rss
rss
rss

Modificarea legislativă adoptată de Parlamentul Israelului, printr-o victorie a guvernului condus de Benyamin Netanyahu, aliat cu grupările de extremă dreapta din Knesset, a fost timid consemnată de presa internațională. Dar semnificația ei a fost ratată în cea mai mare parte, strecurată în graba traducerilor în care nuanțele par a fi irelevante. Adevărata greutate a deciziei de consfințire legală a Israelului ca „stat evreiesc” apare și este explicată, culmea, doar de presa din Israel.

Voi lua, așadar, ca referință articolul lămuritor din publicația de stânga Haaretz. Ziarul amintește că, încă de la proclamarea independenței sale, statul nou apărut a fost încadrat de două concepte: evreiesc și democratic. Concepte complementare, după unii, sau în concurență, după alții.

La auzul știrii, mulți au ridicat probabil nepăsători din umeri: dacă Israel e țara evreilor, ce mare diferență dacă acum au dat o lege în care spun că statul e evreiesc? La urma urmei, și în constituția României se spune că suntem un „stat național” – sintagmă contestată de o parte a minorității maghiare, tocmai dintr-o ambiguitate de traducere, care ar fi făcut-o să semene cu ceea ce Knessetul a legiferat la modul explicit.

Statele naționale europene nu au niciun dubiu atunci când se denumesc după numele poporului fondator și majoritar. Asta pentru că a devenit de la sine înțeles că acel „național” nu are trimitere exclusiv etnică, fiind o definire civică a unui principiu de organizare. Primează, așadar, cetățenia deasupra etniei. Franța, care de la Revoluția lor încoace a devenit modelul european a statului național și unitar (spre deosebire de monarhiile multinaționale, care existau la acea vreme, chiar a imperiilor și statelor federale ce le-au succedat) nici măcar nu recunoaște etniile. Fie că asta îi deranjează pe minoritari sau pe majoritari, în diverse contexte, cum ar fi componența vizibil exotică a fotbaliștilor săi campioni mondiali – definiți ca francezi și atât, în baza cetățeniei.

E o discuție complicată – probabil și riscantă. Care probabil va fi redeschisă în contextul migraței masive, care schimbă componența etnică a multor țări. Nu încerc acum să fac o judecată de valoare, cum și în ce fel ar trebui legiferată limita. Remarc doar o diferență pe care o face, iată, în premieră Israelul, tocmai pentru că această semnificație nu e explicitată în presa… națională.

În Israel există așadar, două denumiri explicit diferite – care nu există în limbile altor state naționale. Prima este cea de israelian = cetățean al statului Israel – și e o definiție inclusivă. Israelieni sunt și arabii și etiopienii posesori ai respectivului pașaport. A doua e cea de evreu (Jewish) = persoană de etnie evreiască – de această dată, o definiție exclusivă. Se înțelege că palestinienii nu sunt evrei. Deci cineva poate fi ambele sau doar una, între cetățenii săi. Pentru a complica și mai multe lucrurile, eixstă mai mulți evrei în afara granițelor respectivului stat, fără cetățenia respectivă. Luând la propriu definirea, putem vorbi și de primul stat deteritorializat, aparținând unei comunități externe lui. (dar aceasta e o speculație, care nu e cheia problemei)

Stânga acuză mai multe probleme ridicate de această decizie. În primul rând, e o modificare de legislație de natură definitorie, de rang constituțional (Israelul neavând o constituție propriu-zis și nici granițe explicit demcarcate – ca în bancul cu Uniunea Sovietică). Dacă termenul „evreiesc” trece peste atributul „democratic” și va fi tratat ca atare în hotărâri judecătorești și acte administrative, putem consemna dispariția sintagmei singura democrație din Orientul Mijlociu. În baza acestei distincții, se va putea bloca orice proces democratic, care ar amenința caracterul evreiesc al statului. De pildă, rezultatul unor alegeri sau o evoluție demografică nefavorabilă la un moment dat.

Tot această nouă categorie juridică va permite legal implementarea unor măsuri de tip „apartheid”. Se vor putea organiza comunități „exclusiv evreiești”. De asemenea, „legea evreiască” – un echivalent al corpusului Sharia de la musulmani – va putea fi luată ca etalon și prevalentă de un judecător în analizarea unei cauze. Concomitent cu acest pas, este eliminat și statutul legal al limbii arabe în cadrul statului Israel, consemnează Haaretz.

Un echivalent grăitor, pe pământ european, ar fi dacă în Belgia ar fi legiferat caracterul flamand sau valon al statului – definind organizarea după una din cele două filoane lingvistice. Sau dacă în Spania, s-ar legifera caracterul castilian al monarhiei – după dialectul vorbit în regiunea Capitalei – lucru care, evident, ar stârni reacții în rândul cetățenilor spanioli, care se identifică și ca basci sau catalani ori valencieni.

Este o mutare, care vine în prelungirea mutării capitalei de la Tel Aviv – un oraș administrativ, neutru – la Ierusalim, oraș cu conotații religioase și istorice, dar nu doar pentru evrei, ci și pentru creștini și musulmani.
Că e o definire controversată o demonstrează și un sondaj citat de Wikipedia. Potrivit acestuia, 2/3 dintre evreii din Israel cred că statul poate fi deopotrivă și evreiesc și democratic. În timp ce 1/3 dintre evrei și 2/3 dintre arabii cetățeni ai Israelului sunt de părere că statul nu poate fi în același timp și astfel definit etnic și democratic.

Să fie acesta semnul că Dumnezeu își face milă de noi, aproape împotriva pornirii noastre spre autodistrugere!? O fi norocul nostru sau bucuria nebunilor? Vestea bună e că imperiile tutelare se ceartă deja în public, vestea proastă e că se împacă suficient de bine peste capul nostru. Altfel, doar în agitația asta stă scăparea noastră.

Păi când au mai putut respira românii, așezați „în calea tuturor răutăților”? Când s-au mișcat plăcile tectonice ale dominației. Profitând de rivalitatea dintre maghiari și monarhia austriacă, Horea își începe răscoala. Cu sultanul ocupat cu oarece bătălii prin Persia, Mihai Viteazul ajunge cu armata adânc în teritoriul imperiului, trecând de Adrianopol (Edirne). Ba poate ar fi mers și mai departe, spre Istanbul, dacă nu primea decât ajutor simbolic din partea Apusului. Dar bătălia navală de la Lepanto, care încredința și Apusul că expansiunea otomană poate fi îngrădită, îi permitea totuși contextul în care să își adune forțe și alianțe, încât să înfăptuiască prima unire a tuturor românilor.

Aproape un secol mai târziu, turcii asediau Viena. În acel iureș continental, fără a mai fi nevoiți să își pârjolească singuri satele în calea invaziei, pe tronul țărilor Române, în locul conducătorilor de oști, faimoși pentru bătăliile lor, urcă alții faimoși pentru ce izbuteau să construiască. Șerban Cantacuzino, descendent al unei dinastii bizantine, tipărea la București aproape în același timp prima traducere integrală a Bibliei. Era urmat imediat de Constantin Brâncoveanu. Care, înainte de a deveni martir al creștinătății, patrona apariția propriului stil arhitectonic, finanța mănăstiri cu tipografii în toate țările române, extinzându-și influența inclusiv în pașalâcul unguresc, care devenise Transilvania.

Un imperiu rival se ridicae la Răsărit, cel al rușilor, una din cauzele care probabil l-au făcut pe sultan să reacționeze atât de brutal în suspiciunea lui. Va profita de această împrejurare Dimitrie Cantemir, domnitor cu o erudiție neegalată în istorie între capetele încoronate ale Europei. Și el își va derula propriul program cultural în Moldova, încercând o echilibristică periculoasă între imperii. Iar în cele din urmă va și fugi din calea mazilirii, la curtea de la Sankt Petersburg, unde va aduce suflul occidentalizării și europenizării în palatul și în mintea țarului.

Și inflamați de asemenea idei, care le dădeau o misiune civilizatoare, de „a treia romă”, poate că mujicii ne-ar fi înghițit cu totul, de n-ar fi fost mai ocupați să respingă campania lui Napoleon.

În Europa de Apus, puterea papală și marile monarhii de drept divin primesc opoziția, la început ocultă, a ideilor iluministe și a francmasoneriei. Răspunsul lor practic la răsturnarea acestor mari puteri imperiale a fost apariția statului național. Spre norocul nostru, fiii de boieri, pământeni și fanarioți, sunt trimiși să învețe carte în universitățile Europei tocmai în mijlocul acestui război surd și prelungit. Așa se face că învățații Școlii Ardelene se întorc din Europa redescoperindu-și mândria latinității lor, cu care să răspundă proiectului de maghiarizare agresivă, derulat de imperiul austro-ungar. Iar pașoptiștii de peste Carpați se întorc mai apoi cu idei încă și mai mărețe: ruperea de sub dominația unui imperiu turcesc anacronic și reunirea provinciilor istorice românești, după înfăptuirea unui program de educație la nivel național. Să nu scăpăm din vedere că până și aceste idei progresiste, aparent pașnice, veneau ca urmare a unui conflict. Și că fără acea luptă de idei și interese, maghiarizarea ar fi curs neabătută, ca și vlăguirea, dacă nu și turcirea provinciilor exploatate în regim colonial.

Spre norocul nostru, acest progresism pozitiv era deja la modă în intelighentsia rusă, care va patrona, printr-un Kiseleff, tranziția noastră spre modernitate. Occidentalizarea ne venea de unde nici cu gândul nu gândești. Ba mai mult, ne salvam și ființa creștină cu ajutorul ideilor patriotice ieșite din ostilitatea față de catolicism a iluminiștilor.

Războaiele dintre ruși și turci ne-au permis să ne câștigăm independența și să ne întregim teritoriul de fiecare dată. E drept că era să dispărem cu totul, pe model polonez, în cele două războaie, dar prăbușirea concomitentă a țarismului, a dualismului habsburgic și a sultanului, ne-a dat ocazia greu și de visat, pe care o sărbătorim acum, la centenarul Marii Uniri.

Până și când se credea că vom fi căzut pe vecie în hotarul de dincoace de Zidul Berlinului, sub gheara Marelui Urs, iată că tot s-a ivit un context de speculat. Contextul pe care s-a ridicat abilul Ceaușescu a fost ascensiunea Chinei, ca pol rival de putere în interiorul blocului sovietic. Jucând deschis rolul de rebel al lagărului comunist, Ceaușescu a reușit pentru mai bine de un deceniu să fie luat în brațe de întreg Occidentul, fără însă a părăsi incinta, cum spune bancul. Plimbat în caleașcă de regina Angliei, dus la Disneyland de președintele Americii, Nea Nicu al nostru juca în stil mare cartea nebunului incontrolabil și a zurbagiului cu viziune. Pe această rupere din îmbrățișarea prea strânsă a rușilor, s-a petrecut mica independență a comuniștilor români dar, mai important, un mare elan de industrializare a țării. Programul a eșuat – din varii motive, pe care nu le mai reluăm acum, dar avântul și speranța anilor 60-70, nu trebuie uitați ca opțiune, chiar dacă au fost încadrații între terifianții ani 50 și întunecații ani 80.

Mai poate repeta acum România isprava de a se extrage dintr-un sistem colonial, care o stoarce de orice vlagă și speranță, pentru a recupera entuziasmul reconstrucției și al reușitei? Se mai poate salva de la totala spălare a creierului și reprogramare a societății după un program ideologic scris în altă parte? Se mai poate, dar are nevoie de lideri, care să fi păstrat undeva în clandestinitate un autentic sentiment patriotic. Și care să fie chiar capabili de jertfă.

Despre cum arată acum contextul zilei… în episodul următor.

Pe vremuri, tinerii care vroiau să schimbe lumea și nu știau cum, erau socialiști. Astăzi, același tip de om e împins de radicalismul vârstei spre libertarianism. Un fel de marxism răsturnat, la fel de materialist, radical și avid de puritatea unei lumi utopice. Și Marx și libertarienii visează la același proiect global, anarhic, al unei societăți fără granițe, organizată rațional, în care vechile credințe vor dispărea ca simple superstiții, iar statul va fi abolit pe veci.

E drept că Marx avea și un plan intermediar, pe care s-a concentrat Lenin cu pasiune, anume instaurarea dictaturii proletariatului. Etapa de tranziție, în timpul căreia statul trebuia să se întărească până la controlul total al proprietății și societății, nu avea decât rolul de a zdrobi mai eficient nedreptățile și rezistența lumii vechi, spre a face loc societății fără clase, fără diviziune a muncii, în care munca devenea o plăcere, nu o corvoadă. Până atunci, muncitorii trebuiau să strângă din dinți pentru îndeplinirea planurilor cincinale și să renunțe la deliciile decadenței capitaliste. Această scurtă etapă de efort colectiv a fost întreruptă brusc, după doar 45, respectiv 70 de ani de tranziție, de contra-revoluțiile de stradă sau de palat, izbucnite în țările respective, din nerăbdarea elementelor reacționare. Atâta amar de efort s-a dus pe apa sâmbetei, fără a mai putea vedea mijind zorii bunăstării comuniste.

Și comuniștii din est sunt mai resemnați, oarecum lămuriți de efectele experimentului. Dar comuniștii din vest nu dau semne de descurajare, dimpotrivă, îi acuză de proastă aplicare pe frații lor estici, ba mai acuză (cam rasist) și fibra proastă a națiilor răsăritene. Pentru Chomsky și alți „visători” pe pielea altora, stalinismul n-a fost comunism, a fost „capitalism de stat”. N-a reușit, pentru că au lipsit unele ingrediente, toate țările în care n-a mers nu demonstrează nimic. Costul uman e neglijabil, etc.

Simt că vine vremea când și libertarienii vor zice la fel despre capitalism. Că ideea era bună, dar aplicarea a lăsat de dorit. N-a fost capitalism, a fost cronnism. Corupere a sistemului de către cei puși să îl aplice. Ceea ce e adevărat. Doar că e fix aceeași logică luată în brațe de negaționiștii efectelor comunismului. Sigur că în clipa de față nu mai avem piață liberă, ci sisteme distorsionate de tipărirea banilor fără acoperire, de producția falsei bogății și distribuția ei în mod preferențial, discreționar. Jocul e trucat de corupție și fără șanse pentru clasa de mijloc, pentru cei care muncesc și economisesc, pentru cei care se aventurează să întreprindă ceva. Capitalismul de tip cazinou, speculativ cu protecție de la aranjorii sistemului, cel care trebuia să furnizeze doar capital pentru dezvoltarea producției, a devenit covârșitor. Pariurile despre ce se va cumpăra și se va vinde depășesc cu mult în magnitudine ce se produce în mod efectiv. Și aici intervine marea problemă sistemică a capitalismului.

E la fel cu un lacăt foarte bun, care ne-a ținut la adăpost avuția multă vreme, dar căruia cineva i-a aflat combinația. Producătorul lacătului nu e moral vinovat ca hoțul, dar concluzia cumpărătorului, care are nevoie de o încuietoare, e că produsul are o hibă majoră și nu mai poate servi scopul pentru care a fost produs și achiziționat. A nega starea de fapt și necesitatea de a găsi o reparație, spunând doar „lacătul e foarte bun, goniți hoții din preajma lui și ușa va rămâne ferecată” – este exact situația în care se găsesc actualmente libertarienii.

Cazul României e grăitor. De aproape 30 de ani ea se află în tranziție, de la comunism la capitalism. Nici comunismul nu fusese pur, nici capitalismul în care am ajuns nu dă semne de puritate, dar direcția liberalizării nu poate fi negată. Ambele tranziții (și înainte și înapoi) au fost făcute de indivizi nocivi, din pepiniera de activiști ariviști, drumul a fost sinuos, cu episoade de stagnare și avânt. Dar aproape 30 de ani sunt mai mult decât a „domnit” Nicolae Ceaușescu, e drept, încă mai puțin decât cei 45 de ani de comunism. După cum e la fel de drept că e mai ușor să spargi o vază decât să pui cioburile la loc și nu prea știm dacă din comunism se poate vindeca total vreo societate.

Aflu azi de jelania unui faimos apostol al libertarianismului de pe Dâmbovița, că îi pleacă prietenii, că se depopulează țara sub povara „capitalismului de extracție”, că a sărăcit românul. O grijă inedită pentru unii care pun bilanțul contabil peste orice fleacuri sufletești. Nu mai spun că respectivul e și consilier luminător al unui și mai faimos politician. Unul dintre mulții, care au condus țara prin tunelul tranziției spre luminița promisă. Or fi fost ei foști comuniști, cei care au gestionat catastrofal tranziția, dar nici nu se pot nega privatizările, liberalizările de prețuri, deschiderile piețelor pentru achiziții, investiții, concesionările exploatărilor petroliere, miniere, ale apelor minerale, forestiere, agricole, retragerea graduală a statului din aproape toate domeniile economiei, rărirea ochiurilor plasei de protecție socială.

Nota bene: libertarienii de care zic sunt, cum scrie la carte, anti-naționaliști. Cred în cetățeanul planetei pământ. Atunci de ce dramatizează atât de tare plecarea unuia spre alte meleaguri, din moment ce au tot susținut de trei decenii că identitățile sunt inventate, că te muți acolo unde sunt oportunitățile și fiscalitatea mai atractivă, după cum aduci investitori și angajați de oriunde, ca să îți îndeplinești planul de profitabilitate!? Dacă le spui că ar trebui o protecție a elementului național, că ar trebui să ne păzim de așa zișii refugiați, zic că ești un retrograd, care se crede buricul pământului, că nașterea e o întâmplare a hazardului. Dar când viața îi împinge în altă parte, li se pare o nedreptate cosmică și un semnal de alarmă.

De ce s-ar lamenta că e depopulată țara și că oameni buni sunt împinși pe drumul bejeniei, unii care au râs de îngrijorarea vânzării pământului României, spunând că e o prostie, că vrei să dezavantajezi proprietarul, care obține un preț mai bun și că oricum cumpărătorul nu pleacă cu terenul în spate? E o surpriză să vezi îngrijorat de scăderea puterii de cumpărare, care face să falimenteze micile afaceri, pe unii care n-au văzut nicio problemă în acaparare rețelelor de utilități de către state străine, nici în competiția neloială făcută de marile lanțuri de comerț, evazioniste prin firme off-shore. De fiecare dată au spus că astea sunt benefice, că avem nevoie de tehnologia și capitalul străin, că nu există domenii strategice de apărat.

Observați și că au inventat formula „capitalism de extracție”. Exact ce spuneam mai sus – e din aceeași clasă cu „capitalismul de stat” al lui Stalin. De extracție, într-adevăr, dar în beneficiul cui? În beneficiul politrucilor locali, cu vile, care ne tot sunt vânturate spre incitare? Da, și al lor, fără discuție, că politicienii au averi exagerate, făcute din participarea la jaf. Nu-i scuză nimeni. Dar jaful s-a făcut în beneficiul capitalului străin internațional și cu supervizarea puterilor coloniale din statele admirate. Marii tartori ai politicii românești și-au umplut conturile, au dat ocol globului în excursii de lux și se lăfăie în vile cu domenii de vânătoare. Dar chiar și aceste averi sunt doar vârful icebergului. Politicienii români nu au luat acasă sau pe persoană fizică zăcămintele de gaze naturale din Marea Neagră, pădurile tăiate de austrieci, hidrocentralele vămuite de băieții deștepți, n-au luat acasă sistemul bancar sau comerțul cu amănuntul. E normal să fii furios pe ei, dar nu uita pentru cine au prestat și cine i-a ținut în poziții de putere prin sistemul de control al binomului.

Așadar, omul nou cosmopolit ia drumul bejeniei. Și merge dacă nu în Paradisul capitalist, măcar într-o țară mult mai capitalistă și mai cosmopolită. Că presupun că nu pleacă în Rusia, Coreea de Nord sau Moldova. Și să vezi atunci surpriză. Că de unde s-a plâns că aici nu îl lasă statul să acumuleze capital, acolo va putea acumula o brumă, dar bruma aia va fi la fel de irelevantă pentru a obține un trai independent. De cumpărat o casă într-o mare capitală a lumii nici nu poate fi vorba, date fiind prețurile umflate dincolo de delir de speculatorii imobiliari – alt deliciu al pieței. Dar nu-i nimic, te restrângi, trăiești la comun cu alți internaționaliști, cu Ahmed, Kwame și Pedro sau alți occidentali abia convertiți ca tine la visul american, englezesc, francez, german.

Un popor cu rădăcinile în preistorie, cu o statalitate recentă, a clădit doar două instituții colosale. Ambele au origini străine, dar sunt atât de discrete și de insidioase, încât străinii riscă să nici nu le observe.

Prezentul ne e controlat de eterna Securitate. Mereu dispusă să ne vândă hegemonilor fiecărei epoci, să ne schingiuiască și să ne jupoaie pentru favorurile acestora, așteptând momentul propice pentru a-i trage și pe ei pe sfoară.

De eternitatea noastră se ocupă Biserica. Ultima redută a națiunii, avanpostul luptei cu diavolul și preînchipuirea Împărăției. Calmă, fragilă, dar spre deosebire de suratele ei apusene: vie. Am găsit-o demnă de admirație și când mi-a venit un gând păgân: să considerăm creștinismul doar un curent filosofic, să zicem că n-a fost decât un Învățat, pe care lipsa de măsură evreiască L-a zeificat. Nici că s-a mai văzut grupare de adepți mai atașată de ideile maestrului ei, capabilă să meargă cu ele până-n pânzele albe. În cazul ăsta, mi-am zis, acești iubitori de filosofie, de-și zic creștini, trebuie că au un acut simț axiologic, din moment ce au ales să facă asta nu pentru un filosof mediocru, stufos și steril, ci pentru cel mai generos, mai original și mai revoluționar din câți gânditori au pășit pe pământ!

La scurt timp, mi-a venit și confirmarea. În dimineața zilei de 15 ianuarie, la Patriarhie s-a săvârșit în prelungirea liturghiei duminicale, cursiv, ca în desfășurarea firească, un parastas. Slujba era rânduiala care se face în mod curent când, vorba aceea, „mortul este de față”, sau când familia pomenește o rudă recent îngropată. Doar că se oficia pentru Mihai Eminescu, dispărut acum un secol și jumătate. Nu a devenit el etalonul antiromânismului, ținta disprețului și antipatiei oricărui terchea-berchea? Nu rareori aceleași guri de tun, care țintesc și Biserica și orice e al nostru.

Aparent e straniu să se facă o comemorare în în biserică a celui care scria „eu nu cred nici în Iehova”. Chiar dacă au fost citate circa zece mănăstiri moldave, pe la care e consemnat a fi trecut în pelerinaj. La unele, în vizită la cele patru surori călugărite, la altele consemnându-se chiar că s-a spovedit și împărtășit. Deși era așadar „îmbisericit”, petrecând alături de răspopitul Creangă, Eminescu era mai curând un liber cugetător creștin, decât un enoriaș cuminte. Geniul său poetic se hrănea cu cele mai exotice idei, din India antică în Germania contemporană, dar numea totuși Biserica „maica neamului românesc”. Ce acuitate a observației, bazată pe cunoașterea istoriei!

Mi-e greu să îmi imaginez tabloul pe alte meridiane: pe anglicani, tămâindu-l pe Shakespeare, ori pe papă, cădelnițând în amintirea lui Dante. Dar uite că la noi e cu putință ca Biserica să înțeleagă poporul în durata lungă și să îi sacralizeze panteonul cultural, așa cum i-a încreștinat datinile precreștine, colindele și obiceiurile de iarnă sau de primăvară. E vorba de recuperarea sacrului. Așa ceva nu pot înțelege modernii. Ei vor privi scena ca pe o bizarerie balcanică. Pentru că nu pot pricepe de ce multe biserici se zideau pe locuri de cult păgâne sau pe locuri de martiraj, cum jocurile arhaice cu măști de anul nou și Ignatul au putut fi aduse în curgerea calendarului religios.

Poporul însă știe mai bine, simte că există figuri care transcend istoria, că geniul nu poate fi decât o manifestare a harului, care chiar și atunci când are înfățișări lumești rămâne ceva misterios. Occidentul a pierdut simțul sacrului și nu mai găsește o raportare adecvată la angoasa morții. Comemorează diverse evenimente, dar are o legătură tot mai slabă cu generațiile dispărute. Cimitirele lor sunt frumoase locuri de plimbare, parcuri cu pietre, dar părăsite. În plus, ideea aristocrată a excepționalității unor persoane, îi deranjează predispozițiile egalitarist-democratice. Ideea unui popor, care-și venerază morții și își sacralizează panteonul cultural și istoric, populat de poeți și voievozi, îi contrariază și îi nelinistește. Căci în malaxorul globalist, așa idee e o piatră de poticnire.

Fără limba română, cu amintirea originii ei imperiale, am fi fost înghițiți în marea celor trei sute de milioane de slavi dimprejurul nostru. Fără biserici și mănăstiri, n-am fi avut scriere românească și ne-am fi albanizat la revărsarea puhoiului otoman. Prin Eminescu, limba română a atins punctul cel mai înalt al exprimării ei, demonstrând că e suficient de dezvoltată încât să cuprindă manifestări ale genialității, nu doar în formă folclorică, dar și cu fondul ideilor filosofiei contemporane. De va mai fi cu putință o explozie similară de talent în persoana cuiva, nu știm, dar știm că limba română e capabilă să o transmită. Nu degeaba, în momentele vremelnice când părți din națiune s-au deșteptat, aceste simboluri au fost arborate – de pildă, în balconul Pieței Universității în 1990 au stat un îndemn monarhic (în amintirea unei istorii glorioase) dar și două imagini: icoana Maicii Domnului cu Pruncul și tabloul tânărului Mihai Eminescu. Printr-un mister de nepătruns, Biserica recuperează inclusiv manifestările laice ale spiritualității poporului, cu aceeași naturalețe cu care știe să integreze în logica transcendentului atât iubirea trupească în taina căsătoriei și botezului, respectiv moartea, în slujbele de înhumare și de pomenire.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica