rss
rss
rss

Întotdeauna m-au amuzat știrile despre membrii familiilor regale de pe glob. Oamenii ăștia produc aceeași fascinație pe care o produc bebelușii pentru părinții lor. Prinții și prințesele fac aceleași lucruri pe care le face orice sugar în primul lui album foto, doar că la vârste adulte.

Prințul Charles vizitează un sat unde are casă de vacanță. Wow! Trebuie să îi dăm titlul de Doctor Honoris Causa pentru asta! Prințul Harry bea un pahar de whiskey pentru prima dată. Prințesa Kate e fotografiată purtând o rochie pentru prima dată. Alteța Sa Radu Duda vizitează un sat banal și e servit cu un covrig. (Ăsta nici măcar nu s-a născut prinț, s-a făcut pe parcurs.) Sau, și mai tare, regina Elisabeta și-a făcut o nouă poză-portret. Știrea asta a fost pe toate agențiile internaționale. Nici măcar nu și-a făcut-o ea, i-a făcut-o același fotograf, care a pozat-o în urmă cu nu știu câte zeci de ani. Era o poză tip buletin, dar alb-negru.

Știu că efectul căutat e uimirea pe care o resimte omul de rând că regii fac lucruri pe care le face și el. Ar trebui să spună: uite, mă, oamenii ăștia de os domnesc fac aceleași lucruri ca mine, care-s un pârlit! Deja mă simt mai bine. Dar asta se întâmplă doar dacă ai o stimă de sine foarte redusă, altfel ai vedea că sunt doar acțiuni care nu necesită nicio înzestrare sau abilitate. Cam orice lucru pe care îl face oricine în concediu sau într-o zi obișnuită, exceptând mersul la lucru.

Și orice ar face, capetele încoronate sunt drăgălașe și încântătoare. Exact ca niște bebeluși. Singura deosebire e că unii stau pe oliță, alții pe tron.

M-am tot întrebat ce e cu fascinația asta pe care „Casa Regală” o exercită în rândul tinerilor, mai ales al tinerelor, aș zice. Desigur, e foarte multa mediatizare interesată, de la trustul lui Felix, de la noul TWR (al lui Elwis), acum că au intrat în pământ bătrânii monarhiști curați, nu mai sunt regaliști decât foștii comuniști și tinerimea de pe Facebook. Așadar, de ce a doua categorie? Și singura explicație pe care am găsit-o e brandingul.

Avem fete care nu știu să se îmbrace, dar știu toți creatorii de modă, toate buticurile și numele de țoale, avem băieți care nu știu să savureze un pahar, dacă n-au văzut eticheta de pe sticlă, dar știu și ei ce merită și ce nu merită să pui pe masă, microbiști care nu știu niciun jucător, dar știu că țin cu Barcelona, fani ai unei mărci de mașini (slavă Domnului că nu avem și fani ai unor constructori de case, dar vor apărea și ăia, dacă se mai intețește competiția imobiliară), foști fani ai unor trupe, care nu știu să asculte muzică, oameni dresați să cumpere branduri, de la pasta de dinți la salam și chiloți, de firmă să fie.

Și, dacă îi veți studia, acești tineri monarhiști sunt de cele mai multe ori refractari la istorie, la trecut, la orice e vechi, dacă nu are brand. Capșa, mai treacă meargă, Centrul Vechi, are și ăla brand. Pe câți ați văzut să fie interesați de casele la fel de interesante din Cotroceni sau Aviației? N-au brand deocamdată, dar pot avea și mulțimea va da buluc și acolo ca pe Lipscani și Șelari.

Casa Regală face un branding de zile mari, sau i se face. Pentru tânăra generație e pregătit acum un vlăstar de import, pun pariu că o să-l vedeți și-n tabloide curând, că astea sunt legile brandingului, te duci unde e publicul, iar țara e în tabloide. Veți spune: dar nu asta a făcut dintotdeauna monarhia? Uneori, da, în fazele ei decăzute. În vremurile bune, regalitatea evoluează în sfera mitului. Brandul e un mit fără credință, e partea funcțională a mitului, disecată de cineva care n-a trăit mitul și acum trăiește din exploatarea lui, dintr-un mit, care și-a dat duhul.

L-am auzit vorbind pe regele Luxemburgului, țara aia unde mare parte dintre locuitori lucrează într-o bancă prosperă. Vorbea ca un libertarian, era digerabil pentru orice minoritate imaginabilă, omul cel mai practic din câți poți imagina. Doar credința nu avea ce căuta în universul lui de valori. Ce să mai valoreze monarhia fără credință? La ce bun un rege, care îți cere să crezi că e purtătorul unui legământ sacru, dacă el însuși dă semne că nu mai crede?

Nu știu aproape nimic despre acel minuscul regat, pot doar să ghicesc că bancherii respectivi, care vorbesc toți câte patru limbi (! ziarele la ei apar cu trei coloane identice, traduse pentru toți) îl privesc pe regele lor cu aceeași toleranță cu care privesc departamentul de marketing al băncii. E nevoie și de el ca afacerea să meargă.

Pentru o lume golită de sens, pregătesc și la noi niște artizani, nu o monarhie a unui popor, care vrea să își regăsească rădăcinile, care vrea să facă un legământ, să se așeze sub semnul sacrului, ci o monarhie cu semnul R în cerc, de la „registered trade mark”.

Mai jos îl puteți vedea pe Prințul Charles învățând să mixeze cu un disc de vinil. E greu de imaginat un alt adult, care ar stârni atâta admirație pentru că izbutește lucruri la îndemâna unui copil în premergător. Dacă te gândești bine, cea mai mare parte a vieții unui monarh constituțional sau a progeniturilor lui constă în acțiuni care nu cer nicio calificare, pe care nimeni nu și le-ar putea trece într-un CV: Majestatea Sa a vizitat, MS a primit o delegație, a oferit decorații, a participat la un dineu. Ceva efort ar presupune citirea unor discursuri la mari ocazii, după cum arată și un film, la fel de plicticos ca viața regală.

Și nu e nimic personal aici, prințul Charles e unul din cei mai cumsecade și mai decenți oameni. La vârsta asta are și ceva din bonomia unui administrator de bloc, riguros cu fondul de rulment. Pentru România e o mare baftă că își petrece vacanțele în niște sate depopulate și banale, pe care puțini români ar ști să le găsească pe o hartă. Cum o baftă incomparabil mai mare a fost că un conclav de politicieni a conspirat să îl aducă pe tron pe excepționalul Carol I, om cu educație fără cusur și conștiința datoriei. A fost un fel de loterie, la care am fi putut să îl extragem din prima pe strănepotul său fustangiu, clevetitor și fără chef de treabă. Caz în care românii sigur n-ar mai fi vrut să audă de monarhie. Așa nu avem a ne lăuda din istoria recentă decât cu realizările miraculosului secol regal.

Dar nu despre monarhie vs. republică vreau să vorbesc. Mă fascinează situația psihologică în care se află cineva pentru care Dumnezeu și loteria genetică decid să fie moștenitor de tron sau măcar consoartă. După mine ei cad într-o categorie unică, de impostori din datorie și din tată în fiu. Genul comun de impostor implică păcălirea unui număr restrâns de persoane și poți cel puțin să ieși din rolul închipuit, pentru o ocupație mai cinstită. Unii apelează la haine de modă, devin chiar creatori de modă, alții își trec vizita dintre două week-end-uri la o facultate răsunătoare în CV-ul de doctor docent. Poți să ajungi lejer ministru cu asemenea trucuri timide. Cei mai talentați impostori se numesc „con artists”. Limba română nu are o expresie echivalentă, care să le facă dreptate, pentru că ei duc înșelătoria la nivel de artă, inventează adevărate vieți paralele, populate cu titluri, prieteni imaginari, promisiuni și aventuri fabuloase.

Regii sunt singurii cărora li se cere din naștere să fie „con artists”, și dacă au chef sau talent să o facă și dacă n-au. Vor trebui să poarte haine absolut caraghioase la ocazii speciale, bijuterii foarte vechi și foarte scumpe, să fie întovărășiți de un anturaj, care nu le contrazice niciodată excentricitatea. Se pot deplasa cu avionul și mașini cu sute de cai putere, dar în fața prostimii se vor perinda în calești trase de cai. Nu e întâmplător că aleg hainele și mijloacele de locomoție, care erau la modă pe vremea când încă mai existau sclavi și feudali. Alea au fost vremurile lor de glorie.

Căsătoriile acestor închipuiți sunt cel mai trist eveniment. Doar gospodinele suspină la ele ca la tăiatul cepei. De obicei sunt aranjate, cu vreun verișor de al paișpelea grad, și par cu atât mai romantice cu cât includ vreo petardă bine tăvălită anterior, care devine prințesă prin atingerea mădularului regal. Teoriile dreptului divin sunt la fel de inventive și de pline de tupeu ca teoriile rasiale, lansate pentru a scuza colonialismul alb pe alte continente. Și sunt evident înrudite cu rasismul, fapt pe care nu par să îl sesizeze tinerii, care adaugă și monarhia pe lista personală de lucruri cool (pentru că e vintage).

Ca și aristocrația, monarhia a eșuat din motive interne, după o periadă de progres. În spiritul unor despoți luminați, ca Alexandru cel Mare, regalitatea s-a oferit tocmai ca alternativă la instinctele tribale, unificând pentru sute de ani imperii multiculturale. Cu mult înainte de Obama, Imperiul Roman avusese chiar o dinastie de împărați negri, urmașii lui Septimius Severus. Dinastiile fondate de șefii de trib ai francilor erau o reîntoarcere la tribalism. Doar conjunctura disoluției imperiului roman și slăbiciunea situației Bisericii Romei le-a permis acelor neciopliți să își asume o descendență sacră și titluri pompoase.

La fel și aristocrația: fusese la origini o idee novatoare, un pas către meritocrație și o alternativă la conducerea ereditară. În locul unuia singur, care putea deveni tiran, urma să conducă o clasă de bărbați virtuoși, cel mai probabil remarcați pe câmpul de luptă. Aristocrații de azi ai Europei se trag cel mai adesea, le place sau nu, din tâlhari de drumul mare. Pentru că asta erau primii nobili ai Evului Mediu, distinși prin capacitatea de a-și construi cetăți și găști proprii, imune la încercările de control ale oștirilor suveranului. Tocmai prăbușirea imperiului carolingian a făcut ca Europa să se umple de castele și cetăți cu ziduri groase de piatră, din care puteau fi lansate în voie raiduri de pradă în gospodăriile dimprejur, ori insituite taxe de protecție pe drumuri și în târguri. Când taxele de protecție nu mai erau suficiente, viitorii baroni, conți și marchizi se îndeletniceau și cu răpirile sau furtul, pardon, confiscarea încărcăturilor transportate. Desigur, metodele s-au rafinat și au fost îmbrăcate în propriul ritual, până când doar ritualul a mai rămas, luând locul vitalității, iar întreaga clasă a sucombat răpusă de „sindromul curtea Franței”.

Baronii de azi, fără titluri de nobil, jefuiesc soft, cu voie de la stăpânire, fac tranzacții financiare, țin populația cu sufletul la gură de teama „sentimentului piețelor” sau primesc bani de la trezorerii cu dobândă zero, pentru „a stimula economia”. Comparativ cu genul lor de farsă, impostura membrilor familiilor regale e una benignă. Li se permite și chiar cere să trăiască o copilărie perpetuă, de care să se poată minuna cu mândrie restul muritorilor.

Așa cum unii au echipe de Formula 1 preferate, am și eu un parlament preferat: Parlamentul britanic. Cred că au găsit formula optimă, inclusiv prin așezarea în sală, astfel încât discuțiile să fie vii, alerte, cu feed-back instantaneu, dar cu toate regulile de politețe și cu o substanță neatinsă, de exemplu, în Congresul american. O fărâmă dintr-o astfel de dezbatere tipică se poate vedea la finalul acestui clip.
Până atunci, vă puteți delecta cu ritualurile monarhiei engleze, ca la un film pentru care se repetă de multe sute de ani. Scenariul e de toată jena, dar costumele sunt de excepție.

Între timp, în barometrele de opinie de la noi au început să intre toți membri Casei regale, mai puțin aripa lui Prins Pol. La concurență cu Ponta, MRU și Antonescu sunt Mihai, Ana, Margareta și Duda. E neglijată și prințesa Briana, fosta noră a Zoei Petre. (Un detaliu destul de comic, de care mă pot amuza de fiecare dată când apare analistul Dan Petre pe ecran.)
Și că tot vorbim de nunți ghidușe, a mai apărut un os domnesc, care domnește momentan la Las Vegas, dar sunt sigur că tot la treburile țării se gândește. Trebuie să vedeți poza prințului, care cică ar fi văr cu regele Mihai și care tocmai s-a însurat cu o negresă focoasă, cu 20 de ani mai tinerică. De remarcat cravata Disney, garoafa și batista, purtate în piept de ginerică la Las Vegas.

A te naşte într-o familie sau într-o ţară nu e nici un merit nici un defect. E motivul simplu pentru care nu pot fi nici monarhist nici naţionalist, la fel de bine cum nu sunt rasist. Refuz principiul eredităţii, ca pe un dat cu care pornim la drum. E mai important cum ne croim drumul cand avem cât de cât de ales.
Mihai I s-a născut într-o familie care domnea şi făcuse cinste ţării ei de adopţie. Era destinat să domnească într-o dinastie care obţinuse independenţa, îi unise pe toţi românii în aceleaşi graniţe şi în general adusese ţara în cea mai înfloritoare perioadă cunoscută vreodată. Norocul lui.
Era fiul unui zurbagiu, care lăsase baltă dinastia şi ţara de câte ori se îndrăgostise şi care îşi detrona fiul de câte ori îi treceau pulsiunile amoroase. Ghinionul lui.
În general, avea cam tot ce îşi dorea, de la limuzine la avioane şi alte distracţii ale unui tânăr al acelei vremi. Norocul lui.
Nu se prea putea bucura de toate, pentru că avea de urmat un cod stupid de conduită şi i se cerea să joace roluri aberante pentru un copil, devenit fără ştirea lui încarnare a statului. Ghinionul lui.
Imediat ce a trecut de adolescenţă a fost distribuit în roluri de figuraţie de alţii cu mai mare apetit dictatorial. Nu e tocmai un noroc să n-ai de ales în politica externă decât între Hitler şi Stalin, aşa că nici pe rege nici pe alţi politicieni români ai epocii n-aş îndrăzni să-i judec. Erau cu toţii parte într-o tragedie naţională.
De asemenea, mi se pare absurd să judeci pe cineva pentru vina de a nu se fi sacrificat (fără vreo finalitate certă) în faţa comisarilor sovietici. Monarhia era deja condamnată la dispariţie de înţelegerea de la Yalta. Ar fi putut sfârşi împuşcat ca ţarii Rusiei, numai că a avut noroc. A fost doar deposedat de putere şi exilat. Să-i spunem ghinion.

Numai că aici cred că se termină episoadele de noroc şi ghinion din viaţa regelui Mihai şi începe restul de viaţă pentru care putem spune fără ezitare că poate fi judecat sau felicitat. Ca om, e de apreciat, a trăit din muncă, a încercat diverse meserii şi afaceri, şi-a făcut o familie, cu copii pe care i-a crescut. Tot respectul.

Ca om de stat, rămâne o singură întrebare: Când credeţi că a luat regele Mihai prima poziţie împotriva regimului comunist criminal în perioada exilului?

Cumva în ianuarie 1948, imediat după sosirea în lumea liberă?
Cumva în anii ’50, la răsunătoarele procese politice înscenate fostei elite a ţării?
Poate la inaugurarea Canalului, la dezvăluirile despre Fenomenul Piteşti făcute de Virgil Ierunca?
Poate a trimis mesaje de îmbărbătare lupătorilor români din munţi pe timpul celor 15 ani de uimitoare rezistenţă?
Poate la aflarea veştii că se demolează biserici în oraşe sau că sunt strămutate sate şi deportaţi ţăranii incomozi?
Cumva, un mesaj de protest la greva minerilor din 79, reprimaţi cu gloanţe şi vidanje de Securitate?
Poate la fuga securistului Pacepa, când apar dezvăluiri din cercul intim al lui Ceauşescu, demascând impostura cuplului pseudo-dinastic?
Poate un mesaj de susţinere pentru muncitorii de la Braşov din ’87, un mesaj pentru familia inginerului care şi-a dat foc pe o pârtie de pe Valea Prahovei, într-un protest de tip tibetan?
Poate mesaje publice de susţinere a lui Paul Goma, a Doinei Cornea şi a celor mai curajoşi dintr-o Românie umilită şi mută de frică în anii ’80?

Ei bine, NU !

Primul act de protest împotriva regimului comunist făcut de regele Mihai cât timp a trăit liber în Occidentul la fel de liber a fost în iunie 1989, prin semnarea unui document care îl comemora pe Imre Nagy şi practic marca ruperea Ungariei de comunism. Restul a fost, vorba poetului…. tăcere.

Mi-ar fi plăcut să îi văd omagiaţi în Parlament pe Ion Gavrilă Ogoranu, pe Toma Arnăuţoiu, pe Elisabeta Rizea, pe Gheorghe Arsenescu şi pe atâţia alţii, numai că ei nu au avut noroc nici la naştere, nici după şi nici de o patrie recunoscătoare.

PS: În discursul ţinut astăzi în Parlament, regele Mihai a rostit o frază cu adevărat memorabilă:
“Ţara nu e ceva ce am moştenit de la părinţii noştri, e ceva ce am împrumutat de la copiii noştri.”

E cu adevărat frumos şi înălţător, refuz să cred că e ceva cules de Radu Duda de pe Famous Quotes

Treat the earth well: it was not given to you by your parents,
it was loaned to you by your children.
We do not inherit the Earth from our Ancestors,
we borrow it from our Children.

Am încercat să găsesc o noimă în zumzetul mediatic al ultimelor luni, în care se deversează asupra noastră dezvăluiri despre familia Ceauşescu, la pachet cu ireale elogii adresate regelui Mihai. Cum la finalul fiecărui calup amplu de nostalgie pentru “înainte de ’89” sau “‘înainte de război” suntem înștiințați cu titlul de ştire pe scurt, de iminenta prăbuşire a sistemului financiar mondial sau european, tot filmul pare rupt dintr-o şedinţă pentru alegerea premiantului unui balamuc.
Deşi e riscant să cauţi logica în delirul cuiva, mă hazardez să spun că bizarele obsesii naţionale sunt imprevizibile, dar explicabile. M-aş putea lăuda că am avut dreptate când am descris ceauşismul ca pe un fenomen actual, în fapt, singura ideologie pătrunsă în conştiinţa maselor şi contrazisă abia sporadic şi accidental. Situaţia a rămas neschimbată şi ca acum câţiva ani când mă întrebam de fapt pe cine regretăm?. Într-o planetă preocupată până la manie cu un cult (selectiv) al victimelor, pe televiziunile noastre nu şi-au făcut loc decât în şoaptă urmaşii celor peste o mie de tineri ucişi în Revoluţie, ai sutelor de mii ucişi la instaurarea comunismului sau ai celor peste două milioane ale căror destine au fost frânte în închisori, deportări, marginalizări şi alte forme de persecuţie. Plânsul lor s-a auzit rar, ca şi cum s-ar fi scuzat de deranj, cândva pe la miezul nopţii, aproape niciodată pe televiziunile securiştilor care îşi descoperă nebănuite convingeri monarhiste.
Curg însă odele pentru comunism, mult mai subtil (deci mai profesionist) decât pe vremea Cântării României. Şi pe mai multe canale. Nomenclaturiştii cei mai neruşinaţi şi trepăduşii cei mai mărunţi vin în valuri pentru a ne încredinţa că lor le era bine, lumea se descurca, s-au făcut şi lucruri bune… şi tot cortegiul de scuze şi de clişee şi minciuni scandaloase, niciodată contrazise.
Pe avocata Paula Iacob am văzut-o vorbind despre familia Ceauşescu la aproximativ o spătămână după ce fusese dovedită ca turnătoare şi o credeam trăindu-şi jenată bătrâneţea într-o penitenţă de chilie. Vorbea cu aplomb de latura umană a lui, a ei, a lor, a sistemului în general, blând cu omul de rând. Am ajuns la stadiul în care se fabulează deschis, vorbim de nişte personaje umanizate şi eroizate în acelaşi timp. Un singur calup mai sănătos de discurs ceauşist autentic ar nărui toată această construcţie mitologică, dar comercianţii de palavre se tem de realităţi ca vampirii de lumină.
Pentru că de comerţ e vorba aici. Dacă în primul deceniu de după Revoluţie această versiune falsificată de istorie recentă era meticulos apărată pentru că puternicii zilei proveneau din regimul comunist, acum suntem într-o altă etapă. Sigur că la butoanele societăţii sunt tot cadre de nădejde ale Securităţii şi urmaşii nomenclaturii. Dar pentru societate nu mai contează. În schimb, doza de propagandă de dinainte şi după ’89 a fost atât de mare, încât e deja economic mult mai profitabil să cânţi în struna nostalgiei pentru o minciună, decât să rişti să îţi contrazici muşterii oferindu-le un adevăr despre trecut sau ceva cu sens despre prezent. Minciuna se vinde mai bine decât adevărul şi cere mai puţin efort de judecată şi discernământ.
Aplecarea către monarhie a plecat şi ea iniţial tot dintr-un calcul de tejghetar. Băsescu a luat-o pe arătură cu păreri de ignorant în ale istoriei şi trebuia taxat. Cum în România există o brumă de câteva procente admiratori ai monarhiei, toţi votanţi tradiţionali ai dreptei, presa stângii era logic să pedaleze pe subiect în speranţa obţinerii, dacă nu a unei basculări a acelui grupuscul electoral, măcar a determinării absenteismului din dezgust. Până aici, totul logic.
Dar ceea ce a urmat e, cum spuneam, un delir. Domniile lui Carol I şi a lui Ferdinand sunt cu siguranţă cea mai fericită perioadă din istoria românilor. Realizările sunt atât de mari în toate planurile, încât nici nu au nevoie de cosmetizări şi falsuri pentru a fi admirate. De altfel, a vorbi cu nostalgie despre “vremea lui Ceauşescu”, ca despre o perioadă de înflorire, atâta timp cât existase perioada monarhiei constituţionale, e ori dovadă de nesimţire, ori de ignoranţă, ori o insultă la adresa acestei ţări, care a avut şi lucruri de toată isprava în trecutul ei. Cum se împacă deci evocarea regelui Mihai cu glas gâtuit de emoţie cu zilnica tămâiere a ceauşeştilor? În logica delirului se împacă bine.
Cei mai lipsiţi de scrupule oportunişti ai cultului ceauşist de înainte şi de după ’89 au găsit în sfârşit o ocazie de a arbora un ton de moralitate. S-au reinventat ca monarhişti. Se spune că regele Carol I oferea un singur deget celor mai mulţi contemporani care se repezeau să dea mâna cu el. Neisprăviţii ăştia reciclaţi ca monarhişti (între două interviuri cu Miron Cozma şi cu Oana Zăvoranu) au aerul că s-au bătut pe burtă cu toată stirpea prusacă a regelui şi nu mai par să se mai poată exprima decât după cele mai stricte norme de etichetă ale “casei regale”, la fiecare evocare pioasă a “majestăţii sale” sau a “alteţei sale regale”.
Înaintea comisarilor sovietici, monarhiei româneşti i-a venit de hac însuşi călcâiul lui Ahile al oricărei dinastii: principiul eredităţii. Sub el stă doar ipocrizia. Principiul eredităţii e acelaşi în monarhia constituţională cea mai benefică unei ţări şi în rasismul cel mai de jos. E doar îmbrăcat altfel. Când la tron a urmat un Carol al II-lea – corupt, afemeiat şi cu fantezii de dictator fascist – s-au văzut şi limitele acestui sistem care spune că din naştere unuii sunt destinaţi să conducă şi alţii să fie conduşi. Cum la fel de ipocrit şi de eretic e şi argumentul dreptului divin. Oricât de caraghios ar fi regele Cioabă (şi probabil folosit, dacă nu inventat ca personaj de securiştii lu Iliescu, pe vremea când regele era o spaimă reală), el are totuşi fix aceeaşi legitimitate cât are şi casa de Habsburg şi casa de Windsor. E suficient să ai un strămoş care s-a proclamat ceva, şi a găsit supuşi care să îl creadă, dacă îţi poţi demonstra descendenţa din el cu acte, te poţi numi rege. Regalitatea lui Cioabă al II-lea mi se pare mai greu de contestat decât a lui Paul Lambrino, de pildă.
Ceauşescu a fost tratat şi el ca un rege în timpul vieţii. A avut chiar şi sceptru la preluarea funcţiei de preşedinte. Lingăii s-au gudurat pe lângă el cum au ştiut mai bine, adică în stil balcanico-oriental. Singura lor problemă acum ar fi identificarea unui “delfin”, cum numesc francezii urmaşul la tron al unui rege. În rest, vorba lui Marx, “condiţiile sunt coapte” pentru reinstaurarea unui noi dinastii, pe care poporul o va accepta cu o răsuflare de uşurare. Mă tem că nu va fi Duda, ci vreun nepot oferit de Valentin. Într-o ţară iubitoare de tabloide, n-ar fi exclus să aflăm de el într-o explicaţie la un pictorial la pagina 5. O fi lăsat Nicu vreo duduie gravidă la o beţie. Numai să apară pruncul, acum flăcău, să ne spună “dragi tovarăşi şi pretini”, că noi degrabă îl punem pe tron şi îi schimbăm basca cu o coroană. Să ne păzească Sfântul de vreun bastard făcut de Leana în tinereţea ei revoluţionară, că iese scandal mare în casa regală.

Dat fiind că e mare nevoie de educație în țara asta și pentru că am găsit un filmuleț care explică lucrurile mult mai concis decât aș fi putut eu sa o fac, mi-am permis să îl traduc spre luminarea maselor.
Așadar, despre diferența dintre o democrație și o republică:

”Când Benjamin Franklin a părăsit clădirea unde fusese redactată Constituția Statelor Unite ale Americii, a fost întâmpinat de o femeie care l-a întrebat:
– Domnule, ce vom avea?
Răspunsul său imediat a fost:
– O republică, doamnă. Numai să o puteți păstra!
Și totuși, cei mai mulți americani au fost convinși că forma de guvernământ pe care o avem e o democrație. Diferența dintre cele două e esențială.
Înainte de a discuta diversele sisteme politice, e util să înlăturăm o confuzie foarte răspândită, despre spectrul politic. Mulți au fost încredințați că scena politică așează la extrema stângă grupuri precum comuniștii, iar fasciștii și dictatorii la extrema dreaptă, lăsând centrul pentru moderați.
Dar o împărțire mult mai bună a spectrului politic ar arăta o extremă dreaptă, în care statului nu i se atribuie nicio putere, iar la extrema stângă, un regim în care statul are întreaga putere.
La extrema dreaptă – nu există guvern. La extrema stângă – e un guvern totalitar, sub eticheta de: comunism, fascism, nazism, socialism, autocrație. Cei care susțin că naziștii (* membri ai Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani, nota trad.) reprezintă extrema dreaptă, nu își definesc criteriul central și perpetuează o confuzie.
La mijlocul acestui spectru se află sistemele care acordă guvernului rolul să potrivit, acela de a proteja drepturile cetățenilor. Aici se plasează și Constituția Statelor Unite. Susținătorii unui asemenea regim ar trebui numiți ”moderați constituționaliști”.

Deci să analizăm principalele forme de guvernământ din istorie:
Monarhia (absolutistă, diferită de monarhia constituțională, nota trad.) sau Dictatura (în ambele conduce o singură persoană),
Oligarhia (conducerea aparține unui grup),
Democrația (conducerea aparține majorității),
Republica (guvernare în baza unor legi, în concordanță cu drepturile naturale, n.t.)
și Anarhia (în care nimeni nu are dreptul să își aroge rolul conducător).

După ce le vom discuta, vom vedea că pot fi limitate chiar la mai puține.

Autocrația (monarhie absolutistă sau regim de dictatură personală) nu există cu adevărat. Întotdeauna un grup propulsează unul din membrii săi ca paravan. Un rege are consiliul său de nobili, orice dictator are birocrații sau comisarii săi. Fizic, nu unul singur conduce, chiar dacă el e singurul vizibil. Deci putem elimina acest sistem, care e în realitate o oligarhie.

Oligarhia – conducerea de către un grup – e cea mai întâlnită formă de guvernământ din istorie. Cele mai multe națiuni ale lumii sunt și astăzi conduse de un grup restrâns de oameni puternici.

Anarhia se găsește la cealaltă extremă, însemnând ”fără lider”. Cei care au inventat-o au studiat istoria și au constatat (corect) că guvernele însele au comis cele mai multe crime din istorie. Deci au concluzionat că a avea o societate fără guvern ar fi o idee bună. Dar aceasta e o eroare. Pentru că, așa cum spuneau vechii greci: ”Fără lege nu există libertate”.

Părinții fondatori ai Americii au fost de acord că e nevoie de un guvern limitat. Într-o perioadă de anarhie, fiecare își apără singur viața, libertatea și proprietate, precum și siguranța familiei. Apar persoane sau grupuri înarmate și se impun restricții de mișcare pentru a încerca să apere proprietatea fiecăruia. Oamenii civilizați au angajat mereu pe cineva care să îi păzească: un șerif, un polițist sau un reprezentant al autorității statului. Când legea era apărată, oamenii deveneau mai liberi: puteau călători sau își puteau părăsi avutul pentru a lucra la câmp. Așadar, o doză limitată de guvern face pe oricine mai liber.

Există și unii care susțin anarhia nu pentru că nu le place ideea de guvern ci pentru că nu le place tipul actual de guvern. Ei folosesc anarhia ca pe o unealtă pentru schimbări revoluționare. Starea de anarhie e ca un vid, pe care cineva se grăbește să îl umple. Acest tip de anarhiști cu program apelează la atentate, revolte, furt sistematic și acte de violență. În mod tragic, oameni de bună credință apelează la cei pe care îi văd mai credibili și îi roagă să instituie o ordine care să pună capăt perioadei de stres și incertitudine. Și cine se poate oferi cel mai bine să calmeze situația, dacă nu cei care au generat-o?
Anarhiștii, care au creat problema, instituie atunci un guvern propriu, în care au puterea totală. O oligarhie. Este ceea ce s-a întâmplat în Rusia (după Revoluția din 1905 și în perioada imediat următoare instituirii Sovietelor în 1917), permițându-i lui Lenin să preia puterea totală și în Germania, unde cămășile brune ale lui Hitler au creat haosul ce i-a permis să ajungă la putere (prin vot).

(Nota trad.: În mod similar se petrec lucrurile în cazul mișcărilor de restaurație. De obicei armata e chemată să preia puterea după un protest lung și sângeros sau după un război civil, înlocuind o tiranie cu alta. Un caz recent e cel al revoluției din Egipt, când militarii au deturnat protestul popular printr-o manevră similară.
Și revoluția română din 1989 a fost deturnată către o formă similară de restaurație. Un grup din interiorul oligarhiei comuniste a realizat că mișcarea populară nu mai poate fi reprimată, prin urmare, a preluat controlul televiziunii și armatei după fuga lui Nicolae Ceaușescu. Înscenând diversiunea teroriștilor, grupul oligarhic a creat un episod de pseudo-anarhie. Ion Iliescu a enunțat explicit teoria vidului de putere, pentru a oferi o legitimitate pe care nu o avea. Încă o dată, anarhia a fost folosită ca scurtătură către reinstaurarea unei oligarhii.)

Anarhia nu e o formă stabilă de guvernare. E o tranziție scurtă de la ceva ce există, la ceva dorit de cei însetați de putere. Dat fiind că nu e o stare permanentă, o putem elimina de asemenea dintre sistemele posibile în mod realist.

Democrația vine de la două cuvinte grecești, care înseamnă popor și putere. Democrația înseamnă deci conducerea (puterea) poporului; guvernare după principiul majorității (de voturi). Ceea ce sună bine în teorie. Dar să presupunem că majoritatea decide să confiște casa cuiva din minoritate. Sau afacere, sau copiii. Bineînțeles, trebuie să existe o limită la care să se oprească puterea votului popular.
Legea democrației nu permite restricții pentru majoritate. Dacă mai mult de jumătate dintre oameni pot fi convinși să își dorească un lucru, nimic nu îi împiedică să își transforme dorința în realitate.

Republica vine din latină, de la două cuvinte care înseamnă ”lucru public”. Înseamnă lucrul de utilitate publică, adică legea. O republică adevărată limitează puterile statului pentru a lăsa libertățile fundamentale indivizilor.

Părinții fondatori au pornit de la zero. Puteau institui o oligarhie. George Washington a fost chiar propus rege. Dar ei știau istoria, așa că au ales un sistem în care legea guvernează, nu regula majorității.

Să vedem cum ar arăta diferența în Vestul Sălbatic:
Într-o democrație, o gloată care încearcă să linșeze pe cineva pornește în căutarea victimei, o prind și votează. Victima are un singur vot, deci nu poate împiedica execuția.
Într-o republică, membrii gloatei votează covârșitor în favoarea linșajului, dar șeriful (ca autoritate a statului) decide că acest lucru nu se poate întâmpla. Inculpatul va avea dreptul la un proces corect, cu audieri și prezentări de probe, în care juriul, ales din membrii comunității, îi va decide soarta. Nici măcar juriul însuși nu funcționează după regula majorității: Are nevoie de unanimitate, sau un singur vot pentru îl va elibera pe inculpat. Drepturile pistolarului nostru nu sunt hotărâte de majoritate, ci de lege.

Mulți americani ar fi surpinși să constate că termenul democrație nu apare nici în Declarația de independență nici în Constitția Americii. Nici măcar în vreuna din constituțiile celor 50 de state componente.

Părinții fondatori ai Americii s-au străduit cât au putut pentru a feri țara de un sistem pur democratic.

James Madison, considerat părintele Constituției, scria:

”Democrațiile au fost mereu spectacole de turbulență și dispute, au fost mereu incompatibile cu dreptul la proprietate, cu securitatea personală și au fost de scurtă durată, sfârșind în mod violent.”

Alexander Hamilton a fost de aceeași părere:

”Suntem un guvern republican. Libertatea reală nu se găsește nici în despotism, nici în extremele democrației. ”

Samuel Addams, semnatar al Declarației de independență:

”Democrație nu durează mult. În scurtă vreme se epuizează, se risipește și se sinucide.”

Fondatorii știau de ce trebuie să se ferească de acest cuvânt, pentru că știau că cetățile grecești cunoscuseră câteva dintre cele mai deplasate excese de putere. În fiecare caz, eșuau în puterea gloatei, apoi în anarhie și în final în tiranie din partea unui grup oligarhic.

În Grecia antică a exista un înțelept pe nume Solon, care a cerut instituirea unui corp fix de legi, intangibile în fața poftelor mulțimii. Dar, în vreme ce grecii nu i-au urmat sfatul, romanii au făcut-o. Pe baza legilor lui Solon, au creat cele 12 table ale Legii Romane, baza unei republici cu guvern limitat și libertăți pentru cetățeni. Știindu-se liberi, oamenii au putut să producă și să aibă siguranța că vor putea păstra fructele muncii lor. Roma a devenit bogată și invidiată.
Îmbătați de abundență, totuși, romanii au uitat importanța libertății. Când puterea guvernului crește, libertatea poporului scade. Când cetățenii și-au scăzut vigilența, politicieni însetați de putere au căutat să își extindă puterile acordate de Constituție. Unii au realizat că pot alege politicieni, care să folosească puterea politică pentru a lua proprietatea unora și a o redistribui altora. Au fost introduse subvențiile pentru agricultură, urmate de sistemele de asistență socială și de construcție de locuințe. Inevitabile, taxele au crescut și s-au impus metode de control asupra sectorului privat. Nu a durat mult până când bunurile produse nu au mai ajuns pentru toți și tot mai mulți au ajuns la mila statului. Productivitatea a scăzut, au apărut penuriile de produse și gloatele au acaparat strada cerând ”Pâine și circ”. Mulți au fost convinși să își dea la schimb libertatea de dragul securității. În cele din urmă întreg sistemul s-a prăbușit. Au trecut de la o republică, la democrație, la tirania oligarhică într-o succesiune de cezari.
Astfel, nici democrația nu se dovedește o formă stabilă de guvernare. E o tranziție de la un guvern limitat, la conducerea neîngrădită a unei oligarhii.
Învățând din istorie, nu avem decât două opțiuni reale: republica sau oligarhia (tirania unei elite).

Principele Radu Duda isi anunta in aceasta seara candidatura la presedintia Romaniei.
E o veste care incearca sa suplineasca regretabila absenta a adevaratilor candidati cu sanse: Florin Nahorniac, Mudava, Popescu-Piedone si Iliuta-Numerologie. Carierea lui Radu Duda e legata in cinematografie de comediile involuntare cu ilegalisti si legionari imbracati in parpalace de piele sau cu tineri absolventi trimisi la calificare in industrie. Cum filmele cu Semaca nu s-au mai reluat dupa ’89, gigoloiul s-a reprofilat, luand o nevasta cam trecuta, dar cu zestre. De la intrarea fiului de securist in casa regala, aceasta a devenit o anexa a regimului Iliescu-Nastase, ultimului, regele Mihai conferindu-i chiar un premiu de “om al anului” in cadrul unei festivitati organizate de “prestigioasa” revista VIP.
Ultimul atu al lui Radu Duda, fost angajat al guvernului Adrian Nastase, e angajarea unei obscure consiliere de imagine a lui Obama, asociere care a facut sa se vorbeasca de o sustinere a lui Duda de catre americani. Da, putem confirma, exista doi cetateni americani foarte influenti care il sustin pe Radu Duda in alegeri, ei se numesc Mickey Mouse si Donald Duck, principe de Disneyland.

Later edit:
Am ilustrat initial articolul cu aceasta secventa dintr-o ecranizare a piesei Titanic Vals. In urma protestelor, inclin sa va dau dreptate si sa spun ca junele din imagine nu este Radu Duda. Dar trebuie sa recunosteti ca seamana :))

Si mai Later edit::
Academia Catavencu a gasit si secventa cu Radu Duda in Titanic Vals. E chiar mai simpatic, in uniforma de colonel, cu monoclu si snur de comandant de detasament:

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica