rss
rss
rss

Am reușit să prevăd doar pe jumătate coordonatele jocului după ce Ponta a preluat cartoful fierbinte al guvernării. Într-adevăr, USL nu m-a dezamăgit: a pierdut deja doi miniștri propuși din motive de ilegalitate și impostură, iar acum dă din colț în colț să găsească banii, despre care spunea că doar răuvoitorii nu vor să-i vadă. Acolo totul e în grafic, gogoașa alianței socialiste cu gem liberal e pe cale să se dezumfle.

Ce n-am putut să prevăd e că și pentru jocul pe greșeala adversarului îți trebuie talent. De pildă, jucătorul nativ Băsescu a știut foarte bine când trebuie să își vadă de cumpărături și plimbă coșul prin Carrefour ca un bătrânel fără alte griji. În schimb MRU s-a înființat ca un activist de nădejde la căpătâiul mortului, pentru a susține candidaturile PDL la primăriile din toată țara. Putea la fel de bine să fi acceptat un post de consilier într-un județ controlat de vreun Flutur sau Falcă și ar fi oferit o dezamăgire la fel de mare.

Candidatul prezidențial dintr-o nouă generație, „care refuză mediocritatea” a venit să facă pe majoreta pentru niște dubioși și nulități. De la tânărul pe care îl așteptam „să coaguleze” o chestie, nu știm exact ce, primim acum încurajări pompoase pentru Prigoană și Sulfina. Adică omul care amenința să creeze o nouă mișcare politică, în care să fie primiți doar cei mai curați pedeliști și liberali, eventual cu o preselecție pe bază de CV și cazier politic, se prezintă acum mai înregimentat până și decât Cristian Preda sau Toader Paleologu.

Cred că din momentul în care MRU a descins la Sala Polivalentă, pentru a-i susține public pe candidații la locale ai PDL, șansele de a mai crea o mișcare politică nouă devin aproape nule. Va fi cel mult o mișcare cu ecou doar pe internet, ca Noua Republică a lui Mihail Neamțu. Dar din clipa în care îi chemi pe politrucii și ciolănarii ăia fără ideologie, care susțin PDL în județe „fiți ungurenii mei”, cred că s-a dus orice brumă de entuziasm popular pe care l-ai putea stârni în rândul jumătății de Românie, care așteaptă o altfel de politică. Ne vom întoarce la amuzantele jocuri ale bunăvoinței politice, în care câștigă meciul cine dă de mai puține ori pe lângă minge, cine cade de mai puține ori în fund la executarea penalty-urilor și cine își dă mai puține autogoluri. Apropo de penalty-uri, și Gheorghe Ștefan tot între „ungureni” se numără? tot la cei care refuză mediocritate intră?

E posibil ca MRU să fi fost fascinat de forța organizatorică a PDL și de capacitatea de a umple ochi Sala Polivalentă. Cu puțin timp în urmă aceeași sală fusese umplută cu galerii și zilieri de UNPR-ul lui Gabriel Oprea. Ca să nu uităm cum umplea Ceaușescu săli ale Palatului cu aplaudaci, care s-au evaporat în zilele Revoluției. S-au evaporat, dar și-au găsit apoi alte săli la fel de irelevante pe care să le umple, personal sau prin urmașii lor.

PS: Am apucat să îl laud pe Băsescu, că și-a văzut de cumpărături duminică dimineața, dar la prânz a ieșit la atac, pentru a mă contrazice. Pe scurt, a reușit o schimbare perfectă de tricouri cu tripleta Ponta, Antonescu, Voiculescu. Acum Băsescu s-a transformat (iar) în populistul perfect, și pare a se distra copios de țeapa pe care le-a dat-o celor trei cu înmânarea guvernării.

Noul Băsescu cere măriri de salarii pentru bugetari, găsirea de soluții pentru compensarea pensiilor nesimțite și are și propria „soluție” genială de finanțare: Să se mărească deficitul (adică să ne împrumutăm în contul copiilor), din deficit să crească lefurile funcționărimii, și în felul ăsta să scadă deficitul la fondul de pensii și „să fie stimulat consumul”. Am mai vorbit despre această falsă logică de prestidigitator, prin care prosperitatea crește direct proporțional cu împrumuturile și cheltuielile. Dacă așa ar sta lucrurile, bugetele s-ar da pe mâna unor amatoare de shopping, care să facă datorii cât mai mari și să „stimuleze consumul”.

Jocul pe care îl face Băsescu e diferit de prostiile și lufturile celorlalți jucători. E o nemernicie. Pur și simplu le înnoadă ghetele jucătorilor și îi provoacă să se ia la întrecere cu el în populisme, doar ca să se răzbune pentru umilința pe care a îndurat-o el însuși când și-a asumat decizia tăierii salariilor.

După criteriile formale cele mai largi, toți politicienii României sunt intelectuali. Sunt produși de sistemul românesc de învățământ, care i-a și validat ca atare, cu toate diplomele imaginabile. Clasa politică e doar un subprodus al celei intelectuale. Dar, tipic pentru intelectuali, aceștia nu își asumă niciun fel de responsabilitate pentru produsele lor umane, preferând să vadă în politicieni copilul debil pe care să poată da vina toată familia.

Excepțiile de politicieni necertificați de sistemul de învățământ sunt rare. Poate Vanghelie, poate Becali, dar și ei își găsesc câte o diplomă pe acasă, dacă o caută mai bine. Altfel, Elena Udrea are doctorat și predă chestiuni de geopolitică la o universitate privată. Mare parte din parlamentari încasează și ei taxe de protecție de la universități de stat și private, acreditate și legiferate de stat, sub masca unor onorarii pentru prestațiile de la catedră.

derebedeii
Războiul fratricid între intelectualii și neintelectualii PDL e doar o înfruntare între două eșecuri academice. Emil Boc are perfectă dreptate când spune amuzant că „în PDL sunt doar intelectuali” și lucrul e valabil pentru toate partidele. Masa mare a activului de partid e creația învățământului de stat, cel care nu mai oferă nici măcar cultură generală, nici aptitudini practice, dar îndoapă tinerele generații cu idei abstracte, de obicei rezonante cu utopiile etatiste, pentru că profesorimea însăși se regăsește în ele, sentimental și ca interese. Poți trece prin 16 ani de școală fără să afli nimic despre ce au avut de spus clasicii liberalismului britanic, ca John Locke, David Hume sau John Stuart Mill, dar sigur te vei întâlni la toate materiile cu Rousseau și cu toți făuritorii de societăți perfecte.

Profesorii vor aștepta ca salariile și pensiile lor să fie plătite de viitorii contribuabili ai unei economii capitaliste, cărora le ascund cu desăvârșire orice brumă de educație economică, de la Adam Smith și Ricardo încoace, în timp ce Marx e pomenit ca piatră de hotar, cred că și în manualul de geografie. Despre apărătorii contemporani ai pieței libere, de la Mises, Hayek, spre zilele noastre nici nu poate fi vorba. Istoria povestită de profesorii statului pare o succesiune de bătălii la care participa o singură armată. Și nu de programă încărcată e vorba aici. E interesant că în manuale sunt preferați gânditori dintre cei mai imposibili, gen Kant și Hegel, a căror predare necesită eforturi inumane și pentru elevi și pentru dascăli, dar sunt săriți empiriștii sau moraliștii cei mai savuroși ca Chateaubriand. Ei nu par suficient de intelectuali pentru o școală serioasă.

Rezultatul mixului de intelectualism, desconsiderare a aspectelor practice ale vieții și relativism moral e catastrofal. Absolvenții au prea puține cunoștințe pentru a se descurca în viață, dar prea multe citate în cap, pentru a mai rămâne oameni cumsecade. Pentru ce vrea societatea de la ei, sunt supra-calificați, pentru ce scrie pe diploma lor, nu e nicio acoperire. Profesorii, care i-au terorizat să nu copieze la teze, le-au vândut diplome false, cu aceeași frenezie cu care băncile tipăresc bancnote fără acoperire, în vreme ce micii falsificatori de monedă sunt arestați și dați la televizor.

Politicienii sunt și ei eliberați de școala – pușcărie, unde se memorează definiții și se stresează reciproc profesorii și elevii. Nu e de mirare, că ajunși la maturitate, politicienii vor stresa populația, așezată răbdătoare în bănci, ori vor încerca să transforme în realitate definițiile învățate. Uneori, nenorocita de realitate nu vrea să se conformeze, dar se găsește mereu pe cine să dai vina.

Politicienii care au boală pe „intelectuali” sunt specia dominantă; ei provin dintre foștii derbedei, de care nu s-a lipit mare lucru din clasă. Școala doar le-a confirmat aroganța nativă. Se simt îndreptățiți să își bată joc de cei care au respectat toate regulile, pe care ei le-au ocolit cu succes. În plus, au văzut de unde și-au luat informațiile cei care știu mai multe decât ei, deci cultura nu e mare șmecherie, ar fi putut s-o aibă și ei, dar au avut alte priorități. Dar școala tot i-a atins și pe ei, ba încă la modul paradoxal. Vor perpetua prin legislație, la nivelul întregii societăți, singurul model cunoscut: cel al școlii – pușcărie, cu noi și noi reguli, pe care să le respecte cetățenii-școlari. Din ce în ce mai precise, cu tot mai puține portițe de ieșire. Nu e de mirare că legiuitorii se consideră îndreptățiți să încalce regulile respective, doar e ceea ce le-a asigurat succesul din adolescență și până acum.

Tipul politicianului – derbedeu a fost săpat în stâncă de activistul PCR, de unde provine prima generație de politicieni post-revoluționari. Activistul e derbedeul perfect, cu școală precară, docilitate ireproșabilă, viclenie imbatabilă, spirit de castă și lipsă de scrupule. O singură cărticică de propagandă ideologică l-a format suficient de bine, ca să ne nenorocească pe toți pentru câteva generații. Din activiști s-au tras feseniștii, apoi activul masiv al PSD și PDL.

comunicatorii
Generația a doua e infinit mai periculoasă, tocmai pentru că a fost echipată de școală cu capacitatea înspăimântătoare de a simula. Vedeți, școala nu doar vinde iluzia că te pregătește pentru ceva, dar te și deprinde cu meșteșugul plastografiei. Pe vremuri, inginerii erau notorii ca fiind bine mobilați cu date tehnice, dar fără darul exprimării. Acum a scăzut producția de ingineri, dar s-a spart conducta de nulități bune de gură. Noile tehnologii ne ajută și ne tentează pe toți să scriem și să vorbim mai mult decât citim și gândim. Politicienii, firi cu simțul mușteriului, simt asta și recrutează cu frenezie sporovăitori din generația copy-paste. Ideile nu mai sunt rodul unui proces interior, ci mesaje de transmis, de care emițătorul nu se simte în nicun fel responsabil. Distincțiile pe care școala le operează, de exemplu între estetica operei și mizeria biografiei, între jocul mental și experiența simțurilor, între acțiune și judecata morală, sunt scule foarte utile, care au contribuția lor la apariția generației politicienilor de televizor.

Sigur că presa are rolul ei în această acțiune nocivă, dar nici în redacții nu știu să se angajeze absolvenți de școli profesionale. Hrana săracă, pe care o furnizează televiziunile, e o zeamă lungă de lozinci, create de inteligențele partidelor, și bârfe, despre o persoană sau alta. E tot ce pot digera absolvenții unui învățământ, care obligă la impostură și ipocrizie, respectiv, tot ce pot oferi politicienii-comentatori. (Dacă vreți să vedeți cât de hidos se prefigurează viitorul, urmăriți emisiunea de la televiziunea lui Lăzăroiu, în care sunt invitați politicieni debutanți.)

tocilarii
Rătăciți printre derbedei și tele-politicieni, o mână de oameni din PDL a primit ștampila ironică de intelectuali. Deși cea de tocilari li s-ar fi potrivit mai bine, pentru că marea lor reușită de până acum e că au asimilat mult mai multe cunoștințe teoretice decât media, lucru, altfel lăudabil. Pentru reușita în politică le lipsesc, însă simțul practic, limpezimea ideilor, carisma, legătura cu oamenii, instinctul. Ba, mai grav, nu au reușit nici să articuleze un program coerent și fără naivități. Cu toate astea, excluderea sau marginalizarea lor e un semn catastrofal. Nu e foarte clar încotro voiau intelectualii să ne ducă, dacă partidul ar fi ascultat de autoritatea lor auto-proclamată, nici dacă poporul i-ar fi urmat. Dar e clar că derbedeii din cele două generații amintite ne duc în groapă.

Cu tocilarii, mai era o șansă, chit că încă nu se dovediseră dibaci nici măcar să copieze platforme politice de afară. Pentru că marele noroc al României e că avem cel puțin o direcție și niște modele de urmat, dacă privim înspre Europa.
ieșirea
Mi s-a atras atenția că greșesc prin generalizare, acuzând școala și intelectualitatea că au produs asemenea politicieni. E posibil, au și neimplicații dreptul lor la opțiune, dar nu îl mai au pe cel al nemulțumirii. Contextul e totul altul decât în vremurile când politrucii agresau ori persecutau cărturari, acum e vremea politicienilor – papagali, care abia ar aștepta să li se furnizeze niște vorbe noi, pe care să le mestece. Sigur că le-ar compromite, într-un final, dar ceva tot ar rămâne în urmă. Nu prea e cine să scrie asemenea programe. Vă reamintesc unde s-a împotmolit dezvoltarea economică a României: nu în vreo secetă sau boicot extern, ci în lipsa minților cu destulă disciplină intelectuală, încât să completeze hârțogăria pentru fonduri europene. Păi numai realitatea asta ar trebui să fie suficientă, ca să încheie discuția.
Pe mine unul, învățământul superior m-a handicapat pe viață. Mi-a prilejuit deschiderea unor orizonturi, despre care nu aș fi știut că există, întâlnirea cu autori interesanți, dar prea puțin din lucrurile astea putea fi folosit într-un job. Așa că a trebuit să reiau învățarea de la capăt în fiece situație, deci profesional am rămas un admirabil amator, sau un autodidact, deși îi privesc cu neîncredere pe cei care se recomandă autodidacți. Probabil că dacă eram american aș fi dat în judecată facultatea pentru prejudiciile aduse. Asta nu înseamnă că militez pentru analfabetism și incultură. Chiar și știința de a învăța, cât o fi ea, tot de la profesori o am. Mă gândesc cu emoție la profesorii pe care am avut norocul să îi întâlnesc, la cât de mult m-au transformat (că așa sunt eu, influențabil). Unii chiar și-au dăruit viața pentru meseria lor, alții mi-au deschis măcar ochii spre lucruri spirituale, la care un copil dintr-o familie modestă nici n-ar fi putut ajunge. Cu toate astea un viciu de sistem a făcut ca profesorii să devină mai târziu părtași la forme de șarlatanie organizată și la vânzarea de iluzii. S-au pretat la asta cu brio, așa cum au luat parte în general intelectualii la toate porcăriile. Pentru moment, soluțiile nu sunt de sistem, ci individuale, după iscusința și norocul fiecăruia.

L-am criticat ieri pe Răzvan Ungureanu pentru cedarea în fața primarilor, cărora urmează să le elibereze ceva bani pentru cosmetizări locale înainte de campanie. Astăzi cred că a fost autorul unui gest semnificativ. A înființat un consiliu, în cadrul căruia vor fi consultați lideri semnificativi din lumea afacerilor. Chiar dacă nu trec toți de intelectuali, se numără printre reușitele educației românești, chit că unii dintre ei nu profesează în domeniile pentru care au fost formați. Mă voi face că nu observ că unii sunt suspecți de apartenență la Securitate, că în fruntea listei e un exemplar lansat la Bancorex și afirmat în gașca, popular numită „guvernul Adrian Năstase”. Adunarea unei liste așa bogate de nume grele și cu experiență certă mi se pare prea promițătoare, ca să nu fiu încântat. Aruncați o privire peste CV-urile celor din consiliul consultativ. Mi se pare o colecție de invidiat de oameni al căror succes individual trebuie apreciat. Cum nu e un detaliu de neglijat că premierul însuși se dovedește unul din rarele produse competitive scoase de școala românească, fie ea și ajutată de Oxford.

Dar să avem în vedere cât de rare sunt asemenea produse de succes și să ne gândim la cum a fost pervertit procesul electiv. Alegerile democratice s-au transformat în era vizualului într-un concurs de frumusețe, Iar, pe măsură ce intelectualii au convins tot mai multă lume de necesitatea unor proiecte de inginerie socială, singurele în care puteau acapara un rol dominant, alegerile au alunecat și spre un concurs de CV-uri. Direcția e periculoasă, iar dreapta nu ar trebui să dea replică stângii doar propunând planificatori mai competenți, ci refuzând planificarea cu totul. Societățile sunt sisteme prea complexe, ca reușita personală să poată fi duplicată la scară națională. Ar fi ca și cum Valentino Rossi ar pretinde manșa avionului, sub pretextul că, dintre toți pasagerii, e singurul campion la motociclism. Și totuși această eroare scapă neobservată în politică, unde a fi familist, cu soție perfectă, copii perfecți și carieră de invidiat trec drept garanți pentru o bună guvernare.

Sper că Ungureanu va ști să folosească inteligențele financiare convocate, nu pentru a întări statul, ci pentru a-l face mai prielnic inițiativelor particulare de afaceri. De fapt, nu oameni perfecți ar trebui să așteptăm, doar oameni cu busolă morală, care să aibă convingeri liberale, pe care să le pună în practică inteligent.

Plecarea primarilor PDL la viitorii câștigători era o șansă interesantă de igienizare a acestui partid. (Plecă din partid până și Darius Vâlcov, primarele de Slatina și soț al Laviniei Șandru, care, ironie, se făcu și el traseist, deci e potrivire de caracter.) De la ce se luară primarii de orașe și sate cu Guvernul? Păi de la bani, banii de pungi sau de acțiuni heirupiste.
Pierderea pe termen scurt părea un câștig pe termen lung, căci din păruială se ridica statuia semeață a unui flăcău incoruptibil. Răzvan Ungureanu, distrugătorul de anteniști. Generația aia care nu știu câți ani avea la Revoluție. Numai că gluma s-a terminat și juniorul s-a dat pe brazdă. A scotocit prin buzunarele bugetului și a mai găsit ceva monede, măcar cât să aibă primarii PDL și UNPR cu ce da cu bidineaua copacii la curățenia de primăvară.
În concluzie, oportuniștii au plecat degeaba la momentul ăsta din partidul cu bugetul, dar și pe Ungureanu e posibil să-l fi pus tot degeaba, în condițiile astea.

Există oameni care, neputând face binele pe care îl doresc, devin păcătoși, după cum există oameni care, neputând face răul pe care îl doresc, devin pioși. Starea spre care năzuiește prima categorie se numește pocăință. Pastorul Mihai Gâdea ni s-a dezvăluit în seara asta ca un pocăit nepriceput în a-și duce la capăt vicleniile.
E o ambivalență care m-a nedumerit întotdeauna la directorul Antenei 3: predicator din amvon la sfârșit de săptămână, manipulator și propagandist, în zilele lucrătoare. Abia acum încep să înțeleg ce l-a îndemnat pe tânărul Gâdea spre teologie. Cândva, foarte de timpuriu, trebuie să fi înțeles că fizionomia nu îl ajută pentru a fi un răufăcător credibil, că nu poate zdrobi nici măcar o muscă și nu se poate răsti la nimeni fără să pară caraghios. (Poate a încercat să spargă o bancă, fără succes, ca un erou al lui Woody Allen.) Așa că s-a distribuit pe viață în rolul unui cuvios, care își canalizează ambițiile și setea de putere în alt sens decât îl îndemna firea, terorizându-i pe sărmanii păcătoși cu predicile și exemplul existenței sale impecabile. O perversitate de un rafinament rar!

Întâlnirea cu maleficul Felix trebuie să fi venit ca o izbăvire și o șansă nesperată. La vârsta când simți în ceafă viforul ratării, să poți trece de la dăscălirea unei mâini de enoriași slabi de înger, la torturarea unei audiențe de câteva sute de mii de oameni, nu e de colo. Așa că tânărul Gâdea a purces la treabă cu zelul de care doar oamenii religioși sunt capabili. A pus în scenă cele mai lunecoase manipulări, i-a biciuit cu vorba pe toți inamicii patronului, cu aerul că îi apără pe cei mai săraci, a jignit în numele compasiunii pentru bolnavii de cancer, pe care i-a adus apoi martori la deliberarea CNA-ului. I-a adus în casele noastre pe sinucigașul bandajat la cap și pe învățătoarea slăbită de greva foamei. Sub titulatura de analiști, a adunat o colecție de elită de mincinoși patologici, capabili să transforme albul în negru și să mimeze convingător revolta ori compasiunea. Nu a ajuns niciodată jurnalist. Dar într-un fel a reușit și profesional, pentru că foarte mulți confundă azi șantajul emoțional, violența simbolică și partizanatul propagandistic cu meseria de jurnalist. Venit din afara profesiei, pastorul Gâdea a creat o școală și a evanghelizat o viitoare generație de răufăcători mediatici.
Văzându-l față în față cu Mihai Răzvan Ungureanu, primul gând care mi-a trecut prin minte despre Mihai Gâdea a fost: ăsta om nu se mai face! Aproape nu a existat silabă a sa, care să nu fie impregnată de viclenie și de dorința de a-și prinde interlocutorul într-o capcană. De cum auzea începutul răspunsului și își vedea mica răutate pocnind ca un balon de săpun, îl și simțeam ațintindu-se în foi către următoarea întrebare, răsuflând cu ciudă în barbă un „bine, o lăsăm pe asta, trecem la alta, vă găsim noi ceva!”. Regele anacolutului se pierdea cu mintea rătăcită prin regatul său de jumătăți de propoziție, în căutarea unei barde cu care să îi despice capul interlocutorului. Răutățile se topeau în figura de pitbull cu urechile roase a premierului, cu nesuferitele lui probleme de logică, iar vocea devenea pierită, sub vuietul ventilatoarelor din studio. Dacă s-a uitat Dom Profesor la emisiune și-mi cere datoria înapoi?
Sinteza zilei de marți seara ne-a oferit certitudinea că Mihai Gâdea nu va deveni niciodată jurnalist. Nici măcar o secundă din interviu nu era curiozitate gazetărească, dorința sinceră de a ajuta publicul să se lămurească, să afle informații despre lucruri care îl privesc. Totul era dorința de a-ți mulțumi patronul și de a face un spectacol dintr-o umilire publică a inamicului, care nu s-a mai produs. MRU s-a comportat surprinzător de bine, chiar cu o doză de ironie și aroganță, scuzabilă, având în vedere interlocutorul. Nu știu dacă va fi un bun premier, dar va fi un jucător politic redutabil. Nici nu a clipit când ne-a asigurat că Securitatea a dispărut, deși e același șef de instituție, care a ținut cu dinții de dosarele ei cât a fost în funcție. Greu de spus dacă poate stârni simpatii, dar are cel puțin șansa de a-și cuceri respectul.
În schimb, Gâdea a stat prea puțin lângă Octavian Paler, pentru a se lustrui intelectual încât să facă față discuției cu MRU, și prea puți între băieți de cartier ca Badea, Ciutacu sau Ciuvică, încât să devină smardoi. Lor le-a dus dorul pe toată durata umilinței de marți seară. După câteva ore în care a încercat cu încăpățânare să fie mefistifelic fără izbândă, dacă ar fi fost un erou de-al lui Dostoievski, s-ar fi prăbușit în lacrimi, îmbrățișând pe primul om întâlnit în cale. În schimb, Gâdea a avut singurul moment de triumf, când pe final și-a făcut apariția Badea, un adevărat personaj „de subterană”. Era tovărășia pe care o aștepta tot timpul cât încercase să îmbrace lichelismul în aparențele unei convesații între doi intelectuali.

PS: Întovărășit cu Badea, Gâdea a putut răzbi doar cu dicționarul în brațe, deși, chiar și așa, aveau amândoi probleme. Salutar înseamnă și salvator, chiar dacă nu vine de la salut, ci de la un cuvânt latinesc, care trimitea, se pare, la economisire. Omonimie care se păstrează în englezescul „saving / savings”.
PPS: A apărut și filmulețul cu răspunsul, așa că îl adaug aici. Pe undeva ar trebui să fie și momentul în care Badea încearcă să facă un gerunziu pentru un substantiv, că tot începea cu g, de la genitiv.

În ochii lui Mihai Răzvan Ungureanu e mai greu să te uiți, nu pentru că ar avea privirea rece ca a lui Putin, cum te-ai aștepta de la un fost șef al spionilor, ci pentru că pupilele îi repetă vioaie mișcarea unor biluțe de pinball, stânga-dreapta, stânga-dreapta. Doi ochi calzi și negri par să se izbească alarmați de ramele ochelarilor, în căutarea unei ieșiri, stricând toată compoziția unei figuri de poker. Nicio șansă într-o încrucișare cu privirea oblică a președintelui.
Dacă ați plecat din țară pe vremea când Băsescu se întovărășea cu Sasu, Duvăz și Berceanu, pentru a prelua PD-ul de la Petre Roman, aflați că a devenit între timp primar și președinte, dar a rămas neschimbat. Pune la cale o nouă campanie electorală fulminantă, prin care să câștige votul popular, dar habar nu are că între timp poporul s-a schimbat. Iar o bună parte din meritul schimbării îi aparține chiar lui Băsescu, președintele care a rostit în ultimii doi ani cele mai antipatice adevăruri intrate în conștiința publică.
Acum 2-3 ani sindicatele adunau 50-60.000 de bugetari la proteste, anul acesta televiziunile apelează la copywriteri, ca să facă mai telegenice protestele celor câteva zeci, care încă n-au băgat la cap lecțiile despre criză și capitalism ale antipatizatului Băsescu. Metafora cu grasul bugetar din cârca privatului au receptat-o până și cei care nu citesc ziare și nu deschid televizorul. Iar ăsta e tot meritul lui Băsescu. Imaginați-vă elevul cel mai îndărătnic al clasei, unul care înțelege din lecția de istorie că ar fi foarte romantic să se însoare a doua oară în patria lui Mao. Ei bine, până și pe Victor Ponta a fost în stare să îl școlească Băsescu. Ia priviți ce declarație de elev model dă liderul PSD:

„Dacă mărim anul acesta salariile, anul viitor va trebui să le tăiem din nou”

Bravo, Victoraș, începi să te pui cu burta pe carte, nu ca repetentul de Antonescu!
Și când ne pregăteam să îl vedem pe Ponta cu coronița pe cap și pe Mihai Răzvan Ungureanu olimpic pe țară, profesorul Băsescu se apucă să facă genul de boacăne cu care profesorii zilelor noastre ajung pe YouTube, filmați de copii cu telefonul.
În fața întregii clase, Băsescu începe să facă teoria keynesianismului. Adică banii pot fi aruncați de stat în capul populației pentru a stimula consumul. Dacă soluția a mers așa de bine pentru Tăriceanu când aveam creștere economică de peste 7%, de ce n-ar merge și acum când creșterea e de 0,ceva și ne pregătim de re-ce-si-u-ne?
Ceea ce îi propune Băsescu lui MRU să facă e să arunce cu bani în electorat ca Nati Meir în creditori, cu bani de monopoly. Argumentația e chiar aiuritoare: dacă le crești salariile bugetarilor, scazi deficitul de la pensii. Păi la asta râd acum și Ponta și Daniel Constantin. Doar au fost în clasă când profesorul le-a spus cu un glas mai tremurat decât al domnului Trandafir că am ajuns în momentul în care trebuie să ne decidem ce vrem să le lăsăm copiilor: o casă sau o datorie.
Dacă soluția la deficite e creșterea salariilor bugetarilor, de ce să ne oprim aici? Dacă le-am dubla, nu ar dispărea deficitul de la fondul de pensii? Dar de ce să o luăm pe ocolite și să nu mărim pensiile direct, pentru că (știe oricine a văzut o coadă la promoții) pensionarii ar fi cei mai conștiincioși consumatori, dacă de relansarea consumului e vorba?
Capitalismul e notoriu pentru capacitatea de a produce abundență, dar la mărfurile din galantar au acces doar cei care produc și economisesc înainte să cumpere. Bugetarii au de oferit servicii (unele vitale) și ar putea fi plătiți bine pentru acele servicii cu adevărat importante, dacă între ei și clienții lor nu s-ar interpune tocmai statul, care e notoriu pentru risipa lui. Fără acest stat hoț și nepriceput, salariile le-ar fi crescut constant în ritmul natural de creștere al unei țări în curs de dezvoltare (fără sensurile peiorative ale expresiei). Urmare a „ajutorului prețios” dat de stat, acei bugetari de ispravă, care au de oferit lucruri căutate de oricine – educație, asistență medicală, dreptate, protecție – s-au văzut colegi cu toți paraziții (lucru împotriva căruia nu au protestat) apoi s-au văzut cu salariile ciuntite și cu perspectiva concedierii. Acum că mai tot mapamondul cu mintea ageră a început să se prindă de iminenta dispariție a statului asistențial, sau de alunecarea lui spre război, e deja târziu să te mai întorci la amăgirile de tip socialist.
Doar Băsescu mai crede că poate câștiga alegeri cu bani din viitor. Elevul său olimpic, MRU deocamdată doar bombăne în banca lui, cu colegul de la Finanțe, Bogdan Drăgoi, care vorbește de scăderea CAS-ului:

“Nu vrem să repetăm ce s-a întâmplat în 2008, când am crescut, în an electoral, cheltuielile cu salariile şi pensiile”

Ar fi o cale mult mai înțeleaptă, pentru că ar mai ridica puțin din povara cu care e impozitată munca și bine ar fi să fie însoțită cu lovituri date cheltuielilor bugetare, de privatizarea regiilor zise „strategice”, de fapt găuri negre și – dacă nu pot reduce din cheltuieli – de o mai bună evidență și taxare a proprietăților, decât a veniturilor. Nici măcar o regie de tip polițist bun – polițist rău nu pare a se derula între Băsescu și MRU, în vederea propulsării acestuia din urmă pe orbita politicii, din moment ce președintele s-a distribuit deja în rolul polițistului bun cu electorii. Între baronii care adună bani de găleți și pachete pentru votanți și un Băsescu reconvertit la populism, întrevăd puține șanse pentru MRU.
Iar debandada începe să se dezlănțuie în clasă:

„E nevoie și de majorarea salariilor, și de reducerea CAS. Bugetarii au pierdut circa 40% din venituri. Trebuie să reparăm situația asta”

Spune Victor Ponta. Cu așa profesor, elevii se pregătesc de o tabără de pomină, cu băutură și salarii mărite cu 40%. Dacă tot își caută PDL-iștii aliați, zic să nu ne mai încurcăm cu tocilarii și să-l punem direct pe chiulangiul clasei prim-ministru: Rupem acordul cu FMI, îl punem pe Antonescu prim-ministru, dublăm salariile și triplăm pensiile până s-o înviora nivelul de trai. Sex, drugs and rock ‘n’ roll!

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica