rss
rss
rss

episodul 2 (înapoi la cuprinsul serialului)

când viața nu bate speculația

De la izbucnirea nebuniei Covid-19, planeta a privit înmărmurită prăbușirea burselor. Ni s-a dat de înțeles că virusul gripal e cel care a speriat investitorii, făcându-i să ia decizii iraționale, bazate pe panică. Ni s-a mai explicat și conexiunea logică dintre câteva segmente ale economiei lovite obiectiv de dezinteresul oamenilor de a mai călători: companii aviatice, hoteliere, de croazieră – și prăbușirea bursieră. La care se adăuga șocul petrolului, prin supra-producția saudită, prin care se încerca manipularea prețului de cartelul producătorilor.

Indicele Dow Jones, al industriei americane a pierdut în decurs de o lună o treime, de la aproape 30.000, sub 20.000 de puncte. Și statele au fost chemate să intervină pentru a stopa această catastrofă ivită „pe neașteptate”.

Ce nu ni s-a spus e că bursa de pe Wall Street, de pildă, e mai mare decât economia Americii. Cele 30 de trilioane, cât însumează acțiunile în circulație, la bursa din New York, la care se adaugă cele 10 trilioane, capitalizarea Nasdaq, bursa destinată firmelor din domeniul tehnologiei, depășesc PIB-ul mai mic de 22 trilioane al țării. Sigur, sunt mai mulți factori (greu de estimat), care distorsionează semnificativ această comparație. Există o diferență între valoarea de piață a companiilor (ea însăși o evaluare dificilă și discutabilă) și acțiunile de pe piață; sunt și cazuri de firme listate pe două burse simultan; există și unele firme străine cotate, după cum și firmele „autohtone” au operații pe alte piețe; în fine, bursa americană e privilegiată în a atrage investiții de pe tot globul, fiind un beneficiar clar al globalizării.

Dar, cu toate aceste rezerve, comparația rămâne relevantă: bursele au fost create cu scopul de a permite micului capital să își adune forțele, pentru mari realizări (investiții) în economia reală, și pentru a tranzacționa (mici sau mari părți din) proprietatea asupra firmelor la prețul corect de piață. Ele sunt un instrument – unul din cele mai ingenioase și producătoare de bunăstare, născocite vreodată – dar doar un instrument. E o anomalie ca piața să depășească în volum marfa pe care o tranzacționează. Cu atât mai mult, cu cât la bursa de la New York, NYSE, sunt listate doar 2.800 de firme, iar la Nasdaq, doar 3.300. Motivul pentru care cumpărătorii au supra-estimat valoarea de piață a companiilor e inflația creditului.

problemele economiei speculative

Economia speculativă, bazată pe îndatorare și pe lichidități uriașe, emise de băncile centrale, a decuplat piețele de la nevoile reale ale societății. Acest tip de economie permite ritmuri mari de creștere, bazate pe viteza mare de circulație a banilor încă înainte ca ei să fie produși prin economisire. Împreună cu industria marketingului, ea stimulează artificial consumul perpetuu, deopotrivă de bunuri necesare traiului, dar și de bunuri și servicii de care cei mai mulți ar fi chiar mai fericiți dacă s-ar lipsi.

Trei sunt problemele acestui tip de economie artificială. E imorală, prin aceea că sustrage resurse reale de la cei care produc și economisesc, pentru susținerea unei caste parazite globale, a rentierilor din dobânzi și creșteri speculative de active. E nesustenabilă, pentru că doar o mică fracție din populația globului trăiește astăzi în condițiile de prosperitate, generate de economia speculativă globalizată, fiind imposibil ca acest model de consum și de trai să fie generalizat pentru cele 7,7 miliarde de muritori. E extrem de fragilă în fața crizelor de orice fel (reale sau fabricate), riscând prăbușirea rapidă, fără intervenție inflaționistă.

Rezumat: Bursele sunt simbolul pieței, dar sunt tot mai deconectate de această noțiune și de economia reală. Bulele speculative sunt consecința creației monetare

națiunile și băncile lor

Bursele, la care m-am referit mai sus, sunt doar vârful icebergului. Chiar și când atrag fonduri excesive, estimări prea optimiste pentru creșterea viitoare, bursele au totuși în spate realitate economică. Chiar dacă prețurile acțiunilor se prăbușesc spectaculos în vremuri de panică, firmele listate sunt dintre cele mai performante de pe glob: au angajați calificați, bună organizare și proceduri de lucru, linii de producție, utilaje moderne, active foarte valoroase, capital de lucru, piețe de desfacere, care doresc să le consume bunurile și serviciile. În alte cuvinte, acțiunile lor nu se pot prăbuși până la zero (exceptând cazul în care firma dă faliment), există valoare reală în spatele acelor titluri de proprietate, numite acțiuni.

Situația nu e aceeași, atunci când vorbim de bănci și fonduri speculative. Sistemul bancar actual e în regim fracționar, adică băncile sunt beneficiarele unui privilegiu în a desfășura o activitate, care constituie monopol, și care le permite să culeagă dobândă din împrumutarea unui capital, pe care nu îl au. Fondurile, pe care le atrag sub formă de depozite, sunt doar o fracție (de unde numele sistemului) din fondurile pe care le creditează. Existența lor e vitală pentru a susține în derulare economia speculativă, bazată pe credit. Creditul însuși contribuie la creația de masă monetară.

În aceeași barcă cu băncile comerciale, se află și băncile centrale (mai mult sau mai puțin) ale statelor. Nici statele nu sunt producătoare de bogăție, decât prin recoltarea de taxe de la cetățenii proprii și prin puținele active productive, aflate în proprietate națională. (Nu intrăm acum în discuția dacă taxele extrase sunt legitime și per total nocive sau benefice angrenajului economic.) Ce contează acum e că la final, nici băncile, nici statul, nu pot produce artificial bogăție, dar pot crea această iluzie și pot repartiza diferit avuția.

Există însă diferențe esențiale. Pe termen scurt, băncile fac obiectul alegerii de către clienți, pentru serviciile oferite, în funcție de felul (mai bun sau mai rău) în care sunt conduse. Legitimitatea lor e dată de piață, în funcție de care pot prospera sau pot dispărea. Statele sunt realități în durata lungă a istoriei, care reflectă politic și economic existența unor comunități coerente, pe un anumit teritoriu, care au o cultură comună, resorturi diverse de coeziune pe baze etnice, religioase, civice, legate de tradiții și mod de viață. Statele sunt deopotrivă realități biologice și ideatice. Ele nu fac obiectul unei alegeri la fel de spontane și de facile, ca alți furnizori de servicii, de tipul corporațiilor (inclusiv bancare). Cetățenii nu aleg unde să se nască, dar aleg cu propria existență să perpetueze sau nu statul întemeiat de strămoșii lor și să îl lase moștenire urmașilor.

Statul, detestat și hulit în vremuri pașnice, pentru colectarea taxelor și serviciile nesatifăcătoare furnizate, le devine refugiu și protector în vremuri de criză. Națiunea e depozitara acestei avuții simbolice, care transcende existența biologică a indivizilor viețuitori în prezent, interesele lor pragmatice imediate. Ea e eternă, câtă vreme se păstrează conștiința de neam a fiilor ei. Națiunea e proprietara suveranității, iar statul, ca expresia politică a națiunii, e normal să fie operatorul acelei suveranități. Prin urmare, moneda nu poate fi separată de caracterul ei de atribut al suveranității. Indiferent, prin ce instituții s-ar derula emisiunea monetară.

Băncile pot emite titluri de valoare, așa cum și alte entități pot emite hârtii prin care se obligă să plătească o anumită sumă. Dar participarea lor la creația monetară e un privilegiu acordat de deținătorul suveranității, altfel spus, o cedare de suveranitate. Această cedare s-a făcut deja prin mai multe etape succesive, care includ:

  • crearea băncilor centrale de către un cartel de bănci private (cum e cazul Rezervei Federale a Statelor Unite, în 1913),
  • tratatele prin care monedele celorlalte state sunt legate de dolar, ca monedă de referință, la finalul celui de-al doilea război mondial (sistemul de la Bretton Woods),
  • tratatele prin care statele semnatare promit să își retragă o parte din autoritate asupra băncii naționale (sistemul Băncii Reglementelor Internaționale, BIS din Basel, Elveția),
  • tratatele de formare a Băncii Centrale Europene (pentru statele Uniunii Europene),
  • diverse legi de funcționare a băncilor comerciale pe teritoriul național, care le reglementează raportul cu Banca Națională.

Această cedare de suveranitate, care separă statele naționale de băncile lor centrale, incluse într-o arhitectură globală lipsită de controlul sau aprobarea cetățenilor, e prima componentă a jafului. Ea s-a produs gradual, cu mult înainte de acest moment de criză și crizele de acest tip servesc doar la câștigarea de noi pași în acest proces. Prin însăși structura sistemului bancar, băncile comerciale sunt legate și ele piramidal de cele centrale, încă denumite în mod înșelător naționale (sau regionale, cum e cazul celei europene).

Statele nu s-au obligat să garanteze activitățile băncilor comerciale (private, în cea mai mare parte). A nu se face confuzia cu acel plafon de garantare a unor depozite ale populației (el însuși, doar o convenție inter-bancară). Vorbim de întreaga activitate a băncilor, cu toate operațiunile lor comerciale. Dar prin însăși natura acestui sistem fracționar, statul, care a cedat acele monopoluri de funcționare, s-a constituit în girant. Chemând alături populația, prin stârnirea impresiei că trebuie luate urgent măsuri de intervenție, casta privilegiată își asigură alibiul compensării riscurilor din resursele comunității.

Rezumat: Printr-un proces îndelungat, statele au fost determinate să cedeze în favoarea băncilor părți ale suveranității naționale. Aceste cedări s-au făcut mereu în contexte de criză (panici bancare, final de război (inclusiv războiul rece). Din start, actualul sistem bancar e insolvent, ca orice sistem piramidal.

(continuare: episodul 3, sau înapoi la cuprinsul serialului)

Politic, miza anilor ce vin, sub marea depresiune în care am intrat, rămâne aceeași: lupta între globalizare și statul național. Nu între stânga și dreapta, nu între partide, nu între ideologiile clasice – cu excepția cazului în care aceste idei și grupări se poziționează pe acest aliniament al marii înfruntări, într-o măsură oarecare. Cei care nu înțeleg despre ce e vorba, pot lupta inclusiv împotriva propriilor interese, atunci când se pun inconștient în slujba unor cauze sau când atacă falși adversari. Diversiunea e și ea o armă.

De ani de zile, această înfruntare e în centrul preocupărilor mele, pe măsură ce mi-am lămurit înțelegerea asupra politicului, care m-a preocupat dintotdeauna. Doar când au intrat într-un raport cu acest aliniament ideologic m-am mai referit în ultimii ani la partidele existente, la politicieni și fenomene populare ca mișcarea #rezist, Brexit, migrație sau fenomenul reacționar. Și așa cred că va fi și de acum încolo.

Dacă m-am referit mai mult la economie (și o s-o facem toți până la epuizare în anii ce vin) a fost tot în relație cu această confruntare fundamentală. Pentru că în economie se văd consecințele practice ale unor opțiuni ideologice și acolo vom vedea poziționările actorilor politici.

Dar omul nu e doar o ființă materială, nici măcar atunci când e amăgit să se creadă astfel. Nucleul său intim e de natură spirituală și folosește interacțiuni simbolice în toate cele care contează cu adevărat. Acest mic radar spiritual îl așează în relație cu Dumnezeu, cu ordinea lumii și cu rostul său în ea, îi structurează mentalitatea ca parte a marilor blocuri de civilizație. Sau, dimpotrivă, când este bruiat și defectat, îl împinge spre degradare, nihilism, deznădejde, distrugere la nivel individual și colectiv, captivitate, răutate.

Cum neutralitatea nu există între bine și rău, despiritualizarea programatică a omului de tip nou, redus la biologic și funcțiile lui sociale de producție și mai ales consum, are ca finalitate demonizarea, adică opusul eliberării promise. Este rodul otrăvit în funcție de care judec modernitatea, de fiecare dată când o critic. Iar calea înapoi, spre rosturile omului și demnitatea lui de ființă creatoare, e o cale spirituală.

Fără să existe o împărțire maniheică, tranșeele războiului dintre globalism și naționalism se suprapun deseori cu cele ale războiului spiritual. Ba chiar, uneori, primul e doar expresia de suprafață a celui de-al doilea. Doar două linii de apărare mai există în calea unui sistem tot mai opresiv de tiranie globalistă. Acestea sunt creștinismul și statul național.

Orice altă dispută, în afara acestui conflict, reprezintă un bruiaj sau ne scapă corelația cu adevărata înfruntare.

La nivel personal, arma supremă a acestei rezistențe este iubirea. Nu întâmplător, și ea face obiectul unei tentative de redefinire, de fapt, de răstălmăcire. Iubirea deschide poarta spre transcendent și spre atitudinea de urmare a lui Dumnezeu prin creație. Iubirea deschide ochii omului spre frumusețea esențializată, spre miracol, îi ridică ultima redută în fața lumii, care e familia, îi dezvăluie natura ca purtătoare a unei taine impresionante.

În presă, vom vedea și de acum înainte aceeași înfruntare, dar într-un ritm mai accelerat și mai explicit pentru tot mai mulți, presați de prăbușirea economică să se preocupe de viața politică și să îi găsească o noimă. Nu pot afirma că întreaga criză e creată artificial de o ocultă globalistă, ca metodă de distrugere finală a statelor nationale și înrobire prin pervertire a omului. Dar adepții acestei gândiri (mai bine sau mai rău intenționați, mai conștienți sau mai puțin) vor folosi pretextele crizei pentru a da loviturile finale națiunilor și libertății omului.

Vom vedea derulându-se planul (care pentru unii e un vis) al distrugerii monedelor naționale, inclusiv a celor mai reputate. Și chiar dacă acestea nu vor dispărea total, măcinate de hiper-inflație, globaliștii vor continua pașii mărunți ai încorsetării finanțelor în instituții trans-naționale centralizate și corporații situate peste puterea de cenzură electorală a statului. Statul va fi demonizat și făcut responsabil pentru nefericirile fiecăruia, chemat tot mai insistent să intervină în favoarea intereselor trans-naționale ale capitalului, sub pretextul protecției sociale.

Cei mai angajați în dimensiunea spirituală a înfruntării, vor continua atacul concertat împotriva Bisericii, a creștinismului în genere, pe care îl vor ridiculiza ca piedică în calea progresului accelerat, al științei, al unor drepturi recent descoperite și al plăcerii, ca rațiune de a exista. Va fi greu să reziști netulburat manipulărilor subtile, bășcăliei, etichetării și oprobiului colectiv indus.

Dar opțiunea contrară, de rezistență, are deja un nume practic, aflat chiar pe buzele celor din propaganda sistemului. Se numește „deglobalizare”. Politicienii, care o vor adopta (parțial, căci în totalitate ar fi și imposibil și indezirabil) vor fi demonizați. Dar se văd semnele că vor fi forțați din pur realism să recurgă la ea și cei fără înclinații reacționare, consemnate anterior.

Cei mai mari susținători ai curentului reacționar și de deglobalizare vor fi însă oamenii simpli. În funcție de dispoziția lor spirituală și punctele de rezistență la care vor mai fi conectați, ei vor începe să lupte activ pentru eliberarea de sub apăsarea clasei parazitice. Sub impulsul prăbușirii economiei mondiale, a sistemelor de pensii, popoarele vor avea șansa istorică de a spulbera elita globalistă, măcar interfața ei vizibilă, care e clasa politică. Cei care se vor rupe primii de sub opresiunea intimidantă a etichetelor, gândite de adepții dresajului corect politic pentru a amuți, vor fi în avangarda acestei dezrobiri. Ei vor fi cei care vor arăta că au dezvoltat imunitate la intimidarea prin etichetare, cei care vor schimba radical termenii discuției publice. Și popoarele, dacă nu vor fi păcălite din nou, le vor urma exemplul eroic, destrămând prin ridiculizare eșafodajul programării mentale a maselor.

Din păcate, răul și opresiunea sunt indisolubil legate de violență. Când limitele disidenței posibile sunt împinse tot mai jos, rămân tot mai puține opțiuni ca răsturnarea unei tiranii să se facă fără violență. De asemenea, gândirea pervertită, distorsionată și moral-relativistă a „fiilor veacului” face destul de probabilă recurgerea la războaie ca pseudo-debușeu, dar și la incitarea indivizilor către violența pe pont propriu și de gloată. O știre de fapt divers, spune că în Tailanda, haite mari de maimuțe se bat pentru hrană în preajma obiectivelor turstice. Maimuțele erau răsfățatele turiștilor străini, care le hrăneau, dar care au lăsat pustii străzile stațiunilor după declanșarea epidemiei virale. Cei care insistă să ne facă să credem că omul e doar o maimuță, care și-a pierdut coada, nu vor ezita să ne aducă într-o stare similară de degradare. Iar cei care sunt convinși ei înșiși că nu-s diferiți de o maimuță, nu vor ezita să se comporte ca atare, când hrana va dispărea de la raft, unde se obișnuiseră să o găsească.

Una din cele mai mârșave manipulări insistă să închidă orice discuție pe tema migrației, cu acest argument: „cum atât de mulți români au plecat în alte țări, trebuie și la noi să vină alte popoare”. Am mai multe argumente pentru a demonta sofistica din spatele acestei retorici.

1. alegerea celor plecați nu ar trebui să anuleze dreptul la alegere celor rămași

Mai mult sau mai puțin în cunoștință de cauză, mai mult sau mai puțin forțați de împrejurări, cei plecați au ales să trăiască într-un mediu multicultural, să învețe și să vorbească altă limbă. Cei rămași acasă au făcut o alegere de sens contrar, rămânând într-un anumit tip de mediu cultural, cu care sunt familiari. La fel cum unii aleg să trăiască într-un oraș aglomerat și alții într-un sat de munte. De ce doar alegerea celor plecați merită respectată și de ce ea ar trebui să aibă un impact asupra opțiunilor celor rămași!?

Se vehiculează o solidaritate în bloc. Dar există la fel de bine alți români, care aleg meserii care implică beneficii și riscuri specifice. Unii se fac polițiști, alții doctori de boli infecțioase, alpiniști utilitari, militari sau prostituate. Ce validitate are argumentul că „atâția români fac X, deci trebuie să accepți și tu, pentru că ești unul de-al lor”? Oare are vreo logică să îi spui unei tinere: „sunt mii de românce, care fac videochat și tu nu vrei să te dezbraci”!?

2. chiar cei plecați temporar nu au declarat că ar fi renunțat la a avea o țară a lor, în care să se întoarcă

Alegerea celor plecați e deseori forțată de împrejurări. Dar e de cele mai multe ori una pe timp limitat. Românii din afara granițelor nu au renunțat la cetățenia românească, devenind apatrizi. Dimpotrivă, foarte mulți își doresc să se întoarcă în singurul loc din lume pe care îl consideră cu adevărat „acasă”. Că alții nu mai vor să se întoarcă, sau spun asta la mânie pe internet, bravând, n-are importanță. Doar timpul ne va arăta cum se vor cerne apele.

Ce e foarte important: tocmai românii emigranți resimt cel mai dureros drama înstrăinării, sentimentul de a fi un musafir într-un loc care nu-ți aparține. Legătura lor cu țara e deseori foarte emoțională, acolo își investesc toată agoniseala sau surplusul, acolo visează să se întoarcă și să își reia viața. De ce ar trebui să îi condamne cineva, după 5 ani, 10, 20 de ani în țara altora, la sentimentul că nu mai au nicio țară propriu-zis a lor, nicăieri în lume!? Cei printre care trăiesc au o țară a lor. Și alți imigranți, cu care sunt colegi, au o țară a lor. De ce ar fi condamnați ei să li se răpească acest punct de sprijin și acest vis?

3. modelul multicultural nu este unicul pe glob, amenințarea cu reeducarea e abuzivă

Directorii de conștiință ai națiunii au trecut cu tupeu la jignirea și intimidarea celor care îndrăznesc să pună în discuție tema migrației ca principiu. Românilor li s-a spus că trebuie „să ia lecții de civilizație” și „să iasă din Evul Mediu”. Cu alte cuviinte, să treacă printr-o reeducare rapidă, pentru schimbarea mentalității.

Nu e clar când s-a sfârșit acel „ev mediu” cu care suntem rușinați retoric. Cu doar un deceniu în urmă, țările europene, pe care suntem acuzați că le-am luat cu asalt, ne cereau să avem viză pe pașaport. Erau ele în Evul Mediu când făceau asta? Statele Unite și altele practică această formă de selecție și pun evidente restricții pe piața muncii pentru români. Ba construiesc și ziduri la graniță. Sunt americanii în Evul Mediu din pricina asta?

Dar sunt țări pentru care retorica diversității nu face nici doi bani. Încercați să vă stabiliți în Japonia, în Taiwan sau Coreea de Sud și vedeți cât de ușor e și cum sunteți primiți. Înseamnă cumva că acele societăți, foarte avansate și civilizate, se află în Evul Mediu și ar trebui puse la stâlpul infamiei pentru alegerea lor? Chiar multiculturala Elveție organizează periodic referendumuri pe diverse chestiuni de schimbare culturală.

4. cetățenii români nu au fost consultați

Ceea ce ne aduce la argumentul democratic. Nu a existat nicio dezbatere publică, atunci când politicienii au semnat tratate bilaterale și internaționale pe tema migrației. Nu ne-au fost comunicate niciodată cifre reale privind ponderea emigrației deja existente, nici estimări privind cota considerată limită sau acceptabilă. Compoziția etnică a societății e trăsătura definitorie a societății, ea nu poate fi schimbată fără consultarea cetățenilor băștinași, proprietarii de drept ai țării.

5. românii au aderat la Uniunea Europeană, nu la Eurasia, la Uniunea Asiatică sau Uniunea Africană

Această afirmație nu e rasism, e o constatare juridică. Între România și țările din Vest, unde lucrează români, există un contract: tratatul de aderare. Acest tratat nu prevede deschidere granițelor pentru populațiile din afara Europei. Evident, nu prevede nimic despre relocări de refugiați din alte țări ale UE.

Cu toată lipsa de informare, de bine de rău, la aderare a existat o oarecare dezbatere publică. S-a votat și o schimbare de constituției pentru acomodarea cu tratatul. S-a dat un vot, la vedere, în Parlamentul României. Decizia de a aduce muncitori străini de pe alte continente e una pentru care nu am fost consultați. Da, e normal să vină italieni, spanioli și englezi, nu țări cu care nu suntem în nicio uniune juridică.

6. migrațiea intra-europeană e una temporară, cea din afară e ireversibilă

Există numeroși europeni, care trăiesc în alte țări europene. Legăturile dintre ei sunt istorice, au aceeași civilizație. Logistic, sunt aproape, le e ușor să țină legătura, chiar să facă naveta între țări învecinate. Diferența de bogăție nu e atât de mare între țări. Excluzând cazurile în care se căsătoresc acolo sau aleg să-și trăiască pensia într-un loc mai liniștit, europenii dislocați în Europa se întorc după un număr de ani. În acest caz, țara care îi primește doar în perioada cea mai activă are beneficii sporite, spre deosebire de țara în care au crescut sau cea în care apasă pe sistemele de pensii și asistență medicală. Dar, per total, portughezii și italienii aflați în Anglia, se vor întoarce în frumoasele lor țări, la fel și polonezii din Germania.

Cu totul alta e situația migranților din țări calamitate, lovite de războaie civile lungi de decenii, unde crima e la ordinea zilei; a celor veniți din țări cu sărăcie extremă, fără instituții performante de educație și sănătate, a celor veniți din zone deșertice, pentru care chiar accesul la apă potabilă e o problemă. Sunt țări care au o diasporă numeroasă, state eșuate, fără speranța de a ajunge prea curând în parametrii europeni. Aceste țări furnizează emigranți pentru totdeauna, al căror scop este să își aducă și rudele, care formează comunități închise.

7. condițiile economice fluctuează, demografia nu o urmează mereu

„Demografia este destin”, spunea Oswald Spengler. Altfel spus, dacă vedem cum arată azi școlile, știm cum va arăta viitoarea societate. Nu e nevoie de un ghicitor, pentru a trage concluzia după ce vezi școlile din marile capitale occidentale, în care abia dacă mai găsești câte un alb-doi. Valul migrator al unor asemenea popoare prolifice nu mai poate fi schimbat.

Ni se aduce argumentul creșterii economice. Acestea sunt fluctuații trecătoare. Anumite industrii pot fi lovite pe neașteptate – cum a fost cazul investiției Nokia de la Jucu. Ceva asemănător se poate întâmpla și cu industria auto în deceniul care vine. La scara istoriei, creșterea sau scăderea unei industrii pe durata unor ani e irelevantă. Cine mai știe în ce secol a crescut piața tăbăcăriei și când a fost mare nevoie de mineri în munții României? Totuși, comunitățile venite cu asemenea ocazii rămân într-un loc pentru sute și mii de ani după. E cazul comunităților de secui, de țigani, rămase aici deși (în cazul primilor), nu mai e o graniță de păzit unde se află. De sute de ani ne străduim să găsim modalități de conviețuire cu aceste popoare – ne-a fost și bine și rău împreună – dar n-a fost deloc ușor. Și vorbim doar de câteva comunități. Ar fi total iresponsabil să lăsăm urmașilor urmașilor noștri moștenirea de a se descurca într-un turn babel de comunități diverse, încă mai puțin interesate să se acomodeze locului.

8. Constituția României interzice colonizarea

Există un articol explicit, care interzice popularea teritoriului național cu grupuri compacte de alogeni. Agențiile de forță de muncă și fundațiile, care derulează programe de transfera a refugiaților, vin în contradicție cu acest articol din legea fundamentală. Acest argument singur, ar pune în mod normal capăt discuției, dar e ignorat în totalitate. În cazul celor redistribuiți din alte țări, mai e o ilegalitate în raport cu legile internaționale, care stipulează că statutul de refugiat se pierde la părăsirea primei țări sigure (în afara conflictului sau pericolului) în care a reușit să ajungă fugarul.

9. diferențele culturale și de natalitate sunt semnificative

Dacă nu suntem ipocriți, va trebui să constatăm numeroasele deosebiri. Iar asta nu ne face anti-europeni. Dimpotrivă, suntem europeni tocmai pentru că avem o cultură comună cu restul popoarelor Europei și distinctă de a altor continente. Sunt destul de rare atentatele organizate de europeni împotriva altor europeni, de exemplu. Sau ostilitatea izvorâtă din disprețul față de societăți în care se consumă alcool sau în care femeile sunt îmbrăcate mai decoltat. Suntem obișnuiți cu aceste lucruri, nu simțim pornirea de a pune mâna pe cuțit pentru a pedepsi felul de a fi al celorlalți. De culturile tribale ale deșertului ne separă totuși o lume.

La fel, nu putem să nu constatăm că singura minoritate de pe teritoriul României, cu o natalitate explozivă, are rădăcini în Asia de Sud-Vest. Românii s-au înscris, din păcate, în tendința de declin demografic a vest-europenilor. Se căsătoresc târziu, femeile urmează o carieră, nasc primul copil târziu și nu mai au timp pentru a-i adăuga mulți frați și surori. O familie cu doi copii e deja norocoasă și considerată mare, de la trei în sus, părinții sunt considerați suspecți. Ar fi imposibil ca o țară gazdă cu asemenea comportamente demografice să poată ține pasul cu alte culturi, care nu întâmplător au ajuns la populații considerabile – două țări ale globului depășind borna de un miliard. Iar noi importăm forță de muncă tocmai din asemenea țări cu natalitate prolifică. Chiar dacă primii veniți nu și-au întregit încă familiile, e doar o chestiune de timp.

10. importând lumea a treia, vom ajunge ca lumea a treia

Istoria a fost nemiloasă cu multe popoare. Nici cu noi n-a fost blândă mereu. Au fost războaie, imperii coloniale sadice, molime, dezastre naturale. Dar nu poți îndepărta total responsabilitatea popoarelor pentru starea țărilor lor. Nu știu cum au ajuns unii să se convingă că putem ajunge să arătăm ca Elveția și Norvegia, importând populații din locuri cu o istorie a violenței, unde traiul e periculos, unde bordeiul și mahalaua insalubră sunt peisajul obișnuit al așezărilor umane. Dacă popoarele alea erau așa harnice cum ni-i prezintă „samsarii” de oameni de prin agențiile de recrutare, ar fi construit la ei acasă și industrie și metropole și autrostrăzi. Sigur că sunt deocamdată decenți și modești. Dar nu văd de ce ar arăta diferit de Ferentari sau de Karachi un cartier în care s-ar aduna emigrația pakistaneză.

11. aportul emigrației e neglijabil economic

Intervine aici o altă deosebire, care face înșelătoare comparația cu emigrația românească în Europa. Dacă am fi fost o destinație pentru grupuri înalt calificate din Apusul Europei, altfel ar fi stat lucrurile. Deși relația cu sașii n-a fost chiar cum e ea idealizată azi, pot să le recunosc un aport semnificativ. Nemții au construit marile orașe ale Ardealului și Banatului. E drept că românii n-aveam mereu voie prin ele și că erau practic ridicate prin favoritism fiscal. Erau, adică, la fel de favorizați de stat ca multinaționalele de azi sau ca firmele off-shore. Dar au ridicat niște cetăți, pe care le arătăm turiștilor, nimic de zis.

Care e marele beneficiu pe care îl aduc muncitorii ieftini din Asia? Deocamdată servesc masa în restaurante, schimbă așternuturi în hoteluri, văd de copii și termoizolează blocurile comuniste. Nu le desconsider munca. Dimpotrivă, am toată înțelegerea la nivel uman, față de soarta lor grea. Dar sunt ocupații slab calificate. Nu e ca și cum ar fi făcut vreo linie de tren ultra-rapid de la București la Cluj, vreun baraj de hidrocentrală sau ar face operații chirurgicale de care doctorii noștri n-au auzit. Aș fi înțeles sacrificiul demografic în numele unor asemenea realizări.

Așa, ce facem? Ne vindem liniștea și viitorul pentru că sunt zugrăvite câteva din blocurile lui Ceaușescu!? Măcar dacă ridicau un cartier nou, cu o arhitectură nemaivăzut de frumoasă, să spui: da, domnule, nu eram noi în stare fără ei! Cine ar accepta, la el acasă, în schimbul unei zugrăveli mai ieftine, să primească sub acoperișul său pe zugrav, nevasta lui și toți copiii lor de atunci înainte!? Ca afacere, mi se pare una chiar prostească.

Și noi am exportat necalificați, uneori necivilizați, chiar infractori. Dar, per total, au plecat mulți ingineri, doctori, IT-iști, meseriași bine calificați, mulți școliți pe vremea când învățământul era riguros. Chiar și după această continuă degradare, avem un sistem de învățământ superior acelor țări cu rate uriașe de analfabetism, de unde importăm acum personal. Din nou, o afacere proastă: dăm personal îndelung calificat, poliglot, cu studii superioare Vestului, și luăm muncitori altfel harnici, care cu chiu cu vai rup câteva vorbe în engleză.

12. românii plecați nu au pus probleme similare de securitate

Au fost cazuri de români, care ne-au făcut de râs pe unde s-au dus. Unii chiar dintre minoritățile etnice, dar să ne facem că nu contează. Cu toate astea, nu s-a auzit să organizeze atentate, celule teroriste pe unde s-au dus. Nu și-au pus în cap să distrugă societățile unde au pus piciorul. Emigrația din afara Europei a obișnuit continentul cu atacurile cu acid la adresa necunoscuților, atacurile cu cuțitul, bombele plasate în tren.

13. emigrația reduce salariile

Poate unii români plecați pe afară, privind superficial, să fi tras concluzia că societățile multiculturale sunt mai prospere. Chiar că sunt prospere tocmai pentru că sunt multiculturale. (Așa e sugestia indusă de propagandiști.) Nimic mai fals. Ei nu și-au pus problema care era nivelul de trai și de siguranță înainte ca acele societăți să devină multiculturale. Dacă ar fi vorbit sincer cu autohtonii, ar fi aflat că aceia regretă vremurile de demult (nu foarte îndepărtate).

Matematic, nu există posibilitatea ca sporind oferta de forță de muncă să crească și oferta salarială. Dimpotrivă. Prin simpla creștere de candidați scade puterea de negociere. Dar lucrul e mai dramatic când oferta e crescută artificial cu „desperados” din țări de pe fundul prăpastiei. Aici intervine altă deosebire față de emigrația românească.

Dacă ne-ar fi fost aduși alți europeni, să zicem, bulgari, diferența nu era așa mare la salarii. Dar când concurentul tău e cineva dintr-o țară unde se câștigă doar 60 de euro pe lună, care mai sunt șansele să ai succes așteptând ca salariul tău să crească?

14. emigrația masivă e o piedică în calea întoarcerii românilor

În condițiile în care salariile se vor echilibra în jos (între România și Vietnam) și nu în sus (între România și Germania sau măcar Polonia), șansele ca românii să se întoarcă de la salariile lor occidentale scad. Procesul fugii în bejenie se va accelera prin afluxul de populații asiatice și africane, nu se va încetini.

15. emigrația degradează condițiile de muncă

Românii plecați în Occident au avut parte de experiențe diferite, de la caz la caz. Cei mai puțin norocoși au nimerit în ghearele traficanților de ființe umane, au ajuns să fie abuzați în condiții de sclavie. Alții au fost doar când și când umiliți. Dar mulți au descoperit un mod de lucru mai civilizat, într-o societate așezată, muncind alături de alți occidentali. Au primit salariul la timp, li s-a respectat programul, li s-au plătit toate taxele legale și contribuțiile, li s-a vorbit politicos, au devenit chiar membri ai unor sindicate cu putere de negociere. Efectul acestor din urmă practici începea să fie pozitiv și asupra procedurilor de lucru din țară. Oamenii aflau de la alții sau știau din propria experiență cum ar trebui să fie tratați într-o țară europeană.

Lucrurile nu stau deloc așa în Asia sau în Africa, unde respectul pentru muncitor e deseori precar și abuzul norma. Una din motivațiile explicite pe care unii angajatori români le au în a aduce muncitori străini e că românii sau maghiarii nu prea le mai acceptau abuzurile. Cu alte cuvinte, chiar presupunând (prin absurd) că salariile ar rămâne aceleași și nu ar scădea urmare a afluxului migratori, se va constata un efect negativ în condițiile de muncă. L-au constatat și vest-europenii pe pielea lor. Când ai la dispoziție muncitori, care nu pot amenința prea lesne că pleacă acasă sau se mută la altă firmă, îți permiți să fii zbir. Salariații români vor putea fi cu ușurință constrânși să lucreze gratis peste program, când li se va spune: dar uite, Li cum poate să muncească 10 sau 12 ore fără să se plângă?

Din nou, dat fiind că decalajul dintre mentalitatea românească și cea occidentală nu era chiar atât de mare, comparația din titlu se vădește ca înșelătoare.

16. multiculturalismul distruge coeziunea socială

Cu aceeași idee în minte, că românii sunt la ei acasă în Europa, că sunt prin structura lor europeni, putem constata la alții ravagiile experimentului multicultural. Efectele se răsfrâng și la nivelul cel mai mic, rupând solidaritatea și încrederea în interiorul comunităților. Când aduci valuri de popoare, care au altă istorie, alte pasiuni, fără amintiri comune, reduci relațiile la nivelul cel mai superficial. Uneori nici măcar acest nivel nu funcționează, când unii colegi se uită la fotbal și ații sunt pasionați de cricket.

Rezultă societăți disfuncționale, în care oamenii nu au multe să-și spună, comunică superificial și fățarnic. Pentru a preveni conflictele, apar curând legi de limitare a liberei exprimări, iar tabu-urile cresc de la an la an. Deși teoretic la el acasă, autohtonul nu mai îndrăznește să se manifeste spontan, pentru a nu ofensa și a nu fi pedepsit sau catalogat. Apare și un acut sentiment de neîncredere, mai ales că lucrurile nu se pot exprima la suprafață și e greu de ghicit părerea chiar a celor apropiați.

Societățile occidentale, lovite de plaga corectitudinii politicie, seamănă tot mai mult cu societățile din comunism. Apar șopârlele, aluziile, se vorbește liber doar acasă sau între prieteni verificați, dacă mai există ideea de prietenie. Relațiile de muncă sunt deseori armonioase, dar rareori se prelungesc după terminarea programului, când societățile redevin segregate, chiar ghetoizate. Străinii, așadar, lucrează împreună, pentru că sunt obligați să o facă. Dar când au posibilitatea să aleagă, aleg să trăiască în cartiere separate și să-și petreacă timpul liber în cercuri omogene etnic sau cultural.

17. ar trebui să învățăm din greșelile altora

Românii plecați, invocați ca argument în favoarea granițelor deschise, ar fi cei mai în măsură să sublinieze ce e disfuncțional în acest proiect artificial de inginerie socială. Exceptându-i pe cei loviți de morbul neo-marxismului, la o discuție sinceră, cei mai mulți se vor plânge de neajunsurile societăților cosmopolite.

Societățile occidentale au cules câteva decenii roadele importului de tineri, la vârstă adultă, plini de ambiție și vitalitate. Dar acel pom s-a uscat deja. Vechii imigranți au îmbătrânit la fel ca restul oamenilor și n-au mai plecat în preajma pensiei, cum probabil vor face mulți dintre români. Au rămas acolo și, ce să vezi? au și ei nevoie să fie tratați medical, chiar schimbați, dacă au ajuns la vârsta neputinței. Corvoada de a-i schimba pe bătrânii indieni le poate reveni tinerelor englezoaice. Un pic altfel decât își imaginaseră unii.

Mulți dintre imigranți au devenit experți în exploatarea sistemelor de asistență socială, storc alocații pentru toți cei opt copii, subvenții la cazare, gratuități de transport, de școlarizare și de tratament medical. Unii dintre ei sunt încasatori neți, o povară pentru societățile de adopție, în care au adus lenea sub-sahariană sau agerimea jamaicană.

Și mai grav, de la visul integrării în Occident al părinților, generația a doua de imigranți a cunoscut fie răsfățul fie radicalizarea în ostilitate. Atentatele cele mai răsunătoare au fost făcute tocmai de acești neadaptați de generație a doua, născuți și educați în Occident. Dar cu un sentiment acut de dispreț pentru decăderea societăților laicizate, cu o mare frustrare față de ipocrizia societăților gazdă, față de falsele lor promisiuni de ascensiune socială.

18 noi nu avem obligații față de vechile și noile colonii

Multiculturalismul, care ni se propune, e o formă răsturnată de colonialism. Un colonialism sinucigaș, derulat pe terenul metropolei. Societățile în care au nimerit românii plecați la muncă n-au fost mereu așa, evident. Schimbarea provinde abia din ultimii 50 de ani, mult accelerată în ultimele două decenii. Vorbim însă de un proiect ideologic, în care noi nu ar trebui să fim obligați să luăm parte, pentru că nu avem datorii istorice față de popoare colonizate.

Noi nu am extras bogățiile altor continente să ne construim metropolele. Privind la rece, vom înțelege că și extinderea europeană a fost o formă de expansiune imperială. Victimă i-a căzut estul, căruia i s-au capturat resursele, capacitățile de producție, piețele de desfacere, rețelele de distribuție, centrii de decizie, elitele academice. România e, de departe, cel mai dramatic caz al acestei capturări totale. Deși el însuși un pericol, exodul de forță de muncă la salarii mai mari în Vest, a fost singurul câștig primit la schimb.

Dat fiind că noi n-am avut beneficii similare nici din extinderea europeană, nici din cea anterioară, din era colonială propriu-zisă, nu văd de ce am fi chemați să împărțim povara și consecințele acestor forme de lăcomie. Nici nu am pozat vreodată ipocrit în civilizatori și misionari ai planetei.

Fac parte dintr-o generație prea tânără pentru a participa efectiv la Revoluția din 1989 (aveam circa 10 ani), dar suficient de mare pentru a o trăi intens ca fenomen și pentru a înregistra o sumedenie de întâmplări din cele trei decenii de tranziție ce au urmat. O consider în continuare unul din evenimentele cruciale la care am asistat și mă simt dator să dau propria mea mărturie și propria interpretare, care poate fi luată în seamă de cei mai tineri.

Cu ani în urmă, am adunat într-un mic foileton relatarea mea despre Revoluție, cu explicații de ce consider că așa ar trebui numit fenomenul în cauză, despre ce a avut grandios în ea, cum a fost deturnată și transformată în motiv de dezamăgire și chiar detestare pentru alții. Am fost sincer și cu acea ocazie, deci nu am ceva de retractat. Dar poate astăzi aș scrie-o altfel, pentru că memoria e ceva viu, care ne îndeamnă să reevaluăm unele personaje, să corelăm altfel faptele, să considerăm de primă importanță lucruri care acum zece ani ne păreau secundare.

Astăzi aș scrie diferit, cu gândul la cei foarte tineri, dar deja majori, care mi se par la fel de manipulați ca generația părinților mei în acele zile. (Nu vreau să spun prin asta că eu am fost sau sunt imun la manipulare și auto-iluzionare. Arhiva acestui aproape abandonat blog stă mărturie în câte baloane de săpun am crezut și eu. Spun doar că loteria genetică a făcut să mă nasc între generațiile de azi – mințite despre ce a fost – și generațiile de atunci – mințite să acționeze într-o direcție sau alta. Față de generația veche, vârsta m-a învățat să nu mai am insolența de a-i judeca pentru că au crezut una sau alta sau pentru că au votat „greșit”. Față de generația nouă, îmi permit un zâmbet cu „deja vu”, atunci când îi văd căzând ușor în aceleași capcane.)

Dacă ai ajuns până aici cu cititul și ești prea tânăr să-ți amintești Revoluția, felicitări, ești dintr-un aluat mai promițător decât restul! Așa că iată unde cred eu că-i miezul care împiedică generația ta să înțeleagă corect acel fenomen. Ce-i derutant la Revoluție e că a fost mai multe lucruri, contradictorii, într-unul singur. Pentru că și regimul comunist de 45 de ani fusese exact asta: o sumă de idei, care se băteau cap în cap. Când am scris precedenta relatare, nu știu dacă socoteam încă globalizarea ca fenomenul cel mai marcant al secolului și probabil nu am pus accentul pe înscrierea Revoluției pe această axă. Am tratat-o în primul rând ca un fenomen românesc. Azi aș proceda diferit.

La origini, comunismul e o idee internaționalistă, născută în occident în principal de evrei progresiști și încercat prima dată în zonele din răsărit cu cea mai mare concentrație evreiască și cu finanțare din partea băncilor de pe Wall Street. Deja o grămadă de contradicții, știu. E, dacă vreți, strămoșul ideologiei globaliste, în forma cea mai radicală. E foarte greu de spus ce-și doreau cu adevărat să obțină cei care au schițat proiectul, cei care s-au făcut revoluționari ca să-l aplice, și cei care-i finanțau sau cei care li s-au alăturat pe parcurs. Cât era idealism și cât era dorința de a restructura, chiar de a eroda din interior societățile menite a fi cobai pentru ideologia în cauză. Cât era ură față de cei puternici și cât dorință altruistă de a-i dezrobi pe cei umili. Dacă masacrele – de peste o sută de milioane! – care au urmat, erau programate și conținute în germenii proiectului, sau accidente nedorite în curgerea istoriei și în replică la alte crime. Cert e că ideologia comunistă în sine s-a dovedit utopică în cel mai bun caz, inaplicabilă, oricât de mari am considera nedreptățile, pe care promitea să le repare.

Ce e foarte ciudat e că generației de azi e mai ușor să-i explici de ce a apărut comunismul, decât cum a fost el în practică, de ce și cum a fost dat jos. Pentru că ei știu capitalismul, s-au născut și trăiesc în el. Nu trebuie să le explici că sunt inechități, frustrări sociale, șomaj, miliardari nesuferiți, sărăcie și lux. Pentru generația bătrânilor (aici mă includ și eu de data asta), capitalismul era ceva la fel de străin – noțiuni ca inflație, piață de desfacere, acaparare de resurse, investiții, profit, putere de cumpărare, faliment și altele – erau la fel de străine cum sunt cozile la alimente pentru voi. E mult mai ușor să pricepi ce nu merge la realitatea de față decât ce ar putea să nu meargă la realitatea cu care vrei s-o schimbi. Fiți, așadar, îngăduitori cu naivitățile părinților și bunicilor, cercetându-le pe ale voastre! La momentul 89, singura imagine despre alternativă, pe care o aveam, era aceea a unui Occident văzut în filme. Și nu filmele violente și sumbre de azi, filmele alea poleite, telenovele cu familii de milionari americani.

Avem așadar, pentru început, o idee total nepractică – a comunismului planetar, a egalității între oameni și a „înfrățirii între popoare”. Care, de fapt, însemna, dispariția cu totul a popoarelor. Idee pentru care sunteți „perpeliți” și voi, în varianta mult mai cool, globalistă. Care, la fel ca prima, vă poate părea tentantă și rațională. Apropo, toți comuniștii se intitulau oameni de știință, indiferent cât de puțină școală aveau. Erau convinși că ideologia lor e „științifică”. Mai precis „socialism științific”. Popoarele, îndărătnice, nu prea se înghesuiau să pună în practică știința asta aducătoare de „progres”. Așa că au apărut revoluționarii de profesie, care să dea lovituri țintite și să preia puterea. Iar când nici asta n-a mers, au folosit direct tancurile Armatei Roșii.

Și au trecut direct la aplicarea ideologiei. Metodic, demolând orice însemna identitate națională a popoarelor cucerite, masacrând elite intelectuale, spirituale, economice, mergând până la exterminarea celor mai harnici gospodari din fiecare sat. Denunțați ca „dușmani ai poporului”. Nu s-au oprit, adică, la escrocii lacomi, care-au existat în toate epocile și care ți s-ar părea o idee bună măcar să-i scuturi un pic. Au mers până la os, în fibra neamului, afectând cam 1 din 10 români la data ocupației sovietice. Un calvar zguduitor cu lagăre de exterminare prin muncă, pușcării de reeducare prin spălarea creierului cu violență, Canal, propagandă, preoți și călugări aruncați în pușcării zeci de ani pentru credința lor. Sunt realități foarte puțin explicate noilor generații, cărora li se servește direct episodul confuz al haosului din zilele Revoluției din 89, apărută ca din senin, fie împotriva unui căpcăun, fie a unui erou, care cade pradă uneltirilor. La fel de ascuns e și deceniul eroic de rezistență armată în munți a românilor anti-comuniști. Sunt aspecte ale demnității naționale, care sunt ascunse azi din nou, pentru că e în derulare al doilea proiect utopic globalist, pentru care națiunile sunt ceva care încurcă.

Natura criminală și anti-națională a comunismului trebuie cunoscută, la fel cum trebuie cunoscut aspectul important că aproape toate aceste masacre au avut loc în primul deceniul de la instaurare, când nu românii erau la putere, și cu armata sovietică staționată aici. Ceaușescu a participat și el la etapa asta, dar de pe o poziție secundară.

După 64, cu tancurile sovietice plecate înapoi spre Moscova, și cu supra-structura evreiască internaționalistă emigrată, culmea, chiar în America sau în Israelul nou înființat, comunismului i s-a dat o coloratură românească. Și, treptat, din internaționalist progresist, a devenit tot mai naționalist și mai conservator, în felul lui.

Cei mai mari suporteri intelectuali ai comunismului fuseseră dintotdeauna în Occident. (Din nou, greu de spus, dacă erau idealiști sincer revoltați de nedreptățile vieții în capitalism sau aveau altă agendă.) Ruptura între internaționalistul Lev Trotsky (Leon Davidovici Bronstein, pe numele lui, fostul șef al Armatei Roșii) și Iosif Stalin (Iosif Djugașvili, care luase o direcție naționalistă în timpul războiului), i-a cam desumflat pe fanii comunismului din Vest. Cei mai fervenți au rămas trotskiști, ații și-au căutat alt erou radical în Mao Tse Dong, care tocmai înfăptuia Revoluția Culturală (împotriva culturii tradiționale și a bătrânilor din China), devenind maoiști. Dar cei mai moderați și mai iscoditori cu mintea au născocit altă ideologie, un hibrid de marxism și liberalism, mult mai bine adaptat la realitățile Occidentului și cu priză la generațiile tinere. I s-a spus marxism cultural sau neo-marxism și e miezul ideologic al globalismului de azi. E un conglomerat de concepții puse în numele progresului și egalității, care promite să rezolve nedreptățile istorice dintre popoare, dintre sexe, dintre orientări sexuale, descoperind unde nici cu gândul nu gândești eternul motiv marxist al luptei de clasă, între majoritatea asupritoare și minoritățile persecutate. Ecourile sale contemporane, de la multiculturalism, corectitudine politică, la ideologia curcubeului, le auzim pretutindeni astăzi. A devenit, de facto, ideologia lumii contemporane, utopia dreptății perfecte, promisă de societatea condusă tot „științific” de tehnocrații viitorului guvern mondial, ideologie exportată (ca obligație) în tot restul lumii, care vrea să mai fie considerată „civilizată”.

Lucru straniu și greu de explicat celor pentru care internetul și zborul cu avionul peste continente sunt banalități și „drepturi ale omului”, regimul comunist ne izolase destul de bine de aceste noi elaborări ale filo-comuniștilor din Vest. Știau de ele doar câțiva băieți deștepți din Securitate, care selectau de acolo doar elementele de critică la adresa „Occidentului putred”, nu și progresismul radical. În vremea când Occidentul era dat cu roatele în sus de revoluția culturală făcută de generațiile hippie, cu ale lor „sex, drugs & rock’n’roll”, românii aveau cel mult Cenaclul Flacăra. O formă controlată de libertate controlată, de mică rebeliune pe muzică rock, dar cu mesaj patriotic și pacifist. Fără droguri, dar cu mai multă poezie.

Comunismul românesc, devenit ceaușism, era o capsulă a timpului. Când la ei se consumau revoluții sexuale cu aspecte de la cele mai frumoase la cele mai degradante, la noi erau posibile cel mult reuniuni tovărășești și chefuri de apartament. Când occidentalii experimentau droguri tot mai diverse, aici nu se trecea de tradiționalele alcool și țigări. Când școala neo-marxistă devenea dominantă în cultura de consum și ataca programatic fiecare tabu, fiecare pudoare de limbaj, comunismul românesc devenea tot mai conservator și rigid în limbajul de lemn oficial, dar cultiva aproape inconștient o anume puritate și sfială, cel puțin în public, ceea ce includea, de exemplu relațiile dintre necunoscuți pe stradă, în autobuz. Când neo-marxiștii occidentali dădeau asaltul final împotriva creștinismului, în numele secularismului de stat, Ceaușescu demola biserici la București. Dar o făcea mai mult din rațiuni de estetică edilitară – nu le dorea parte din aspectul nord-coreean al utopiei sale urbane. Altminteri, nu-și mai folosea aparatul propagandistic pentru a lovi în credința creștină, cum se întâmplase virulent în anii 50, când comuniștii internaționaliști tipăreau „Biblia hazlie”, pentru a batjocori religia în școli, sau rupeau în bătaie preoți la Aiud și Pitești. Acum relațiile erau distante dar necombative. Partidul nu se amesteca în slujbele preoților, care-și puteau tipări cu circuit restrâns cărțile pentru uzul seminariștilor, nealterate de cenzură, cu condiția (înțeleasă de la sine) să nu existe vreo urmă de critică politică în predici.

Efectul a fost unul nescontat. Omul de rând a perceput credința ca oponentul simbolic suprem al comunismului ateu și demolator de biserici. Și în imaginarul colectiv românesc, Occidentul lui 1989, nefiind comunist, era bănuit a fi la fel de fervent creștin – ceea ce nu mai era demult. Dimpotrivă.

1989 a fost o explozie de idealism, apropiat în multe privințe cu elanul generației Woodstock. Regimul era detestabil dintr-o mulțime de motive, foarte sus pe listă fiind caracterul opresiv și lipsurile materiale. Opusul său, în viziunea acelor tineri frumoși, care se visau liberi, era libertatea însăși. Iar ceea ce părea, din filme, muzică și povestirile fugiților, a fi prototipul libertății nu putea fi decât Occidentul.

Pentru Occident, regimul Ceaușescu devenise odios, dar din cu totul alte motive. Ceaușescu participase, în prima jumătate a celor 25 de ani la putere, la un elan de deschidere față de Occident. Deschidere numită de ei „liberalizare”, dar pe care el o voia în termeni propii. Occidentul era tot mai implicat în accelerarea globalizării – o exersase încă de pe vremea imperiilor coloniale, de la descoperirile geografice încoace. (Epoci în care noi nu eram actori activi în acel tip de globalizare, ci actori pasivi ai globalizării unor imperii ca otoman, habsburgic sau țarist.) Vestul îl curta pe Ceaușescu pentru statutul său de „cuiul lui Pepelea” înfipt în laba marelui URSs sovietic. Dar pentru ca prietenia să treacă „la următorul nivel”, aștepta „deschiderea” totală a pieței și resurselor din partea insolitului prieten cam peltic din Carpați. Ceva ce i se părea de neconceput unui Ceaușescu tot mai convins (cu ajutorul țuțerilor) de statura sa de lider cu anvergură mondială.

Când se opusese, în 68, formei sovietice de globalism – intervenția militară în Cehoslovacia, pentru înlăturarea unui regim reformist – Ceaușescu păruse un copil teribil. Dar când în anii următori își dăduse drumul la gură, criticând „neamestecul în treburili interne” în stânga și-n dreapta, nu mai primea mângâieri pe creștet, ci era taxat de obraznic. Ruptura sa de Occident și de Răsărit a pornit de la bani și de la idei. Rușii aveau propria lor idee de globalizare în ograda proprie: planul Valev. Acesta organizat blocul sovietic (URSS și țările satelite, de dincoale de zidul Berlinului) într-un fel de UE mai drastică, administrată de la centru, evident, științific. Care centru nu era cel geografic, era Moscova. Nouă ne era hărăzit să punem la bătaie pământul și resursele subsolului, devenind, alături de bulgari, o grădină de zarzavaturi și de cereale pentru toată Uniunea. Noi am fi vrut să ne modernizăm și începusem deja cea mai amplă industrializare din istoria țării. În plus, văzusem cum fusese „tovărășia” cu sovieticii în primele două decenii de comunism, când am văzut plecând trenurile cu produse și dotări industriale, parcate lângă tezaur. Versiunea sovietică de globalizare însemna socialism, dar fără specific național. Lui Ceaușescu nu-i plăcea combinația și prefera să fie jupân.

Vestul avea propria versiune de globalizare, spre care încercase să ademenească și alți mușterii inițial cu planul Marshall. La data aia nu-l înțelegeam, dar după câteva decenii de tranziție, îl știm dureros de bine. E, în mare, rețetarul FMI: iei dolarii, dai resursele, vinzi sau închizi fabricile, vin băncile, suntem prieteni. Pentru o vreme, asta ar fi putut însemna un pic de naționalism, cât îți permiteau să păstrezi industria de stat, dar tot mai puțin socialism. Nici combinația asta nu-i suna deloc bine lui Ceaușescu.

Pe scena internațională, de la statutul de broker între blocuri și rebel cu opinii proprii, afirmate curajos, Ceaușescu devenise un paria. Era condamnat atât pentru Vest cât și pentru Est, care în 89 își cam dăduseră mâna și pregăteau integrarea celor două globalisme. Pentru Occident, Ceaușescu trebuia să cadă pentru că era comunist și naționalist. Pentru URSS, trebuia să cadă pentru că era naționalist și neinteresat în transformarea comunismului într-o formă mai moderată de socialism. La drept vorbind, nici pentru unii nici pentru alții nu conta că era dictator – cum o demonstrează prieteniile cu regimuri dintre cele mai brutale, și de o parte și de alta (de la saudiți la nord-coreeni). Pentru români, Ceaușescu era detestat pentru că era comunist și că era dictator. Absolut nimeni (exceptând minoritatea maghiară și poate cei câțiva evrei internaționaliști, participanți la Revoluție) nu îl vroia răsturnat pe Ceaușescu pentru că era un lider naționalist. Iar naționalismul devenise nucleul său doctrinar spre finalul vieții, întrucât socialismul nu prea mergea în practică și pentru că n-ai cum să faci luptă de clasă după ce ai nivelat clasele sociale.

Din această confuzie pleacă toate părerile divergente despre 1989. La acel moment, toată lumea era deja convinsă că naționalismul lui Ceaușescu nu face nici cât o ceapă degerată, că sunt sloganuri goale, în care nu crede nici el. Străinătatea, în schimb, îi lua în serios poziționarea rebelă pe scena mondială. Ceaușescu era, cumva, un anti-globalist cu mult înainte să existe termenul. Așa defazat cum era, în privința asta a fost vizionar. Și, culmea, niciun român nu avea să îi reproșeze asta la Revoluție. Îi reproșau lipsurile de hrană, de căldură, frica impusă de Securitate, restricțiile de tot felul. Dar nu patriotismul.

E o discuție lungă și complicată dacă era sincer Ceaușescu în patriotismul lui și ce înțelegea el din naționalism. Pe mine, faptul că a ordonat limpede să se tragă în demonstranți, m-a convins că nu își iubea poporul. Dar, paradoxal, acum cred că era sincer un patriot în felul lui. Iubea mai mult propria lui viziune despre proiectul pe care îl derula cu acel popor, decât poporul în sine. Nu l-ar fi trădat și n-ar fi vândut acel popor. În privința asta, nu putea fi cumpărat. Nici nu avea vreo remușcare pentru suferințele îndurate de popor în aplicarea planului său măreț, pe care îl imagina. M-am bucurat, copil fiind, că a fost împușcat și am scris cu ani în urmă că m-aș bucura în fiecare an, dacă s-ar întâmpla la fel. Regret că am spus asta, acum îl văd cu mai multă detașare și pot să-i recunosc din calități, mai ales prin comparație cu josniciile de caracter ale altora, care l-au succedat. Nu înseamnă că îi scuz crimele sau că i-am devenit un admirator. Prețuiesc infinit mai mult eroii căzuți în 89 și idealismul, pe care l-au încarnat ei, cum prețuiesc marii luptători anticomuniști și sfinții închisorilor. Încerc doar să-l evaluez obiectiv ca personaj istoric, supus unor constrângeri, nu în raport cu așteptări personale. Marea problemă a naționalismului lui Ceaușescu era că venea la pachet cu comunismul și că venea pe fondul unei lipse personale de cultură. Ceaușescu construia frenetic, dar construia urât, pentru că nu avea alte repere. Mi se pare onest să îl pui în context și cu ce-au demolat alții, nu doar cu ce ar fi putut construi mai bine, dacă avea îndrumători mai buni.

Prima confiscare a revoluției s-a produs imediat după ridicarea elicopterului său de pe clădirea CC. (actualul MI) A fost opera unor conspiratori pregătiți din avans, preponderent foști comuniști, de coloratură internaționalistă. Dintr-o entuziastă operă de purificare, care întrunea asentimentul întregului popor, care ar fi dus poate la excluderea vechilor activiști, s-a ajuns la o tranziție gestionată de foști comuniști ghidonați din afară. În apărarea lor, sunt gata să admit că o țară nu se poate conduce cu sloganuri maximaliste din stradă. Și că „libertatea” scandată din stradă putea lua o infinitate de forme. Totuși, e clar că spiritul Revoluției erau unul anti-comunist, liberal în multe privințe, dar și creștin și naționalist. Oamenii care fluturau tricolorul fără stema comunistă zilele alea chiar erau în stare să moară pentru culorile alea, dacă forțele externe ar fi intervenit direct, nu prin marionete locale.

Prin decomunizare, nimeni nu înțelesese cu acea ocazie distrugerea industriei naționale sau înstrăinarea pur și simplu a resurselor sau îndatorarea fără vreun beneficiu vizibil. Ca să justifice schimbarea direcției revoluției, dintr-o mișcare de redeșteptare națională, cu cereri sociale și democratice, într-o mișcare anti-ceaușistă, în sensul de mișcare pro-globalistă, mai multe secvențe istorice au fost decupate din film. A fost ștearsă complet etapa comunizării României din memoria colectivă, regimul Ceaușescu apărând ca din neant, suspendat într-un vacuum istoric. Au fost eliminate etapele legate de ocupație, represiune, industrializare, relațiile armonioase cu Vestul, apoi motivele crizei financiare, colapsul și deceniul privațiunilor pentru plata datoriei externe, achitată în 89 din ambiție personală prostească sau viziune independentistă grandioasă. Povestită astfel, istoria comunistă pare o afacere între români cam proști, care-și fac rău unii altora degeaba.

A doua confiscare a Revoluției are loc acum, victimă căzându-i generația nouă. Ea este încredințată discret că regimul Ceaușescu era un fel de piedică în calea integrării în paradisul Uniunii Europene. Ceea ce probabil că ar fi fost, dacă ar fi existat așa ceva, pe vremea aia. În tot cazul, ideile progresiste ale prezentului sunt ambalate cât mai ispititor încât să pară că erau fix lucrurile pe care le visau eroii din stradă. Am scăpat, biologic, de foștii nomenclaturiști ai PCR, dar am rămas sub controlul tot mai strict al unei Securități tot mai întinerite, mai eficace, dar în raporturi de vasalitate cu omoloagele sale din străinătate. Am scăpat de limbajul de lemn comunist și am ajuns la limbajul de plastic al marionetelor unui regim, care formal e democratic, dar e servit ca un meniu indigest de popor, în lipsă de altceva. Am înlocuit un ambițios sadic, care ne tiraniza în numele unei viziuni tot mai personale și ne-am pricopsit cu o pletoră de trădători, care ne-au vândut toate bogățiile până la piele și sunt doar meșteri la răsucit vorbe.

Consider în continuare Revoluția un moment grozav al conștiinței românești și o socotesc neîmplinită. Caracterul josnic al celor care au deturnat-o, în diverse direcții, nu mă împiedică să văd în ea idealul care i-a însuflețit pe cei din stradă.

Am descoperit din întâmplare blogul unui disident al activiștilor din comunitatea țigănească, un tânăr care se pare că studiază de mulți ani pe cont propriu varii limbi (vechi sau actuale) de pe subcontinentul indian. Numele lui e Marian Cârpaci, iar pe blogul său există o sumedenie de informații culese din arhive despre această minoritate, dar și o teorie neacceptată de activiștii „corecți politic”. Voi încerca să sintetizez câteva informații relevante, așa cum le-am înțeles eu, dându-le propria interpretare.

La Londra, prin anii 70, s-a întrunit primul Congres Internațional al Romilor, ceva pe modelul primului Congres Sionist de la Basel. Scopurile nu erau atât de ambițioase, nu se dorea înființarea unui stat propriu (deși ni se spune că hotărârile acelui congres sunt secrete sau cel puțin nepublicate). Participanții au constatat probabil destul de repede că nu se pot înțelege, nu neapărat din încăpățânare, ci pentru că vorbeau limbi foarte diferite. Ceea ce nu era surprinzător, pentru că trăiseră sute de ani în țări cu limbi diverse. Problema era că și în interiorul granițelor unei țări existau dialecte țigănești intraductibile, cu vocabular și pronunții distincte. Soluția acestor eminențe cenușii a fost să încerce să producă o limbă comună, standardizată, eliminând dialectele. Proiect care parțial a eșuat, dar a născut pui pe teritoriul românesc.

Bloggerul citează cazul polonez, reflectat în telegrame Wikileaks, care vorbesc de existența a cel puțin patru dialecte locale, pentru care încercările de uniformizare au eșuat. Acestea sunt: Polish Roma, Kalderash, Lovash și Carpathian Roma.

Citez din articolul lui Marian Cârpaci:

„Dacă în Polonia sunt PATRU dialecte rome, iar vorbitorii lor nu se înțeleg între ei, să vedem cum este situația dialectelor din România. În România sunt probabil 100 de dialecte, nimeni nu le-a descris, catalogat, nu există dicționare sau gramatici descriptive ale acestor dialecte. Nici romii din România nu se înțeleg unii pe alții, decât procentual .” [..]

„Între limba zavragiilor și spoitorilor este diferență; înțelegem 10-20%, spoitorii vorbesc repede; cu cocalarii ne înțelegem 50-60%, cu pletoșii la fel.

Care sunt dialectele cele mai apropiate între ele? Zavragiii cu corbenii 80%; zavragiii cu argintarii 50-60%; zavragii cu cocalarii (burcașii)… 50-60%”

Procentele invocate, mie mi-au evocat raporturi similare ca în cadrul limbilor de origine latină. Un vorbitor de română va înțelege fără probleme cel puțin 50-60% din italiană sau spaniolă, pentru discuțiile simple, chiar și peste 20% din portugheză. Vorbim, totuși, de limbi diferite, recunoscute ca atare, nu de dialecte.

În anii 80-90, urmând indicațiile Congresului Internațional de la Londra, câțiva cercetători și activiști din România au încercat să unifice prin simplificare aceste dialecte, din care au eliminat cuvintele de origini străine și regionalismele. Dar imaginați-vă că cineva ar elimina din vocabularul limbii române cuvintele de origine turcă, slavă, maghiară, nu mai zic neologismele franceze, engleze și germane. Limba ar fi mutilată și sărăcită, văduvită de istoricul ei, dobândit în straturi.

Păstrând analogia cu limbile de origine latină, dacă cineva ar peria Spaniola, Italiana, Franceza, Portugheza, Româna de toate deformările ulterioare, încercând să le unifice la loc, e greu de spus dacă ar mai obține măcar vechea latină vulgară și nu, mai curând, un „esperanto”, o păsărească inventată în bibliotecă.

Ei bine, o astfel de limbă artificială a fost creată în mod discret în anii 80 și 90, adică extrem de recent. Printre persoanele cel mai des invocate pentru zelul de a întocmi dicționare și un set complet de manuale, de la clasa I la liceu și facultate, este un anume Gheorghe Sarău. Un personaj prolific și entuziast, din ce putem deduce. Problema e că în școlile românești se predă de la Revoluție încoace această limbă artificială, inventată în mare parte de Sarău.

Dacă este să dăm crezare celor vehiculate de bloggerul amintit, această limbă nu e folosită de nicio comunitate țigănească în vorbirea curentă! E un proiect utopic, care seamănă cu revitalizarea limbii ebraice de către Herzel, părintele sionismului, dar și cu revitalizarea limbii latine de către cărturarii medievali, în mediul catolic. Bulele de la Vatican sunt și astăzi emise într-o limbă moartă, dar una pentru care măcar există tradiție, istorie și literatură serioasă, care să justifice studierea ei.

Mai este un alt aspect al problemei. Termenul de țigan, care în opinia mea ar trebui păstrat și reabilitat, fără nuanțe peiorative, cel puțin pentru vorbitorii externi, care l-au folosit dintotdeauna până la apariția corectitudinii politice – e un termen care poate avea înțeles atât etnic cât și social. O parte din membrii comunității țigănești nu sunt originari din India, există inclusiv unii cu aspect nordic, foarte blonzi cu ochi albaștri, care s-au alăturat acestei comunități prin alianță sau prin aderarea (de voie sau de nevoie) la o clasă socială, nu dintre cele mai invidiate. Puteau fi în această situație în secolele trecute, persoane care practicau nomadismul sau meserii specifice acestora ori care alegeau sau erau împinse la periferia societății. În același mod, există etnici țigani, care au ales completa integrare în populația majoritară, căreia i-au adoptat limba, obiceiurile, ba uneori chiar rasismul. Cu sau fără această ultimă componentă, aceștia nu se identifică sau nu vor să fie identificați nici cu eticheta de țigan, nici cu cea de rom. E explicația procentului mic al acestei minorități în recensăminte dar și în votul pentru Partida Romilor sau alte oferte (în condițiile în care votul e secret și nu s-ar mai pune problema unei eventuale frici sau rușini de a-și declina o identitate). Deci vorbim de o opțiune, care diferă net de votul în bloc, pe care îl practică populațiile maghiarofone (deși o parte din aceștia nu sunt maghiari ca origine).

Ce rezultă de aici? Că avem un număr mare de țigani care nu cunosc și nici nu doresc să învețe o limbă proprie, alții care au doar cunoștințe rudimentare, nefolosind-o ca limbă curentă sau maternă, respectiv alții care vorbesc o sumedenie de dialecte, doar parțial inteligibile între ele. Și o elită, care vorbește o limbă artificială, cultă dar moartă, ca o latinească inventată după 1980.

Ei bine, statul român și ONG-urile masiv finanțate din exterior au decis să susțină și să impună în școli tocmai această limbă nou creată în laborator. Dar o limbă pentru care nu există niciun fel de literatură și nicio utilitate socială. Cu ea nu poți deveni decât tot activist pentru drepturile romilor, profesor în clase segregate, fără români, participant la colocvii, eventual traducător pentru interceptările SRI sau Poliție.

Firește, explicațiile pe care bloggerul Marian Cârpaci le dă acestui fenomen sunt diferite de ale mele: el susține că statul român a participat la această potemkiadă din rasism, pentru că urăște țiganii, pentru că vrea să le distrugă identitatea și vrea să reverse fondurile doar asupra unor români, care se pretind activiști romi, ocupă posturi și beneficiază de programe, care nu sunt de niciun ajutor comunităților locale. Ca naționalist român, impresia mea e că statul român și-a manifestat încă o dată politica anti-românească, după directivele multiculturaliste primite din afară. În dorința de a arăta că respectă drepturile minorităților, statul a participat în mod activ la construirea unei identități și a unei limbi fără finalitate practică, alta decât separatismul și excluderea socială. Practic, statul român a refuzat integrarea mai bună a acelora care erau oricum loiali țării și doreau să participe fără dezavantaje sau favoritisme la viața societății românești.

Am sacrificat ceva timp să frunzăresc ceremonia de la Ateneu, în care România prelua președinția Uniunii Europene. Să văd și eu ce-i cu momentul care a făcut să freamăte internetul de emoție. Gravă eroare, în urma căreia m-am ales doar cu o senzație de deznădejde, pe care o detaliez mai jos. (Nu citiți restul, dacă așteptați altceva.)

Centenarul României Mari nu a beneficiat de o asemenea mobilizare la nivelul castei conducătoare, nici de asemenea interes internațional, nici de reacții din partea omului nou cu internet. Fiind la doar o lună una de alta, am putut compara și vedea pentru ce anume se întrebuințează oamenii sistemului, cei cărora le vom plăti pensii speciale, după salarii speciale. Existența României ca națiune nu îi interesează, ba chiar îi încurcă – deși e greu de crezut că securiștii noștri ar putea face o carieră pe cont propriu, altfel decât ca vechili ai coloniei. Pentru ceva ce ar echivala cu „majoratul”, nu am avut o petrecere cu invitați de rang, dintre așa zișii noștri prieteni, care să se bucure că existăm, să arate că ne îndrăgesc. Pentru că așa ceva nici nu există.

Avem însă o ridicolă preluare festivă a unui volan de jucărie, a unor pedale de jucărie, cu care ne vom făli șase luni că facem și dregem. E o farsă prostească. Nimeni nu ține minte când au fost puși să joace comedia asta cehii, ungurii, polonezii sau olandezii, pentru că detaliul chiar nu contează. Uniunea Europeană nu e o organizație democratică. Deși politrucii ei vorbesc necontenit de asemenea cuvinte. Dar are multe instituții care par să fie și par să facă lucruri. Ele sunt total irelevante. În Parlamentul European au putut sta bine mersi EBA și Gigi, Grapini, actorul Diaconu, ba încă unii mai distractivi, pentru simplul fapt că ei nu conduc nimic și maxim de rău pe care-l pot face e să înfunde și mai mult țeava cu legislație aberantă, altfel supervizată strategic de uriașa industrie de lobby.

Uniunea Europeană a avut tentative de a deveni un supra-stat constituțional – dar toate propunerile de Constituție au fost respinse de cetățenii ei. Lucru care nu a contat câtuși de puțin, proiectul mergând înainte și fără ca prostimea să îngaime că e de acord. În funcțiile executive sunt persoane lipsite de orice legitimitate a votului, de orice susținere populară pe continent, deconectate total de problemele și dorințele europenilor. Ei sunt aleși de conclavuri oculte, indiferent cât de corupți sau de decrepiți ar fi, exclusiv pentru loialitatea față de interesele puterilor de la centru.

Bucuria maimuțărească de a crede că acum ți se dă pâinea și cuțitul alături de ei e doar o prostie, care subliniază umilința continuă în care ne zbatem. Adevărata perversitate a ceremoniei de la Ateneu a fost că acești ucigași de popoare au folosit tocmai naționalismul curat, care încă refuză să se stingă din inimile românilor, pentru a-și face intrarea în ora de maximă audiență.

Cum ar fi fost ca Vâșinski, în loc să bată cu pumnul în masa regelui sau să-i dea jos tencuiala cu ușa trântită, să fi citit ceva vorbe românești înainte de a ne fi jefuit!? E, abia aia ar fi arătat iscusință și perversiune a răului! La Ateneu s-a marcat deznaționalizarea și stăpânirea noastră cu trimiteri sentimentale la românism.

Mai întâi decorul: invitații au fost înghesuiți în scaunele mici ale Ateneului, pentru simplul fapt că n-avem altă incintă cu care să ne prezentăm bine. A trebuit să o prezentăm pe cea de pe vremea când masonii ridicau națiuni, nu le demontau, când bonjouriștii se întorceau cu ambiții înălțătoare. În suta de ani de după, s-au mai construit două săli mari pentru congrese, pe timpul lui Ceaușescu, dar nu sunt nici frumoase și n-au nici acustică. Poate nici stăpânii și slugile nu erau așa numeroase să le umple. Oricum, acolo ar fi putut avea traducere la cască – așa, ceremonia a arătat ca un turn Babel, în care mai ales oaspeții străini s-au făcut că pricep ceva, iar pesedișii că sunt mai culți decât îi știm. Într-un moment absurd, Patriarhul îi traducea în ureche lui Junker niște glume românești făcute pe scenă.
În ultimii 30 de ani, însă, marele avânt și mitologicele fonduri europene n-au putut ridica nici măcar o sală, în care să se poată ține un concert de gală sau o conferință ca această. E bilanțul care arată găunos tot festivismul întâmplării.

Apropo de patriarh: a fost una din cele mai mari insulte imaginabile ca prezența sa să nu fie menționată în discursul niciunuia dintre vorbitori! E pur și simplu o uzanță de protocol elementar să ai o formulă de adresare de acest tip – nu poate fi nici neștiință nici coincidență. Doar prezentatoarea Manuela Hărăbor a îndrăznit să spargă această convenție tacită de a nu-i deranja pe admiratorii lui Marx veniți de departe. Cum ai fi putut, oare, să pomenești de Biserică în fața unora ca Junker, care dezvelește busturi pentru părintele comunismului!? Ar fi fost o asemenea ofensă de gândit, dacă în sală era Papa cel multiculturalist, socialist și lobbyst pentru granițe deschise? Cel mai probabil, aceasta e pedeapsa pe care patriarhul o primește pentru implicarea în referendumul pentru familie și pentru direcția explicit națională, pe care a dat-o instituției în ultima vreme, în răspăr cu ideologia globalistă. De notat, totuși, lepădarea de ortodoxie pe care au executat-o prompt pesediștii de data asta pe teren propriu, nu doar la Bruxelles, cum fac de obicei.

La fel s-a procedat și cu ciuntirea imnului național, care nu putea să deranjeze cumva ideologia globalistă prin referiri la „oastea creștină” care „moare mai bine-n luptă”. S-a păstrat, în schimb Rapsodia română, că n-are vorbe. Să fi știut ei că tema muzicală e inspirată de un cântec haiducesc, în care rapsodul își duce plugul să-l vândă și din „fierul cel mai lat să fac teacă la baltag” – nu cred că se mai califica nici ăla pentru repertoriul admis. Ce facem aici, tovarăși, elogiem vestele verzi!? Așa, fără vorbe, merge. Poate Junker să-și moțăie mahmureala. Că așa e toată simbolica sovietului european – cu bancnote pe care sunt desene de poduri, să nu fie vreo personalitate deranjantă sau element identitar.

Pesediștii au fost cum îi știm. Slugile cele mai disperate să placă și să fie admise la statutul de slugi. S-a dus și eroismul Vioricii, al cărei moment de glorie a fost discursul bun, ținut în Europa, în care cerea să fim tratați corect. Ce înțeleg ei prin asta e să nu mai fie băgați la pușcărie de Securitate. Atât și ei ar fi fericiți. O notă aparte a venit de la pesedistul liberal Tăriceanu, care și-a livrat abil o informație despre sistemul care nu-i ceea ce pare. Abil, dar total nepotrivit în context. Dar, na, când omul e cu frica pușcăriei profită de orice ocazie să ceară ajutor de la frații masoni.

Acum că veni vorba, mi-am adus aminte și de plăvanul cu mâna la inimă. Deloc memorabil, dar îngâmfat de să-i plesnească smokingul, rânjind fericit și el ca și pesediștii de așa pleașcă negândită, să se nimerească tocmai în mandatul lui o asemenea oportunitate de a face poze cu lumea bună.

Le-a luat tuturor caimacul vicleanul polonez Donald Tusk. Cu o șmecherie exersată și pe bulgari și pe slovaci, Tusk a zăpăcit tot guvidele de acasă, citind vorbe care sunau italienește în mintea lui, dar din care nu înțelegea o boabă. A mers la fix cu schimbarea câtorva nume de scriitori și fotbaliști. A livrat de față cu patriarhul și o idee luciferică în răspăr cu Crezul, cum „lumina nu vine din lumină, ci din întuneric”. Trecută neobservată în valul de adorație. Ce mai contează că la el în țară e văzut ca un vândut, care-și va găsi obșteasca pensionare într-o sinecură la vreun Goldmann Sachs? Românilor le-a făcut mare impresie.

Cea mai dezolantă impresia per total a fost că era adunată în Ateneu toată supra-structura, elita presupusă a țării, și n-am zărit acolo figuri de care să zic că țin cu noi și ne-ar lua apărarea în fața unor cerințe ostile din partea globaliștilor.

Popoarele Europei încep, cât de cât să se dezmeticească, să se revolte, măcar să mârâie, să încerce să își alunge macronii. Noi nu avem deocamdată susținători și alternativă pregătită la cei cocoțați în jilțurile Ateneului.

A apărut de câțiva ani o categorie de român, care face alergie la tot ce e românesc. Sunt cam aceiași care au reacționat ca exorcizați și la catedrală. Aceiași care în zilele următoare își vor anunța exasperarea și față de colinde. Se cred implicit superiori poporului, față de care își subliniază public disprețul, și originali. Deși faptele îi arată neinformați și încolonați docili în turmă. Nu știu dacă sunt pe atât de numeroși în viața reală pe cât par pe internet, deocamdată îi denumesc postacii urii, după mediul în care iau contact cu ei.

Nu mai zăbovesc acum să le fac descrierea, că nu ei sunt subiectul. Am vrut doar să precizez că prin ce scriu nu mă înscriu în corul lor, unde alternează doar ariile dușmăniei și bășcăliei. Ce scriu acum, scriu cu durere, nu din satisfacție. Părerea despre Centenar, mi-am exprimat-o în postarea anterioară. N-o mai fi la modă să îți iubești sau măcar să îți respecți țara, dar eu consider ideea românească o idee eternă, de care nu mă dezic.

Așadar, dacă am să spun că defilarea de la Arcul de Triumf m-a enervat și m-a umplut de amărăciune, n-o fac pentru că socotesc patriotismul o idee desuetă. Dimpotrivă, pentru că îmi doream o festivitate magică, unică pentru acest centenar și ni s-a oferit doar imaginea neputinței noastre mascate cu stângăcie.

E adevărat, imperiile s-au prăbușit în jurul nostru și ora biruinței ne-a sunat la începutul iernii, parcă să ne amintească mereu împrejurări potrivnice, în care strângem sau clănțănind din dinți în loc să zâmbim. Așa că e complicat să organizăm petreceri câmpenești cu sfârâit de grătare sau concerte în aer liber. Dar ceva mai mult tot putea fi făcut.

Știu, rectorul „academiei” SRI ne-a dezvăluit dinainte că e ordin în structurile statului ca anul centenar să se serbeze mai pe mutește, că stimulează naționalismul și asta cică nu e valoare europeană. Am mai aflat că și în sigla centenarului s-a cerut explicit să nu figureze harta, că și ea deranjează. E totuși bine că s-a mai organizat ceva și încă în multe orașe.

Cum statul nu mai are la dispoziție gratuit muncitorii din fostele fabrici și uzine – pe care, eventual, ar trebui să îi închirieze de la patronii străini – a apelat la singura resursă festivă relativ gratuită: cadrele militare.

Așa am putut vedea un lung convoi, mai bine zis cortegiu, format din toate meseriile imaginabile purtătoare de uniformă. Din lipsă de tehnică, ni s-a arătat până și un plug galben cărat de o platformă. Măcar de-am mai fi avut industrie de utilaje agricole, să fi văzut o defilare de combine și tractoare, parcă îți mai dădea o speranță. Agregatul ăsta cică e pentru când cauți mine în pământ, nu pentru arat.

Bomboana pe coliva festivă a fost absența avioanelor F16, mândria din hangarul patriei, pe care am plătit zâmbind 628 de milioane de euro. Frumușică sumă: câte meme ați văzut pe Facebook legate de această risipă a statului român cât vreo 5-6 catedrale? Că despre catedrală am văzut mii de păreri indignate, sute de articole îngrijorate. Toate păreau scrise de rebeli, care au curajul opiniunii, nu se împiedică ei să se ia de piept și cu Dumnezeu dacă în joc e bugetul țării, sunt spitalele și școlile care așteaptă nevăruite. Nici vajnicii luptători anticorupție n-au avut suspiciuni la achiziție, procurorii n-au deschis vreo anchetă când ne-am pricopsit cu avioanele la mâna a treia de care i-am scăpat pe portughezi.

La ani de zile de la achiziție, nu le putem vedea zburând nici măcar o dată pe an, nu neprevăzută ci anunțată din timp. Când am auzit că sunt la mâna a treia, m-am gândit că o curge rugina din ele, acum mă întreb dacă or avea măcar piese sub caroserie. Cică de vină e nenorocita iarnă, venită pe nepregătite chiar din prima zi de iarnă calendaristică. Pista era înghețată – deși nu dăduse vreo furtună de zăpadă. Oricum, au aflat cu ocazia asta și rușii și chinezii că nu trebuie să ne atace vara, că suntem echipați zdravăn. Deși vara, poate-i caniculă, totuși primăvara și toamna trebuie să zboare minunățiile alea, dacă nu plouă!

Totuși, minune: avioanele canadiene au putut colora un tricolor deasupra mulțimii, să bucure măcar copiii care au răbdat frigul! Cum vine asta că ale lor nu trebuiau degivrate, ale noastre nu porneau nici după ce le râcâiai cu racleta!?

Tot de împrumut au fost și rachetele Patriot, care s-au perindat prin fața noastră. Dar nu vă grăbiți să spuneți că e penibil să defilezi la ziua națională cu dotările altora, că doar nu e nuntă, să închiriezi o limuzină. Aici n-a fost vorba de împrumut, ci de expoziție publicitară. De fapt, mare parte din comentariul din studio al TVR a părut o lungă reclamă pentru ce ar mai trebui să cumpărăm cât mai repede din catalogul cu super-oferte al americanilor: elicoptere, avioane, tancuri, transportoare.

În anii de vârf ai industriei militare românești, România vindea și de câte 2 miliarde de dolari, intrând în topul mondial al exportatorilor de armament. După „retehnologizare”, a avut ani când s-a lăudat dacă a vândut de 100-200 de milioane.

Cu atât mai sfâșietoare mi s-au părut imaginile cu tineri în scaun cu rotile, jertfele de sânge din războaiele altora, în pustietățile din Afganistan.

O paradă militară se face pentru a demonstra forța, capacitatea de luptă. Dar în general, asta e abordarea din țări pe care nu ni le dorim ca model, ca Rusia sau Coreea de Nord. Mai indicat ar fi poate să alegem un model festivist englez, bazat pe spectaculozitatea apariției și muzică – ceva care să stârnească măcar entuziasmul, dacă nu atașamentul. Dar am fost informați cu ocazia asta că Armata nu mai are nici măcar cor.

Din punctul ăsta de vedere, apariția unor costume de epocă din primul și al doilea război mondial a fost o idee bună – singura diferită față de alți ani – dar insuficient exploatată. Mi-aș fi dorit o festivitate care să arate bucuria, să producă bucurie oamenilor, nu pot să cred că nu mai există regizori de spectacole și artiști, care să poată anima o mulțime. Oameni care vin din patriotism la aceste manifestări în anii în care se fac.

În schimb, defilarea nu a făcut decât să ne apese o rană. Ne-a arătat statutul de colonie plătitoare de tribut sub forma armamentului care nu funcționează, al autostrăzilor care nu se fac și a resurselor pe care le cedăm aproape gratis.


Ideea românească e una fabuloasă! Simt asta chiar și cei care ar vrea să o suprime, iar pentru a o bagateliza susțin că e o idee oarecare, născută în mințile romantice ale pașoptiștilor sau, și mai rău, abia în ale propagandiștilor ceaușiști. Ei nu înțeleg că există idei veșnice, idei purtătoare de destin, sub care se nasc și mor generații după generații.

Unii se înverșunează cu ciudă împotriva acestui dat, și destinul li se face blestem. Fug de ea ca de propria umbră, ar vrea să o lepede ca pe o haină ponosită și să îmbrace o alta, care le vine invariabil ridicol. Dar ideea îi ajunge din urmă, perpelindu-le nefericirea, fie pe ei fie pe urmașii lor, până când începe iarăși să încolțească sau se stinge de tot în înstrăinare. Cei mai mulți sunt purtători somnolenți ai ideii, pe care o perpetuează însă prin chiar firea lor și o transmit astfel mai departe. Până când o altă generație va urca ideea la nivelul conștiinței, o va înțelege, prețui și folosi pentru a se exprima.

Ideea românească e unică prin combinația esențelor nobile: misterul dacilor ce se credeau nemuritori, gloria eternă a Romei și ortodoxia originară a grecilor celei de-a doua Rome. Acestea trei și ar fi de ajuns. Dar din aceste filoane, ideea românească a fost dezvoltată de sute de generații anonime, ca o baladă populară, repovestită. Apoi redescoperită în limbajul gândirii Europei apusene, de generații de dascăli și cărturari atinși de geniu.

La 1 Decembrie 1918, ideea românească a avut și un contur. Și-a găsit împlinirea măcar geografică, dacă nu de potențial cultural. A dovedit că poate fi aievea, fie și pentru scurt timp. Granițele ei s-au modificat în anii următori, uneori dramatic, dar ideea a trăit și după, cum trăise și înainte, în inimile și mințile celor ce au fost capabili să o înțeleagă.

O conferință cam plictisitoare, pe potriva noii birocrații internaționale. Dacă aveți răbdare să urmăriți enumerarea de organizații regionale, instalate fără consultare populară, pentru a reglementa activitatea economică, puteți vedea o abordare introductivă în problema globalizării, dintr-o perspectivă „reacționară.

Potrivit lui Michael Shaw, există în desfășurare o conspirație a unei elite politico-financiare, care urmărește instituirea unui sistem de guvernare globală, care să asigure relații de control și dominare, între elita conducătoare și „șeptelul” populației. Vectorii acestui plan sunt instituțiile internaționale, ca Națiunile Unite, Banca Mondială, FMI, Organizația Mondială a Comerțului, prin care sunt impuse tratate internaționale și legi naționale, de natură să implementeze proiectul de „dezvoltare durabilă” și o „nouă ordine mondială”.

În filosofia de tip liberal-socialist a globalismului etatist, jurisdicția nu e bazată pe drepturi individuale, naturale și inalienabile, ci pe drepturi ale statului, care acordă permisiuni și privilegii, sau impune restricții. Comandamentele Agendei 21 a Națiunilor Unite sunt: distrugerea proprietății private, educarea noilor generații în spiritul globalismului și controlul acțiunilor umane prin monitorizare și restricții.

Sistemul monetar al banilor fiduciari (garantați nu de valori materiale, precum aurul, ci pe promisiunea de plată a unei autorități centrale, de obicei bancă națională) e o condiție indispensabilă a schimbării proprietății, prin trecerea de la relații de schimb, de tip capitalist, între producători, la relații de înrobire, în care speculanți favorizați de stat și autoritățile statului au poziții dominante asupra celor care produc valori materiale.

Diverse organizații locale înlocuiesc treptat instituțiile alese de votanți, pentru a planifica în stil sovietic fiecare domeniu de dezvoltare și orice activitate. Sperietoarea încălzirii globale e folosită pentru a implementa politicile de control centralizat al dezvoltării.

Ca de obicei, Andrei Pleșu vine cu puncte de vedere exprimate cu limpezime, naturalețe și haz, într-un interviu realizat de George Rădulescu.

„Eu nu cunosc în momentul acesta un politician capabil să uite de sine. Toţi sunt umflaţi de sinele propriu. De cariera lor, de imaginea lor, de duşmăniile lor şi de ambiţiile lor. Eu nu recunosc în niciunul un interes real pentru binele ţării. Problemele ţării sunt doar un material pentru un discurs electoral.”

Primul exemplu de politicianism și narcisism e al favoritului la prezidențiale, Crin Antonescu:

„Când îl văd pe domnul Crin Antonescu, ştiu sigur că nu are în cap nimic altceva decât să ajungă preşedintele ţării. Competenţele lui economice, juridice, culturale, politice sunt cvasinule.
(…) e un mic ambalaj demagogic sub care se află lucruri rudimentare.”

În partea a doua a interviului, e reluată tema identității, în context global.

„Europa are la temelia ei o combinaţie între imperiul muribund al Romei şi prospeţimea devastatoare a unor triburi fără portret. Noi suntem urmaşii acestui amestec.”

Afluxul de ne-europeni, care tind să devină minorități semnificative sau chiar majorități, nu e deci ceva rău, atâta timp cât noii veniți nu au tendințe agresive sau distructive la adresa civilizației gazdă.

„Problema pe care noi o avem este că noi am produs o ideologie care ne împiedică să funcţionăm raţional în această nouă situaţie – ideologia corectitudinii politice. Noi nu mai avem voie să ţinem la un discurs identitar, fiindcă este urât, este discriminatoriu. Noi trebuie să dispărem surâzând.”

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica