos treaptă a perfecțiunii. Prin simplul fapt al morții, o biată bătrână poate ajunge mult mai sus decât un Bergson, Einstein sau Rodin. Umbli pe stradă și întâlnești pe la colțuri cerșetori în zdrențe, femei sărmane sau auzi de oameni care suferă cele mai cumplite boli, care și-au pierdut tinerețea în spitale, și îi compătimești, fără să gândești o clipă că poate oamenii aceștia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniți să ne ispitească, sau sunt simple suflete, care atunci când își vor lua zborul, se vor afla mult mai aproape de lumină decât cei mai mari înțelepți, cei mai mari sfinți și filantropi ai noștri. E o simplă închipuire de-a mea, fără îndoială, dar paradoxul și miracolul morții ne dă dreptul la orice închipuire.”

Criza se prelungise neașteptat de mult pe continent, de fapt dura de niște zeci de ani, astfel încât apăruseră noi generații de tineri, care îi considerau inadaptați pe cei care încă mai foloseau cuvântul criză, pentru a se referi la prezent și îl tot comparau cu ceva ce nici nu erau siguri dacă existase cu adevărat. Guvernele Marii Britanii se străduiseră în fel și chip să rezolve problema, de fiecare dată cu programe mai ambițioase, tot mai generoase din punct de vedere social, care promiteau să rezolve răul cu mai binele. Populația îmbătrânise, cum spun sociologii, de parcă omul ar înceta să îmbătrânească vreodată. Ideea era că se înmulțeau bătrânii, erau de departe grosul electoratului, singurii pe care avea vreun rost să îi cucerești ca politician. Cei mai mulți tineri lucrau în servicii de asistență socială, adică aveau grijă de bătrâni în mod instituționalizat, dar existau și cei care aveau grijă de bătrâni în mod individual, pe cont propriu, unii riscând pedepse drastice pentru a ocoli fiscalizarea nemiloasă a activității lor. Politica reală între acestea două se scindase: între cei de stânga, care militau pentru aziluri centralizate, de stat, și cei de dreapta, care militau pentru încurajarea inițiativei private, prin care tinerii să fie ajutați de stat să înceapă activitatea de îngrijire a bătrânilor aproape pe cont propriu.

În această atmosferă de luptă acerbă, a venit la putere cea mai mare speranță a stângii britanice a anului 2048, care a propus un ambițios plan de ajutorare a tuturor categoriilor de populație. Țara fusese devastată de valul de spargeri date în cimitire, de indivizi fără ocupație, care furau tot ce putea fi valorificat, de la lemn, metale, haine încă neputrezite și te miri ce. Nu erau sigur români sau bulgari, pentru că imigrația fusese cu desăvârșire interzisă, ca în toate țările Europei. Tabloidele brodau povești macabre și despre proliferarea perversiunilor cele mai șocante. Dar politicienii identificaseră cauza: tinerii fără ocupație. Pare bizar, dar deși erau foarte puțini, tinerii continuau să aibă ratele cele mai mari ale șomajului, undeva pe la 80-90%. Și atunci partidul laburist a venit cu soluția: fiecare loc de veci va avea câte un paznic plătit de stat, care să păzească ordinea și curățenia în incintă. O întreagă industrie avea să se dezvolte pe orizontală (umor negru involuntar), analiștii prevăzând că în sfârșit se văd zorii revenirii la creșterea economică și relansarea.

*

Acest scenariu SF mi-a fost sugerat de o imagine de pe Facebook, care se dorea motivațională. Niște americani scriseseră niște mesaje admirative peste trei soldați, care păzeau mormântul Ostașului Necunoscut pe timp de furtună. S-a dovedint mai apoi că poza nu era făcută chiar în timpul uraganului Sandy, cum se prevedea, dar orișicât, admirația și mândria patriotică fuseseră exaltate. Mie mi s-a părut ceva ce nici tragedienii greci nu ar fi putut inventa ca simbol al absurdului. Tineri în floarea vârstei, viguroși, drepți și chipeși, irosind cel puțin zile, dacă nu ani din viața lor efemeră, pentru a păzi un mormânt, în care nici măcar nu se afla cineva, ci ni se cerea să ne imaginăm că se află cineva! Și pentru cine? Pentru a oficia un cult al statului, prin miturile sale fundamentale. Ca niște vestale, fecioare ale unui cult dispărut, soldații îmbrăcați de gală păzeau flacăra aceea de gaz, singura care certifica faptul că acolo se oficiază chiar un ritual. Nu se făceau fumigații cu tămâie nici nu se ardeau ierburi aromatice, dar în toată sobrietatea se vedeau rămășițele a ceva religios. (Avem și noi în Parcul Carol un asemenea monument, dar soldații români mi se par atât de familiari și de domestici, că nu i-am putut asocia vreodată cu vreo mistică militară.)

Viața trebuie să fie mai mult de atât. Indiferent că uniforma e cazonă sau e costum de birou, într-o corporație. Când mă gândesc la viață mă gândesc la acel vers cu „îndreptățirea ramurei obscure” din Arghezi, e firul de iarbă care sparge asfaltul, e sânul iubitei, care sparge pieptul băiatului. Chiar așa e: un sân ferm de femeie. Dacă ar avea vorbe, ne-ar spune asta orice nou născut. De-asta merită să râdem de tinerii puhavi și obezi la suflet. Viața e barbarie, e ceva ce e în afara legii. Cam un miliard de barbari asiatici se pregătesc să ia drumul Occidentului somnolent și bătrân, poate chiar în decursul vieții noastre, în cea mai mare migrație pe care a văzut-o omenirea vreodată. Cu sau fără război. Asta e viața. O să ne uităm la ei ca la stolurile de păsări de pe Discovery, chinezi mărunței, țigănuși din Bangladesh, indience și africani, groaza infernală a omului alb, care știe doar să vorbească pe marginea vieții. Colonizanții o să le întoarcă vizita colonizatorilor.

Sistemul de sănătate ar putea fi redus peste vârsta de 60 de ani la două ingrediente: aspirina și pansamentul. Ai o boală oarecare, dacă trece cu aspirină, norocul tău, ești vindecat. Te-ai lovit mai grav, cei din jurul tău se simt datori să intervină? Dacă te salvează o rolă de pansament, foarte bine, toată lumea e încântată să te aibă din nou alături. Cheltuielile suplimentare sunt oarecum excesive. Aud de operații complicate la care sunt supuși unii bătrâni: zeci de mii de euro, echipe întregi de specialiști, aparatură ultraperformantă, capabile să țină la temperatura corpului uman și un castravete fiert și decongelat. Mi se pare indecent, nu doar pentru cheltuiala în sine, cât pentru tinerețea celor implicați, asistentele alea coapte pentru dragoste, care-și pierd anii agitându-se să prelungească agonia unui disperat, care habar n-ar avea ce să facă, nici dacă ar fi adus în starea de funcționare de la 20 de ani. Măcar ele ar putea face un copil în timpul ăla sau, mă rog, măcar exersa procedeul, și viața tot ar fi mai câștigată.

Dar acum și de cei care mor de bătrânețe trebuie să-ți fie milă, pentru că și ei au fost dezvățați cum să moară, așa cum tinerii nu au mai fost învățați să trăiască. Nu ne-a mai învățat nimeni să supraviețuim, să ne descurcăm, și iată-ne acum tineri și handicapați, așteptând să împlinim vârsta pentru internarea în azilul vieții. Omului i s-a luat toată plăcerea morții, toată senzația de împăcare și de admirație pentru acest mare pedagog al nostru. Văzută din interiorul vieții, moartea e un lucru minunat, o experiență fabuloasă și copleșitoare. Văzută de pe margine, din zona gri, unde nici trăiești nici nu renunți, spectator imparțial fără o credință sau apartenență, moartea e ceva de care să te îngrozești. Merită să faci orice investiție ca să te aperi de ea, să rabzi orice disconfort ca să o împingi măcar un centimentru mai încolo.

Din regatul acestei morți hidoase, nepedagogice, vine și prostia, formă persistentă de răutate. Prostia de a nu te bucura, prostia de a te face nefericit, de-a neferici și pe alții, prostia de a nu iubi, de a nu oferi.

N-am putut rezista tentatiei de a apasa pe un anunt care imi promitea ca o sa aflu data cand mor. Dupa ce am completat chestionarul am fost instiintat ca scorul meu e ingrijorator. Asadar, mult n-ar mai fi. Dar cat? E, pentru asta cica trebuie sa trimit un SMS, care costa “2×3 euro plus TVA”. Nu stiu sa-mi calculez singur data cand crap, dar pot sa calculez ca asta inseamna mai mult de 7 euroi, asa ca nu dau niciun SMS. Prefer surprizele.
moarte

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica