rss
rss
rss

Am sacrificat ceva timp să frunzăresc ceremonia de la Ateneu, în care România prelua președinția Uniunii Europene. Să văd și eu ce-i cu momentul care a făcut să freamăte internetul de emoție. Gravă eroare, în urma căreia m-am ales doar cu o senzație de deznădejde, pe care o detaliez mai jos. (Nu citiți restul, dacă așteptați altceva.)

Centenarul României Mari nu a beneficiat de o asemenea mobilizare la nivelul castei conducătoare, nici de asemenea interes internațional, nici de reacții din partea omului nou cu internet. Fiind la doar o lună una de alta, am putut compara și vedea pentru ce anume se întrebuințează oamenii sistemului, cei cărora le vom plăti pensii speciale, după salarii speciale. Existența României ca națiune nu îi interesează, ba chiar îi încurcă – deși e greu de crezut că securiștii noștri ar putea face o carieră pe cont propriu, altfel decât ca vechili ai coloniei. Pentru ceva ce ar echivala cu „majoratul”, nu am avut o petrecere cu invitați de rang, dintre așa zișii noștri prieteni, care să se bucure că existăm, să arate că ne îndrăgesc. Pentru că așa ceva nici nu există.

Avem însă o ridicolă preluare festivă a unui volan de jucărie, a unor pedale de jucărie, cu care ne vom făli șase luni că facem și dregem. E o farsă prostească. Nimeni nu ține minte când au fost puși să joace comedia asta cehii, ungurii, polonezii sau olandezii, pentru că detaliul chiar nu contează. Uniunea Europeană nu e o organizație democratică. Deși politrucii ei vorbesc necontenit de asemenea cuvinte. Dar are multe instituții care par să fie și par să facă lucruri. Ele sunt total irelevante. În Parlamentul European au putut sta bine mersi EBA și Gigi, Grapini, actorul Diaconu, ba încă unii mai distractivi, pentru simplul fapt că ei nu conduc nimic și maxim de rău pe care-l pot face e să înfunde și mai mult țeava cu legislație aberantă, altfel supervizată strategic de uriașa industrie de lobby.

Uniunea Europeană a avut tentative de a deveni un supra-stat constituțional – dar toate propunerile de Constituție au fost respinse de cetățenii ei. Lucru care nu a contat câtuși de puțin, proiectul mergând înainte și fără ca prostimea să îngaime că e de acord. În funcțiile executive sunt persoane lipsite de orice legitimitate a votului, de orice susținere populară pe continent, deconectate total de problemele și dorințele europenilor. Ei sunt aleși de conclavuri oculte, indiferent cât de corupți sau de decrepiți ar fi, exclusiv pentru loialitatea față de interesele puterilor de la centru.

Bucuria maimuțărească de a crede că acum ți se dă pâinea și cuțitul alături de ei e doar o prostie, care subliniază umilința continuă în care ne zbatem. Adevărata perversitate a ceremoniei de la Ateneu a fost că acești ucigași de popoare au folosit tocmai naționalismul curat, care încă refuză să se stingă din inimile românilor, pentru a-și face intrarea în ora de maximă audiență.

Cum ar fi fost ca Vâșinski, în loc să bată cu pumnul în masa regelui sau să-i dea jos tencuiala cu ușa trântită, să fi citit ceva vorbe românești înainte de a ne fi jefuit!? E, abia aia ar fi arătat iscusință și perversiune a răului! La Ateneu s-a marcat deznaționalizarea și stăpânirea noastră cu trimiteri sentimentale la românism.

Mai întâi decorul: invitații au fost înghesuiți în scaunele mici ale Ateneului, pentru simplul fapt că n-avem altă incintă cu care să ne prezentăm bine. A trebuit să o prezentăm pe cea de pe vremea când masonii ridicau națiuni, nu le demontau, când bonjouriștii se întorceau cu ambiții înălțătoare. În suta de ani de după, s-au mai construit două săli mari pentru congrese, pe timpul lui Ceaușescu, dar nu sunt nici frumoase și n-au nici acustică. Poate nici stăpânii și slugile nu erau așa numeroase să le umple. Oricum, acolo ar fi putut avea traducere la cască – așa, ceremonia a arătat ca un turn Babel, în care mai ales oaspeții străini s-au făcut că pricep ceva, iar pesedișii că sunt mai culți decât îi știm. Într-un moment absurd, Patriarhul îi traducea în ureche lui Junker niște glume românești făcute pe scenă.
În ultimii 30 de ani, însă, marele avânt și mitologicele fonduri europene n-au putut ridica nici măcar o sală, în care să se poată ține un concert de gală sau o conferință ca această. E bilanțul care arată găunos tot festivismul întâmplării.

Apropo de patriarh: a fost una din cele mai mari insulte imaginabile ca prezența sa să nu fie menționată în discursul niciunuia dintre vorbitori! E pur și simplu o uzanță de protocol elementar să ai o formulă de adresare de acest tip – nu poate fi nici neștiință nici coincidență. Doar prezentatoarea Manuela Hărăbor a îndrăznit să spargă această convenție tacită de a nu-i deranja pe admiratorii lui Marx veniți de departe. Cum ai fi putut, oare, să pomenești de Biserică în fața unora ca Junker, care dezvelește busturi pentru părintele comunismului!? Ar fi fost o asemenea ofensă de gândit, dacă în sală era Papa cel multiculturalist, socialist și lobbyst pentru granițe deschise? Cel mai probabil, aceasta e pedeapsa pe care patriarhul o primește pentru implicarea în referendumul pentru familie și pentru direcția explicit națională, pe care a dat-o instituției în ultima vreme, în răspăr cu ideologia globalistă. De notat, totuși, lepădarea de ortodoxie pe care au executat-o prompt pesediștii de data asta pe teren propriu, nu doar la Bruxelles, cum fac de obicei.

La fel s-a procedat și cu ciuntirea imnului național, care nu putea să deranjeze cumva ideologia globalistă prin referiri la „oastea creștină” care „moare mai bine-n luptă”. S-a păstrat, în schimb Rapsodia română, că n-are vorbe. Să fi știut ei că tema muzicală e inspirată de un cântec haiducesc, în care rapsodul își duce plugul să-l vândă și din „fierul cel mai lat să fac teacă la baltag” – nu cred că se mai califica nici ăla pentru repertoriul admis. Ce facem aici, tovarăși, elogiem vestele verzi!? Așa, fără vorbe, merge. Poate Junker să-și moțăie mahmureala. Că așa e toată simbolica sovietului european – cu bancnote pe care sunt desene de poduri, să nu fie vreo personalitate deranjantă sau element identitar.

Pesediștii au fost cum îi știm. Slugile cele mai disperate să placă și să fie admise la statutul de slugi. S-a dus și eroismul Vioricii, al cărei moment de glorie a fost discursul bun, ținut în Europa, în care cerea să fim tratați corect. Ce înțeleg ei prin asta e să nu mai fie băgați la pușcărie de Securitate. Atât și ei ar fi fericiți. O notă aparte a venit de la pesedistul liberal Tăriceanu, care și-a livrat abil o informație despre sistemul care nu-i ceea ce pare. Abil, dar total nepotrivit în context. Dar, na, când omul e cu frica pușcăriei profită de orice ocazie să ceară ajutor de la frații masoni.

Acum că veni vorba, mi-am adus aminte și de plăvanul cu mâna la inimă. Deloc memorabil, dar îngâmfat de să-i plesnească smokingul, rânjind fericit și el ca și pesediștii de așa pleașcă negândită, să se nimerească tocmai în mandatul lui o asemenea oportunitate de a face poze cu lumea bună.

Le-a luat tuturor caimacul vicleanul polonez Donald Tusk. Cu o șmecherie exersată și pe bulgari și pe slovaci, Tusk a zăpăcit tot guvidele de acasă, citind vorbe care sunau italienește în mintea lui, dar din care nu înțelegea o boabă. A mers la fix cu schimbarea câtorva nume de scriitori și fotbaliști. A livrat de față cu patriarhul și o idee luciferică în răspăr cu Crezul, cum „lumina nu vine din lumină, ci din întuneric”. Trecută neobservată în valul de adorație. Ce mai contează că la el în țară e văzut ca un vândut, care-și va găsi obșteasca pensionare într-o sinecură la vreun Goldmann Sachs? Românilor le-a făcut mare impresie.

Cea mai dezolantă impresia per total a fost că era adunată în Ateneu toată supra-structura, elita presupusă a țării, și n-am zărit acolo figuri de care să zic că țin cu noi și ne-ar lua apărarea în fața unor cerințe ostile din partea globaliștilor.

Popoarele Europei încep, cât de cât să se dezmeticească, să se revolte, măcar să mârâie, să încerce să își alunge macronii. Noi nu avem deocamdată susținători și alternativă pregătită la cei cocoțați în jilțurile Ateneului.

A apărut de câțiva ani o categorie de român, care face alergie la tot ce e românesc. Sunt cam aceiași care au reacționat ca exorcizați și la catedrală. Aceiași care în zilele următoare își vor anunța exasperarea și față de colinde. Se cred implicit superiori poporului, față de care își subliniază public disprețul, și originali. Deși faptele îi arată neinformați și încolonați docili în turmă. Nu știu dacă sunt pe atât de numeroși în viața reală pe cât par pe internet, deocamdată îi denumesc postacii urii, după mediul în care iau contact cu ei.

Nu mai zăbovesc acum să le fac descrierea, că nu ei sunt subiectul. Am vrut doar să precizez că prin ce scriu nu mă înscriu în corul lor, unde alternează doar ariile dușmăniei și bășcăliei. Ce scriu acum, scriu cu durere, nu din satisfacție. Părerea despre Centenar, mi-am exprimat-o în postarea anterioară. N-o mai fi la modă să îți iubești sau măcar să îți respecți țara, dar eu consider ideea românească o idee eternă, de care nu mă dezic.

Așadar, dacă am să spun că defilarea de la Arcul de Triumf m-a enervat și m-a umplut de amărăciune, n-o fac pentru că socotesc patriotismul o idee desuetă. Dimpotrivă, pentru că îmi doream o festivitate magică, unică pentru acest centenar și ni s-a oferit doar imaginea neputinței noastre mascate cu stângăcie.

E adevărat, imperiile s-au prăbușit în jurul nostru și ora biruinței ne-a sunat la începutul iernii, parcă să ne amintească mereu împrejurări potrivnice, în care strângem sau clănțănind din dinți în loc să zâmbim. Așa că e complicat să organizăm petreceri câmpenești cu sfârâit de grătare sau concerte în aer liber. Dar ceva mai mult tot putea fi făcut.

Știu, rectorul „academiei” SRI ne-a dezvăluit dinainte că e ordin în structurile statului ca anul centenar să se serbeze mai pe mutește, că stimulează naționalismul și asta cică nu e valoare europeană. Am mai aflat că și în sigla centenarului s-a cerut explicit să nu figureze harta, că și ea deranjează. E totuși bine că s-a mai organizat ceva și încă în multe orașe.

Cum statul nu mai are la dispoziție gratuit muncitorii din fostele fabrici și uzine – pe care, eventual, ar trebui să îi închirieze de la patronii străini – a apelat la singura resursă festivă relativ gratuită: cadrele militare.

Așa am putut vedea un lung convoi, mai bine zis cortegiu, format din toate meseriile imaginabile purtătoare de uniformă. Din lipsă de tehnică, ni s-a arătat până și un plug galben cărat de o platformă. Măcar de-am mai fi avut industrie de utilaje agricole, să fi văzut o defilare de combine și tractoare, parcă îți mai dădea o speranță. Agregatul ăsta cică e pentru când cauți mine în pământ, nu pentru arat.

Bomboana pe coliva festivă a fost absența avioanelor F16, mândria din hangarul patriei, pe care am plătit zâmbind 628 de milioane de euro. Frumușică sumă: câte meme ați văzut pe Facebook legate de această risipă a statului român cât vreo 5-6 catedrale? Că despre catedrală am văzut mii de păreri indignate, sute de articole îngrijorate. Toate păreau scrise de rebeli, care au curajul opiniunii, nu se împiedică ei să se ia de piept și cu Dumnezeu dacă în joc e bugetul țării, sunt spitalele și școlile care așteaptă nevăruite. Nici vajnicii luptători anticorupție n-au avut suspiciuni la achiziție, procurorii n-au deschis vreo anchetă când ne-am pricopsit cu avioanele la mâna a treia de care i-am scăpat pe portughezi.

La ani de zile de la achiziție, nu le putem vedea zburând nici măcar o dată pe an, nu neprevăzută ci anunțată din timp. Când am auzit că sunt la mâna a treia, m-am gândit că o curge rugina din ele, acum mă întreb dacă or avea măcar piese sub caroserie. Cică de vină e nenorocita iarnă, venită pe nepregătite chiar din prima zi de iarnă calendaristică. Pista era înghețată – deși nu dăduse vreo furtună de zăpadă. Oricum, au aflat cu ocazia asta și rușii și chinezii că nu trebuie să ne atace vara, că suntem echipați zdravăn. Deși vara, poate-i caniculă, totuși primăvara și toamna trebuie să zboare minunățiile alea, dacă nu plouă!

Totuși, minune: avioanele canadiene au putut colora un tricolor deasupra mulțimii, să bucure măcar copiii care au răbdat frigul! Cum vine asta că ale lor nu trebuiau degivrate, ale noastre nu porneau nici după ce le râcâiai cu racleta!?

Tot de împrumut au fost și rachetele Patriot, care s-au perindat prin fața noastră. Dar nu vă grăbiți să spuneți că e penibil să defilezi la ziua națională cu dotările altora, că doar nu e nuntă, să închiriezi o limuzină. Aici n-a fost vorba de împrumut, ci de expoziție publicitară. De fapt, mare parte din comentariul din studio al TVR a părut o lungă reclamă pentru ce ar mai trebui să cumpărăm cât mai repede din catalogul cu super-oferte al americanilor: elicoptere, avioane, tancuri, transportoare.

În anii de vârf ai industriei militare românești, România vindea și de câte 2 miliarde de dolari, intrând în topul mondial al exportatorilor de armament. După „retehnologizare”, a avut ani când s-a lăudat dacă a vândut de 100-200 de milioane.

Cu atât mai sfâșietoare mi s-au părut imaginile cu tineri în scaun cu rotile, jertfele de sânge din războaiele altora, în pustietățile din Afganistan.

O paradă militară se face pentru a demonstra forța, capacitatea de luptă. Dar în general, asta e abordarea din țări pe care nu ni le dorim ca model, ca Rusia sau Coreea de Nord. Mai indicat ar fi poate să alegem un model festivist englez, bazat pe spectaculozitatea apariției și muzică – ceva care să stârnească măcar entuziasmul, dacă nu atașamentul. Dar am fost informați cu ocazia asta că Armata nu mai are nici măcar cor.

Din punctul ăsta de vedere, apariția unor costume de epocă din primul și al doilea război mondial a fost o idee bună – singura diferită față de alți ani – dar insuficient exploatată. Mi-aș fi dorit o festivitate care să arate bucuria, să producă bucurie oamenilor, nu pot să cred că nu mai există regizori de spectacole și artiști, care să poată anima o mulțime. Oameni care vin din patriotism la aceste manifestări în anii în care se fac.

În schimb, defilarea nu a făcut decât să ne apese o rană. Ne-a arătat statutul de colonie plătitoare de tribut sub forma armamentului care nu funcționează, al autostrăzilor care nu se fac și a resurselor pe care le cedăm aproape gratis.


Ideea românească e una fabuloasă! Simt asta chiar și cei care ar vrea să o suprime, iar pentru a o bagateliza susțin că e o idee oarecare, născută în mințile romantice ale pașoptiștilor sau, și mai rău, abia în ale propagandiștilor ceaușiști. Ei nu înțeleg că există idei veșnice, idei purtătoare de destin, sub care se nasc și mor generații după generații.

Unii se înverșunează cu ciudă împotriva acestui dat, și destinul li se face blestem. Fug de ea ca de propria umbră, ar vrea să o lepede ca pe o haină ponosită și să îmbrace o alta, care le vine invariabil ridicol. Dar ideea îi ajunge din urmă, perpelindu-le nefericirea, fie pe ei fie pe urmașii lor, până când începe iarăși să încolțească sau se stinge de tot în înstrăinare. Cei mai mulți sunt purtători somnolenți ai ideii, pe care o perpetuează însă prin chiar firea lor și o transmit astfel mai departe. Până când o altă generație va urca ideea la nivelul conștiinței, o va înțelege, prețui și folosi pentru a se exprima.

Ideea românească e unică prin combinația esențelor nobile: misterul dacilor ce se credeau nemuritori, gloria eternă a Romei și ortodoxia originară a grecilor celei de-a doua Rome. Acestea trei și ar fi de ajuns. Dar din aceste filoane, ideea românească a fost dezvoltată de sute de generații anonime, ca o baladă populară, repovestită. Apoi redescoperită în limbajul gândirii Europei apusene, de generații de dascăli și cărturari atinși de geniu.

La 1 Decembrie 1918, ideea românească a avut și un contur. Și-a găsit împlinirea măcar geografică, dacă nu de potențial cultural. A dovedit că poate fi aievea, fie și pentru scurt timp. Granițele ei s-au modificat în anii următori, uneori dramatic, dar ideea a trăit și după, cum trăise și înainte, în inimile și mințile celor ce au fost capabili să o înțeleagă.

O conferință cam plictisitoare, pe potriva noii birocrații internaționale. Dacă aveți răbdare să urmăriți enumerarea de organizații regionale, instalate fără consultare populară, pentru a reglementa activitatea economică, puteți vedea o abordare introductivă în problema globalizării, dintr-o perspectivă „reacționară.

Potrivit lui Michael Shaw, există în desfășurare o conspirație a unei elite politico-financiare, care urmărește instituirea unui sistem de guvernare globală, care să asigure relații de control și dominare, între elita conducătoare și „șeptelul” populației. Vectorii acestui plan sunt instituțiile internaționale, ca Națiunile Unite, Banca Mondială, FMI, Organizația Mondială a Comerțului, prin care sunt impuse tratate internaționale și legi naționale, de natură să implementeze proiectul de „dezvoltare durabilă” și o „nouă ordine mondială”.

În filosofia de tip liberal-socialist a globalismului etatist, jurisdicția nu e bazată pe drepturi individuale, naturale și inalienabile, ci pe drepturi ale statului, care acordă permisiuni și privilegii, sau impune restricții. Comandamentele Agendei 21 a Națiunilor Unite sunt: distrugerea proprietății private, educarea noilor generații în spiritul globalismului și controlul acțiunilor umane prin monitorizare și restricții.

Sistemul monetar al banilor fiduciari (garantați nu de valori materiale, precum aurul, ci pe promisiunea de plată a unei autorități centrale, de obicei bancă națională) e o condiție indispensabilă a schimbării proprietății, prin trecerea de la relații de schimb, de tip capitalist, între producători, la relații de înrobire, în care speculanți favorizați de stat și autoritățile statului au poziții dominante asupra celor care produc valori materiale.

Diverse organizații locale înlocuiesc treptat instituțiile alese de votanți, pentru a planifica în stil sovietic fiecare domeniu de dezvoltare și orice activitate. Sperietoarea încălzirii globale e folosită pentru a implementa politicile de control centralizat al dezvoltării.

Ca de obicei, Andrei Pleșu vine cu puncte de vedere exprimate cu limpezime, naturalețe și haz, într-un interviu realizat de George Rădulescu.

„Eu nu cunosc în momentul acesta un politician capabil să uite de sine. Toţi sunt umflaţi de sinele propriu. De cariera lor, de imaginea lor, de duşmăniile lor şi de ambiţiile lor. Eu nu recunosc în niciunul un interes real pentru binele ţării. Problemele ţării sunt doar un material pentru un discurs electoral.”

Primul exemplu de politicianism și narcisism e al favoritului la prezidențiale, Crin Antonescu:

„Când îl văd pe domnul Crin Antonescu, ştiu sigur că nu are în cap nimic altceva decât să ajungă preşedintele ţării. Competenţele lui economice, juridice, culturale, politice sunt cvasinule.
(…) e un mic ambalaj demagogic sub care se află lucruri rudimentare.”

În partea a doua a interviului, e reluată tema identității, în context global.

„Europa are la temelia ei o combinaţie între imperiul muribund al Romei şi prospeţimea devastatoare a unor triburi fără portret. Noi suntem urmaşii acestui amestec.”

Afluxul de ne-europeni, care tind să devină minorități semnificative sau chiar majorități, nu e deci ceva rău, atâta timp cât noii veniți nu au tendințe agresive sau distructive la adresa civilizației gazdă.

„Problema pe care noi o avem este că noi am produs o ideologie care ne împiedică să funcţionăm raţional în această nouă situaţie – ideologia corectitudinii politice. Noi nu mai avem voie să ţinem la un discurs identitar, fiindcă este urât, este discriminatoriu. Noi trebuie să dispărem surâzând.”

Învățământul privat e singura metodă prin care banii părinților-contribuabili se întorc garantat în beneficiul copiilor. Când statul se plasează la mijloc în acest circuit, apare arbitrariul, pentru că planurile oamenilor politici, care conduc statul, e aproape imposibil să coincidă cu planurile de viață ale studenților. Iar statul ajunge astfel să controleze viețile celor pe care promite să îi ajute. De când Napoleon a organizat primul sistem de învățământ unitar la nivel național, orice politician s-a comportat ca un mic corsican: a folosit învățământul ca pe un instrument, pentru a construi (sau, mai nou) pentru a destructura națiuni. Din acest exercițiu de inginerie socială nu se poate ieși decât lăsând familia să ia deciziile pe care politicianul se oferă să le impună. Alt sistem mai practic prin care să se exercite această alegere, decât învățământul privat, nu există. E una din cele mai compromise sintagme din România, care va mai avea de tras, poate câteva generații, de pe urma discreditării sale din ultimele decenii dar, inevitabil, va triumfa.
Multiculturalismul e o altă idee, care a pornit cu bune intenții, dar a eșuat lamentabil. Diferența e că aici eșecul e meritat. La originile ei stă aversiunea față de schimbare pe care o au toate utopiile, deci era o fatalitate că va fi preluată de universul mitic al stângii. Visul societății multiculturale e acela al unei rezervații, în care să supraviețuiască măcar clonele obținute în laborator ale tuturor speciilor cunoscute. Numai că națiunile sunt construcții intelectuale și culturale destul de recente. Ele există numai ca posibilități teoretice și au propria viață, sunt mereu în transformare. Niciun italian nu-și poate dovedi descendența pură dintr-un roman antic sau dintr-un etrusc, și chiar dacă ar face-o, după cum remarca Lucian Boia, ar avea mult mai multe în comun cu germanul sau britanicul de azi, decât cu peninsularul de acum 2-3 mii de ani. Până și lingvistic ne-ar fi aproape imposibil să ne înțelegem cu valahii evului mediu, nu mai spun cu dacii antichității.
Din combinația învățământ de stat – stat național câștigă doar politicienii și activiștii culturali. Ei parazitează profitabil spaimele și fantasmele noastre colective. Iar organizația care a reușit acest lucru cu cel mai mare succes e UDMR. Coruptă ca PDSR-ul de pe vremuri și complet dezinteresată de condițiile de trai ale votanților, această grupare a reușit cu un succes uimitor să adâncească segregarea etnică a țării, sursa ei de putere sigură. Nimeni nu-și poate aminti o singură inițiativă cu impact în economie a politicienilor UDMR, singurul lor obiectiv fiind acela de a hrăni complexul de superioritate al maghiarilor față de români. Un asemenea complex nu se mai regăsește decât, în oglindă, în felul în care romii sunt văzuți de români.
La Târgu-Mureș, există diverse specializări medicale, care se studiază în maghiară, română sau engleză, dar profesorii maghiari ar prefera o facultate segregată, dacă se poate, cu totul. Liderii UDMR nu lasă ocazia electorală să le scape și pun la strâmtoare coaliția și guvernul lui MRU. Soluția la care se va ajunge le va da probabil câștig de cauză, laboratoarele se vor împărți cumva și școala va începe să producă medici și asistente pentru țări străine, care umplu cu oferte site-urile de locuri de muncă. În asemenea condiții, pare într-adevăr mai practic să mărești secția de limba engleză, să înființezi una pentru germană și, pe viitor, să adaugi și o secție cu predare în limbi nordice, mult mai bănoase.
Să presupunem că politicienii români și unguri nu sunt mânați de calcule cinice. Nu e cazul, dar să presupunem. Vor reuși ei să aloce proporția optimă de locuri în facultățile segregate? De pildă acum, un vorbitor de română are mai mari șanse dacă dă examen la secția de moașe, decât pentru asistente. E normal ca un politician să îi bareze și să îi determine drumul în viață astfel? Dacă tot aspirăm spre țări mai civilizate, un exemplu ar putea fi excelentul sistem de învățământ finlandez (mare parte de stat, dar e o altă discuție), unde minoritarul suedez și majoritarul învață suficient din limba celuilalt, încât să poată interacționa fără probleme tot restul vieții.
Profitând de scandal, un autointitulat lider al romilor, Nicolae Păun, ia și el în brațe paiața multiculturalismului:

„Proiectul de înfiinţare a unui liceu în care să se predea limba romani ca materie obligatorie îmi aparţine de mai mult timp. Am încercat în şedinţa Coaliţiei să implementez această idee, să-i găsim rezolvare, a trebuit ceva timp să convingem Coaliţia. De remarcat este faptul că nu a fost reticentă. Inclusiv ministrul apărării, Gabriel Oprea, s-a oferit să ne ajute cu o cazarmă militară dezafectată, inclusiv premierul s-a arătat deosebit de interesat”.

Dacă Vadim Tudor ar fi propus ca elevii romi să fie adunați într-o unitate militară, cu sârmă ghimpată de jur-împrejur, toate organizațiile de drepturile omului ar fi fost deja cu petițiile la comisiile europene. La fel, oltenii ar fi fost sincer indignați să afle că ungurii din Ardeal își fac liceul lor într-o garnizoană a armatei române. Vedeți ce ușor se schimbă reacțiile, dacă schimbăm personajele?
Dacă studiul într-o limbă de circulație internațională, sau în limba altei țări, poate să nu ajute angajatorii din România cu mână de lucru utilă, cel puțin le poate asigura un viitor copiilor respectivi, fie el limitat la o regiune sau o altă țară. Și părinții lor au plătit taxe, deci pot avea și acest drept. Dar care ar fi câștigul să instruiești niște copii într-o limbă eminamente orală, fără literatură scrisă și fără urmă de tratate științifice, nici măcar pentru nivelul liceal? Îi pregătești pentru societate, dacă îi încartiruiești într-o unitate militară și dai de lucru unor fundații parazitare să producă o pseudo-literatură într-o limbă pentru care nu exista nici măcar dicționar, până acum câțiva ani?
Nicolae Păun e, ca și Mădălin Voicu, parlamentar de mulți ani, cu rezultate incerte pentru etnia pe care pretinde că o reprezintă. Îi împărtășește mai celebrului său coleg aceeași vorbire prețioasă, cu multe cuvinte folosite impropriu, ca un bun semidoct. Postul OTV îi dedică săptămânal o emisiune duminicală, în care prezintă un fel de starea națiunii, o vorbărie fără niciun rezultat, la care îmi imaginez că puțini au răbdarea să asculte. Rezultatul acestui mic cult al personalității e cam același cu efectele restului televiziunilor: nimeni nu se alege cu nimic, nu învață nimeni să fie mai civilizat, nu află despre oportunități de dezvoltare personală, nu se îmbogățește spiritual cu nimic. Probabil că ăsta e și scopul: micul grup de interese să se poată conecta la banii pentru programele de inginerie socială ale Uniunii Europene și modelul segregaționist al profitorilor din UDMR să fie reprodus, cu riscurile de rigoare.

Deși e posibil ca țara să nu fi simțit, azi am trăit un moment istoric și penibil. Vestea bună e că, din 27 de țări ale Uniunii Europene, 26 nu s-au pronunțat împotriva unui acord major care să transforme Uniunea. Cuiul lui Pepelea nu a fost România, ci Marea Britanie, care nu vrea să renunțe la speculațiile fiscale pe care le fac băncile de la Londra și nici la privilegiul de a se juca cu lira, pe care e tipărit chipul reginei. Așa că, până aici, nici n-am părut ciudații Europei, cum era de așteptat.
Vestea proastă e că ai noștri nu sunt lămuriți cu ce au fost de acord. Emil Boc a anunțat populația de la radio că s-a pronunțat pentru, că, teoretic ar trebui să dăm 50 de miliarde de euro către FMI, dar că practic nu îi vom da, pentru că deja avem acord cu FMI. DAR, și mai lămuriți vom fi când se va decide forma finală a acordului. Pentru cei pe care cifra nu îi impresionează, acest bănet reprezintă cam un sfert din PIB-ul României pe un an de zile. Un mic amănunt, cam cât 10 bugete ale Învățământului.
Nicio grijă, câteva ore mai târziu, a apărut președintele țării, care ne-a informat că nu trebuie să ne facem griji: ”țara nu e neputincioasă”. La o adică, ar avea bani să participe, dar nu se oferă, dacă nu i-o cere nimeni. (Cam astea au fost în mare cuvintele colocviale ale președintelui Băsescu.)

Și, să ne înțelegem, aceștia sunt cei mai responsabili politicieni pe care îi avem. Unii capabili să taie din cheltuieli pentru a echilibra bugete, să își asume măsuri ferme anti-populiste. Dacă ne-ar fi reprezentat la negocierile de la Bruxelles Ponta, Antonescu, Mariana Câmpeanu, Varujan Vosganian… (și puteți completa cu aproape orice politician care apare la televizor), am fi aflat poate că avem destui bani și pentru trei mese pe zi gratuite pentru toată populația sau pentru achitarea tuturor creditelor de nevoi personale de la buget.

Dacă viitoarea Europă va însemna mai puțină suveranitate, deci mai puțină putere de decizie pentru politicienii de la București, ar trebui să fim primii care să ratificăm orice tratat, la nevoie și prin referendum.

Puneți în contrast aceste apariții cu poziția premierului maghiar Orban: ”mandatul pe care îl am nu îmi permite să cedez nimic din suveranitatea țării, voi prezenta acordul Parlamentului, care va decide”. Îmi e perfect antipatic pentru puseele sale naționaliste și pentru mofturile de copil teribil, cam pleoștite de recentul acord cu FMI, dar a vorbit ca un om politic serios. Și la fel au vorbit și suedezii și alții.

Nu sunt eurosceptic, dimpotrivă, un proiect al Uniunii pe model american, bazat pe libertatea comerțului, valori democratice și un capitalism nealterat mi s-a părut dintotdeauna o idee superbă. Îi consider populiști pe politicienii care se folosesc de argumente emoționale pentru a se opune unei Europe mai integrate, una în care, de exemplu, deciziile să nu se mai împotmolească în regula consensului, ci să fie adoptate prin vot simplu, în Parlamentul Uniunii. Numai că atitudinea politicienilor noștri nu e expresia unei euro-forii, a unei aderări la un proiect pe care îl înțeleg și în care cred, ci expresia unui spirit de turmă, a conformismului politicianului provincial.

*

De fiecare dată când i-am povestit unui străin despre iluștrii noștri domnitori medievali, am fost încurcat de statutul lor, care nu era tocmai acela de king (rege), și trebuia să scormonesc după cuvinte ca ”prince”, care nu sunau la fel de convingător. Deși au fost conducători de toată isprava, au purtat coroană și au avut decenii bune de nesupunere, până la Carol I și al său Război de independență, ei nu puteau fi numiți regi, întrucât jurau loialitate unui suzeran sau plăteau tribut câte unui imperiu. Școala mă condiționase să socotesc asta o uriașă nedreptate – ceea ce și era – nenorocul aflării ”în calea tutror răutăților. De ceva vreme mă gândesc că situația lipsei de independență a Țărilor Române, deși tragică și regretabilă, nu era rodul întâmplării. Și că era, mai curând, expresia etapei istorice în care ne aflam. Când citești despre cum ne încropeam armatele pentru câte o bătălie (ba cu mercenari, ba cu heirupism), cât de precare erau instituțiile și nobilimea locală, cât de rupte erau acestea de viața țăranului (care, vorba lui Eliade, ”boicota istoria”), realizezi că de fapt n-aveam nici clasa politică nici nivelul general al societății, care să se ridice la pretenția traiului pe cont propriu.
Între timp, am progresat enorm, iar preț de câteva generații (de excepție), chiar ne-am meritat independența și statutul pe care ni-l atribuim în imaginea noastră de sine. După alte generații și alte catastrofe istorice, iată că am ajuns înapoi la cele două ”mici”carențe: societatea și conducătorii. E bine așadar să ne livrăm degrabă conducătorii unei Înalte Porți să-i facă eunuci destoinici ai birocrației europene, că de spahii nu sunt buni. Poate așa salvăm societatea. Și să nu mâniem pe Dumnezeu, uitându-ne cum au decurs recent alegerile în Rusia lui Iosif Visarionovici Putin, Uniunea Europeană nici nu e cel mai rău imperiu din care puteam să facem parte.

Pentru a avea o idee despre ce îşi propune această grupare e bun şi un text vechi de aproape o sută de ani. La urma urmei, textul e republicat recent pe blogul mişcării şi primit cu entuziasm de către cititori. Mi-a plăcut cel mai mult titlul (nu ştiu dacă e cel original, sau a fost dat de administratorii site-ului): Crezul socialismului naţional-creştin. E un titlu care îmi place pentru că încă de la înfiinţare Noua Dreaptă a cultivat confuzia cu privire la cei doi poli ai scenei politice, alegând o denumire perfect înşelătoare pentru publicul neavizat.
Fireşte, stânga şi dreapta nu pot fi decât noţiuni relative, care se definesc aşadar în relaţie cu ceva. Acel ceva – principala temă de dezbatere într-o comunitate – se tot schimbă, de aici repoziţionările care dau bătăi de cap. Pe vremea primului parlament englez, când stânga şi dreapta erau despărţite la propriu, de un culoar mai lung decât săbiile din tecile insoliţilor oameni politici, problemele în funcţie de care erau împărţiţi erau sensibilitatea pentru mica sau marea proprietate, după înclinaţia către o ierarhie clericală puternică şi influentă sau pentru un stat laic, organizat după idei raţional-iluministe. O altă temă care îi diviza pe whig (stânga) şi torry (dreapta) era accentul pus pe dreptul suveran al poporului, exprimat prin parlament vs. dreptul divin – ereditar al regelui (deşi cei mai mulţi whig nu erau tocmai republicani). După cum se poate vedea, lucrurile care au împărţit stânga şi dreapta acum două secole (o despărţire a existat încă de la apariţia parlamentarismului incipient, acum o mie de ani) sunt cu totul altele decât cele care ne frământă pe noi astăzi, deşi par tipuri umane perene.
Ne place sau nu, din secolul 19, ideile care au împărţit pasionaţii de politică în două, obligându-i să se declare de stânga sau de dreapta, sunt cele ale lui Karl Marx şi ale urmaşilor săi. Socialism de dreapta e aşadar un nonsens. Mai cu seamă într-o ţară care în vremea copilăriei mele se numea chiar aşa: Republica Socialistă România. Nu poţi să te declari socialist şi să propui altceva decât o întoarcere către starea de fapt de până în 1989, indiferent câte amendamente ai aduce. E ca şi cum ţi-ai spune partidul aerian şi ai milita pentru construcţia de tuneluri.
Începând din secolul 20, când au devenit evidente consecinţele ultime ale socialismului practic, cred că nu poate exista un alt criteriu mai important care să despartă eşichierul politic decât disputa individualism vs. colectivism. Restul dezbaterilor sunt oarecum superflue. Cu excepţia unor forme exotice de anarhism, mai nimeni nu neagă că e necesară existenţa unui stat, cu mai multe sau mai puţine funcţii, nimeni nu neagă drepturile fundamentale ale omului şi restul lucrurilor care au fost câştigate în ultimele secole atât prin meritul stângii cât şi al dreptei. Dar ceea ce desparte apele în acest moment în orice dezbatere politică din orice ţară, e situarea mai aproape de colectivism sau individualism.
În funcţie de această raportare devine clară etichetarea frauduloasă a grupărilor naziste (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani) – un partid, aşadar şi socialist şi muncitoresc – sau chiar şi a celor fasciste, ca fiind de dreapta. Confuzia a fost cultivată voit de propaganda comunistă şi e preluată cu entuziasm de media occidentală, dominată de oameni cu “tinereţi revoluţionare” sau idealuri stângiste.
În privinţa părţii economice, nu încape dubiu: cei care susţin colectivizarea totală a economiei (comuniştii) sunt mai la stânga decât cei care susţin existenţa unei economii planificate de stat cu dreptul discreţionar al statului de a fixa preţuri şi de a taxa până la expropriere (socialiştii). Fasciştii, care acceptă egalitatea ca ideal şi metodele socialiste pentru înfăptuirea ei, sunt ceva mai la dreapta decât comuniştii, prin aceea că tolerează proprietatea privată, în special mica proprietate. Dar asta nu îi transformă în liberali sau conservatori. Corporativismul, doctrina economică fascistă, era tot o formă de intervenţie în piaţă, prin fixarea unor preţuri şi tarife, prin favorizarea anumitor carteluri de producători. Iar grupările cele mai radicale de fascişti (inclusiv legionarii români) vorbeau explicit despre necesitatea unei revoluţii, evident, anticapitaliste.
În privinţa naţionalismului, lucrurile sunt ceva mai complicate. Elementul de confuzie e misticismul (de cele mai multe ori sincer al fascismului şi în special al Gărzii de Fier româneşti). Cu siguranţă, morala religioasă şi valorile tradiţionale vin din conservatorism, într-o zonă a dreptei, deşi e aproape vulgar să confişti şi să politizezi sentimentul religios, o trăire intimă, deci individuală. Dar “idealul” de a topi orice personalitate în colectivismul unui “spirit naţional” nu are nicio legătură cu înclinaţiile dreptei.
Ideea naţională a evoluat mult şi continuă să se reconfigureze, deci şi raportările la ea sunt fluide. Pentru generaţia paşoptistă, sfâşiată de trei imperii anacronice, sigur că naţionalismul era un ideal legitim şi se confunda cu patriotismul. Politicienii vremii, oameni cu simţul onoarei, s-au regăsit de partea “partidei naţionale” indiferent că erau conservatori sau liberali (porecliţi “roşii”, pentru stângism). Nu cred că pot fi bănuiţi de patriotism sau de onoare cei care i-au cântat în strună lui Ceauşescu în ultimele două sumbre decenii ale comunismului, când protocronismul şi izolaţionismul deveniseră politici de stat. Poporul era “în altă parte”, după cum s-a văzut pe străzi la Revoluţie.
Astăzi pot fi foarte patriot de pildă luptând pentru intrarea României în Schengen, deşi, paradoxal, asta înseamnă o dizolvare a graniţelor. Regret că nu sunt suficient de mulţi români care să vadă firescul reunificării cu Moldova, eu militez pentru asta cu entuziasm, deşi nu mă definesc ca un naţionalist. Este normal ca românii de dincolo de Prut (împreună cu minorităţile etnice de acolo) să revină în graniţele fireşti, fără să îi vreu pe toţi absorbiţi într-o peltea naţională.
În privinţa Mişcării Legionare, a cărei amintire observ că o cultivă Noua Dreaptă, lucrurile sunt încurcate de-a dreptul. Mulţi dintre simpatizanţii ei au fost oameni oneşti, care au ales un răspuns pe care îl consider eronat, la o situaţie de criză. Deşi e categorisită ca o grupare extremistă – şi actele de violenţă comise – fac meritat numele, e singura de acest tip care a produs mai puţine crime decât s-au produs împotriva ei. A fost una din puţinele grupări politice autentic de masă din istoria României, lucru care o deosebeşte net de oportunismul membrilor PCR. A fost propulsată la putere abia după ce ţara fusese sfâşiată teritorial, iar de guvernat a guvernat doar pe timp de război, un răstimp foarte scurt, de circa 4 luni. Dar ceva nu trebuie uitat, pe lângă atâtea precizări (şi câte s-ar mai putea face) : pe toată durata cât a guvernat, Mişcarea Legionară era sub puterea pactului Riebentropp – Molotov (sau Hitler – Stalin, mai direct spus). Aşadar, comuniştii şi legionarii se împuşcau doar în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Şi unii şi alţii au respectat în anul 1940 directivele primite de la mentorii (respectiv conducătorii lor, în cazul comuniştilor) de la Berlin şi Moscova.
E păcat că românii nu cunosc istoria, dar un partid care priveşte obsesiv către trecut şi rămâne fascinat de texte exaltate vechi de o sută de ani, e în cel mai bun caz o bizarerie. La confuzia halucinantă a unui socialism de dreapta se mai adaugă şi stilistica textului citat mai sus. Cât de creştină poate fi o grupare care maimuţăreşte frazarea crezului niceo-constantinopolitan? Tot atât cât poate fi de naţionalistă o grupare care merge împotriva cursului firesc luat de naţiunea însăşi. Toată povestea începe să semene cu Sfântul Imperiu Roman – care nu era nici sfânt, nici roman şi nici imperiu. Un partid care nu e nici de dreapta, nici naţional şi nici cine ştie ce creştin.

Motto: „Nu ne mai mulţumeşte România eternă; ne dorim o Românie actuală.” (Constantin Noica)

În 1990, un nou „deceniu obsedant” începea în România printr-o febrilă căutare de sensuri şi de formule apodictice. Iar cum viitorul se dovedea plin de incertitudini, trecutul se oferea încă o dată drept o confirmare a oricărei opţiuni. Din punct de vedere cultural, perioada nu debuta cu mult aşteptatele „scrieri de sertar” care se vor lăsa aşteptate, ci cu reeditări ale unor cărţi din perioada anterioară instaurării comunismului, care din cauza lansării cu puţin timp înainte de război, şi apoi a cenzurii, nu apucaseră să se impună în conştiinţa românească. Pentru o parte însemnată a populaţiei active a ultimului deceniu al secolului, cugetările lui Cioran, de pildă, erau inedite, iar mesajele lor, la concurenţă cu cele ale cărţilor de ultimă oră.

Impactul, mai cu seamă asupra tinerilor, a fost uriaş, fluturarea unor cărţi de Emil Cioran, Petre Ţuţea, Nae Ionescu a devenit rapid o modă, dat fiind că ele reprezentau cea mai la îndemână răsturnare a unei educaţii viciate. Considerând simplificator „stânga” vinovată pentru dezastrul social şi moral al ţării, aceştia erau gânditorii cei mai la „dreapta” care puteau fi identificaţi în cultura română. În sprijinul succesului lor venea şi un stil care va face carieră: aforistic, înţesat de paradoxuri seducătoare, radical şi nesistematic, un stil care va face extrem de citate pasaje întregi cu pretenţie de sentinţe. Nu ne-am propus o privire asupra fenomenului demitizării în spaţiul românesc, din perspectivă istorică, însă este necesară o înţelegere a surselor acestei atitudini. Cele mai multe dintre perspectivele demitizante ale anilor ’90 se pot revendica de la spiritul devastator până la cinism al lui Emil Cioran.

Lipsurile României sunt aşa de mari, că neantul nostru seamănă unei absenţe monumentale. Ar trebui biciuită această ţară până la convulsie, atacată în esenţa sa, pentru ca, având conştiinţa destinului său, să vrea să-l înfrângă. Fără o mare prefacere, România mi se pare un superfluu geografic şi o farsă istorică.” [84] Acceptând ca problema să se pună astfel, chiar dacă în termeni mai voalaţi, intelectualii români se întorceau în capcana disputei cu privire la specificul naţional, care prezenta doar două rezolvări, tradiţionalismul şi modernismul. A vedea într-un popor întruchiparea unui spirit individual era tot ce putea fi mai propriu unei concepţii mitice; de aici, aveai doar posibilitatea unei poziţionări sufleteşti, puteai să iubeşti sau să urăşti acest specific, eventual să recurgi la un paradox cioranian: „De nu aş fi român decât prin defecte, şi tot aş iubi această ţară, împotriva căreia sunt înverşunat dintr-o nemărturisită iubire [..] România nu se poate salva decât negându-se, lichidând radical cu un trecut mai mult sau mai puţin inventat, distrugându-şi toate iluziile şi iubirile ei de până acum.” [85] Dilemele identităţii, deşi spinoase, uneori paralizante chiar, erau totuşi mai comode moraliceşte decât problema vinovăţiei.

Metafora „schimbării la faţă” are două straturi, cel evident, referitor la transformarea radicală a naţiunii, văzută ca un organism viu, şi un altul implicit, cel teologic (acesta e sensul iniţial), acela al unei revelaţii cu privire la adevărata natură a lucrului, o privire în abisul esenţei (în pasajul biblic, doi dintre apostoli au privilegiul ca, urcaţi pe un munte, să le fie înfăţişată adevărata natură, cea dumnezeiască, a Mântuitorului). De aici decurge un important avantaj simbolic la care puteau avea acces atât cei ce ar fi supus unui examen critic miturile, cât şi apărătorii lor înverşunaţi: apartenenţa la o castă a iniţiaţilor capabili să vadă cu claritate şi să esenţializeze profilul unei naţiuni, extrăgându-se de sub influenţa contextului. Plasând în mit sediul esenţei, miza actului demitizării era transformismul, fapt ce îl înscrie în seria proceselor preponderent politice şi nu intelectuale. Acest act nu caută adevărul pentru a contribui la sporirea cunoaşterii, ci (de)construieşte o ficţiune pentru a susţine o schimbare vizată. Contururile transformismului se observă cu mai multă claritate, făcând încă o dată apel la tânărul Cioran: „A fi român cu adevărat înseamnă a nu mai voi să fii român în sensul de până acum“. [86]
Disputa sincronismautohtonism menţine viaţa culturală românească în aceleaşi coordonate valabile în perioada în care cele amintite vedeau pentru prima dată lumina tiparului, în dramatismul de tragedie antică al unui spaţiu pradă opoziţiei mitologice dintre centru şi periferie, dintre interior şi exterior. Exista însă o excepţie majoră, care schimba toate datele problemei: la finele deceniului nouă România tocmai experimentase – într-o formă ce nu putuse fi prevăzută – toate soluţiile propuse de Cioran anterior perioadei comuniste. Încercând să le sistematizăm, acestea ar fi: colectivismul, ignorarea dreptului de proprietate, fanatizarea unei pături cât mai largi de oameni, sfidarea valorilor generoase ale civilizaţiei occidentale, dispreţul faţă de valoarea de unicat a vieţii individului de dragul viziunii unui destin al comunităţii, şi, în fine, dictatura. Ca orice proiect de natură politică, şi această schimbare de profunzime avea la bază câteva fantasme menite să asigure entuziasmul, dar suportul popular pentru transformism era mai dificil de obţinut în condiţiile în care se petrecea ieşirea dintr-un alt proiect de inginerie socială, un proiect a cărui ratare se dovedise dureroasă pentru întreaga societate.

Idealul spre care tindea programul de inginerie socială de până în 1989 se afla, sau ar fi trebuit să se afle, în mitologia comunistă. Fantasmele în numele cărora Cioran solicita demararea unui program asemănător de distrugere din temelii şi reconstrucţie erau fie personale, precum nihilismul şi orgoliul autodaféului lucidităţii, dar şi credinţa pe care o spera generalizată în ideea de destin, care ar distinge culturile mari de culturile minore: „Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei. Dar nu vreau să fac din destinul ţării o utopie [..] Deşi România nu poate fi o realitate fără acest viitor, noi trebuie să fim, însă, necruţători şi cu singura noastră speranţă.” [87] La proiectul comunist românii fuseseră obligaţi să adere, iar la proiecte care oferă ca principală satisfacţie contemplarea dezolării şi a nimicului, nu puteau adera dat fiind că o sinucidere colectivă a unui popor din lipsă de speranţă este un lucru fantasmagoric. În condiţiile în care o altă modalitate de sistematizare a iluziilor colective nu se dovedea suficient de motivantă, pasiunile puteau fi investite în demolarea a tot ce susţinea lumea veche, prin asaltul asupra mitologiei, dar şi acesta era sortit a fi adoptat de un număr restrâns de aderenţi.

(inapoi la Cuprins)


[84] Emil Cioran, Singurătate şi destin, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 302
[85] Ibidem, p. 230
[86] Ibidem, p. 232
[87] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 99

Mitologia naţională fuzionează cu necesităţile strategice ale comunismului real în viziunea statului, devenit o entitate situată deasupra propriilor cetăţeni, scăpând înţelegerii şi controlului acestora. Relaţia comunismului cu statul este una problematică, având în vedere că este vorba, la origine, de o ideologie revoluţionară care promite anihilarea statului ca expresie politică a burgheziei. Sursele filosofice ale înţelegerii statului de către comunişti par a sta într-o deformare a ideilor lui Hegel cu privire la stat, ca locul de întâlnire a tuturor divergenţelor. Locul statului este luat, în regimurile comuniste de partidul-stat care îşi arogă dreptul exclusiv de a reprezenta voinţa poporului, de a-i înţelege dorinţele şi trebuinţele.
Nici autohtonismul nu este străin de o viziune organică a statului, care îi alocă individului rolul de obiect al unei voinţe colective. Cultura politică dependent-parohială adaugă o personalizare a instituţiilor statului prin confundarea lor cu persoanele care deţin puterea de decizie. Daniel Barbu vede comunismul ca pe o sursă malformată de modernitate opusă unei perioade imemoriale de anomie şi individualism rural: „Românii au abandonat comunismul nu numai pentru că a fost un proiect global greşit formulat şi aplicat, ci pentru că nu şi-au dorit, în fond, să participe la nici un fel de proiect social“. [73]
În lipsa canalizării unui sprijin cetăţenesc pentru un proiect social destinat obţinerii binelui comun, şi susţinătorii sinceri ai democratizării societăţii româneşti, inclusiv cei ce se declarau de partea liberalizării în sensul statului minimal, au optat pentru calea unei suprareglementări descendente, dorind să impună democraţia pe cale legislativă. Pentru restul politicienilor, iremediabil marcaţi de morbul demagogiei, apelul la „interesul naţional” a fost doar o modalitate de a atribui responsabilitatea actelor lor unei invizibile voinţe populare, pe care pretind că o descoperă în cifrele unui sondaj de opinie. Constituţia post-decembristă nu justifică nici ea legitimitatea actelor normative prin voinţa cetăţenească, ci porneşte de la stat, ca sursă a drepturilor cetăţeneşti. La revizuirea legii fundamentale din 2003, deşi s-a adăugat un pasaj encomiastic dar sec la adresa Revoluţiei, articolele care vorbesc despre „statul naţional unitar” au fost declarate ca fiind „zona pietrificată” a legii şi nu au făcut măcar obiectul dezbaterii.
Nici statul şi nici naţiunea nu sunt exclusiv mituri, ci mitizări ale unor realităţi cu o existenţă incontestabilă, şi care au fost surse de progres atunci când au fost folosite cu echilibru. Pericolul apare atunci când ele sunt reduse la rolul de justificări ale menţinerii la putere. Iar acest pericol este mai puternic atunci când ataşamentul emoţional faţă de simbolurile patriotice se transformă în tribalism şi este combinat cu aşteptări caragialeşti de la „stat, că de-aia-i stat”. Sigur, pe frontispiciul statului asistenţial post-comunist nu mai stă atât de nerezonabilul “Fiecăruia după nevoi”, dar un populist suficient de abil poate sugera că susţinerea necondiţionată acordată statului providenţial poate avea rezultate asemănătoare. Masificarea comunistă se întâlneşte în chip nefericit cu un naţionalism paseist, deopotrivă de colectivist, şi îi încredinţează pe mulţi dintre români că „ideologia comunistă este, în fapt, mai naţională” [74] decât altele.
În spatele simbolurilor istorice inofensive se pot ascunde reflexele autoritariste şi rezistenţa înverşunată la schimbare. Este simptomatică popularitatea de care s-a bucurat observaţia (altminteri pertinentă) făcută de Cristian Tudor Popescu, în legătură cu „disoluţia autorităţii statului“, în rândul unei opinii publice, în general, opacă la teoretizări pe marginea unor subiecte atât de abstracte. Probabil, nici admiraţia de care se bucură armata şi Biserica nu sunt străine de consolidarea unei mitologii tradiţionaliste a statului, în condiţiile în care Biserica acceptă în continuare, (riscând chiar încălcarea propriilor principii teologice) plasarea docilă şi confortabilă la temelia şi sub protecţia statului naţional.
Utopia socialistă s-a dovedit mai slabă decât mitologia naţionalistă atunci când internaţionalismul proletar nu a reuşit să împiedice declanşarea primului război mondial. De atunci, nici o altă amăgire a minţii omeneşti nu a atins coerenţa şi forţa de seducţie a comunismului. Dar, fără a exista un singur inamic declarat al statalităţii, condiţiile obiective ale vieţii s-au schimbat atât de mult, încât amânarea sine die a unei restructurări a statului ca formă de organizare este de neconceput. Provocărilor secesioniste din interior, care cereau autonomia Transilvaniei, românii le-au răspuns cu scurte momente de solidarizare, urmate de indiferenţă. Însă, federalismul, globalizarea, multinaţionalele, suveranitatea limitată, sau viitorul proiectului european sunt provocări greu de ignorat sau de suprimat. Şi tot viaţa este cea care poate suprima mitul statului-providenţă cultivat la nivelul mentalităţii şi sub comunism. [75]

(inapoi la Cuprins)


[73] Daniel Barbu, Republica absentă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, p. 16
[74] Horia-Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 90
[75] După 14 ani de tranziţie, Ion Iliescu îşi anunţa oficial susţinătorii de decesul statului asistenţial, în cadrul unei întâlniri cu minerii din Petroşani, deveniţi şomeri (octombrie, 2003)

Pagina 1 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica