rss
rss
rss

Fac parte dintr-o generație prea tânără pentru a participa efectiv la Revoluția din 1989 (aveam circa 10 ani), dar suficient de mare pentru a o trăi intens ca fenomen și pentru a înregistra o sumedenie de întâmplări din cele trei decenii de tranziție ce au urmat. O consider în continuare unul din evenimentele cruciale la care am asistat și mă simt dator să dau propria mea mărturie și propria interpretare, care poate fi luată în seamă de cei mai tineri.

Cu ani în urmă, am adunat într-un mic foileton relatarea mea despre Revoluție, cu explicații de ce consider că așa ar trebui numit fenomenul în cauză, despre ce a avut grandios în ea, cum a fost deturnată și transformată în motiv de dezamăgire și chiar detestare pentru alții. Am fost sincer și cu acea ocazie, deci nu am ceva de retractat. Dar poate astăzi aș scrie-o altfel, pentru că memoria e ceva viu, care ne îndeamnă să reevaluăm unele personaje, să corelăm altfel faptele, să considerăm de primă importanță lucruri care acum zece ani ne păreau secundare.

Astăzi aș scrie diferit, cu gândul la cei foarte tineri, dar deja majori, care mi se par la fel de manipulați ca generația părinților mei în acele zile. (Nu vreau să spun prin asta că eu am fost sau sunt imun la manipulare și auto-iluzionare. Arhiva acestui aproape abandonat blog stă mărturie în câte baloane de săpun am crezut și eu. Spun doar că loteria genetică a făcut să mă nasc între generațiile de azi – mințite despre ce a fost – și generațiile de atunci – mințite să acționeze într-o direcție sau alta. Față de generația veche, vârsta m-a învățat să nu mai am insolența de a-i judeca pentru că au crezut una sau alta sau pentru că au votat „greșit”. Față de generația nouă, îmi permit un zâmbet cu „deja vu”, atunci când îi văd căzând ușor în aceleași capcane.)

Dacă ai ajuns până aici cu cititul și ești prea tânăr să-ți amintești Revoluția, felicitări, ești dintr-un aluat mai promițător decât restul! Așa că iată unde cred eu că-i miezul care împiedică generația ta să înțeleagă corect acel fenomen. Ce-i derutant la Revoluție e că a fost mai multe lucruri, contradictorii, într-unul singur. Pentru că și regimul comunist de 45 de ani fusese exact asta: o sumă de idei, care se băteau cap în cap. Când am scris precedenta relatare, nu știu dacă socoteam încă globalizarea ca fenomenul cel mai marcant al secolului și probabil nu am pus accentul pe înscrierea Revoluției pe această axă. Am tratat-o în primul rând ca un fenomen românesc. Azi aș proceda diferit.

La origini, comunismul e o idee internaționalistă, născută în occident în principal de evrei progresiști și încercat prima dată în zonele din răsărit cu cea mai mare concentrație evreiască și cu finanțare din partea băncilor de pe Wall Street. Deja o grămadă de contradicții, știu. E, dacă vreți, strămoșul ideologiei globaliste, în forma cea mai radicală. E foarte greu de spus ce-și doreau cu adevărat să obțină cei care au schițat proiectul, cei care s-au făcut revoluționari ca să-l aplice, și cei care-i finanțau sau cei care li s-au alăturat pe parcurs. Cât era idealism și cât era dorința de a restructura, chiar de a eroda din interior societățile menite a fi cobai pentru ideologia în cauză. Cât era ură față de cei puternici și cât dorință altruistă de a-i dezrobi pe cei umili. Dacă masacrele – de peste o sută de milioane! – care au urmat, erau programate și conținute în germenii proiectului, sau accidente nedorite în curgerea istoriei și în replică la alte crime. Cert e că ideologia comunistă în sine s-a dovedit utopică în cel mai bun caz, inaplicabilă, oricât de mari am considera nedreptățile, pe care promitea să le repare.

Ce e foarte ciudat e că generației de azi e mai ușor să-i explici de ce a apărut comunismul, decât cum a fost el în practică, de ce și cum a fost dat jos. Pentru că ei știu capitalismul, s-au născut și trăiesc în el. Nu trebuie să le explici că sunt inechități, frustrări sociale, șomaj, miliardari nesuferiți, sărăcie și lux. Pentru generația bătrânilor (aici mă includ și eu de data asta), capitalismul era ceva la fel de străin – noțiuni ca inflație, piață de desfacere, acaparare de resurse, investiții, profit, putere de cumpărare, faliment și altele – erau la fel de străine cum sunt cozile la alimente pentru voi. E mult mai ușor să pricepi ce nu merge la realitatea de față decât ce ar putea să nu meargă la realitatea cu care vrei s-o schimbi. Fiți, așadar, îngăduitori cu naivitățile părinților și bunicilor, cercetându-le pe ale voastre! La momentul 89, singura imagine despre alternativă, pe care o aveam, era aceea a unui Occident văzut în filme. Și nu filmele violente și sumbre de azi, filmele alea poleite, telenovele cu familii de milionari americani.

Avem așadar, pentru început, o idee total nepractică – a comunismului planetar, a egalității între oameni și a „înfrățirii între popoare”. Care, de fapt, însemna, dispariția cu totul a popoarelor. Idee pentru care sunteți „perpeliți” și voi, în varianta mult mai cool, globalistă. Care, la fel ca prima, vă poate părea tentantă și rațională. Apropo, toți comuniștii se intitulau oameni de știință, indiferent cât de puțină școală aveau. Erau convinși că ideologia lor e „științifică”. Mai precis „socialism științific”. Popoarele, îndărătnice, nu prea se înghesuiau să pună în practică știința asta aducătoare de „progres”. Așa că au apărut revoluționarii de profesie, care să dea lovituri țintite și să preia puterea. Iar când nici asta n-a mers, au folosit direct tancurile Armatei Roșii.

Și au trecut direct la aplicarea ideologiei. Metodic, demolând orice însemna identitate națională a popoarelor cucerite, masacrând elite intelectuale, spirituale, economice, mergând până la exterminarea celor mai harnici gospodari din fiecare sat. Denunțați ca „dușmani ai poporului”. Nu s-au oprit, adică, la escrocii lacomi, care-au existat în toate epocile și care ți s-ar părea o idee bună măcar să-i scuturi un pic. Au mers până la os, în fibra neamului, afectând cam 1 din 10 români la data ocupației sovietice. Un calvar zguduitor cu lagăre de exterminare prin muncă, pușcării de reeducare prin spălarea creierului cu violență, Canal, propagandă, preoți și călugări aruncați în pușcării zeci de ani pentru credința lor. Sunt realități foarte puțin explicate noilor generații, cărora li se servește direct episodul confuz al haosului din zilele Revoluției din 89, apărută ca din senin, fie împotriva unui căpcăun, fie a unui erou, care cade pradă uneltirilor. La fel de ascuns e și deceniul eroic de rezistență armată în munți a românilor anti-comuniști. Sunt aspecte ale demnității naționale, care sunt ascunse azi din nou, pentru că e în derulare al doilea proiect utopic globalist, pentru care națiunile sunt ceva care încurcă.

Natura criminală și anti-națională a comunismului trebuie cunoscută, la fel cum trebuie cunoscut aspectul important că aproape toate aceste masacre au avut loc în primul deceniul de la instaurare, când nu românii erau la putere, și cu armata sovietică staționată aici. Ceaușescu a participat și el la etapa asta, dar de pe o poziție secundară.

După 64, cu tancurile sovietice plecate înapoi spre Moscova, și cu supra-structura evreiască internaționalistă emigrată, culmea, chiar în America sau în Israelul nou înființat, comunismului i s-a dat o coloratură românească. Și, treptat, din internaționalist progresist, a devenit tot mai naționalist și mai conservator, în felul lui.

Cei mai mari suporteri intelectuali ai comunismului fuseseră dintotdeauna în Occident. (Din nou, greu de spus, dacă erau idealiști sincer revoltați de nedreptățile vieții în capitalism sau aveau altă agendă.) Ruptura între internaționalistul Lev Trotsky (Leon Davidovici Bronstein, pe numele lui, fostul șef al Armatei Roșii) și Iosif Stalin (Iosif Djugașvili, care luase o direcție naționalistă în timpul războiului), i-a cam desumflat pe fanii comunismului din Vest. Cei mai fervenți au rămas trotskiști, ații și-au căutat alt erou radical în Mao Tse Dong, care tocmai înfăptuia Revoluția Culturală (împotriva culturii tradiționale și a bătrânilor din China), devenind maoiști. Dar cei mai moderați și mai iscoditori cu mintea au născocit altă ideologie, un hibrid de marxism și liberalism, mult mai bine adaptat la realitățile Occidentului și cu priză la generațiile tinere. I s-a spus marxism cultural sau neo-marxism și e miezul ideologic al globalismului de azi. E un conglomerat de concepții puse în numele progresului și egalității, care promite să rezolve nedreptățile istorice dintre popoare, dintre sexe, dintre orientări sexuale, descoperind unde nici cu gândul nu gândești eternul motiv marxist al luptei de clasă, între majoritatea asupritoare și minoritățile persecutate. Ecourile sale contemporane, de la multiculturalism, corectitudine politică, la ideologia curcubeului, le auzim pretutindeni astăzi. A devenit, de facto, ideologia lumii contemporane, utopia dreptății perfecte, promisă de societatea condusă tot „științific” de tehnocrații viitorului guvern mondial, ideologie exportată (ca obligație) în tot restul lumii, care vrea să mai fie considerată „civilizată”.

Lucru straniu și greu de explicat celor pentru care internetul și zborul cu avionul peste continente sunt banalități și „drepturi ale omului”, regimul comunist ne izolase destul de bine de aceste noi elaborări ale filo-comuniștilor din Vest. Știau de ele doar câțiva băieți deștepți din Securitate, care selectau de acolo doar elementele de critică la adresa „Occidentului putred”, nu și progresismul radical. În vremea când Occidentul era dat cu roatele în sus de revoluția culturală făcută de generațiile hippie, cu ale lor „sex, drugs & rock’n’roll”, românii aveau cel mult Cenaclul Flacăra. O formă controlată de libertate controlată, de mică rebeliune pe muzică rock, dar cu mesaj patriotic și pacifist. Fără droguri, dar cu mai multă poezie.

Comunismul românesc, devenit ceaușism, era o capsulă a timpului. Când la ei se consumau revoluții sexuale cu aspecte de la cele mai frumoase la cele mai degradante, la noi erau posibile cel mult reuniuni tovărășești și chefuri de apartament. Când occidentalii experimentau droguri tot mai diverse, aici nu se trecea de tradiționalele alcool și țigări. Când școala neo-marxistă devenea dominantă în cultura de consum și ataca programatic fiecare tabu, fiecare pudoare de limbaj, comunismul românesc devenea tot mai conservator și rigid în limbajul de lemn oficial, dar cultiva aproape inconștient o anume puritate și sfială, cel puțin în public, ceea ce includea, de exemplu relațiile dintre necunoscuți pe stradă, în autobuz. Când neo-marxiștii occidentali dădeau asaltul final împotriva creștinismului, în numele secularismului de stat, Ceaușescu demola biserici la București. Dar o făcea mai mult din rațiuni de estetică edilitară – nu le dorea parte din aspectul nord-coreean al utopiei sale urbane. Altminteri, nu-și mai folosea aparatul propagandistic pentru a lovi în credința creștină, cum se întâmplase virulent în anii 50, când comuniștii internaționaliști tipăreau „Biblia hazlie”, pentru a batjocori religia în școli, sau rupeau în bătaie preoți la Aiud și Pitești. Acum relațiile erau distante dar necombative. Partidul nu se amesteca în slujbele preoților, care-și puteau tipări cu circuit restrâns cărțile pentru uzul seminariștilor, nealterate de cenzură, cu condiția (înțeleasă de la sine) să nu existe vreo urmă de critică politică în predici.

Efectul a fost unul nescontat. Omul de rând a perceput credința ca oponentul simbolic suprem al comunismului ateu și demolator de biserici. Și în imaginarul colectiv românesc, Occidentul lui 1989, nefiind comunist, era bănuit a fi la fel de fervent creștin – ceea ce nu mai era demult. Dimpotrivă.

1989 a fost o explozie de idealism, apropiat în multe privințe cu elanul generației Woodstock. Regimul era detestabil dintr-o mulțime de motive, foarte sus pe listă fiind caracterul opresiv și lipsurile materiale. Opusul său, în viziunea acelor tineri frumoși, care se visau liberi, era libertatea însăși. Iar ceea ce părea, din filme, muzică și povestirile fugiților, a fi prototipul libertății nu putea fi decât Occidentul.

Pentru Occident, regimul Ceaușescu devenise odios, dar din cu totul alte motive. Ceaușescu participase, în prima jumătate a celor 25 de ani la putere, la un elan de deschidere față de Occident. Deschidere numită de ei „liberalizare”, dar pe care el o voia în termeni propii. Occidentul era tot mai implicat în accelerarea globalizării – o exersase încă de pe vremea imperiilor coloniale, de la descoperirile geografice încoace. (Epoci în care noi nu eram actori activi în acel tip de globalizare, ci actori pasivi ai globalizării unor imperii ca otoman, habsburgic sau țarist.) Vestul îl curta pe Ceaușescu pentru statutul său de „cuiul lui Pepelea” înfipt în laba marelui URSs sovietic. Dar pentru ca prietenia să treacă „la următorul nivel”, aștepta „deschiderea” totală a pieței și resurselor din partea insolitului prieten cam peltic din Carpați. Ceva ce i se părea de neconceput unui Ceaușescu tot mai convins (cu ajutorul țuțerilor) de statura sa de lider cu anvergură mondială.

Când se opusese, în 68, formei sovietice de globalism – intervenția militară în Cehoslovacia, pentru înlăturarea unui regim reformist – Ceaușescu păruse un copil teribil. Dar când în anii următori își dăduse drumul la gură, criticând „neamestecul în treburili interne” în stânga și-n dreapta, nu mai primea mângâieri pe creștet, ci era taxat de obraznic. Ruptura sa de Occident și de Răsărit a pornit de la bani și de la idei. Rușii aveau propria lor idee de globalizare în ograda proprie: planul Valev. Acesta organizat blocul sovietic (URSS și țările satelite, de dincoale de zidul Berlinului) într-un fel de UE mai drastică, administrată de la centru, evident, științific. Care centru nu era cel geografic, era Moscova. Nouă ne era hărăzit să punem la bătaie pământul și resursele subsolului, devenind, alături de bulgari, o grădină de zarzavaturi și de cereale pentru toată Uniunea. Noi am fi vrut să ne modernizăm și începusem deja cea mai amplă industrializare din istoria țării. În plus, văzusem cum fusese „tovărășia” cu sovieticii în primele două decenii de comunism, când am văzut plecând trenurile cu produse și dotări industriale, parcate lângă tezaur. Versiunea sovietică de globalizare însemna socialism, dar fără specific național. Lui Ceaușescu nu-i plăcea combinația și prefera să fie jupân.

Vestul avea propria versiune de globalizare, spre care încercase să ademenească și alți mușterii inițial cu planul Marshall. La data aia nu-l înțelegeam, dar după câteva decenii de tranziție, îl știm dureros de bine. E, în mare, rețetarul FMI: iei dolarii, dai resursele, vinzi sau închizi fabricile, vin băncile, suntem prieteni. Pentru o vreme, asta ar fi putut însemna un pic de naționalism, cât îți permiteau să păstrezi industria de stat, dar tot mai puțin socialism. Nici combinația asta nu-i suna deloc bine lui Ceaușescu.

Pe scena internațională, de la statutul de broker între blocuri și rebel cu opinii proprii, afirmate curajos, Ceaușescu devenise un paria. Era condamnat atât pentru Vest cât și pentru Est, care în 89 își cam dăduseră mâna și pregăteau integrarea celor două globalisme. Pentru Occident, Ceaușescu trebuia să cadă pentru că era comunist și naționalist. Pentru URSS, trebuia să cadă pentru că era naționalist și neinteresat în transformarea comunismului într-o formă mai moderată de socialism. La drept vorbind, nici pentru unii nici pentru alții nu conta că era dictator – cum o demonstrează prieteniile cu regimuri dintre cele mai brutale, și de o parte și de alta (de la saudiți la nord-coreeni). Pentru români, Ceaușescu era detestat pentru că era comunist și că era dictator. Absolut nimeni (exceptând minoritatea maghiară și poate cei câțiva evrei internaționaliști, participanți la Revoluție) nu îl vroia răsturnat pe Ceaușescu pentru că era un lider naționalist. Iar naționalismul devenise nucleul său doctrinar spre finalul vieții, întrucât socialismul nu prea mergea în practică și pentru că n-ai cum să faci luptă de clasă după ce ai nivelat clasele sociale.

Din această confuzie pleacă toate părerile divergente despre 1989. La acel moment, toată lumea era deja convinsă că naționalismul lui Ceaușescu nu face nici cât o ceapă degerată, că sunt sloganuri goale, în care nu crede nici el. Străinătatea, în schimb, îi lua în serios poziționarea rebelă pe scena mondială. Ceaușescu era, cumva, un anti-globalist cu mult înainte să existe termenul. Așa defazat cum era, în privința asta a fost vizionar. Și, culmea, niciun român nu avea să îi reproșeze asta la Revoluție. Îi reproșau lipsurile de hrană, de căldură, frica impusă de Securitate, restricțiile de tot felul. Dar nu patriotismul.

E o discuție lungă și complicată dacă era sincer Ceaușescu în patriotismul lui și ce înțelegea el din naționalism. Pe mine, faptul că a ordonat limpede să se tragă în demonstranți, m-a convins că nu își iubea poporul. Dar, paradoxal, acum cred că era sincer un patriot în felul lui. Iubea mai mult propria lui viziune despre proiectul pe care îl derula cu acel popor, decât poporul în sine. Nu l-ar fi trădat și n-ar fi vândut acel popor. În privința asta, nu putea fi cumpărat. Nici nu avea vreo remușcare pentru suferințele îndurate de popor în aplicarea planului său măreț, pe care îl imagina. M-am bucurat, copil fiind, că a fost împușcat și am scris cu ani în urmă că m-aș bucura în fiecare an, dacă s-ar întâmpla la fel. Regret că am spus asta, acum îl văd cu mai multă detașare și pot să-i recunosc din calități, mai ales prin comparație cu josniciile de caracter ale altora, care l-au succedat. Nu înseamnă că îi scuz crimele sau că i-am devenit un admirator. Prețuiesc infinit mai mult eroii căzuți în 89 și idealismul, pe care l-au încarnat ei, cum prețuiesc marii luptători anticomuniști și sfinții închisorilor. Încerc doar să-l evaluez obiectiv ca personaj istoric, supus unor constrângeri, nu în raport cu așteptări personale. Marea problemă a naționalismului lui Ceaușescu era că venea la pachet cu comunismul și că venea pe fondul unei lipse personale de cultură. Ceaușescu construia frenetic, dar construia urât, pentru că nu avea alte repere. Mi se pare onest să îl pui în context și cu ce-au demolat alții, nu doar cu ce ar fi putut construi mai bine, dacă avea îndrumători mai buni.

Prima confiscare a revoluției s-a produs imediat după ridicarea elicopterului său de pe clădirea CC. (actualul MI) A fost opera unor conspiratori pregătiți din avans, preponderent foști comuniști, de coloratură internaționalistă. Dintr-o entuziastă operă de purificare, care întrunea asentimentul întregului popor, care ar fi dus poate la excluderea vechilor activiști, s-a ajuns la o tranziție gestionată de foști comuniști ghidonați din afară. În apărarea lor, sunt gata să admit că o țară nu se poate conduce cu sloganuri maximaliste din stradă. Și că „libertatea” scandată din stradă putea lua o infinitate de forme. Totuși, e clar că spiritul Revoluției erau unul anti-comunist, liberal în multe privințe, dar și creștin și naționalist. Oamenii care fluturau tricolorul fără stema comunistă zilele alea chiar erau în stare să moară pentru culorile alea, dacă forțele externe ar fi intervenit direct, nu prin marionete locale.

Prin decomunizare, nimeni nu înțelesese cu acea ocazie distrugerea industriei naționale sau înstrăinarea pur și simplu a resurselor sau îndatorarea fără vreun beneficiu vizibil. Ca să justifice schimbarea direcției revoluției, dintr-o mișcare de redeșteptare națională, cu cereri sociale și democratice, într-o mișcare anti-ceaușistă, în sensul de mișcare pro-globalistă, mai multe secvențe istorice au fost decupate din film. A fost ștearsă complet etapa comunizării României din memoria colectivă, regimul Ceaușescu apărând ca din neant, suspendat într-un vacuum istoric. Au fost eliminate etapele legate de ocupație, represiune, industrializare, relațiile armonioase cu Vestul, apoi motivele crizei financiare, colapsul și deceniul privațiunilor pentru plata datoriei externe, achitată în 89 din ambiție personală prostească sau viziune independentistă grandioasă. Povestită astfel, istoria comunistă pare o afacere între români cam proști, care-și fac rău unii altora degeaba.

A doua confiscare a Revoluției are loc acum, victimă căzându-i generația nouă. Ea este încredințată discret că regimul Ceaușescu era un fel de piedică în calea integrării în paradisul Uniunii Europene. Ceea ce probabil că ar fi fost, dacă ar fi existat așa ceva, pe vremea aia. În tot cazul, ideile progresiste ale prezentului sunt ambalate cât mai ispititor încât să pară că erau fix lucrurile pe care le visau eroii din stradă. Am scăpat, biologic, de foștii nomenclaturiști ai PCR, dar am rămas sub controlul tot mai strict al unei Securități tot mai întinerite, mai eficace, dar în raporturi de vasalitate cu omoloagele sale din străinătate. Am scăpat de limbajul de lemn comunist și am ajuns la limbajul de plastic al marionetelor unui regim, care formal e democratic, dar e servit ca un meniu indigest de popor, în lipsă de altceva. Am înlocuit un ambițios sadic, care ne tiraniza în numele unei viziuni tot mai personale și ne-am pricopsit cu o pletoră de trădători, care ne-au vândut toate bogățiile până la piele și sunt doar meșteri la răsucit vorbe.

Consider în continuare Revoluția un moment grozav al conștiinței românești și o socotesc neîmplinită. Caracterul josnic al celor care au deturnat-o, în diverse direcții, nu mă împiedică să văd în ea idealul care i-a însuflețit pe cei din stradă.

Am descoperit din întâmplare blogul unui disident al activiștilor din comunitatea țigănească, un tânăr care se pare că studiază de mulți ani pe cont propriu varii limbi (vechi sau actuale) de pe subcontinentul indian. Numele lui e Marian Cârpaci, iar pe blogul său există o sumedenie de informații culese din arhive despre această minoritate, dar și o teorie neacceptată de activiștii „corecți politic”. Voi încerca să sintetizez câteva informații relevante, așa cum le-am înțeles eu, dându-le propria interpretare.

La Londra, prin anii 70, s-a întrunit primul Congres Internațional al Romilor, ceva pe modelul primului Congres Sionist de la Basel. Scopurile nu erau atât de ambițioase, nu se dorea înființarea unui stat propriu (deși ni se spune că hotărârile acelui congres sunt secrete sau cel puțin nepublicate). Participanții au constatat probabil destul de repede că nu se pot înțelege, nu neapărat din încăpățânare, ci pentru că vorbeau limbi foarte diferite. Ceea ce nu era surprinzător, pentru că trăiseră sute de ani în țări cu limbi diverse. Problema era că și în interiorul granițelor unei țări existau dialecte țigănești intraductibile, cu vocabular și pronunții distincte. Soluția acestor eminențe cenușii a fost să încerce să producă o limbă comună, standardizată, eliminând dialectele. Proiect care parțial a eșuat, dar a născut pui pe teritoriul românesc.

Bloggerul citează cazul polonez, reflectat în telegrame Wikileaks, care vorbesc de existența a cel puțin patru dialecte locale, pentru care încercările de uniformizare au eșuat. Acestea sunt: Polish Roma, Kalderash, Lovash și Carpathian Roma.

Citez din articolul lui Marian Cârpaci:

„Dacă în Polonia sunt PATRU dialecte rome, iar vorbitorii lor nu se înțeleg între ei, să vedem cum este situația dialectelor din România. În România sunt probabil 100 de dialecte, nimeni nu le-a descris, catalogat, nu există dicționare sau gramatici descriptive ale acestor dialecte. Nici romii din România nu se înțeleg unii pe alții, decât procentual .” [..]

„Între limba zavragiilor și spoitorilor este diferență; înțelegem 10-20%, spoitorii vorbesc repede; cu cocalarii ne înțelegem 50-60%, cu pletoșii la fel.

Care sunt dialectele cele mai apropiate între ele? Zavragiii cu corbenii 80%; zavragiii cu argintarii 50-60%; zavragii cu cocalarii (burcașii)… 50-60%”

Procentele invocate, mie mi-au evocat raporturi similare ca în cadrul limbilor de origine latină. Un vorbitor de română va înțelege fără probleme cel puțin 50-60% din italiană sau spaniolă, pentru discuțiile simple, chiar și peste 20% din portugheză. Vorbim, totuși, de limbi diferite, recunoscute ca atare, nu de dialecte.

În anii 80-90, urmând indicațiile Congresului Internațional de la Londra, câțiva cercetători și activiști din România au încercat să unifice prin simplificare aceste dialecte, din care au eliminat cuvintele de origini străine și regionalismele. Dar imaginați-vă că cineva ar elimina din vocabularul limbii române cuvintele de origine turcă, slavă, maghiară, nu mai zic neologismele franceze, engleze și germane. Limba ar fi mutilată și sărăcită, văduvită de istoricul ei, dobândit în straturi.

Păstrând analogia cu limbile de origine latină, dacă cineva ar peria Spaniola, Italiana, Franceza, Portugheza, Româna de toate deformările ulterioare, încercând să le unifice la loc, e greu de spus dacă ar mai obține măcar vechea latină vulgară și nu, mai curând, un „esperanto”, o păsărească inventată în bibliotecă.

Ei bine, o astfel de limbă artificială a fost creată în mod discret în anii 80 și 90, adică extrem de recent. Printre persoanele cel mai des invocate pentru zelul de a întocmi dicționare și un set complet de manuale, de la clasa I la liceu și facultate, este un anume Gheorghe Sarău. Un personaj prolific și entuziast, din ce putem deduce. Problema e că în școlile românești se predă de la Revoluție încoace această limbă artificială, inventată în mare parte de Sarău.

Dacă este să dăm crezare celor vehiculate de bloggerul amintit, această limbă nu e folosită de nicio comunitate țigănească în vorbirea curentă! E un proiect utopic, care seamănă cu revitalizarea limbii ebraice de către Herzel, părintele sionismului, dar și cu revitalizarea limbii latine de către cărturarii medievali, în mediul catolic. Bulele de la Vatican sunt și astăzi emise într-o limbă moartă, dar una pentru care măcar există tradiție, istorie și literatură serioasă, care să justifice studierea ei.

Mai este un alt aspect al problemei. Termenul de țigan, care în opinia mea ar trebui păstrat și reabilitat, fără nuanțe peiorative, cel puțin pentru vorbitorii externi, care l-au folosit dintotdeauna până la apariția corectitudinii politice – e un termen care poate avea înțeles atât etnic cât și social. O parte din membrii comunității țigănești nu sunt originari din India, există inclusiv unii cu aspect nordic, foarte blonzi cu ochi albaștri, care s-au alăturat acestei comunități prin alianță sau prin aderarea (de voie sau de nevoie) la o clasă socială, nu dintre cele mai invidiate. Puteau fi în această situație în secolele trecute, persoane care practicau nomadismul sau meserii specifice acestora ori care alegeau sau erau împinse la periferia societății. În același mod, există etnici țigani, care au ales completa integrare în populația majoritară, căreia i-au adoptat limba, obiceiurile, ba uneori chiar rasismul. Cu sau fără această ultimă componentă, aceștia nu se identifică sau nu vor să fie identificați nici cu eticheta de țigan, nici cu cea de rom. E explicația procentului mic al acestei minorități în recensăminte dar și în votul pentru Partida Romilor sau alte oferte (în condițiile în care votul e secret și nu s-ar mai pune problema unei eventuale frici sau rușini de a-și declina o identitate). Deci vorbim de o opțiune, care diferă net de votul în bloc, pe care îl practică populațiile maghiarofone (deși o parte din aceștia nu sunt maghiari ca origine).

Ce rezultă de aici? Că avem un număr mare de țigani care nu cunosc și nici nu doresc să învețe o limbă proprie, alții care au doar cunoștințe rudimentare, nefolosind-o ca limbă curentă sau maternă, respectiv alții care vorbesc o sumedenie de dialecte, doar parțial inteligibile între ele. Și o elită, care vorbește o limbă artificială, cultă dar moartă, ca o latinească inventată după 1980.

Ei bine, statul român și ONG-urile masiv finanțate din exterior au decis să susțină și să impună în școli tocmai această limbă nou creată în laborator. Dar o limbă pentru care nu există niciun fel de literatură și nicio utilitate socială. Cu ea nu poți deveni decât tot activist pentru drepturile romilor, profesor în clase segregate, fără români, participant la colocvii, eventual traducător pentru interceptările SRI sau Poliție.

Firește, explicațiile pe care bloggerul Marian Cârpaci le dă acestui fenomen sunt diferite de ale mele: el susține că statul român a participat la această potemkiadă din rasism, pentru că urăște țiganii, pentru că vrea să le distrugă identitatea și vrea să reverse fondurile doar asupra unor români, care se pretind activiști romi, ocupă posturi și beneficiază de programe, care nu sunt de niciun ajutor comunităților locale. Ca naționalist român, impresia mea e că statul român și-a manifestat încă o dată politica anti-românească, după directivele multiculturaliste primite din afară. În dorința de a arăta că respectă drepturile minorităților, statul a participat în mod activ la construirea unei identități și a unei limbi fără finalitate practică, alta decât separatismul și excluderea socială. Practic, statul român a refuzat integrarea mai bună a acelora care erau oricum loiali țării și doreau să participe fără dezavantaje sau favoritisme la viața societății românești.

Am sacrificat ceva timp să frunzăresc ceremonia de la Ateneu, în care România prelua președinția Uniunii Europene. Să văd și eu ce-i cu momentul care a făcut să freamăte internetul de emoție. Gravă eroare, în urma căreia m-am ales doar cu o senzație de deznădejde, pe care o detaliez mai jos. (Nu citiți restul, dacă așteptați altceva.)

Centenarul României Mari nu a beneficiat de o asemenea mobilizare la nivelul castei conducătoare, nici de asemenea interes internațional, nici de reacții din partea omului nou cu internet. Fiind la doar o lună una de alta, am putut compara și vedea pentru ce anume se întrebuințează oamenii sistemului, cei cărora le vom plăti pensii speciale, după salarii speciale. Existența României ca națiune nu îi interesează, ba chiar îi încurcă – deși e greu de crezut că securiștii noștri ar putea face o carieră pe cont propriu, altfel decât ca vechili ai coloniei. Pentru ceva ce ar echivala cu „majoratul”, nu am avut o petrecere cu invitați de rang, dintre așa zișii noștri prieteni, care să se bucure că existăm, să arate că ne îndrăgesc. Pentru că așa ceva nici nu există.

Avem însă o ridicolă preluare festivă a unui volan de jucărie, a unor pedale de jucărie, cu care ne vom făli șase luni că facem și dregem. E o farsă prostească. Nimeni nu ține minte când au fost puși să joace comedia asta cehii, ungurii, polonezii sau olandezii, pentru că detaliul chiar nu contează. Uniunea Europeană nu e o organizație democratică. Deși politrucii ei vorbesc necontenit de asemenea cuvinte. Dar are multe instituții care par să fie și par să facă lucruri. Ele sunt total irelevante. În Parlamentul European au putut sta bine mersi EBA și Gigi, Grapini, actorul Diaconu, ba încă unii mai distractivi, pentru simplul fapt că ei nu conduc nimic și maxim de rău pe care-l pot face e să înfunde și mai mult țeava cu legislație aberantă, altfel supervizată strategic de uriașa industrie de lobby.

Uniunea Europeană a avut tentative de a deveni un supra-stat constituțional – dar toate propunerile de Constituție au fost respinse de cetățenii ei. Lucru care nu a contat câtuși de puțin, proiectul mergând înainte și fără ca prostimea să îngaime că e de acord. În funcțiile executive sunt persoane lipsite de orice legitimitate a votului, de orice susținere populară pe continent, deconectate total de problemele și dorințele europenilor. Ei sunt aleși de conclavuri oculte, indiferent cât de corupți sau de decrepiți ar fi, exclusiv pentru loialitatea față de interesele puterilor de la centru.

Bucuria maimuțărească de a crede că acum ți se dă pâinea și cuțitul alături de ei e doar o prostie, care subliniază umilința continuă în care ne zbatem. Adevărata perversitate a ceremoniei de la Ateneu a fost că acești ucigași de popoare au folosit tocmai naționalismul curat, care încă refuză să se stingă din inimile românilor, pentru a-și face intrarea în ora de maximă audiență.

Cum ar fi fost ca Vâșinski, în loc să bată cu pumnul în masa regelui sau să-i dea jos tencuiala cu ușa trântită, să fi citit ceva vorbe românești înainte de a ne fi jefuit!? E, abia aia ar fi arătat iscusință și perversiune a răului! La Ateneu s-a marcat deznaționalizarea și stăpânirea noastră cu trimiteri sentimentale la românism.

Mai întâi decorul: invitații au fost înghesuiți în scaunele mici ale Ateneului, pentru simplul fapt că n-avem altă incintă cu care să ne prezentăm bine. A trebuit să o prezentăm pe cea de pe vremea când masonii ridicau națiuni, nu le demontau, când bonjouriștii se întorceau cu ambiții înălțătoare. În suta de ani de după, s-au mai construit două săli mari pentru congrese, pe timpul lui Ceaușescu, dar nu sunt nici frumoase și n-au nici acustică. Poate nici stăpânii și slugile nu erau așa numeroase să le umple. Oricum, acolo ar fi putut avea traducere la cască – așa, ceremonia a arătat ca un turn Babel, în care mai ales oaspeții străini s-au făcut că pricep ceva, iar pesedișii că sunt mai culți decât îi știm. Într-un moment absurd, Patriarhul îi traducea în ureche lui Junker niște glume românești făcute pe scenă.
În ultimii 30 de ani, însă, marele avânt și mitologicele fonduri europene n-au putut ridica nici măcar o sală, în care să se poată ține un concert de gală sau o conferință ca această. E bilanțul care arată găunos tot festivismul întâmplării.

Apropo de patriarh: a fost una din cele mai mari insulte imaginabile ca prezența sa să nu fie menționată în discursul niciunuia dintre vorbitori! E pur și simplu o uzanță de protocol elementar să ai o formulă de adresare de acest tip – nu poate fi nici neștiință nici coincidență. Doar prezentatoarea Manuela Hărăbor a îndrăznit să spargă această convenție tacită de a nu-i deranja pe admiratorii lui Marx veniți de departe. Cum ai fi putut, oare, să pomenești de Biserică în fața unora ca Junker, care dezvelește busturi pentru părintele comunismului!? Ar fi fost o asemenea ofensă de gândit, dacă în sală era Papa cel multiculturalist, socialist și lobbyst pentru granițe deschise? Cel mai probabil, aceasta e pedeapsa pe care patriarhul o primește pentru implicarea în referendumul pentru familie și pentru direcția explicit națională, pe care a dat-o instituției în ultima vreme, în răspăr cu ideologia globalistă. De notat, totuși, lepădarea de ortodoxie pe care au executat-o prompt pesediștii de data asta pe teren propriu, nu doar la Bruxelles, cum fac de obicei.

La fel s-a procedat și cu ciuntirea imnului național, care nu putea să deranjeze cumva ideologia globalistă prin referiri la „oastea creștină” care „moare mai bine-n luptă”. S-a păstrat, în schimb Rapsodia română, că n-are vorbe. Să fi știut ei că tema muzicală e inspirată de un cântec haiducesc, în care rapsodul își duce plugul să-l vândă și din „fierul cel mai lat să fac teacă la baltag” – nu cred că se mai califica nici ăla pentru repertoriul admis. Ce facem aici, tovarăși, elogiem vestele verzi!? Așa, fără vorbe, merge. Poate Junker să-și moțăie mahmureala. Că așa e toată simbolica sovietului european – cu bancnote pe care sunt desene de poduri, să nu fie vreo personalitate deranjantă sau element identitar.

Pesediștii au fost cum îi știm. Slugile cele mai disperate să placă și să fie admise la statutul de slugi. S-a dus și eroismul Vioricii, al cărei moment de glorie a fost discursul bun, ținut în Europa, în care cerea să fim tratați corect. Ce înțeleg ei prin asta e să nu mai fie băgați la pușcărie de Securitate. Atât și ei ar fi fericiți. O notă aparte a venit de la pesedistul liberal Tăriceanu, care și-a livrat abil o informație despre sistemul care nu-i ceea ce pare. Abil, dar total nepotrivit în context. Dar, na, când omul e cu frica pușcăriei profită de orice ocazie să ceară ajutor de la frații masoni.

Acum că veni vorba, mi-am adus aminte și de plăvanul cu mâna la inimă. Deloc memorabil, dar îngâmfat de să-i plesnească smokingul, rânjind fericit și el ca și pesediștii de așa pleașcă negândită, să se nimerească tocmai în mandatul lui o asemenea oportunitate de a face poze cu lumea bună.

Le-a luat tuturor caimacul vicleanul polonez Donald Tusk. Cu o șmecherie exersată și pe bulgari și pe slovaci, Tusk a zăpăcit tot guvidele de acasă, citind vorbe care sunau italienește în mintea lui, dar din care nu înțelegea o boabă. A mers la fix cu schimbarea câtorva nume de scriitori și fotbaliști. A livrat de față cu patriarhul și o idee luciferică în răspăr cu Crezul, cum „lumina nu vine din lumină, ci din întuneric”. Trecută neobservată în valul de adorație. Ce mai contează că la el în țară e văzut ca un vândut, care-și va găsi obșteasca pensionare într-o sinecură la vreun Goldmann Sachs? Românilor le-a făcut mare impresie.

Cea mai dezolantă impresia per total a fost că era adunată în Ateneu toată supra-structura, elita presupusă a țării, și n-am zărit acolo figuri de care să zic că țin cu noi și ne-ar lua apărarea în fața unor cerințe ostile din partea globaliștilor.

Popoarele Europei încep, cât de cât să se dezmeticească, să se revolte, măcar să mârâie, să încerce să își alunge macronii. Noi nu avem deocamdată susținători și alternativă pregătită la cei cocoțați în jilțurile Ateneului.

A apărut de câțiva ani o categorie de român, care face alergie la tot ce e românesc. Sunt cam aceiași care au reacționat ca exorcizați și la catedrală. Aceiași care în zilele următoare își vor anunța exasperarea și față de colinde. Se cred implicit superiori poporului, față de care își subliniază public disprețul, și originali. Deși faptele îi arată neinformați și încolonați docili în turmă. Nu știu dacă sunt pe atât de numeroși în viața reală pe cât par pe internet, deocamdată îi denumesc postacii urii, după mediul în care iau contact cu ei.

Nu mai zăbovesc acum să le fac descrierea, că nu ei sunt subiectul. Am vrut doar să precizez că prin ce scriu nu mă înscriu în corul lor, unde alternează doar ariile dușmăniei și bășcăliei. Ce scriu acum, scriu cu durere, nu din satisfacție. Părerea despre Centenar, mi-am exprimat-o în postarea anterioară. N-o mai fi la modă să îți iubești sau măcar să îți respecți țara, dar eu consider ideea românească o idee eternă, de care nu mă dezic.

Așadar, dacă am să spun că defilarea de la Arcul de Triumf m-a enervat și m-a umplut de amărăciune, n-o fac pentru că socotesc patriotismul o idee desuetă. Dimpotrivă, pentru că îmi doream o festivitate magică, unică pentru acest centenar și ni s-a oferit doar imaginea neputinței noastre mascate cu stângăcie.

E adevărat, imperiile s-au prăbușit în jurul nostru și ora biruinței ne-a sunat la începutul iernii, parcă să ne amintească mereu împrejurări potrivnice, în care strângem sau clănțănind din dinți în loc să zâmbim. Așa că e complicat să organizăm petreceri câmpenești cu sfârâit de grătare sau concerte în aer liber. Dar ceva mai mult tot putea fi făcut.

Știu, rectorul „academiei” SRI ne-a dezvăluit dinainte că e ordin în structurile statului ca anul centenar să se serbeze mai pe mutește, că stimulează naționalismul și asta cică nu e valoare europeană. Am mai aflat că și în sigla centenarului s-a cerut explicit să nu figureze harta, că și ea deranjează. E totuși bine că s-a mai organizat ceva și încă în multe orașe.

Cum statul nu mai are la dispoziție gratuit muncitorii din fostele fabrici și uzine – pe care, eventual, ar trebui să îi închirieze de la patronii străini – a apelat la singura resursă festivă relativ gratuită: cadrele militare.

Așa am putut vedea un lung convoi, mai bine zis cortegiu, format din toate meseriile imaginabile purtătoare de uniformă. Din lipsă de tehnică, ni s-a arătat până și un plug galben cărat de o platformă. Măcar de-am mai fi avut industrie de utilaje agricole, să fi văzut o defilare de combine și tractoare, parcă îți mai dădea o speranță. Agregatul ăsta cică e pentru când cauți mine în pământ, nu pentru arat.

Bomboana pe coliva festivă a fost absența avioanelor F16, mândria din hangarul patriei, pe care am plătit zâmbind 628 de milioane de euro. Frumușică sumă: câte meme ați văzut pe Facebook legate de această risipă a statului român cât vreo 5-6 catedrale? Că despre catedrală am văzut mii de păreri indignate, sute de articole îngrijorate. Toate păreau scrise de rebeli, care au curajul opiniunii, nu se împiedică ei să se ia de piept și cu Dumnezeu dacă în joc e bugetul țării, sunt spitalele și școlile care așteaptă nevăruite. Nici vajnicii luptători anticorupție n-au avut suspiciuni la achiziție, procurorii n-au deschis vreo anchetă când ne-am pricopsit cu avioanele la mâna a treia de care i-am scăpat pe portughezi.

La ani de zile de la achiziție, nu le putem vedea zburând nici măcar o dată pe an, nu neprevăzută ci anunțată din timp. Când am auzit că sunt la mâna a treia, m-am gândit că o curge rugina din ele, acum mă întreb dacă or avea măcar piese sub caroserie. Cică de vină e nenorocita iarnă, venită pe nepregătite chiar din prima zi de iarnă calendaristică. Pista era înghețată – deși nu dăduse vreo furtună de zăpadă. Oricum, au aflat cu ocazia asta și rușii și chinezii că nu trebuie să ne atace vara, că suntem echipați zdravăn. Deși vara, poate-i caniculă, totuși primăvara și toamna trebuie să zboare minunățiile alea, dacă nu plouă!

Totuși, minune: avioanele canadiene au putut colora un tricolor deasupra mulțimii, să bucure măcar copiii care au răbdat frigul! Cum vine asta că ale lor nu trebuiau degivrate, ale noastre nu porneau nici după ce le râcâiai cu racleta!?

Tot de împrumut au fost și rachetele Patriot, care s-au perindat prin fața noastră. Dar nu vă grăbiți să spuneți că e penibil să defilezi la ziua națională cu dotările altora, că doar nu e nuntă, să închiriezi o limuzină. Aici n-a fost vorba de împrumut, ci de expoziție publicitară. De fapt, mare parte din comentariul din studio al TVR a părut o lungă reclamă pentru ce ar mai trebui să cumpărăm cât mai repede din catalogul cu super-oferte al americanilor: elicoptere, avioane, tancuri, transportoare.

În anii de vârf ai industriei militare românești, România vindea și de câte 2 miliarde de dolari, intrând în topul mondial al exportatorilor de armament. După „retehnologizare”, a avut ani când s-a lăudat dacă a vândut de 100-200 de milioane.

Cu atât mai sfâșietoare mi s-au părut imaginile cu tineri în scaun cu rotile, jertfele de sânge din războaiele altora, în pustietățile din Afganistan.

O paradă militară se face pentru a demonstra forța, capacitatea de luptă. Dar în general, asta e abordarea din țări pe care nu ni le dorim ca model, ca Rusia sau Coreea de Nord. Mai indicat ar fi poate să alegem un model festivist englez, bazat pe spectaculozitatea apariției și muzică – ceva care să stârnească măcar entuziasmul, dacă nu atașamentul. Dar am fost informați cu ocazia asta că Armata nu mai are nici măcar cor.

Din punctul ăsta de vedere, apariția unor costume de epocă din primul și al doilea război mondial a fost o idee bună – singura diferită față de alți ani – dar insuficient exploatată. Mi-aș fi dorit o festivitate care să arate bucuria, să producă bucurie oamenilor, nu pot să cred că nu mai există regizori de spectacole și artiști, care să poată anima o mulțime. Oameni care vin din patriotism la aceste manifestări în anii în care se fac.

În schimb, defilarea nu a făcut decât să ne apese o rană. Ne-a arătat statutul de colonie plătitoare de tribut sub forma armamentului care nu funcționează, al autostrăzilor care nu se fac și a resurselor pe care le cedăm aproape gratis.


Ideea românească e una fabuloasă! Simt asta chiar și cei care ar vrea să o suprime, iar pentru a o bagateliza susțin că e o idee oarecare, născută în mințile romantice ale pașoptiștilor sau, și mai rău, abia în ale propagandiștilor ceaușiști. Ei nu înțeleg că există idei veșnice, idei purtătoare de destin, sub care se nasc și mor generații după generații.

Unii se înverșunează cu ciudă împotriva acestui dat, și destinul li se face blestem. Fug de ea ca de propria umbră, ar vrea să o lepede ca pe o haină ponosită și să îmbrace o alta, care le vine invariabil ridicol. Dar ideea îi ajunge din urmă, perpelindu-le nefericirea, fie pe ei fie pe urmașii lor, până când începe iarăși să încolțească sau se stinge de tot în înstrăinare. Cei mai mulți sunt purtători somnolenți ai ideii, pe care o perpetuează însă prin chiar firea lor și o transmit astfel mai departe. Până când o altă generație va urca ideea la nivelul conștiinței, o va înțelege, prețui și folosi pentru a se exprima.

Ideea românească e unică prin combinația esențelor nobile: misterul dacilor ce se credeau nemuritori, gloria eternă a Romei și ortodoxia originară a grecilor celei de-a doua Rome. Acestea trei și ar fi de ajuns. Dar din aceste filoane, ideea românească a fost dezvoltată de sute de generații anonime, ca o baladă populară, repovestită. Apoi redescoperită în limbajul gândirii Europei apusene, de generații de dascăli și cărturari atinși de geniu.

La 1 Decembrie 1918, ideea românească a avut și un contur. Și-a găsit împlinirea măcar geografică, dacă nu de potențial cultural. A dovedit că poate fi aievea, fie și pentru scurt timp. Granițele ei s-au modificat în anii următori, uneori dramatic, dar ideea a trăit și după, cum trăise și înainte, în inimile și mințile celor ce au fost capabili să o înțeleagă.

O conferință cam plictisitoare, pe potriva noii birocrații internaționale. Dacă aveți răbdare să urmăriți enumerarea de organizații regionale, instalate fără consultare populară, pentru a reglementa activitatea economică, puteți vedea o abordare introductivă în problema globalizării, dintr-o perspectivă „reacționară.

Potrivit lui Michael Shaw, există în desfășurare o conspirație a unei elite politico-financiare, care urmărește instituirea unui sistem de guvernare globală, care să asigure relații de control și dominare, între elita conducătoare și „șeptelul” populației. Vectorii acestui plan sunt instituțiile internaționale, ca Națiunile Unite, Banca Mondială, FMI, Organizația Mondială a Comerțului, prin care sunt impuse tratate internaționale și legi naționale, de natură să implementeze proiectul de „dezvoltare durabilă” și o „nouă ordine mondială”.

În filosofia de tip liberal-socialist a globalismului etatist, jurisdicția nu e bazată pe drepturi individuale, naturale și inalienabile, ci pe drepturi ale statului, care acordă permisiuni și privilegii, sau impune restricții. Comandamentele Agendei 21 a Națiunilor Unite sunt: distrugerea proprietății private, educarea noilor generații în spiritul globalismului și controlul acțiunilor umane prin monitorizare și restricții.

Sistemul monetar al banilor fiduciari (garantați nu de valori materiale, precum aurul, ci pe promisiunea de plată a unei autorități centrale, de obicei bancă națională) e o condiție indispensabilă a schimbării proprietății, prin trecerea de la relații de schimb, de tip capitalist, între producători, la relații de înrobire, în care speculanți favorizați de stat și autoritățile statului au poziții dominante asupra celor care produc valori materiale.

Diverse organizații locale înlocuiesc treptat instituțiile alese de votanți, pentru a planifica în stil sovietic fiecare domeniu de dezvoltare și orice activitate. Sperietoarea încălzirii globale e folosită pentru a implementa politicile de control centralizat al dezvoltării.

Ca de obicei, Andrei Pleșu vine cu puncte de vedere exprimate cu limpezime, naturalețe și haz, într-un interviu realizat de George Rădulescu.

„Eu nu cunosc în momentul acesta un politician capabil să uite de sine. Toţi sunt umflaţi de sinele propriu. De cariera lor, de imaginea lor, de duşmăniile lor şi de ambiţiile lor. Eu nu recunosc în niciunul un interes real pentru binele ţării. Problemele ţării sunt doar un material pentru un discurs electoral.”

Primul exemplu de politicianism și narcisism e al favoritului la prezidențiale, Crin Antonescu:

„Când îl văd pe domnul Crin Antonescu, ştiu sigur că nu are în cap nimic altceva decât să ajungă preşedintele ţării. Competenţele lui economice, juridice, culturale, politice sunt cvasinule.
(…) e un mic ambalaj demagogic sub care se află lucruri rudimentare.”

În partea a doua a interviului, e reluată tema identității, în context global.

„Europa are la temelia ei o combinaţie între imperiul muribund al Romei şi prospeţimea devastatoare a unor triburi fără portret. Noi suntem urmaşii acestui amestec.”

Afluxul de ne-europeni, care tind să devină minorități semnificative sau chiar majorități, nu e deci ceva rău, atâta timp cât noii veniți nu au tendințe agresive sau distructive la adresa civilizației gazdă.

„Problema pe care noi o avem este că noi am produs o ideologie care ne împiedică să funcţionăm raţional în această nouă situaţie – ideologia corectitudinii politice. Noi nu mai avem voie să ţinem la un discurs identitar, fiindcă este urât, este discriminatoriu. Noi trebuie să dispărem surâzând.”

Învățământul privat e singura metodă prin care banii părinților-contribuabili se întorc garantat în beneficiul copiilor. Când statul se plasează la mijloc în acest circuit, apare arbitrariul, pentru că planurile oamenilor politici, care conduc statul, e aproape imposibil să coincidă cu planurile de viață ale studenților. Iar statul ajunge astfel să controleze viețile celor pe care promite să îi ajute. De când Napoleon a organizat primul sistem de învățământ unitar la nivel național, orice politician s-a comportat ca un mic corsican: a folosit învățământul ca pe un instrument, pentru a construi (sau, mai nou) pentru a destructura națiuni. Din acest exercițiu de inginerie socială nu se poate ieși decât lăsând familia să ia deciziile pe care politicianul se oferă să le impună. Alt sistem mai practic prin care să se exercite această alegere, decât învățământul privat, nu există. E una din cele mai compromise sintagme din România, care va mai avea de tras, poate câteva generații, de pe urma discreditării sale din ultimele decenii dar, inevitabil, va triumfa.
Multiculturalismul e o altă idee, care a pornit cu bune intenții, dar a eșuat lamentabil. Diferența e că aici eșecul e meritat. La originile ei stă aversiunea față de schimbare pe care o au toate utopiile, deci era o fatalitate că va fi preluată de universul mitic al stângii. Visul societății multiculturale e acela al unei rezervații, în care să supraviețuiască măcar clonele obținute în laborator ale tuturor speciilor cunoscute. Numai că națiunile sunt construcții intelectuale și culturale destul de recente. Ele există numai ca posibilități teoretice și au propria viață, sunt mereu în transformare. Niciun italian nu-și poate dovedi descendența pură dintr-un roman antic sau dintr-un etrusc, și chiar dacă ar face-o, după cum remarca Lucian Boia, ar avea mult mai multe în comun cu germanul sau britanicul de azi, decât cu peninsularul de acum 2-3 mii de ani. Până și lingvistic ne-ar fi aproape imposibil să ne înțelegem cu valahii evului mediu, nu mai spun cu dacii antichității.
Din combinația învățământ de stat – stat național câștigă doar politicienii și activiștii culturali. Ei parazitează profitabil spaimele și fantasmele noastre colective. Iar organizația care a reușit acest lucru cu cel mai mare succes e UDMR. Coruptă ca PDSR-ul de pe vremuri și complet dezinteresată de condițiile de trai ale votanților, această grupare a reușit cu un succes uimitor să adâncească segregarea etnică a țării, sursa ei de putere sigură. Nimeni nu-și poate aminti o singură inițiativă cu impact în economie a politicienilor UDMR, singurul lor obiectiv fiind acela de a hrăni complexul de superioritate al maghiarilor față de români. Un asemenea complex nu se mai regăsește decât, în oglindă, în felul în care romii sunt văzuți de români.
La Târgu-Mureș, există diverse specializări medicale, care se studiază în maghiară, română sau engleză, dar profesorii maghiari ar prefera o facultate segregată, dacă se poate, cu totul. Liderii UDMR nu lasă ocazia electorală să le scape și pun la strâmtoare coaliția și guvernul lui MRU. Soluția la care se va ajunge le va da probabil câștig de cauză, laboratoarele se vor împărți cumva și școala va începe să producă medici și asistente pentru țări străine, care umplu cu oferte site-urile de locuri de muncă. În asemenea condiții, pare într-adevăr mai practic să mărești secția de limba engleză, să înființezi una pentru germană și, pe viitor, să adaugi și o secție cu predare în limbi nordice, mult mai bănoase.
Să presupunem că politicienii români și unguri nu sunt mânați de calcule cinice. Nu e cazul, dar să presupunem. Vor reuși ei să aloce proporția optimă de locuri în facultățile segregate? De pildă acum, un vorbitor de română are mai mari șanse dacă dă examen la secția de moașe, decât pentru asistente. E normal ca un politician să îi bareze și să îi determine drumul în viață astfel? Dacă tot aspirăm spre țări mai civilizate, un exemplu ar putea fi excelentul sistem de învățământ finlandez (mare parte de stat, dar e o altă discuție), unde minoritarul suedez și majoritarul învață suficient din limba celuilalt, încât să poată interacționa fără probleme tot restul vieții.
Profitând de scandal, un autointitulat lider al romilor, Nicolae Păun, ia și el în brațe paiața multiculturalismului:

„Proiectul de înfiinţare a unui liceu în care să se predea limba romani ca materie obligatorie îmi aparţine de mai mult timp. Am încercat în şedinţa Coaliţiei să implementez această idee, să-i găsim rezolvare, a trebuit ceva timp să convingem Coaliţia. De remarcat este faptul că nu a fost reticentă. Inclusiv ministrul apărării, Gabriel Oprea, s-a oferit să ne ajute cu o cazarmă militară dezafectată, inclusiv premierul s-a arătat deosebit de interesat”.

Dacă Vadim Tudor ar fi propus ca elevii romi să fie adunați într-o unitate militară, cu sârmă ghimpată de jur-împrejur, toate organizațiile de drepturile omului ar fi fost deja cu petițiile la comisiile europene. La fel, oltenii ar fi fost sincer indignați să afle că ungurii din Ardeal își fac liceul lor într-o garnizoană a armatei române. Vedeți ce ușor se schimbă reacțiile, dacă schimbăm personajele?
Dacă studiul într-o limbă de circulație internațională, sau în limba altei țări, poate să nu ajute angajatorii din România cu mână de lucru utilă, cel puțin le poate asigura un viitor copiilor respectivi, fie el limitat la o regiune sau o altă țară. Și părinții lor au plătit taxe, deci pot avea și acest drept. Dar care ar fi câștigul să instruiești niște copii într-o limbă eminamente orală, fără literatură scrisă și fără urmă de tratate științifice, nici măcar pentru nivelul liceal? Îi pregătești pentru societate, dacă îi încartiruiești într-o unitate militară și dai de lucru unor fundații parazitare să producă o pseudo-literatură într-o limbă pentru care nu exista nici măcar dicționar, până acum câțiva ani?
Nicolae Păun e, ca și Mădălin Voicu, parlamentar de mulți ani, cu rezultate incerte pentru etnia pe care pretinde că o reprezintă. Îi împărtășește mai celebrului său coleg aceeași vorbire prețioasă, cu multe cuvinte folosite impropriu, ca un bun semidoct. Postul OTV îi dedică săptămânal o emisiune duminicală, în care prezintă un fel de starea națiunii, o vorbărie fără niciun rezultat, la care îmi imaginez că puțini au răbdarea să asculte. Rezultatul acestui mic cult al personalității e cam același cu efectele restului televiziunilor: nimeni nu se alege cu nimic, nu învață nimeni să fie mai civilizat, nu află despre oportunități de dezvoltare personală, nu se îmbogățește spiritual cu nimic. Probabil că ăsta e și scopul: micul grup de interese să se poată conecta la banii pentru programele de inginerie socială ale Uniunii Europene și modelul segregaționist al profitorilor din UDMR să fie reprodus, cu riscurile de rigoare.

Deși e posibil ca țara să nu fi simțit, azi am trăit un moment istoric și penibil. Vestea bună e că, din 27 de țări ale Uniunii Europene, 26 nu s-au pronunțat împotriva unui acord major care să transforme Uniunea. Cuiul lui Pepelea nu a fost România, ci Marea Britanie, care nu vrea să renunțe la speculațiile fiscale pe care le fac băncile de la Londra și nici la privilegiul de a se juca cu lira, pe care e tipărit chipul reginei. Așa că, până aici, nici n-am părut ciudații Europei, cum era de așteptat.
Vestea proastă e că ai noștri nu sunt lămuriți cu ce au fost de acord. Emil Boc a anunțat populația de la radio că s-a pronunțat pentru, că, teoretic ar trebui să dăm 50 de miliarde de euro către FMI, dar că practic nu îi vom da, pentru că deja avem acord cu FMI. DAR, și mai lămuriți vom fi când se va decide forma finală a acordului. Pentru cei pe care cifra nu îi impresionează, acest bănet reprezintă cam un sfert din PIB-ul României pe un an de zile. Un mic amănunt, cam cât 10 bugete ale Învățământului.
Nicio grijă, câteva ore mai târziu, a apărut președintele țării, care ne-a informat că nu trebuie să ne facem griji: ”țara nu e neputincioasă”. La o adică, ar avea bani să participe, dar nu se oferă, dacă nu i-o cere nimeni. (Cam astea au fost în mare cuvintele colocviale ale președintelui Băsescu.)

Și, să ne înțelegem, aceștia sunt cei mai responsabili politicieni pe care îi avem. Unii capabili să taie din cheltuieli pentru a echilibra bugete, să își asume măsuri ferme anti-populiste. Dacă ne-ar fi reprezentat la negocierile de la Bruxelles Ponta, Antonescu, Mariana Câmpeanu, Varujan Vosganian… (și puteți completa cu aproape orice politician care apare la televizor), am fi aflat poate că avem destui bani și pentru trei mese pe zi gratuite pentru toată populația sau pentru achitarea tuturor creditelor de nevoi personale de la buget.

Dacă viitoarea Europă va însemna mai puțină suveranitate, deci mai puțină putere de decizie pentru politicienii de la București, ar trebui să fim primii care să ratificăm orice tratat, la nevoie și prin referendum.

Puneți în contrast aceste apariții cu poziția premierului maghiar Orban: ”mandatul pe care îl am nu îmi permite să cedez nimic din suveranitatea țării, voi prezenta acordul Parlamentului, care va decide”. Îmi e perfect antipatic pentru puseele sale naționaliste și pentru mofturile de copil teribil, cam pleoștite de recentul acord cu FMI, dar a vorbit ca un om politic serios. Și la fel au vorbit și suedezii și alții.

Nu sunt eurosceptic, dimpotrivă, un proiect al Uniunii pe model american, bazat pe libertatea comerțului, valori democratice și un capitalism nealterat mi s-a părut dintotdeauna o idee superbă. Îi consider populiști pe politicienii care se folosesc de argumente emoționale pentru a se opune unei Europe mai integrate, una în care, de exemplu, deciziile să nu se mai împotmolească în regula consensului, ci să fie adoptate prin vot simplu, în Parlamentul Uniunii. Numai că atitudinea politicienilor noștri nu e expresia unei euro-forii, a unei aderări la un proiect pe care îl înțeleg și în care cred, ci expresia unui spirit de turmă, a conformismului politicianului provincial.

*

De fiecare dată când i-am povestit unui străin despre iluștrii noștri domnitori medievali, am fost încurcat de statutul lor, care nu era tocmai acela de king (rege), și trebuia să scormonesc după cuvinte ca ”prince”, care nu sunau la fel de convingător. Deși au fost conducători de toată isprava, au purtat coroană și au avut decenii bune de nesupunere, până la Carol I și al său Război de independență, ei nu puteau fi numiți regi, întrucât jurau loialitate unui suzeran sau plăteau tribut câte unui imperiu. Școala mă condiționase să socotesc asta o uriașă nedreptate – ceea ce și era – nenorocul aflării ”în calea tutror răutăților. De ceva vreme mă gândesc că situația lipsei de independență a Țărilor Române, deși tragică și regretabilă, nu era rodul întâmplării. Și că era, mai curând, expresia etapei istorice în care ne aflam. Când citești despre cum ne încropeam armatele pentru câte o bătălie (ba cu mercenari, ba cu heirupism), cât de precare erau instituțiile și nobilimea locală, cât de rupte erau acestea de viața țăranului (care, vorba lui Eliade, ”boicota istoria”), realizezi că de fapt n-aveam nici clasa politică nici nivelul general al societății, care să se ridice la pretenția traiului pe cont propriu.
Între timp, am progresat enorm, iar preț de câteva generații (de excepție), chiar ne-am meritat independența și statutul pe care ni-l atribuim în imaginea noastră de sine. După alte generații și alte catastrofe istorice, iată că am ajuns înapoi la cele două ”mici”carențe: societatea și conducătorii. E bine așadar să ne livrăm degrabă conducătorii unei Înalte Porți să-i facă eunuci destoinici ai birocrației europene, că de spahii nu sunt buni. Poate așa salvăm societatea. Și să nu mâniem pe Dumnezeu, uitându-ne cum au decurs recent alegerile în Rusia lui Iosif Visarionovici Putin, Uniunea Europeană nici nu e cel mai rău imperiu din care puteam să facem parte.

Pentru a avea o idee despre ce îşi propune această grupare e bun şi un text vechi de aproape o sută de ani. La urma urmei, textul e republicat recent pe blogul mişcării şi primit cu entuziasm de către cititori. Mi-a plăcut cel mai mult titlul (nu ştiu dacă e cel original, sau a fost dat de administratorii site-ului): Crezul socialismului naţional-creştin. E un titlu care îmi place pentru că încă de la înfiinţare Noua Dreaptă a cultivat confuzia cu privire la cei doi poli ai scenei politice, alegând o denumire perfect înşelătoare pentru publicul neavizat.
Fireşte, stânga şi dreapta nu pot fi decât noţiuni relative, care se definesc aşadar în relaţie cu ceva. Acel ceva – principala temă de dezbatere într-o comunitate – se tot schimbă, de aici repoziţionările care dau bătăi de cap. Pe vremea primului parlament englez, când stânga şi dreapta erau despărţite la propriu, de un culoar mai lung decât săbiile din tecile insoliţilor oameni politici, problemele în funcţie de care erau împărţiţi erau sensibilitatea pentru mica sau marea proprietate, după înclinaţia către o ierarhie clericală puternică şi influentă sau pentru un stat laic, organizat după idei raţional-iluministe. O altă temă care îi diviza pe whig (stânga) şi torry (dreapta) era accentul pus pe dreptul suveran al poporului, exprimat prin parlament vs. dreptul divin – ereditar al regelui (deşi cei mai mulţi whig nu erau tocmai republicani). După cum se poate vedea, lucrurile care au împărţit stânga şi dreapta acum două secole (o despărţire a existat încă de la apariţia parlamentarismului incipient, acum o mie de ani) sunt cu totul altele decât cele care ne frământă pe noi astăzi, deşi par tipuri umane perene.
Ne place sau nu, din secolul 19, ideile care au împărţit pasionaţii de politică în două, obligându-i să se declare de stânga sau de dreapta, sunt cele ale lui Karl Marx şi ale urmaşilor săi. Socialism de dreapta e aşadar un nonsens. Mai cu seamă într-o ţară care în vremea copilăriei mele se numea chiar aşa: Republica Socialistă România. Nu poţi să te declari socialist şi să propui altceva decât o întoarcere către starea de fapt de până în 1989, indiferent câte amendamente ai aduce. E ca şi cum ţi-ai spune partidul aerian şi ai milita pentru construcţia de tuneluri.
Începând din secolul 20, când au devenit evidente consecinţele ultime ale socialismului practic, cred că nu poate exista un alt criteriu mai important care să despartă eşichierul politic decât disputa individualism vs. colectivism. Restul dezbaterilor sunt oarecum superflue. Cu excepţia unor forme exotice de anarhism, mai nimeni nu neagă că e necesară existenţa unui stat, cu mai multe sau mai puţine funcţii, nimeni nu neagă drepturile fundamentale ale omului şi restul lucrurilor care au fost câştigate în ultimele secole atât prin meritul stângii cât şi al dreptei. Dar ceea ce desparte apele în acest moment în orice dezbatere politică din orice ţară, e situarea mai aproape de colectivism sau individualism.
În funcţie de această raportare devine clară etichetarea frauduloasă a grupărilor naziste (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani) – un partid, aşadar şi socialist şi muncitoresc – sau chiar şi a celor fasciste, ca fiind de dreapta. Confuzia a fost cultivată voit de propaganda comunistă şi e preluată cu entuziasm de media occidentală, dominată de oameni cu “tinereţi revoluţionare” sau idealuri stângiste.
În privinţa părţii economice, nu încape dubiu: cei care susţin colectivizarea totală a economiei (comuniştii) sunt mai la stânga decât cei care susţin existenţa unei economii planificate de stat cu dreptul discreţionar al statului de a fixa preţuri şi de a taxa până la expropriere (socialiştii). Fasciştii, care acceptă egalitatea ca ideal şi metodele socialiste pentru înfăptuirea ei, sunt ceva mai la dreapta decât comuniştii, prin aceea că tolerează proprietatea privată, în special mica proprietate. Dar asta nu îi transformă în liberali sau conservatori. Corporativismul, doctrina economică fascistă, era tot o formă de intervenţie în piaţă, prin fixarea unor preţuri şi tarife, prin favorizarea anumitor carteluri de producători. Iar grupările cele mai radicale de fascişti (inclusiv legionarii români) vorbeau explicit despre necesitatea unei revoluţii, evident, anticapitaliste.
În privinţa naţionalismului, lucrurile sunt ceva mai complicate. Elementul de confuzie e misticismul (de cele mai multe ori sincer al fascismului şi în special al Gărzii de Fier româneşti). Cu siguranţă, morala religioasă şi valorile tradiţionale vin din conservatorism, într-o zonă a dreptei, deşi e aproape vulgar să confişti şi să politizezi sentimentul religios, o trăire intimă, deci individuală. Dar “idealul” de a topi orice personalitate în colectivismul unui “spirit naţional” nu are nicio legătură cu înclinaţiile dreptei.
Ideea naţională a evoluat mult şi continuă să se reconfigureze, deci şi raportările la ea sunt fluide. Pentru generaţia paşoptistă, sfâşiată de trei imperii anacronice, sigur că naţionalismul era un ideal legitim şi se confunda cu patriotismul. Politicienii vremii, oameni cu simţul onoarei, s-au regăsit de partea “partidei naţionale” indiferent că erau conservatori sau liberali (porecliţi “roşii”, pentru stângism). Nu cred că pot fi bănuiţi de patriotism sau de onoare cei care i-au cântat în strună lui Ceauşescu în ultimele două sumbre decenii ale comunismului, când protocronismul şi izolaţionismul deveniseră politici de stat. Poporul era “în altă parte”, după cum s-a văzut pe străzi la Revoluţie.
Astăzi pot fi foarte patriot de pildă luptând pentru intrarea României în Schengen, deşi, paradoxal, asta înseamnă o dizolvare a graniţelor. Regret că nu sunt suficient de mulţi români care să vadă firescul reunificării cu Moldova, eu militez pentru asta cu entuziasm, deşi nu mă definesc ca un naţionalist. Este normal ca românii de dincolo de Prut (împreună cu minorităţile etnice de acolo) să revină în graniţele fireşti, fără să îi vreu pe toţi absorbiţi într-o peltea naţională.
În privinţa Mişcării Legionare, a cărei amintire observ că o cultivă Noua Dreaptă, lucrurile sunt încurcate de-a dreptul. Mulţi dintre simpatizanţii ei au fost oameni oneşti, care au ales un răspuns pe care îl consider eronat, la o situaţie de criză. Deşi e categorisită ca o grupare extremistă – şi actele de violenţă comise – fac meritat numele, e singura de acest tip care a produs mai puţine crime decât s-au produs împotriva ei. A fost una din puţinele grupări politice autentic de masă din istoria României, lucru care o deosebeşte net de oportunismul membrilor PCR. A fost propulsată la putere abia după ce ţara fusese sfâşiată teritorial, iar de guvernat a guvernat doar pe timp de război, un răstimp foarte scurt, de circa 4 luni. Dar ceva nu trebuie uitat, pe lângă atâtea precizări (şi câte s-ar mai putea face) : pe toată durata cât a guvernat, Mişcarea Legionară era sub puterea pactului Riebentropp – Molotov (sau Hitler – Stalin, mai direct spus). Aşadar, comuniştii şi legionarii se împuşcau doar în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Şi unii şi alţii au respectat în anul 1940 directivele primite de la mentorii (respectiv conducătorii lor, în cazul comuniştilor) de la Berlin şi Moscova.
E păcat că românii nu cunosc istoria, dar un partid care priveşte obsesiv către trecut şi rămâne fascinat de texte exaltate vechi de o sută de ani, e în cel mai bun caz o bizarerie. La confuzia halucinantă a unui socialism de dreapta se mai adaugă şi stilistica textului citat mai sus. Cât de creştină poate fi o grupare care maimuţăreşte frazarea crezului niceo-constantinopolitan? Tot atât cât poate fi de naţionalistă o grupare care merge împotriva cursului firesc luat de naţiunea însăşi. Toată povestea începe să semene cu Sfântul Imperiu Roman – care nu era nici sfânt, nici roman şi nici imperiu. Un partid care nu e nici de dreapta, nici naţional şi nici cine ştie ce creştin.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica