rss
rss
rss

L-am vazut cu totul intamplator intr-un concert la Sala Radio si pana atunci habar nu aveam ca exista solo-uri de contrabas. De altfel, acest instrument mare cat un sifonier, pe corzile caruia ca sa inveti sa canti trebuie mai intai sa-ti sangereze degetele, nu e lasat “sa vorbeasca” nici macar in muzica clasica. Doar jazzul, cu exuberanta lui proverbiala si cu indiferenta fata de reguli si canoane, l-a scos in fata si l-a lasat sa cutreiere gama. Leonard Ciuciu era cel mai mare contrabasist din muzica lautareasca, dar daca s-ar fi nascut pe Mississippi probabil ca in loc sa ii tina isonul lui Ionica Minune si lui George Udila, ar fi cantat cu Duke Ellington. “Sa ii tina isonul”…. ce expresie nedreapta, am folosit-o si eu spontan pentru ca asta e ideea noastra despre rolul contrabasului intr-o orchestra. Dupa cum v-am spus, Leonard era unul dintre putinii artisti capabili sa sustina un solo consistent, de cateva minute, la finalul caruia sala sa izbucneasca in aplauze, chiar inainte ca partitura intregii formatii sa se fi sfarsit. Avea omul asta o fantezie si o exuberanta cat zece Blues Brothers la un loc. O verva si o creativitate de care nu l-ai fi crezut capabil vazandu-i fizicul de Piedone. Ciupea corzile frenetic, pana cand contrabasul ii aluneca intr-o parte ca si cum ar fi dat sa fuga, il tragea la loc intr-o secunda fara sa piarda vreun acord si improvizatia curgea frenetic spre hazul privitorilor care nici ei nu indrazneau sa rada de teama sa nu piarda o farama de spectacol. Acum am aflat ca era si printre putinii instrumentisti care puteau manui si o chitara bass cu 7 corzi.
Dupa ce l-am auzit am trait cu speranta ca intr-o buna zi cineva va repara nedreptatea si il va prezenta pe acest artist al improvizatiei publicului larg. Timpul, vorba lui Preda, nu a mai avut rabdare. Am cautat pe Youtube ceva ca exemplificare, dar nimic din ce am gasit nu mi s-a parut ca il prezinta in modul meritat. Asa ca va trebui sa ma credeti pe cuvant: Leonard Ciuciu a fost pentru contrabas ceea ce a fost Toni Iordache (unchiul sau) pentru tambal.

Foaie verde salcioara,
La casa cu trestioara
Zace-un voinicel de boala, of, of.
Zaci, voinice, ori te scoala,
Ori mai da-mi si mie boala.

Caci mie mi s-a urat,
Atata boala zacand,
Pernioara tot mutand,
Cand la umbra, cand la soare,
Mi s-a urat, fratioare!

Si iar verde, salcioara,
La casa cu trestioara,
Zace-un voinicel de boala.
Zaci, voinice, ori te scoala,
Ori mai da-mi si mie boala.



Un cantec popular foarte vechi, cantat intre altii si de Ion Albesteanu si Faramita Lambru, a carui varianta o puteti asculta mai jos:

(Lache Gazaru, pe numele real Mihai Constantin, lautar din perioada interbelica)

 
Azi parale lumea n-are. N-are!
Si toti se plang(e)-n criza mare.
Azi parale lumea n-are. N-are!
Si toti se plang(e)-n criza mare.
Umbla sa-si mareasca leafa
Si cei mari intoarce ceafa
Hai, hai, hai, stai la spate ca un fraier,
Sa-ti mai faci un pic de aer.
Io stiu ce poftesti mata,
Da’ n-are mosu’ ca ti-ar da.

Nepotelul meu Ilie. Ilie!
Ar vrea (ca) sa isi ia sotie
I-am adus vaduve – mii,
“Domnisoare” cu copii,
Insa el ar vrea cu foc
O domnisoara busuioc.
Pai, io stiu ce poftesti mata,
Da’ n-are mosu’ ca ti-ar da!

Mai deunazi Safta mea. A mea!
Ma sucea si ma-nvartea
Si ma lua pe-ndelete,
Sa ma-ntorc de la perete.
Eu i-am spus: “Fii mai domoala,
C-asta nu-i pe porunceala!
Si-asta e cum poate omu’,
Du-te, nu-ti mai pierde somnu’!
Pai io stiu ce poftesti mata,
Da’ n-are mosu ca ti-ar da!”



Geniul limbii mi-a dat dreptate! Ma si mir ca nu mi-a trecut prin cap decat azi analogia care exista intre cele doua expresii din titlu, desi am de mai multi ani convingerea ca exista ceva care leaga muzica blues de muzica lautareasca. Ceva leaga muzica buna de orice gen, aici nu mai incape indoiala, dar tristetea tanguitoare si simtul sublim al melodiei leaga artistii celor doua genuri amintite intr-un fel de confrerie. Pacat ca nu s-au intalnit! S-ar fi recunoscut in primul rand prin calitatea de netagaduit de artisti. Instrumentistii ambelor genuri au o virtuozitate unica, sunt sigur ca lui Jimi Hendrix i-ar fi placut sa il asculte pe Toni Iordache improvizand pe marginea unei teme folclorice.
Si nici povestile de viata nu cred sa fie prea diferite, toti purtau cu ei nostalgia unei suburbii din care arta lor topise sordidul pentru a pastra caldura. New-Orleans-ul nu e asa departe de mahalaua Caramidarilor in care crescuse Maria Tanase, tragand cu urechea la cum doineau zarzavagiii veniti sa negustoreasca prin Bucuresti:

As ofta sa-mi iasa focul,
Nu ma lasa nenorocul

In ultimul timp ma simt prea batran pentru minciuni si forme. Ma si amuz cand ma vad in geamul unei vitrine, uimit de cat de tanar sunt, inca, in realitate. Nu mai am nervi sa ascult muzica trasa in plastic, difuzata de radiourile care nu vor sa supere niciun sponsor si sa multumeasca angajatul insipid al multinationalelor. Mi se par niste productii atat de septice si de civilizate incat mi se face dor de lucruri necivilizate, de cantece care spun lucruri pe care “oamenii rezervati” nu le-ar spune in ruptul capului, ba chiar ar fi oripilati sa le auda. Pentru ca, sa recunoastem, autocompatimirea si exhibarea fara jena a sentimentelor, numai lucru civilizat nu e.
Acum vreo zece ani am auzit ca Lars Ulrich ar fi spus ca nu mai poate asculta heavy-metal decat beat, la patru dimineata. M-a dezamagit, aproape ca l-as fi numit tradator, dar acum il inteleg ceva mai bine pe bateristul de la Metallica, desi mie abia noul stil adoptat de grup mi se pare de neascultat. Nu mai vad rostul agresivitatii. Am chef de lucruri necuviincioase, de lamentatie si de traire. Vreau sa-l aud pe BB King spunand leganat:

Help the poor,
Oh, won’t you help poor me…

Sau macar un glas stins care sa ingane:

Saraca inima me’,
Fost-am la doftor cu ie

Si vreau, ca toata planeta, autenticitate. Doar de-asta consumam reality-show-uri. Ar avea audienta si camerele de supraveghere din intersectii daca ar fi televizate si ar avea detalii suficient de clare pentru pornirile noastre de voyeuri. Consumam pornografie produsa de amatori, crezand ca ei mint mai putin, pana si boxul a fost inlocuit de bataia taraneasca si salbatica, doar doar o muri vreunu in direct la o astfel de gala, intr-un orgasm al ratingului si al violentei. Asa ca nu ma acuzati ca vreau autenticitate, traire sincera, in formele ei cele mai rudimentare si necautate. Nu traim in post-modernism (de unde atata modernitate?!) planeta insasi e la 4 dimineata. Unii nu recunosc sau nu-si dau seama, dar suntem ca dupa o betie crunta, mare lucru nu se mai poate spune sau asculta.
Prefer deci sa-l aud pe Florica Rosioru cum se plange:

Rau ma dor picioarele,
Batand mahalalele,
Pe la toate mandrele…

In mod traditional, mahalaua si carciuma sunt spatiile asociate cu muzica lautareasca. Si intr-un fel asa ar si trebui sa ramana lucrurile, de vreme ce asocierea cu realitatile moderne nu poate decat sa creeze contraste rizibile, ca-n filmele lui Kusturica si ale (din pacate cam) numerosilor sai emuli. Dar lautarii canta de prea multe ori despre ceva care e intre “dor de duca” si nostalgie, ca sa nu ne imaginam ca e mai curand vorba de un spatiu spiritual, decat de unul fizic. E, altfel spus, o muzica pentru neadaptati. Sau pentru cei cat se poate de adaptati dar care spun “OK, va jucam jocul, dar sa nu credeti ca am uitat ca pe lume mai exista si altceva.”
Lautarul nu are deci “zona folclorica”, e sufleteste un nomad, culege de peste tot orice, presupunand ca daca i-a placut lui, ar putea placea si altora, asculta pe toata lumea, dar nu crede pe de-a-ntregul pe nimeni:

Rad cu tine si glumesc,
Sa nu crezi ca te iubesc

.
Muzica asta e pentru oameni patimasi, nici nu stiu daca poate fi explicata altora, oricat de destupati la minte ar fi ei. De parca ai putea patosul straniu din vocea efeminata a lui Dona Dumitru Siminica, in timp ce canta

Am iubit si-am sa iubesc,
Macar sa ma prapadesc

sau

Picaturi de untdelemn, mandro, ce dragoste-avem,
Numai din ochi ne vedem, c-alta putere n-avem

.
Naivitatea stilistica e una din marcile folclorului preluate si de muzica lautareasca. La fel si rafinarea intr-o perioada indelungata, prin transmitere orala, folosind cenzura gustului public ca sita. De altfel, de fiecare data cand noutatea devine o prioritate si pasajele muzicale exotice sunt asimilate fara o “digestie” prealabila, kitsch-ul isi face aparitia. Nu mai lipsesc decat cateva neologisme care sa imbrace un mesaj precar si efectul ridicol e garantat: cantecul lautaresc, transformat in manea.
Sa nu confundam asadar o creatie naiva cu una infantila. Daca asa ar sta lucrurile, ar trebui sa aruncam tablourile lui Bruegel de la Brukenthal. Dar ca si in cazul umorului, muzica depinde de complicitatea publicului. Timp de cateva sute de ani, muzica lautareasca s-a produs fie in fata unui public taranesc, conservator cu formele creativitatii populare, fie in fata unui public boieresc, ca folclor urban. Mijloacele tehnice si “democratizarea” accesului la serviciile lautarilor in a doua jumatate a secolului trecut i-au adus pe acestia in fata unui public lipsit de criterii estetice. Au fost destui cei dispusi sa profite de pe urma acestei lipse de discernamant artistic; in acest fel simplitatea eleganta a fost transformata intr-o saracie stereotipa de limbaj, aluzia umoristica a decazut in trivialitate, iar muzica lautareasca a ajuns sa fie confundata cu maneaua, obiectul de artizanat cu produsul de serie.
Dupa unele voci, Saraiman ar fi prima manea cantata vreodata, cu ritmul ei sacadat cu inflexiuni orientale. Afirmatia e adevarata doar intr-o anumita masura, in fond muzica, asemeni limbilor, evolueaza mereu in contact cu alte zone de influenta, asimiland ritmuri, cuvinte, concepte, etc. Tot ce conteaza in cele din urma e valoarea artistica. Atat Romica Puceanu, cat si Gabi Lunca raman doua reprezentante ale “varstei de aur” a muzicii lautaresti, in cazul lor noile sonoritati erau doar manifestari ale creativitatii si in niciun caz concesii facute comercialului.
Un profesor american de antropologie care a vizitat Romania in anii ’70 a comparat-o pe Romica Puceanu cu Cesaria Evora, constatand cu regret ca i-a lipsit doar o limba care sa aiba circulatia unui fost imperiu naval. Personal, gasesc comparatia usor prea entuziasta, dar si asa ea ne spune multe despre propriile noastre prejudecati si parca o aud cantand:

Am cantat asa frumos,
De-a stat calatorul jos…

Lautarii se afla mereu pe linia ingusta dintre traditie si inovatie, orice pas gresit intr-o directie sau alta risca fie sa nemultumeasca publicul, fie sa-l discrediteze pe artist. Un Ion Albesteanu, de pilda, stia sa dea o interpretare sobra si exacta pieselor clasice ale genului, fie ca era vorba de Capitane de judet sau Cine-a pus carciuma-n drum, dandu-le toata solemnitatea meritata, dupa cum un Zavaidoc dadea o nota personala inconfundabila inclusiv cantecelor care nu-i apartineau si care beneficiasera deja de interpretari ilustre ca a Mariei Tanase.
Daca am pomenit de traditionalismul lautarilor, nu pot sa nu amintesc maiestria confratilor celebrului Cacurica din Taraful de la Clejani, ale caror radacini coborau pana in vremea doinelor si baladelor haiducesti. (Pentru a evita orice confuzie, ma refer la Taraful original din Clejani, care a imprimat albume in Occident sub numele de Taraf de Haidouks.) Desi dupa ce Goran Bregovic a adus ritmurile balcanice in mainstream, formatiile de inspiratie folclorica au proliferat chiar inflationist, putine au trecut de stadiul de parazitare a folclorului pentru un profit rapid. Printre exceptii se numara muzicantii maghiari de la Ternipe, cu prelucrari care se indreapta spre inaltimile jazz-ului, Gipsy Star, o trupa asemanatoare, dar cu unele derapaje inspre comercial, Kalman Balogh, Fanfara din 10 Prajini si alte cateva nume.
Imediat dupa Revolutie, in ecranizarea romanului Cel mai iubit dintre pamanteni, cu Stefan Iordache, puteau fi auzite si cateva versuri dintr-un cantec celebru care vorbea chiar despre drama detinutilor politici de la Canal:

Bate-un vant rece din balta, la Chilia-n port,
Sa vezi stuful cum se-nalta si sa-l tai nu pot…

Era vocea lui Ionel Tudorache, un lautar de vita veche, nici mai mult nici mai putin decat fiul lui Faramita Lambru.
Beneficiind de entuziasmul unor mari regizori si actori romani ca Stefan Banica Senior, Stefan Iordache, Gheorghe Dinica, muzica lautareasca a revenit in atentia publicului larg, prin artisti ca Panseluta Feraru sau Nelu Ploiesteanu, care au pastrat nealterat acest gen muzical iubit inclusiv de mari personalitati culturale sau vedete de la Hollywood.
E nevoie de un rafinament vecin cu nobletea si pentru a canta, dar si pentru a asculta muzica lautareasca de calitate. N-as putea sa-i explic cuiva cum arata acest tip de eleganta decat invitandu-l sa ia aminte la felul maiestuos in care interpreta cantecele Ioana Radu
.
Desi pare un gen lejer, abordat de multi in cautarea unui succes facil, nu oricine poate interpreta cum se cuvine un cantec lautaresc. E nevoie atat de vocatie, cat si de educatie.
Printre artistii care interpreteaza bine acest gen de muzica in prezent i-as aminti pe Ion Ghitulescu si pe Nicu Gigantu. Pe primul l-am descoperit din intamplare in diverse inregistrari care sunau atat de autentic incat am fost convins ca e vorba de un lautar de acum cateva decenii bune si am fost amuzat sa constat ca nu era adevarat – omul e in plina activitate, dar nu se stie din ce motiv e ignorat de media – in timp ce al doilea e deja celebru pentru cantecul Nu am pe nimeni, pe nimenea.
Post scriptum: Am inceput articolul de fata ca o marturisire personala si am ajuns sa enumar cateva din cele mai mari nume din muzica lautareasca in speranta ca amintirea sau descoperirea lor ii va bucura si pe altii.
Cand eram mic si ma jucam prin lucrurile ei, mama mi-a spus: “nu-ti pune margele de gat ca baietii care isi pun margele plang in carciumi”. Mi s-a parut o amenintare atat de bizara incat am tinut-o minte pana azi. Nu puteam sa inteleg nici care era legatura dintre margele si carciuma, nici de ce ar plange cineva intr-o carciuma. La cum evolueaza lucrurile in ultima vreme si la ce muzica am inceput sa ascult, ma tem ca amandoua incep sa devina plauzibile. Cat despre de ce imi puneam margelele la varsta aia….ei bine, pentru asta nu am nicio explicatie :))

 
Tanti Lina:
E noapte in Madagascar
Si intreaga jungla face nani
Sunt linistiti hipopotamii
Sub raza lunii de clestar

Am un prieten din Berlin
Orice repara, merge lin
El intr-o zi m-a vizitat
Si avea chef de reparat
N-auzea, nici nu vedea
Cred ca nici nu respira
Da’ las-o, ba, las-o, ba,
Las-o, ba, ca merge asa !

Las-o, bai, las-o.
Las-o, ba, ca merge asa !
Ne-am obisnuit cu ea.
Las-o, bai, las-o.
Las-o, ba, ca merge asa!
Ne-am indragostit de ea.

La mine in bloc intamplator
Se face foarte mult amor
Vecinul meu iar s-a scuzat
Ca face dragoste pe chat
Oare ce se intampla
Ca dormeza ii scartaia?
Da’ las-o, ba, las-o, ba,
Las-o, ba, ca merge asa!

Las-o, bai, las-o.
Las-o, ba, ca merge asa !
Ne-am obisnuit cu ea.
Las-o, bai, las-o.
Las-o, ba, ca merge asa!
Ne-am indragostit de ea.



Anii mei si tineretea
Au zburat ca pasarea
Acum de i-as mai avea,
Toata lumea ar fi a mea.

Anii mei si tineretea
Au zburat ca pasarea

De i-as cere undeva,
Nu mai poa’ sa mi-i mai dea.

Hopai diri da, hopai diri da

Niciun om frumos din lume
Nu mai are ganduri bune,
Ca atat vorbeste bine,
Numai cand e langa tine.

Si de merge-n alta parte
Dorul de tine nu-l arde,
Ca frumosul tot iubeste
Toate cate le-ntalneste.

Hopai diri da, hopai diri da

De ce oare, cin’ iubeste
Sufera si patimeste
Omul care a iubit
Nu poate fi fericit.

Hopai diri da, hopai diri da

Vreau sa-mi cante lautarii,
Sa cand sa ma-nveselesc,
Ca mi-e drag ca sa traiesc,
C-am copilasi sa mi-i cresc.

Hopai diri da, hopai diri da



 

Cine-a pus carciuma-n drum,
Ala n-a fost om nebun,
Cine-a pus carciuma-n drum,
Ala n-a fost om nebun,
Ala a fost om cu minte,
Cine-o intra-n ea sa cante
De Albesteanu sa ia aminte,
Mai, dorule, mai.

Infloresc garoafele,
Se iubesc tigancile,
Infloresc garoafele,
Se iubesc tigancile.
Poa’ sa-nfloreasca si macu’,
Sa ma iubeasca tot satu’
Sa ma iubeasca tot satu’,
Mai, dorule, mai.



 

Ti-o parea, puiule, bine,
Ca nu mai vorbesti cu mine, mai, mai,
Ti-o parea, puiule, bine,
Ca nu mai vorbesti cu mine, mai, mai.

Tu cu mine cand vorbeai, mai, mai,
Tu cu mine cand vorbeai,
Numai suparat stateai, mai, mai.

Si-mi vorbeai tot dusmaneste,
Ca sa nu mai trag nadejde, mai, mai.
Si-mi vorbeai tot dusmaneste,
Ca sa nu mai trag nadejde, mai, mai.

Eu nadejde nu mai trag, mai, mai,
Eu nadejde nu mai trag,
Dar nici sila nu-ti mai fac, mai, mai.

Tot ai zis, puiule-n sat
Ca pe mine m-ai lasat, mai, mai.
Tot ai zis, puiule-n sat
Ca pe mine m-ai lasat, mai, mai.

Mai puiule, n-ai zis bine, mai, mai,
Mai puiule, n-ai zis bine,
Ca eu te-am lasat pe tine, mai, mai.
Mai puiule, n-ai zis bine, mai, mai,
Mai puiule, n-ai zis bine,
Ca eu te-am lasat pe tine, mai, mai.



De-oi muri, m-or pune-n groapa,
Lume si iar lume,
Si la cap mi-or pune-o piatra,
Lume si iar lume.

Doua zile m-or canta,
Ca viata-i trecatoare,
Dup-aceea m-or uita,
Lume, draga mea.

Doua zile m-or canta,
Ca viata-i trecatoare,
Dup-aceea m-or uita,
Lume, draga mea.

Nu stiu, Raiul m-o lua,
Lume si iar lume,
Ori Iadul m-o astepta,
Lume si iar lume.

Dar aicea pe pamant,
Viata-i trecatoare,
Am facut ce mi-a placut,
Lume, draga mea.

Dar aicea pe pamant,
Viata-i trecatoare,
Am facut ce mi-a placut,
Lume, draga mea.

Mandro, cand oi muri eu,
Mandro, draga fata,
Sa vii la mormantul meu,
Mandro, draga fata.

Si te reazema de cruce
Ca viata-i trecatoare,
Si sa-mi zici o vorba dulce,
Mandro, draga mea.

Si te reazema de cruce
Ca viata-i trecatoare,
Si sa-mi zici o vorba dulce,
Mandro, draga mea.

Si la mine la mormant,
Lume si iar lume,
Oi lasa cu juramant,
Lume si iar lume

Sa nu-mi sape groapa adanc,
Ca viata-i trecatoare,
S-aud prietenii cantand,
Lume, draga mea.

Sa nu-mi sape groapa adanc,
Ca viata-i trecatoare,
S-aud prietenii cantand,
Lume, draga mea.

Arza-i, Doamne, cu foc greu!
Lume si iar lume,
Multi dusmani mai am si eu,
Lume si iar lume.

Si-or veni la-ngropaciune,
Ca viata-i trecatoare,
S-arunce pamant pe mine,
Lume, draga mea.

Mandrele sa ma jeleasca,
Viata-i trecatoare,
Dusmanii sa chefuiasca,
Lume, draga mea.



Inimioara, inimioara, ce grea boala te doboara?
Inimioara, inimioara, ce grea boala te doboara?
Ma doboara o boala grea, of, of: dorul si cu dragostea.
Ma doboara o boala grea, of, of: dorul si cu dragostea.

Inimioara ca a mea sa nu aiba nimenea,
Inimioara ca la mine sa nu aiba altu-n lume,
Draga mea.

Pentru ochi si negre gene am suferit chinuri grele,
Pentru ochi si negre gene am suferit chinuri grele,
Pentru ochi si-a mea puicuta, of, of,
Am dat calul si-o caruta.
Pentru ochi si-a mea puicuta, of, of,
Am dat calul si-o caruta.

La poarta la Brailita, mi-au furat hotii puicuta,
As da caii si caruta, numai sa-i sarut gurita,
Draga mea.

Inimioara, stai pe loc, ca-ti pun lacat la mijloc,
Inimioara, stai pe loc, ca-ti pun lacat la mijloc.
Lacate sa-mi pui si-o mie, of, of,
Inima face ce stie.
Lacate sa-i pui si-o mie, of, of,
Inima face ce stie.

Inimioara ca a mea sa nu aiba nimenea,
Inimioara ca la mine sa nu aiba altu-n lume,
Draga mea.



Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica