rss
rss
rss

17 decembrie a fost ziua în care în Timișoara s-a tras în plin, cu gloanțe reale, potrivit directivelor cuplului de dictatori.

Nicolae Ceauşescu – Teleconferinţă 17dec1989

Între mulți moraliști s-a propagat ideea că împușcarea soților Ceaușescu e păcatul originar al democrației românești. Desigur, acea zi de Crăciun nu a fost aleasă aleatoriu pentru un proces stalinist, cel puțin ezoteristul Voican Voiculescu înțelegea bine simbolurile creștinilor.

Totuși, eu cred că păcatul originar, care încă poate fi îndreptat, e părăsirea în uitare a revoluționarilor împușcați. Avem un bulevard cu numele ultimului ministru al Apărării al lui Ceaușescu, dar nu știm să numim nici măcar un erou martir. Cunoaștem fiecare silabă din procesul soților Ceaușescu (redifuzat până la tocirea casetei), dar am uitat teleconferința în care ordona să se tragă în plin. Documentul audio nu e inedit, s-a difuzat în 1990, dar nu a intrat în conștiința publică, mulți, care îl descoperă acum sunt uimiți că există.

În cimitirul Eroilor Revoluției din București, pe una din crucile dinspre stradă, e fotografia unui preot, căzut în Revoluție. Spre rușinea mea, nu i-am reținut numele, dar l-am arătat nepotului meu, când am trecut pe acolo. „De ce l-au împușcat pe preot, m-a întrebat?”. Și n-am știut să îi explic exact contextul respectivei tragedii. Nu credeți că ar fi fost o poveste interesantă? Că s-ar fi putut face măcar un film, măcar un documentar sau un reportaj de televiziune, pentru a ști cum s-a întâmplat și astfel încât numele respectivului om să fie fixat în conștiința publică, așa cum toată lumea, de pe tot mapamondul, a auzit de Anne Frank?

Una din cărțile, care m-au influențat cel mai mult în viață, și asupra căreia mi-am tot promis să vorbesc pe larg cândva, e „Țapul ispășitor”, capodopera filosofului Rene Girard. În ea, creștinismul e prezentat ca prima religie în care nașterea unui mit să fie tratată din perspectiva victimei. Deci nu o mitologizare ci, dimpotrivă, o demitizare, prin devoalarea mecanismelor eterne de coeziune socială. Refuzând să cultivăm un mit național al Revoluției, prin cunoașterea și cultivarea părții curate și eterne din acel eveniment istoric, am rămas blocați între mitologii. Ca un suflet chinuit, care bântuie o casă, pentru că nu i se fac anumite rânduieli, care să îi înlesnească trecerea dintr-o lume în alta.
Avem toate detaliile din perspectiva asasinilor și detractorilor, dar ne lipsește în continuare perspectiva victimei. Pentru victime, încă nu vorbește nimeni. Când o va face, vom începe să ne limpezim și să ne revenim.

Am încercat să găsesc o noimă în zumzetul mediatic al ultimelor luni, în care se deversează asupra noastră dezvăluiri despre familia Ceauşescu, la pachet cu ireale elogii adresate regelui Mihai. Cum la finalul fiecărui calup amplu de nostalgie pentru “înainte de ’89” sau “‘înainte de război” suntem înștiințați cu titlul de ştire pe scurt, de iminenta prăbuşire a sistemului financiar mondial sau european, tot filmul pare rupt dintr-o şedinţă pentru alegerea premiantului unui balamuc.
Deşi e riscant să cauţi logica în delirul cuiva, mă hazardez să spun că bizarele obsesii naţionale sunt imprevizibile, dar explicabile. M-aş putea lăuda că am avut dreptate când am descris ceauşismul ca pe un fenomen actual, în fapt, singura ideologie pătrunsă în conştiinţa maselor şi contrazisă abia sporadic şi accidental. Situaţia a rămas neschimbată şi ca acum câţiva ani când mă întrebam de fapt pe cine regretăm?. Într-o planetă preocupată până la manie cu un cult (selectiv) al victimelor, pe televiziunile noastre nu şi-au făcut loc decât în şoaptă urmaşii celor peste o mie de tineri ucişi în Revoluţie, ai sutelor de mii ucişi la instaurarea comunismului sau ai celor peste două milioane ale căror destine au fost frânte în închisori, deportări, marginalizări şi alte forme de persecuţie. Plânsul lor s-a auzit rar, ca şi cum s-ar fi scuzat de deranj, cândva pe la miezul nopţii, aproape niciodată pe televiziunile securiştilor care îşi descoperă nebănuite convingeri monarhiste.
Curg însă odele pentru comunism, mult mai subtil (deci mai profesionist) decât pe vremea Cântării României. Şi pe mai multe canale. Nomenclaturiştii cei mai neruşinaţi şi trepăduşii cei mai mărunţi vin în valuri pentru a ne încredinţa că lor le era bine, lumea se descurca, s-au făcut şi lucruri bune… şi tot cortegiul de scuze şi de clişee şi minciuni scandaloase, niciodată contrazise.
Pe avocata Paula Iacob am văzut-o vorbind despre familia Ceauşescu la aproximativ o spătămână după ce fusese dovedită ca turnătoare şi o credeam trăindu-şi jenată bătrâneţea într-o penitenţă de chilie. Vorbea cu aplomb de latura umană a lui, a ei, a lor, a sistemului în general, blând cu omul de rând. Am ajuns la stadiul în care se fabulează deschis, vorbim de nişte personaje umanizate şi eroizate în acelaşi timp. Un singur calup mai sănătos de discurs ceauşist autentic ar nărui toată această construcţie mitologică, dar comercianţii de palavre se tem de realităţi ca vampirii de lumină.
Pentru că de comerţ e vorba aici. Dacă în primul deceniu de după Revoluţie această versiune falsificată de istorie recentă era meticulos apărată pentru că puternicii zilei proveneau din regimul comunist, acum suntem într-o altă etapă. Sigur că la butoanele societăţii sunt tot cadre de nădejde ale Securităţii şi urmaşii nomenclaturii. Dar pentru societate nu mai contează. În schimb, doza de propagandă de dinainte şi după ’89 a fost atât de mare, încât e deja economic mult mai profitabil să cânţi în struna nostalgiei pentru o minciună, decât să rişti să îţi contrazici muşterii oferindu-le un adevăr despre trecut sau ceva cu sens despre prezent. Minciuna se vinde mai bine decât adevărul şi cere mai puţin efort de judecată şi discernământ.
Aplecarea către monarhie a plecat şi ea iniţial tot dintr-un calcul de tejghetar. Băsescu a luat-o pe arătură cu păreri de ignorant în ale istoriei şi trebuia taxat. Cum în România există o brumă de câteva procente admiratori ai monarhiei, toţi votanţi tradiţionali ai dreptei, presa stângii era logic să pedaleze pe subiect în speranţa obţinerii, dacă nu a unei basculări a acelui grupuscul electoral, măcar a determinării absenteismului din dezgust. Până aici, totul logic.
Dar ceea ce a urmat e, cum spuneam, un delir. Domniile lui Carol I şi a lui Ferdinand sunt cu siguranţă cea mai fericită perioadă din istoria românilor. Realizările sunt atât de mari în toate planurile, încât nici nu au nevoie de cosmetizări şi falsuri pentru a fi admirate. De altfel, a vorbi cu nostalgie despre “vremea lui Ceauşescu”, ca despre o perioadă de înflorire, atâta timp cât existase perioada monarhiei constituţionale, e ori dovadă de nesimţire, ori de ignoranţă, ori o insultă la adresa acestei ţări, care a avut şi lucruri de toată isprava în trecutul ei. Cum se împacă deci evocarea regelui Mihai cu glas gâtuit de emoţie cu zilnica tămâiere a ceauşeştilor? În logica delirului se împacă bine.
Cei mai lipsiţi de scrupule oportunişti ai cultului ceauşist de înainte şi de după ’89 au găsit în sfârşit o ocazie de a arbora un ton de moralitate. S-au reinventat ca monarhişti. Se spune că regele Carol I oferea un singur deget celor mai mulţi contemporani care se repezeau să dea mâna cu el. Neisprăviţii ăştia reciclaţi ca monarhişti (între două interviuri cu Miron Cozma şi cu Oana Zăvoranu) au aerul că s-au bătut pe burtă cu toată stirpea prusacă a regelui şi nu mai par să se mai poată exprima decât după cele mai stricte norme de etichetă ale “casei regale”, la fiecare evocare pioasă a “majestăţii sale” sau a “alteţei sale regale”.
Înaintea comisarilor sovietici, monarhiei româneşti i-a venit de hac însuşi călcâiul lui Ahile al oricărei dinastii: principiul eredităţii. Sub el stă doar ipocrizia. Principiul eredităţii e acelaşi în monarhia constituţională cea mai benefică unei ţări şi în rasismul cel mai de jos. E doar îmbrăcat altfel. Când la tron a urmat un Carol al II-lea – corupt, afemeiat şi cu fantezii de dictator fascist – s-au văzut şi limitele acestui sistem care spune că din naştere unuii sunt destinaţi să conducă şi alţii să fie conduşi. Cum la fel de ipocrit şi de eretic e şi argumentul dreptului divin. Oricât de caraghios ar fi regele Cioabă (şi probabil folosit, dacă nu inventat ca personaj de securiştii lu Iliescu, pe vremea când regele era o spaimă reală), el are totuşi fix aceeaşi legitimitate cât are şi casa de Habsburg şi casa de Windsor. E suficient să ai un strămoş care s-a proclamat ceva, şi a găsit supuşi care să îl creadă, dacă îţi poţi demonstra descendenţa din el cu acte, te poţi numi rege. Regalitatea lui Cioabă al II-lea mi se pare mai greu de contestat decât a lui Paul Lambrino, de pildă.
Ceauşescu a fost tratat şi el ca un rege în timpul vieţii. A avut chiar şi sceptru la preluarea funcţiei de preşedinte. Lingăii s-au gudurat pe lângă el cum au ştiut mai bine, adică în stil balcanico-oriental. Singura lor problemă acum ar fi identificarea unui “delfin”, cum numesc francezii urmaşul la tron al unui rege. În rest, vorba lui Marx, “condiţiile sunt coapte” pentru reinstaurarea unui noi dinastii, pe care poporul o va accepta cu o răsuflare de uşurare. Mă tem că nu va fi Duda, ci vreun nepot oferit de Valentin. Într-o ţară iubitoare de tabloide, n-ar fi exclus să aflăm de el într-o explicaţie la un pictorial la pagina 5. O fi lăsat Nicu vreo duduie gravidă la o beţie. Numai să apară pruncul, acum flăcău, să ne spună “dragi tovarăşi şi pretini”, că noi degrabă îl punem pe tron şi îi schimbăm basca cu o coroană. Să ne păzească Sfântul de vreun bastard făcut de Leana în tinereţea ei revoluţionară, că iese scandal mare în casa regală.

Din vreme în vreme, impostura “singurului partid de dreapta” (ajuns aşa din pură conjunctură) iese la iveală în cele mai mărunte gesturi. Şi nici nu e nevoie să te deplasezi în oraşele de provincie pentru a-i vedea pe bătrânii activişti. Sunt buni şi cei din noua generaţie.
Elena Udrea i-a povestit la ceas de seară bătrânului nostalgic maoist Ion Cristoiu despre planurile ei de viitor. Nu, nu scoate album într-o trupă de fete şi nu va deveni asistenta lui Capatos, vă amintim că Elena Udrea e ministru al Turismului şi Dezvoltării. Din vârful uriaşului buget pe care ministerul îl are de tocat, diva politică a enunţat cele două priorităţi mari şi late pe care le are: exploatarea mitului Dracula şi un circuit – memorial Nicolae Ceauşescu.
Despre primul nu are rost să vorbim acum: e un produs kitsch al civilizaţiei de consum. Dacă americanii vor să digere aşa ceva, foarte bine, să-l servim cu garnitură de hot-dog tras în ţeapă.
Dar că promovarea ceauşismului e a doua prioritate naţională pentru un minister care are în titulatură şi cuvântul dezvltare, e descumpănitor. Acum ceva vreme pediştii au testat apele cu un muzeu al comunismului, un loc al memoriei, care să recupereze ce se mai poate dintr-o epocă insuficient înţeleasă şi revoltător de idealizată prin grija profitorilor ei. Au abandonat discret ideea dintr-un calcul simplu: bunul simţ nu se vinde bine în România. Cu sau fără Dan Diaconescu, Partidul Proştilor va avea la orice oră mai mulţi membri decât cei care îşi cunosc trecutul sau au înţeles ceva din el.
Pentru că din schiţa de proiect prezentată de Elena Udrea reiese foarte clar că nu ar urma în niciun fel să fie un proiect educativ. Ci unul omagialo-comercial. Într-o ţară în care puţini ştiu că am avut cea mai îndelungată rezistenţă armată împotriva ocupaţiei sovietice şi a comunizării din Europa, că am avut martiri ai închisorilor comuniste şi eroi fără certificate, prioritate naţională devine cultul dictaturii. Şi asta prin grija unui partid care se intitulează liberal.
Circuitul gândit de Udrea va avea un caracter pios, va pleca de la Scorniceşti, unde se va face un fel de casă memorială. Cam ce încercase şi puşcăriaşul Dinel Staicu, fără să dea năvală peste el milioanele de vizitatori. Va continua cu oroarea arhitectonică reprezentată de Casa Poporului, cu balconul fostului Comitet Central şi va sfârşi, cum altfel, decât la zidul de la Târgovişte.
Constat că a fost omis cimitirul Ghencea, dar probabil că dacă se dau şi ceva fonduri europene pentru cultul dictatorului, acesta ar putea fi dezgropat din nou, pentru a fi îmbălsămat tardiv şi depus într-un mausoleu puţin mai mare decât al lui Lenin. În felul ăsta, fanii demolatorului de bisericii se vor putea înghesui şi ei să depună o floare şi să se atingă de moaştele ciuruitului. Lipsesc, de asemenea, şi vizitele la atelierul de cizmărie sau la închisoarea Doftana, o oprire obligatorie în “circuitul turistic” în care erau plimbaţi pionierii pe stil vechi. Dar nu te poţi supăra pe Elena Udrea pentru asemenea scăpări, cei care învaţă istoria de la Cartianu şi Cristoiu nu le ştiu chiar pe toate.
Făcând pentru o clipă abstracţie de grotescul şi de imoralitatea proiectului, trebuie să remarc şi stupiditatea lui. Zone precum Scorniceşti sau Târgovişte sunt printre cele mai anti-turistice peisaje ale României care pot fi imaginate. E, totuşi, o ţară care nu îşi pune în valoare splendorile naturale din Apuseni, Maramureş, Bucovina, Valea Oltului, Deltă, Clisura Dunării, lacurile montane din Carpaţi şi lista ar putea continua mult şi bine, din fericire. Să promovezi cocioaba de la Scorniceşti şi unitatea militară din Târgovişte în condiţiile în care nu sunt puse în valoare turistic clădiri ca Ateneul, când Palatul CEC-ului nu se poate vizita, când castelele medievale nu au nici măcar indicatoare turistice, nu mai vorbesc de drumuri asfaltate, iată o dovadă de prostie. O incultură care se vrea perpetuată.
Ţările care îşi respectă istoria fac tot posibilul pentru a preveni apariţia unui cult al dictatorilor. Mulţi nici nu au un mormânt cunoscut, pentru a împiedica fenomenul. Oricâte scuze i-am găsi şi oricât de nemulţumiţi am fi de prezent, faptele nu pot fi şterse. Ceauşescu e vinovat de crime atât la colectivizare, cât şi de circa 100 de morţi împuşcaţi în primele zile ale Revoluţiei de la Timişoara, din ordinul său, înregistrat inclusiv pe bandă audio, deci dincolo de orice dubiu. Încurajarea de către stat a unui cult al dictaturii ar fi în primul rând indecent pentru familiile acelor victime, care nu se numără între “priorităţile” vreunui minister.
Ideea de a transforma şandramaua din Scorniceşti în casă memorială pe banii contribuabililor e insultătoare şi prin lipsa de valoare a personajului. Trăim totuşi într-o ţară care nu are un muzeu Brâncuşi! Nu am auzit în ultimele decenii ca vreo personalitate culturală să aibă parte de investiţii prioritare ale statului: nu-şi bate nimeni capul cu casele memoriale de la Ipoteşti sau Lancrăn, nu ştiu dacă Eugen Ionesco, Henri Coandă sau Cioran au măcar amenajată o asemenea casă memorială. Nu ştiu dacă şi-a bătut cineva capul cu un circuit dedicat marilor regi ai României, cu palate magnifice şi ctitorii memorabile. Când ai norocul ca prinţul Charles să îşi ia câteva case de vacanţă în Ardeal, ai putea profita de ocazie pentru un circuit româno-bulgar dedicat Reginei Maria, născută la Kent, şi care are o poveste mai fascinantă decât nunta regală, la care s-au uitat sute de milioane de telespectatori. Chiar şi privind pragmatic şi amoral, în strategia unui minister al Turismului, nu văd cum Scorniceştiul ar putea intra măcar pe locul 100 pe lista de priorităţi. Nicidecum pe locul 2 din tot atâtea priorităţi enunţate!
Pretenţia că la circuitul comunist se vor înghesui turiştii chinezi e cu atât mai stupidă. Dacă sunt chinezi emigranţi, care scapă din lagărul comunist, nu văd ce i-ar putea bucura. Au şi la ei acasă mausoleu al lui Mao, puteau să rămână acolo să îi depună flori. Dacă sunt comunişti convinşi, iarăşi e o idee dubioasă circuitul care se sfârşeşte la Târgovişte. Să presupunem că sunt Hu Jintao, nu cred că m-aş simţi prea încurajat după o vizită din care să afli că poţi sfârşi împuşcat chiar de ai tăi după ce aproape fusesei zeificat.

Andrei Ujica a facut pentru Ceauşescu ce-a făcut Chaplin pentru Hitler în Dictatorul. L-a scos din politică şi l-a adus în lumea artei. Milioanele de victime şi-au luat revanşa şi s-au vindecat de frică, privindu-l pe adorabilul Charlot cum arată în văzul lumii ridicolul şi absurdul.
Totuşi, o diferenţă majoră: înainte de 1989 filmul Dictatorul nu a putut fi văzut în România. Asemănarea deranja. În schimb mai tot conţinutul Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu a fost făcut cu intenţia de a fi arătat maselor în scop propagandistic, e creat de regim spre a fi arătat, chiar dacă fragmente lungi au căzut iute la montaj sub foarfecele grijuliilor cenzori.

Ne aflăm exact în situaţia blestematelor dosare de la CNSAS. Chiar dacă ni s-ar deschide accesul şi la cele semnificative, tot nu am putea găsi înăuntru decât istoria scrisă de câte un securist grijuliu să îşi impresioneze şeful. Chiar presupunând că am nimeri pe cel mai conştiincios, documentat şi scrupulos dintre delatori şi torţionari, istoria rezultată nu ar fi întru totul a noastră, ci a lor.
Spre deosebire de un dosar de la CNSAS, filmul lui Andrei Ujică nu e nici sordid nici înecat de malefic. Dimpotrivă, are momente de un haz nebun, selecţia e genială. Pune, în fine, problema responsabilităţii celor ce au acceptat să joace într-o farsă sinistră, minţind fără încetare şi minţindu-se pe sine. E ca o colecţie de bancuri politice, acele bancuri care ne bucurau atât de mult, căci la epopeea lui Bulă trudea întreg folclorul nostru naţional, care renunţase să mai producă balade de haiducie. E grozav dacă putem reînvia spiritul bancurilor, pentru descrierea epocii, dar ce istorie se poate face numai din bancuri?
Deşi filma în 1940, înainte de deschiderea porţilor de la Auschwitz, chiar înainte ca America (ţara sa de adopţie) să intre în război, Chaplin nu a scos din comedia lui drama victimelor. În filmul lui Andrei Ujică, filmat de operatorii propagandei de la Sahia sau TVR, victimele sunt un detaliu nesemnificativ. Fără comparaţia cu generaţia politică interbelică, “geniul Carpaţilor” pare un produs natural al locului, “dintre noi şi pentru noi”. Ştergându-i pe cei de la Sighet, Canal sau din decembrie ’89, comunismul e ceva de care poţi râde copios. Poate e mai bine să ne despărţim de trecut râzând, cum spunea Marx sau poate râsul e cea mai bună armă împotriva ticăloşilor, cum zicea Caragiale.

Totuşi am sentimentul că “Nea Nicu” ne trage încă o dată pe sfoară, ieşind din istorie printr-o ghiduşie, pe o uşă lăturalnică. Andrei Ujică vine dintr-o ţară occidentală, acolo verdictul asupra totalitarismului e irevocabil. Acolo orice fragment dintr-un film de propagandă e însoţit de avertismente şi precizări cu privire la aspectele pe care fragmentul nu le arată voit. La noi nimic nu e tranşat. Sunt puţine şanse ca o comedie despre nazism să aibă în sală mulţi skin-heads în Occident, la noi e cât se poate de probabil să fie luată drept istorie oficială de exponenţii noii generaţii a “marxismului cool”, cu şepci Mao şi tricouri Che.
Am avut această strângere de inimă cu privire la acest documentar realizat “cu materialul clientului” încă de când am văzut cu cât entuziasm e primit de presa noastră cea ticăloşită. Nu că asta ar fi vina lui Ujică, dar prea nu i-a deranjat deloc. Şi iată ca am descoperit acelaşi punct de vedere şi reacţie de uşoară crispare la Andrei Pleşu (asta e, marile minţi, n-au cum să nu se întâlnească). În Adevărul, Andrei Pleşu vorbeşte exact despre cei şi cele ce nu au încăput în Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu:

Eu ţin minte, de pildă, nişte catastrofale demolări, iar în film n-am văzut decât şantiere de construcţie. Eu ţin minte spectrele foametei, iar în film n-am văzut decât câteva alimentare trucate, pline de mezeluri. Eu ţin minte prizonieri politici deghizaţi în infractori de drept comun sau în psihopaţi, ţin minte vânătăile Monicăi Lovinescu, revoltele din Valea Jiului şi de la Braşov, puşcăria lui Radu Filipescu, moartea lui Gheorghe Ursu, bătăile încasate de Paul Goma şi multe altele, de acelaşi fel, dar în film n-am văzut decât mase largi de aplaudaci, euforice demonstraţii populare, muncitori festivi şi spectacole omagiale. Dictatura e, vreme de trei ore, mai curând ridicolă decât criminală.

În “contemporaneitatea” acestui documentar (dacă pot spune aşa), se întâmplă şi un fenomen contrar, pe care îl consider infinit mai periculos. Pe National Geographic şi Discovery sunt difuzate documentare despre al doilea război mondial care cuprind pasaje de realitate virtuală. Momentan, publicul e avertizat pentru câteva secunde înainte de începerea filmului că va vedea şi secvenţe construite pe calculator. Cum ar veni, noi scoatem personaje, le condamnăm a doua oară la moarte, ei adaugă. Pe cele două canale Hitler apare copios în scene în care nu a fost filmat în realitate niciodată. Dă mâna cu personaje despre care ştim doar din surse scrise că l-au întâlnit. Deţinuţii din lagăre apar şi ei în secvenţe lungi şi impresionante. Vorbitori la mitinguri de la care nu sunt decât câteva fotograme de ansamblu sunt animaţi pentru a fi arătaţi vorbind din prim-plan. Şi nu e vorba de desene animate ci de secvenţe video convingătoare. Încă puţin progres tehnic şi imaginile respective vor fi imposibil de deosebit de o filmare autentică.

Pentru moment, aceste “reconstituiri” au rămas într-o zonă benignă. De pildă, pe Churchill l-am putut vedea trăgând la măsea, lucru atestat de istorici, dar pe care mă îndoiesc că l-ar fi făcut în faţa camerelor. Prin CGI (Computer Generated Images) s-a putut. Rămâne întrebarea cât de morală e această istorie video fabricată şi cine va demarca linia între scopul educativ şi un potenţial scop ideologic al unei astfel de creaţii?

Articolul face parte din seria:
1. Revolutia Romana si dusmanii ei
2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane
3. Revolutia nu s-a televizat
4. Ceausismul, ca ideologie actuala

“Comunismul de omenie” da recitalul de adio
Pe vremea cand visa sa intre in istoria comunismului mondial, Ceausescu a lansat un oximoron, tintit catre credulitatea occidentala: “comunismul de omenie”. (Paul Niculescu-Mizil si Dumitru Popescu au fost printre scriitorii de discursuri prezidentiale in epoca; inclin sa cred ca sintagma e creatia lui Dumitru Popescu.)
Ca de obicei, realitatea din tara era exact pe dos decat cea pentru export: pentru romani, cei 45 de ani de comunism s-au sfarsit asa cum incepusera: printr-o baie de sange.
Doua idei trebuie subliniate, dat fiind ca ele au ajuns sa fie ocultate in prezentarile mai recente ale evenimentelor, sub pretextul unor dezvaluiri mai frapante:
1) Chiar daca numeric victimele inregistrate dupa 22 decembrie sunt mai numeroase, responsabilitatea cuplului dictatorial este dincolo de orice indoiala. Nicolae si Elena Ceausescu au decis in deplina cunostinta de cauza sa apeleze la crima pentru a se mentine la putere. Orice consideratii privitoare la perceptia deformata pe care o aveau asupra realitatii sau la motivatiile pe care le atribuiau actiunii sunt doar marginale.
2) Cel de-al doilea aspect care trebuie subliniat raspicat e ca toate institutiile de putere ale regimului comunist au acceptat aceasta alegere si au aplicat fara proteste planul de reprimare a revolutiei pana in momentul in care a devenit evident ca batalia este pierduta prin suportul popular coplesitor de care se bucura miscarea. Nu a existat nicio falie intre conducerea Partidului Comunist, Securitate, Armata sau Militie in decizia de a apara regimul prin participarea la represiune. Participarea nu era motivata ideologic, caci intregul estabishment nu mai era demult purtatorul unui proiect social, ci o expresie a lasitatii si oportunismului. Daca pe strazile marilor orase s-ar fi aflat doar grupuri razlete de protestatari, nu multimi imposibil de infruntat, reprezentantii suprastructurii de partid si de stat ar fi admis orice metoda pentru a-si prezerva privilegiile, indiferent de scenariile prin care incearca sa acopere aceasta realitate.
Atat Militia, cat si trupele de Securitate au tras in plin inainte de fuga lui Ceausescu. In Timisoara, au fost cazuri de protestatari impuscati chiar si in scarile de bloc, unde se ascunsesera. Cadavrele celor ucisi au fost ridicate din spitale si incinerate pentru a sterge urmele, dupa o idee a Elenei Ceausescu. In Bucuresti primele victime ale revolutiei nu au fost impuscati de nevazutii “teroristi” ci calcati de TAB-urile Armatei. Asemenea mostre de exces de zel fac din teoria comunismului tradat de activisti ori de unul din bratele sale armate simple fabulatii convenabile. Bucurestenii inca isi mai aduc aminte ca in zorii zilei de 22 decembrie, dupa ce armata intrase cu tancul in baricada de la Inter, sangele de pe trotuare si din pasajul de la Universitate a fost spalat cu furtunul, in asteptarea ca lucrurile vor reintra “in normal”.

In aceasta filmare realizata de Paul Cozighian in 21 decembrie se vad taburile armatei incercand sa intimideze multimea. In alt clip din serie e surprins si momentul in care transportoarele trec in plina viteza. La lasarea intunericului, armata avea sa foloseasca si munitia de razboi si tancuri cu senile. Trupele cu scuturi albe sunt USLA-sii de la Securitate si nu par deloc a mima doar apararea dictaturii. Secventa in care o multime imensa rupe zidul de scuturi albe e una dintre cele mai frumoase imagini din istoria acestui popor. Intr-un fel, atunci s-a decis schimbarea de destin a Romaniei si nu in birourile vreunor conspiratori.

Asadar, abia cand numarul mare de participanti a facut nerealist planul represiunii, oamenii sistemului s-au repliat in diverse strategii de supravietuire personala. In adevarata revolutie, cea desfasurata in strada nu a fost nimic ridicol, dimpotriva au fost chiar momente cand curajul, solidaritate si entuziasmul au atins limite ale sublimului. Daca exista lucruri, petrecute in acele zile, de care se poate rade, ele tin mai curand de partitura jucata stangaci de comunistii cu veleitati revolutionare.
Ion Iliescu, un revolutionar din tata in fiu
Intrarea lui Ion Iliescu in revolutie i-ar face invidiosi si pe cei mai mari maestri ai absurdului. Dupa propriile declaratii, inainte de a veni la Televiziune, directorul Editurii Tehnice a telefonat la Ministerul Apararii pentru a obtine confirmarea fugii dictatorului si a se interesa daca situatia e sub control. Gurile rele spun ca ar mai fi telefonat si la ambasada Moscovei, dar chiar si fara acest ultim telefon, Iliescu tot marcheaza o premiera, fiind primul participant la o revolutie cu voia autoritatilor.
Cei mai multi dintre romani aveau sa il vada pentru prima data pe Ion Iliescu in 22 decembrie, prezentat de TVR-istul Aurel Dragos Munteanu. Acesta il prezinta ca pe “fiul unui revolutionar”. In continuarea prezentarii, probabil realizeaza absurdul situatiei si spune “el insusi…. un mare patriot”. Pentru cei mai tineri trebuie spus ca in istoria deformata de propaganda comunista, actul de la 23 august 1944 ajunsese sa fie denumit o “revolutie anti-hitlerista”. Prin urmare, agentii Comintern de pe teritoriul Romaniei, comunistii din ilegalitate, purtau titlul pompos de revolutionari. Iata-l asadar pe fiul lui Alexandru Iliescu, prezentat cu un pedigree de toata isprava: era fiul cuiva care adusese comunismul in Romania printr-o asa zisa revolutie, deci era perfect calificat sa participe si la revolutia de rasturnare a comunismului. Sau la o revolutie care sa aduca abia acum comunismul de-a binelea! (Pentru a atinge un absurd similar, ar trebui sa ni-l inchipuim pe Robespierre prezentat ca descendent al Regelui Soare.)

o revolutie cu dintii scosi, dar zambitoare
Daca Iliescu fusese prea tanar pentru a lua parte la instaurarea comunismului, pentru Silviu Brucan sau Alexandru Barladeanu, (im)postura era chiar halucinanta. Uimitoare era renasterea generatiei cominterniste, usor marginalizata (dar nu persecutata, cum pretindea) in anii cand Ceausescu se travestise intr-un nationalist legionaroid. Chiar si tanarul Petre Roman venea din lumea “inalta” a nomenclaturii, ca fiu al fostului director de Scanteia. De altfel, oamenii aparatului au supravietuit si s-au (re)orientat dupa cum le-a fost norocul:
Cele mai de succes voci ale propagandei de partid au avut un feed-back divers. Adrian Paunescu, cel care, prin talentul sau, facuse din propaganda comunista pentru prima data un produs gustat de mase, a fost scuipat si la un pas de a fi linsat. Sergiu Nicolaescu, fauritorul epopeii cinematografice national-comuniste, a fost, in schimb, primit cu entuziasm de multime. Avea sa fie si omul care il va salva pe Ion Iliescu in balconul CC-ului, cand multimea i-a raspuns la apelativul “tovarasi” cu scandarea “Fara comunisti!”.
Si totusi, cel care le-a oferit tuturor celor din aparatul comunist solutia salvatoare a fost Ion Iliescu. Acesta a operat o evidenta deturnare a unei revolutii anti-comuniste, transformand-o intr-o rascoala cam primitiva impotriva unui tiran.
Cu studii la Moscova si trecut prin toate treptele aparatului de partid, Ion Iliescu avea toate datele pentru a deveni succesorul lui Ceausescu, in cazul in care acesta ar fi murit de moarte buna. Fusese sef al Departamentului de Propaganda al Comitetului Central, deci cunostea toate trucurile “lucrurlui cu masele” pe care Gorbaciov dorea sa le puna in practica. Detinuse sefia organizatiei de tineret a PCR si functia de prim-secretar (un fel de baron local de astazi, dar cu o putere incomparabil mai mare, caci pe atunci primul secretar avea in subordine nu doar uriasele intreprinderi comuniste, dar si institutiile locale ale statului, inclusiv temuta Securitate.) Printr-o ironie a istoriei, in Comitetul Central fusese adus chiar de Ceausescu, prin inlaturarea rivalului Alexandru Draghici, caruia, ca ministru de interne, i se imputasera crimele din mandatul Dej. Chiar si in perioada caderii in dizgratie, Iliescu fusese mentinut in elita de partid, cu sofer personal si secretara. In aprilie 1986, revista americana Time il indica drept succesorul logic al lui Ceausescu:

“In Romania, Nicolae Ceausescu, in varsta de 68 de ani, pare a avea o sanatate subreda, iar Gorbaciov s-ar putea sa aiba deja pregatit un alt protejat. Acesta ar putea fi Ion Iliescu, in varsta de 56 de ani, despre care se spune ca a studiat la Moscova impreuna cu liderul sovietic.” (Time, 28 aprilie, 1986)

Daca aceasta schimbare de generatie s-ar fi petrecut in 1986, ba chiar si in noiembrie ’89, ea ar fi fost cu siguranta salutata de populatie ca o sansa nesperata. Un tanar inteligent si educat, cu dotari mult peste gerontocratii din jurul lui Ceausescu, si deschis la oarece reforme ar fi fost un pas inainte. Dar cu totul altele erau datele problemei cu un Ceausescu alungat de o revolutie anticomunista si nu de colegii din Biroul Politic. Intoarcerea la un proiect de tip Gorbaciov, cu o tara care cerea intoarcerea la valorile occidentale nu mai era o simpla deturnare de sens. Era o contra-revolutie in toata regula.

Inca din zilele de dinaintea fugii lui Ceausescu, pe strazi se strigase de nenumarate ori “Jos comunismul!” si toti participantii la Revolutie adoptasera spontan ca simbol al miscarii lor steagul cu gaura in mijloc. De ce ar fi inlaturat stema Republicii Socialiste Romania de pe drapelul national, daca si-ar fi dorit doar plecarea conducatorului si un altfel de socialism? De fapt, la nivelul maselor nici nu se poate exprima orientarea ideologica altfel decat prin intermediul simbolurilor, iar acestea nu puteau fi negate.
Chiar daca la prima aparitie evaluase eronat adeziunea populatiei la socialism, Ion Iliescu s-a repliat din mers si nu a mai gresit la calculul sociologic. Deturnand revolutia de la directia sa anti-comunista, Iliescu se adresa calculat exact acelei Romanii care nu participase la Revolutie, adica exact “omului nou” produs de cei 45 de ani: taranul pasiv-temator si oraseanul proletarizat-resentimentar. Jongland ca un maestru cu aceasta uriasa masa de manevra, care raspundea la stimuli in virtutea unui comportament invatat, Iliescu crea si ideologia fesenista. FSN se revendica formal de la revolutie, dar de la o revolutie incheiata odata cu impuscarea sotilor Ceausescu. Orice ajustare se sistem si act de reflectie starneau ostilitatea si activau un mecanism de atac impotriva categoriile identificate ca periculoase: intelectualii, tinerii, revolutionarii, disidentii, cei intorsi din diaspora.

Chiar daca unele tentative de complot si implicari ale Moscovei in organizarea unei echipe care sa preia puterea au fost dezvaluite ulterior cu suficiente dovezi, conspiratia anterioara fugii lui Ceausescu a fost destul de firava si nu poate fi socotita factorul decisiv. Dar ralierea imediata a fostilor nomenclaturisti si securisti in jurul platformei FSN propuse abil de Ion Iliescu a fost una masiva. Ea avea atat justificari ideologice, cat mai ales temeiuri pragmatice. Mutand discutia de la o analiza lucida a dictaturii comuniste si de la chestiunea vinovatiei decidentilor acelei epoci, FSN ii salva pe toti de probleme de constiinta.
o (contra)revolutie leninista
Prin aceasta manevra, comunismul nu mai era opera unei oligarhii restranse lipsite de scrupule si un act de tradare nationala, ci o fatalitate a istoriei, infaptuita de intreg poporul, de vreme ce peste 4 milioane de cetateni fusesera membri de partid. Si, un fenomen unic in istoria lumii, o organizatie cu peste 4 milioane de membri disparea instantaneu, fara sa isi anunte in vreun fel dizolvarea. Politic, PCR isi inceta existenta prin neprezentarea membrilor. Administrativ, partidul isi vedea de treaba bine mersi.
Revolutia lui Brucan si Iliescu era una de tip leninist, fiind singura pentru care erau instruiti. FSN-urile semanau izbitor cu “sovietele” infiintate de Lenin. Acestea erau in teorie niste comitete in cadrul carora se manifesta o forma descentralizata de democratie; in practica, erau organe ale partidului, prin care se transpunea politica in teritoriu. Fireste, pentru spatiul romanesc, numele de “soviet” ar fi sunat bizar. S-a preferat denumirea ambigua si oarecum eroica de Front. Numele de front fusese nascocit in laboratoarele Comintern de la Moscova si folosit pentru prima data de Michel Torez, presedintele comunistilor francezi, care crea “Frontul Popular al Muncii, Libertatii si Pacii”.
Senzatia de balamuc organizat era si ea o tactica bine exersata inca de pe vremea sovietelor lui Lenin, unde “oamenii muncii” erau lasati sa enunte idei dintre cele mai nastrusnice in cadrul unor sedinte fara miza reala. Din harmalaia si sentimentul de insecuritate, “emana”, de obicei, vocea calma si condescendenta a comunistului stapan pe situatie. In CPUN-ul infiintat dupa revolutie ca parlament integral televizat glasuiau nu mai putin de 37 de partide!
teroristii evoluau la vedere
Dar inainte de a se oferi telespectatorului un surogat de parlament, s-a consumat exercitiul haosului organizat de la TVR. Accesul pe micul ecran se facea in mod controlat, institutia fiind sub paza armata, interventiile fiind atent regizate. Senzatia de insecuritate creata de indivizi care frizau instabilitatea psihica era atent cautata. Asa incepe diversiunea teroristilor, aflata la originea a peste o mie de morti incepand cu seara zilei de 22 decembrie.
Primit cu ostilitate de multimea de la CC, unde se scandeaza “Fara comunisti!”, Ion Iliescu intelege ca nu va putea intruni suportul popular, daca se va declara deschis un adversar al ideilor Revolutiei. Impotriva unei tinte false abominabile, insa, Iliescu putea castiga batalia. Iar “teroristii” aveau si uriasul avantaj de a goni poporul inapoi in case, restabilindu-se astfel monopolul asupra activitatii politice al activistilor “de profesie”. De altfel, in cele doua decenii de dupa Revolutie, descurajarea participarii a fost una din tintele constante ale celor ce au detinut puterea.
Cu actualul nivel de cunostere, e imposibil de spus in ce moment si in ce laboratoare s-a nascut diversiunea teroristilor, nici cat din cele intamplate au fost premeditate sau rod al hazardului. Putem spune, insa, ca grupul care controla accesul pe ecranul TVR (si care includea capi ai armatei, securitatii si agenti KGB) a sustinut cu buna stiinta diversiunea pentru a induce o stare de teroare in randul populatiei si a crea singura justificare posibila pentru ca puterea sa ramana dupa ’45 de ani in mainile celor care sustinusera dictatura comunista.
De pe ecranul TVR s-au dat ordine militare adresate populatiei proaspat inarmate, ordine ce nu aveau mare legatura cu ordinele transmise prin canalele uzuale ale armatei. Tot de aici s-au lansat apeluri privind apa otravita, teroristi arabi in combinezoane speciale, orfani crescuti de Ceausescu pentru a-l apara, elicoptere ale altor tari, care survolau teritoriul Romaniei, ba chiar si vestea unei batrane cu un pistol ascuns in coliva.
In acest bombardament de zvonuri fabuloase sau veridice, vestea capturarii lui Nicolae Ceausescu a fost atent ingropata intre alte incertitudini. Prin crearea artificiala a unui mister apasator pentru romani, soarta fizica a lui Ceausescu e transformata intr-o miza. Timp de patru zile, in marile orase se moare de-adevaratelea intr-o simulare de razboi civil intre populatie si presupusi salvatori ai lui Ceausescu. Desi dictatorul fusese la discretia noii puteri inca din momentul imbarcarii in elicopter inainte de pranzul zilei de 22, abia tarziu in noapte pe data de 25, populatiei i se livreaza o certitudine deja consumata, respectiv caseta procesului si executiei. Aceasta manipulare a fost o piesa centrala in cadrul diversiunii teroristilor, ce avea ca scop deturnarea sensului revolutiei si construirea unei legitimitati pentru noua putere.
Procesul sotilor Ceausescu a fost unul tipic stalinist, din nou, pentru ca era singurul tip de justitie pe care o cunosteau activistii PCR. Acuzele erau bazate pe zvonuri neconfirmate, chiar daca o cercetare riguroasa ar putea proba si acuzatia de genocid si pe cea de subminare a economiei nationale. Era un act de justitie legitim, dar faptuit din cu totul alte ratiuni decat cele care ar fi fost normale.
restauratia comunista
Daca pe prima lista a CFSN, citita de Ion Iliescu, figurau si nume de disidenti, impreuna cu activisti trecuti pe linie moarta (Silviu Brucan, Dan Desliu, Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu), in guvernul format cateva zile mai tarziu de Petre Roman, continuitatea cu vechiul regim e absolut frapanta. Exceptand doua figuri de intelectuali (Mihai Sora, la Educatie si Andrei Plesu, la Cultura) mai toate functiile sunt detinute fie de fosti nomenclaturisti, fie de agenti ai Securitatii. Fostul spion Liviu Turcu sustine ca a recunoscut 14 agenti in acel guvern, in vreme ce dupa statistica Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului trei sferturi erau fost membri ai nomenclaturii PCR.
Socheaza, mai ales, prezenta in guvernul Roman a celor implicati direct in reprimarea Revolutiei: Nicolae Militaru, agent KGB si autor al unor diversiuni criminale in decembrie ’89, (la MApN), Victor Atanasie Stanculescu, criminal dovedit la Timisoara si om de incredere al lui Ceausescu (la Min. Industriei, apoi la MApN), Mihai Chitac, cu implicare dovedita atat in crimele din Revolutie, cat si la mineriada din 13-15 iunie ’90 (la MI).

Iata si alte nume de ministri din primul guvern alcatuit de echipa Iliescu-Roman:

  • Ion Aurel Stoica (vicePM) – fusese sef cu propaganda la Cluj,
  • Anton Vatasescu (vicePM) – suspectat de apartenenta la Securitate,
  • Segiu Celac (MAE) – fusesese translator personal al lui Ceausescu,
  • Gheorghe Caranfil (Ind. Petrochimica) – detinuse acelasi minister si intr-un guvern Verdet,
  • Stelian Pintilie (Min Postelor) – general de Securitate,
  • Ioan Folea (Min Geologiei) – aceeasi functie intr-un cabinet Dascalescu,
  • Mihai Lupoi (Turism) – suspectat de apartenenta la Securitate, a pus umarul la diversiunile generalului Militaru de la TVR,
  • Dan Enachescu (Sanatate) – ocupase aceeasi functie intr-un guvern Maurer.
  • De altfel, gerontocratii PCR erau bine reprezentati intr-un guvern condus de un tanar seducator, scolit in Occident. Un ministru si-a depus dosarul de pensionare la trei luni de la preluarea mandatului, ocazie cu care s-a si retras.
    In esalonul secund al acestui guvern, acolo unde se perfecteaza cele mai multe decizii, situatia era similara. Ii regasim pe: Vasile Ionel, prezumat a fi fost seful retelei KGB de la Bucuresti, Corneliu Bogdan – fost ambasador al lui Ceausescu in SUA, Ion Columbeanu (tatal mai celebrului Irinel), care isi incepuse cariera guvernamentala pe vremea lui Dej.

    lupta comunistilor cu Revolutia, un razboi de doua decenii
    Fiind la origine o utopie, comunismul obliga aderentii sai la numeroase ajustari, pentru punerea de acord cu realitatile vietii. Pentru schimbarile indezirabile, la varful sistemului s-a inventat si un termen care sa ii taxeze pe “eretici”: deviationism. O anecdota a epocii definea un deviationist ca un alergator aflat in fruntea plutonului, care nu observa ca partidul a schimbat directia intr-o parte sau alta.
    Daca Romania ar fi avut granita cu o China prospera, nu cu o Rusie in metastaza, cu siguranta ca socialismul si monopartidismul ar fi fost optiuni asumate fara echivoc de activistii de rang doi care au compus cea mai mare parte a clasei politice din era FSN-ului. Nici astazi, ratiunile care ii anima pe cei mai multi nu cred sa treaca de acelea ale unei oportuniste “invarteli”.
    “Nenorocul” generatiei de perstroikisti a lui Ion Iliescu a fost expansiunea Europei Unite si forta ei de atractie. Si totusi, schimbarea transanta de optiune in randul ultimei generatii comuniste s-a petrecut doar dupa ce au avut confirmarea prabusirii totale a blocului rasaritean, produsa la ani de zile dupa Revolutie.
    Prima data cand FSN-ul lui Iliescu si Roman e somat sa se defineasca ideologic e la comemorarea martirilor Revolutiei, in 12 ianuarie 1990. In fata unei multimi impresionante, dar dezorganizate si pestrite, Ion Iliescu e fortat sa anunte un decret de scoatere in afara legii a PCR, decret la care va renunta apoi fara sa mai anunte public.
    Forma cea mai coerenta de contestare a deturnarii revolutiei de catre fostii comunisti e Proclamatia de la Timisoara, din 11 martie 1990. Un text mai putin succint decat cel intocmit si aclamat public in zilele Revolutiei in acelasi oras, Proclamatia era totusi recuperarea de drept a sensului politic al revolutiei. Cu puternic colorit local, textul proclamatiei era un apel la civism, la morala publica si la revenirea Romaniei la firescul sau statut european. Intr-o vreme in care Iliescu inca se pronunta pentru “o democratie originala”, care sa nu semene in toate aspectele cu “democratia burgheza”, Proclamatia chema raspicat la pluripartidism. Intr-o perioada in care FSN si satelitii sai (PUNR, mai tarziu PRM) rascoleau resentimente etnice, Proclamatia vorbea despre civism si toleranta.
    La acea data, FSN tocmai anuntase ca se transforma dintr-o organizatie temporara cu rol administrativ in partid politic. Se incalca o promisiune facuta in timpul revolutiei, al carui prestigiu era astfel furat, dar mai ales se evita definirea ideologica a gruparii de la putere. FSN devenea, asemeni partidului unic chipurile o reunire a tuturor tendintelor din societate. Frontul lui Ion Iliescu evita sa se pronunte si in privinta orientarii pro-europene a Romaniei. Daca Ungaria va adera la Consiliul Europei in 1990, Romania intra in aceeasi institutie abia in octombri 1993, la doi ani dupa prabusirea Uniunii Sovietice. In privinta NATO, mai multi membri ai PDSR si PRM-ul lui Vadim Tudor avansau tema unei “neutralitati” de tip elvetian ani buni dupa aceea.
    In contrast cu acest joc facut in asteptarea Moscovei de catre echipa de la putere, Proclamatia de la Timisoara pomenea inca din martie 1990 de Casa Comuna Europeana. In raspar cu aspiratia europeana a populatiei romanesti, gruparea lui Iliescu (prin mana lui Adrian Nastase si a lui Ioan Mircea Pascu) semna in primavara lui 1991 un tradator tratat de prietenie cu muribunda URSS. Pactul consfintea renuntarea la drepturile istorice asupra Basarabiei, ratand sansa istorica a reunificarii, si promitea ca timp de 15 ani Romania sa nu adere la vreo organizatie militara, respectiv la NATO. Doar falimentul si disparitia Uniunii Sovietice au facut ca Romania sa nu fie aruncata pe orbita unei altfel de aliante, de tipul Comunitatii Statelor Independente, ca Moldova lui Snegur si Voronin.
    Dar punctul cel mai nevralgic al Proclamatiei de la Timisoara era, fireste, celebrul punct 8, care cerea interdictia de participare la viata politica a fostilor activisti de partid, pentru primele trei legislaturi. Documentul punea impreuna comunismul si nazismul, ideologii ce trebuiau marginalizate nu pentru a limita dreptul la libera alegere, ci pentru a plasa in afara societatii acele ideologii care s-au compromis iremediabil prin recurgerea sistematica la crima ca arma politica. Proclamatia de la Timisoara a fost primita cu entuziasm la Bucuresti, unde incepea demonstratia maraton din Piata Universitatii, in semn de solidaritate.
    De notat, dincolo de aceste cerinte care decurgeau logic din programul Revolutiei Romane, surprinzatorul punct 9 al Proclamatiei de la Timisoara. Intr-o Romanie complet neinitiata in privinta mecanismelor economice, acest punct al apelului cerea puterii sa nu foloseasca discretionar resursele statului pentru a cumpara voturi prin mariri de salarii. Era contestat astfel populismul, care devenea o componenta de baza a noii puteri. Cu o formulare aproape profetica, Proclamatia averitza ca “inflatia odata pornita necesita ani de eforturi pentru a fi stopata”.
    Reactia sistemului la rechizitoriul facut de Proclamatia de la Timisoara a fost una extrem de violenta, dezlantuind o diversiune la fel de periculoasa ca aceea a teroristilor. La o saptamana dupa aparitia Proclamatiei, Romania e zguduita de conflictul interetnic dintre romani si unguri de la Targu Mures. Cu pretul unor vieti mutilate, al transformarii tarii intr-un taram locuit de salbatici in ochii strainilor si chiar al unui scenariu de tip iugoslav, puterea reuseste deturnarea de atentie de la procesul de decomunizare, subiectul cel mai natural la cateva luni de la rasturnarea unui regim opresiv de aproape jumatate de secol.
    Aceeasi reactie, de o violenta gratuita, e preferata si pentru anihilarea nucleului de contestare din Piata Universitatii, sfarsita prin cea mai violenta dintre mineriade.
    Dupa ce URSS isi anunta si public dezintegrarea, in sanul puterii de la Bucuresti se declanseaza o lupta catalogata drept intre “conservatori” si “reformisti”. Intr-un fel, catalogarea e corecta, dupa cum trebuie spus ca inclusiv in primii ani de la Revolutie se luasera o serie de masuri reformiste. Multe erau chiar peste ceea ce era pregatita societate sa accepte si sa suporte, dar erau in mare parte urmarea unei presiuni din partea Occidentului. Mineriada din septembrie 1991, la doar o luna dupa prabusirea URSS, poate fi interpretata si ca o lovitura de eliminare a concurentei. Desi in plan intern, Iliescu avea o mai buna comunicare cu votantul de tranzitie, in fata Occidentului ar fi fost greu ca gruparea sa sa concureze gruparea lui Petre Roman, impotriva caruia a folosit aceleasi detasamente muncitoresti folosite impotriva opozitiei. Ramas temporar fara stapanul de la Moscova, Iliescu intuia probabil ca va trebui sa invete sa graviteze in jurul Occidentului. Abia eliminandu-si competitia, gruparea sa politica se putea prezenta in fata Vestului drept singura elita capabila sa gestioneze procesul de tranzitie si ca partener de negociere ce trebuia acceptat de voie de nevoie.
    Va trebui ca istoria sa retina meritul deosebit pe care mandatul lui Emil Constantinescu l-a avut in a plasa Romania fara orice echivoc in tabara Vestului. Chiar daca a fost la un pas de a fi el insusi rasturnat de alte doua mineriade orchestrate de fortele reactiunii, situarea lui Emil Constantinescu a fortat pana si echipa Iliescu-Nastase, reintoarsa la putere, sa se mentina pe drumul occidentalizarii.
    In aceste momente dramatice de la inceputul tranzitiei romanesti, institutiile si gruparile care au mostenit aparatul represiv comunist au participat activ, dar au acceptat un rol de subordonare ideologica, in raport cu decidentii politici. “Bratul inarmat” al Partidului a urmat docil programul politic al echipei care se dovedise atat de ingenioase in orchestrarea unei contra-revolutii. Parteneriatul era reciproc avantajos si oferea, cum am spus, o strategie de salvare la nivel de grup.
    Dupa realizarea acestui obiectiv, Securitatea a trecut la construirea unui adevarat proiect politic de sine statator si la o rescriere a istoriei, cu o ostilitate vadita la adresa Revolutiei Romane. Dar despre aceasta, separat, in episodul urmator.

    (va urma)

    Articolul face parte din seria:
    (1) Revolutia Romana si dusmanii ei
    (2) Sensul spiritual al Revolutiei Romane
    (3) Revolutia nu s-a televizat

    omul cu sacosa
    In seara de 21 decembrie 1989, libertatea celor mai curajosi dintre romani semana in buna masura cu aceea a internautilor zilelor noastre. Anonimi si foarte diferiti, fara un lider si fara sa se cunoasca intre ei, raspanditi in mai multe orase ale tarii, puteau face istorie impreuna sau vocea lor putea sa se stearga din memorii, ca buletinul meteo al unei zile oarecare de acum cativa ani. Dar asemanarile cu puterea reala si efemera a lumii virtuale se opresc aici. Riscul pe care si-l asumau cei care ieseau in strada cu o zi inainte de fuga lui Ceausescu era urias si cat se poate de real. In varianta cea mai blanda riscau exmatricularea din scoli, ostracizarea sociala, intr-o societate in care angajarile depindeau de referintele de la sindicat, excluderea de la micile beneficii controlate de sistem: repartitii de case, repartitii la un loc de munca la oras nu la tara, aprobare pentru Dacie, aprobare pentru excursie in Polonia etc. In varianta mai aspra, daca nu mureau impuscati, urmau sa dea explicatii ce cautau pe strada in ziua in care au fost raniti, procesul si inchisoarea pe termen nedefinit.
    Celor care debordeaza de desteptaciune post factum, cu trimitere la mersul geopolitic al prabusirii comunismului in Europa, le-as aminti nu numai ca URSS a continuat sa mai existe aproape doi ani dupa aceea, ca regimurile din Coreea de Nord si Cuba supravietuiesc si azi, inconjurate de tari capitaliste, dar si o imagine, pe care o consider una dintre cele mai dramatice imagini din intreg secolul XX. Un om firav cu doua sacose in mana se aseaza in fata unui tanc urias, cu care pare sa aiba un dialog ireal. Nimeni nu poate spune astazi care a fost soarta tanarului chinez care a protestat in iunie 1989 in Piata Tienanmen. Dar, desi a reusit sa devina un simbol universal al curajului si libertatii, stim cu siguranta ca protestul la care a luat parte s-a sfarsit intr-o baie de sange.

    Dupa discursul televizat al lui Nicolae Ceausescu si decretarea legii martiale, protestele de la Timisoara s-au raspandit in mai multe orase, in special Bucuresti, Cluj si Sibiu, unde s-a ajuns la confruntari sangeroase cu trupele de Militie si Securitate. Cum, din cauza penuriei generalizate, in epoca orice om purta la el cate o sacosa, pentru eventualitatea ca pe drumul spre serviciu se nimereste langa un magazin la care “se baga marfa”, ne putem imagina protestatarii zilei de 21 decembrie ca pe variante anonime ale chinezului cu sacose din Tienanmen Square. Daca nu la propriu, cel putin la figurat.
    Iata o cronologie a raspandirii Revolutiei in ziua de 21 decembrie, dupa ce Timisoara se declarase oras liber cu o zi inainte, realizata de zf.ro:

    “Arad (ora 8.00), Buzias – jud. Timis (ora 9.00), Sibiu (ora 9.45), Cugir – jud. Alba (ora 11.00), Targu-Mures (ora 11.30), Caransebes – jud. Caras Severin, Resita (ora 12.00), Bucuresti (ora 12.40 – mitingul organizat de Ceausescu se va intoarce impotriva acestuia), Brasov (ora 13.00 – dupa ce de dimineata fusesera framantari in intreprinderi), Ghimbav – jud. Brasov, Fagaras – jud. Brasov, Cluj (ora 15.00), Cisnadie – jud. Sibiu (ora 18.00), Nadrag – jud. Timis (ora 18.45), Alba Iulia (ora 22.30).”

    Impreuna cu Timisoara, acestea ar fi localitatile in care nimeni nu ar trebui sa se intrebe daca “A fost sau n-a fost revolutie la noi in oras?”.
    Dar intrebarea care ar trebui sa ne preocupe cu adevarat ar fi care era ideologia impotriva careia se ridicasera acesti anonimi oameni cu sacosa? Pe ce idei se intemeia un regim capabil sa ucida pentru a se mentine la putere si pentru rasturnarea caruia existau oameni care considerau ca merita sa si mori? Contrarevolutia, care a inceput din ziua de 22 decembrie, a reusit sa intrerupa sirul logic al intrebarilor, care ar fi descoperit cum se ajunsese aici si ar fi dezvoltat anticorpii intoarcerii in aceeasi postura. In mod foarte abil, aceasta contrarevolutie a acreditat ideea absentei unei ideologii a ceausismului, coborand o revolutie pornita cu un idealism vecin cu inconstienta in derizoriul unei rafuieli personale pentru putere.
    Analizata, aceasta ideologie este si astazi ideologia dominanta, singurul mod de a intelege si de a face politica pentru o buna parte din societate.
    o ideologie bicefala
    Redusa la esenta, ideologia lui Nicolae Ceausescu e o combinatie de comunism si nationalism, deloc originala, experimentata cu diverse coloraturi de Stalin in URSS, Kim Ir Sen in Coreea de Nord, Pol Poth in Cambodgia, Enver Hodja in Albania.
    Initial, doua concepte incompatibile, nationalismul si fostul “internationalism proletar” s-au intalnit in combinatia national-comunismului, pe masura ce proiectul marxist a esuat. Si a esuat peste tot, pe mai bine de jumatate din suprafata locuita a Globului. Intre cele doua e un raport de vase comunicante. Cu cat ideile marxiste se dovedesc mai rupte de realitate, cu atat aliajul national-comunist imprumuta mai mult din materialitatea bruta a nationalismului. Autodiscreditarea marxismului i-a transformat pe mai toti liderii amintiti in figuri mai apropiate de nationalism decat de socialism. Si sustinatorii lui Ceausescu nu fac exceptie; pentru ei, acesta e amintit mai curand ca un “patriot” decat ca un comunist. Dar el nu a iesit niciodata din profilul activistului de partid si nu a parasit niciodata cadrele mentale comuniste.
    Nationalismul si comunismul apar aproape concomitent, in secolul XIX, ca raspunsuri la crizele modernitatii. Prin ele, modul religios de intelegere a lumii e inlocuit de o mentalitate magica in haine laice. Limbajul politic se schimba si el, pentru a asigura legatura intre lideri si un auditoriu de masa, caruia nu i se puteau adresa decat prin intermediul simbolurilor si sloganurilor. Pentru a intelege felul dramatic in care lumea se schimba in acel secol, trebuie spus ca in tara cea mai democratica a Europei, Marea Britanie, cu un deceniu inainte de anul in care Marx si Engels semnau “Manifestul comunist”, abia daca 10% din populatia adulta avea drept de vot! De aici incolo, intra in scena masele si ideologiile adresate lor.
    marxismul pe intelesul tuturor
    Ca majoritatea comunistilor romani, Ceausescu se formase citind cel mult brosuri de popularizare, cu citate propagandistice din Lenin, asa cum era “Cursul scurt…”, publicat de Stalin insusi. E cert ca nu il citise niciodata pe Marx, dar isi insusise deplin schema de gandire a acestuia. La temelia marxismului sta filosofia istorica, a epocilor ce se succed dinspre sclavagism spre comunism, trecand prin epocile intermediare – feudalismul si capitalismul. Legea care guverneaza toate aceste epoci e “lupta de clasa”, razboiul perpetuu dintre saraci si bogati. De la Hegel, intreg secolul se molipsise de boala cautarii unor legi simple, care sa explice realitatea si istoria, iar Marx pretindea ca a gasit tocmai o asemenea lege universala, cu ajutorul careia istoria se limpezea.
    Pentru ca secolul XIX era inca un secol in care stiinta de carte aducea respect, o foarte stufoasa demonstratie cu pretentii stiintifice imbraca religia seculara marxista. (Daca lumea va mai trai vreodata o perioada de asemenea efervescenta ideologica, incep sa cred ca ea va lua direct forma unui kitsch eterogen, fara a se mai formaliza cu asemenea complexe culturale.)
    Marx insusi nu s-a multumit sa ramana un savant, ci a preferat statutul de ideolog, care furnizeaza justificari teoretice actiunii politice. Toti cei care i-au devenit discipoli au nutrit aceeasi dorinta secreta de a transforma lumea dupa un proiect presupus stiintific. Din pacate pentru ei, scrierile lui Marx sunt ca un ghid care promite sa te invete cum sa-ti transformi automobilul intr-un avion ce zboara fara combustibil: iti spun in detaliu de ce masina ta e o rabla, cum sa o demontezi pana la ultima piesa si sa impusti soferul, cat de frumos are sa fie zborul in avionul care nu va consuma nimic, dar uita sa te invete cum sa reasamblezi mormanul de piese rezultat.
    Rolul prescris de Marx comunistului e de a accelera mersul istoriei. Prabusirea iminenta a capitalismului, semnalata de crize economice, de cresterea ecartului dintre clasele sociale, razboaie si alte “semne rele”, trebuia ajutata cumva, si anume prin revolutii proletare. Proletarii, “care nu mai au de pierdut decat lanturile”, se ridica la lupta, dar nu oricum, ci sub conducerea comunistilor, singurii inzestrati cu “constiinta de clasa”. Mai departe, planul prevede rasturnarea puterii exploatatoare “burghezo-mosieresti”, dar nu o eliberare directa a nefericitilor asupriti, asa cum ne-am astepta. Chiar dimpotriva, caci Marx era un sociolog suficient de inzestrat, ca sa realizeze ca deposedarea de putere si proprietate a unei clase nu se poate face decat prin violenta si teroare. Dupa dobandirea puterii, in proiectul marxist urmeaza asadar etapa de “dictatura a proletariatului”. Aceasta e insotita, in viziunea lui Marx de “disparitia statului”, considerat o perfida constructie burgheza.
    In mare, aici se incheie si manualul de utilizare a comunismului scris de Marx pentru adeptii lui. Utopia prospera in golul dintre instaurarea dictaturii proletariatului si raiul comunist (“de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi”). Nici macar faza socialista, intermediara, in care se redistribuie ce s-a furat, nu e prea clara si, cum s-a putut constata, deloc functionala.
    bolsevismul, sau marxismul pentru oameni practici
    Exista doar doua cai de a pune in practica o utopie: prin mitomanie si schizofrenie. In primul caz, proiectul e ajustat prin golirea de continut a conceptelor declamate si prin falsificarea grosolana a rezultatelor obtinute. In al doilea caz, realitatea insasi e negata, obligata sa se supuna directivelor utopiei. Peste tot unde s-a trecut la punerea in practica a utopiei comuniste cele doua metode au fost adoptate pe scara larga, prin dublu limbaj, devenind natura insasi a ideologiei.
    O grupare nesemnificativa dar radicala de pe scena politica a Rusiei tariste, bolsevicii lui Lenin au trecut la o energica reformare a marxismului, care de aici inainte va purta pe drept denumirea de marxism-leninism. Aportul lui Lenin, continuat de Stalin, a fost un accent nemaintalnit pe teoretizarea violentei in politica (pusa ulterior in practica). I-au urmat alte aduceri ale utopiei cu picioarele pe pamant: cultivarea unei birocratii uriase pentru administrarea economiei planificate, restrangerea deciziei la nivelul unui cerc restrans pe modelul unui clan mafiot, dezvoltarea unui urias aparat de intimidare si represiune.
    La nivel social atat in Rusia cat si in Romania, proiectul marxist se lovea de o majora problema, semnalata de Marx insusi, care prevazuse o revolutie socialista pentru Marea Britanie si, cel mult, Germania. Problema era ca proletariatul nu era nici majoritar numeric nici in stare revolutionara. Pentru a justifica aducerea Rusiei (o tara cu 4% proletariat, inainte de “Revolutia” bolsevica!) la carma revolutiei proletare mondiale, Lenin a trecut la justificarea teoretica a “rolului conducator al Partidului”. Revolutiile comuniste nu mai trebuiau lasate de acum inainte in seama poporului nemultumit, ci deveneau ocupatia de baza a unor profesionisti.
    Preluarea puterii de catre Lenin se inscrie perfect in descrierea unei conspiratii reusite. Evenimentul se petrece in timpul primului razboi mondial, la un an dupa intrarea in razboi a americanilor impotriva Puterilor Centrale. Rezultatul: Lenin incheie pacea separata cu nemtii, renuntand temporar cam la jumatate din teritoriul Imperiului Tarist. Detaliile acestui joc geopolitic nu fac obiectul acestui articol, dar caracterul conspirativ si antidemocratic trebuie retinut, ca o caracteristica durabila a miscarii comuniste la care avea sa adere la scurt timp si tanarul Ceausescu.
    “agenturili straine” si oamenii lor de influenta
    Cand vorbea la procesul sau de agenturile straine, care (se intelege) i-ar fi manipulat poporul sa iasa in strada si sa-l alunge, Ceausescu nu parasea logica acelui comunism pe care il cunoscuse inca din adolescenta. In 1919 (cand Ceausescu avea doar 1 an), Lenin infiinta Cominternul. Aparent, o uniune a partidelor socialiste si comuniste din intreaga lume, aceasta organizatie s-a devoalat rapid ca un veritabil serviciu secret prin care Uniunea Sovietica isi impunea politica la nivel global. Cum apartenenta la comunism era ilegala in multe tari (vom vedea imediat de ce), membrii Comintern treceau prin stagii de instruire specifice spionajului international, isi abandonau frecvent familiile si isi insuseau acte si identitati multiple cu sprijinul Moscovei. Cominternul era atat de departe de o asociatie de tineri idealisti uniti de un ideal, incat dupa semnarea pactului Ribbentrop-Molotov cu Hitler, Stalin nu a ezitat sa isi predea propriii agenti autoritatilor naziste sau sa ii lichideze pe cei din vechea garda.
    Activitatile pentru care erau cel mai ades instruiti cominternistii erau cele de agitatie, propaganda si infiltrare in sindicate si alte partide politice.
    de ce era interzis de lege partidul in care se inscrisese Ceausescu
    In cadrul Comintern, partidele nu aveau autonomia pe care o asociem astazi unui partid national (comunismul nu facuse inca pirueta ideologica de la internationalism la nationalism), deci supunerea fata de interesele Kremlinului era totala. Partidele membre Comintern erau mai curand filiale ale partidului lui Lenin. De aceea, PCR nu s-a numit pana in anul 1965 Partidul Comunist Roman, ci Partidul Comunist din Romania, apoi Partidul Muncitoresc Roman.
    Daca in alte tari adeziunea la comunism era semnificativa in perioada interbelica, in Romania proaspat reintregita tovarasii detineau un record nedorit. Chiar liderii comunisti se plangeau de lipsa de aderenta a acestei linii in randul romanilor: inainte de ocupatia sovietica, partidul Anei Pauker si al lui Gheorghiu Dej abia daca numara 1000 de membri. (Spre comparatie, PNT, PNL si Garda de Fier aveau fiecare cateva sute de mii de membri.)
    Explicatia vine din faptul ca PCR lovea in cele mai importante valori ale romanului interbelic: religia crestina si sentimentul national.
    In 1918, Romania isi recuperase practic pentru prima data toate teritoriile, ajungand la cea mai mare suprafata proprie din epoca moderna. Era meritul regelui Carol I, al unei clase politice sclipitoare, al unei elite intelectuale iubitoare de tara si de semeni, dar si rodul unui concurs de imprejurari. Puternic sustinuta de Franta, dar mai ales de presedintele american Woodrow Wilson, care a supervizat tratatul de pace de la Versailles. Romanii vedeau astfel reunite Transilvania, Basarabia, Bucovina, Banatul, ba chiar si Cadrilaterul dobrogean in cel mai norocos moment al existentei ei si se puteau bucura impreuna de independenta obtinuta pe campul de lupta de Ferdinand I.
    Reactia Comintern la aparitia pe harta Europei a Romaniei Mari a fost una nervoasa si plina de ura. Printr-o declaratie semnata de toate partidele componente, Romania era descrisa ca un “stat imperialist”, care asupreste natiunile conlocuitoare. In aceeasi declaratie, semnata si de comunistii romani, se cerea dezmembrarea Romaniei in mai multe republici socialiste (soviete), urmand in mare parte regiunile istorice amintite. Nu e de mirare ca autoritatile romanesti ale vremii au luat act de acest pericol evident la siguranta nationala si au scos in afara legii PCdR in afara legii in 1924.
    Aceasta pozitionare anti-nationala a generat o componenta etnica pestrita pentru cei 1000 de membri PCdR din epoca, preponderent evrei si maghiari. Iata de pilda numele celor care au condus Partidul Comunist din Romania pana la ocupatia sovietica de la finele celui de-al doilea razboi mondial:

    Gheorghe Cristescu Plapumaru’ (’21-’24), Elek Koblos (’24-’28), Vitali Holostenko (’28-’31), Aleksandr Danieluk (’31-’35), Boris Stefanov (’35-’39), Bela Brainer (’39-’40), Istvan (Stefan) Foris (’40-’44)

    Aceste nume, ale celor care au condus Partidul Comunist in perioada interbelica au fost foarte abil trecute in uitare de propaganda de partid, ca o jenanta amintire de familie. Oare cati comunisti de azi i-ar putea indica printre conducatorii istorici ai partidului lor?
    La acest caracter explicit anti-national al comunistilor romani se adauga si problema structurii sociale interbelice, la fel de neprielnica popularitatii acestei grupari. Departe de a fi o societate perfecta, Romania interbelica era inca destinatie de imigratie si nu o tara in pericola de a se depopula. (In perioada regala apare in Bucuresti o modesta minoritate italiana, in vreme ce etnicii sasi din Transilvania sau evrei din Moldova nu vor parasi tara decat incepand cu al doilea razboi mondial.) Muncitorimea, baza sociala tintita de socialisti, era aproape la fel de firav reprezentata ca in Rusia tarista. Si, desi conditiile de lucru erau deseori grele (inacceptabile, dupa standardele din secolul XXI), muncitorii proaspat mutati la oras se bucurau oricum de standarde simtitor crescute fata de generatia anterioara lor. In fine, taranimea ducea cam acelasi trai greu dintotdeauna, dar era si ea departe de a fi ajuns intr-o stare exploziv-revolutionara. Pamantul se impartise deja prin doua reforme agrare ample, in 1864 (sub Cuza) si in 1921 (sub Ferdinand). Se rasplatea astfel sacrificiul facut de taranul roman in Razboiul de independenta si in primul razboi mondial, mica proprietate devenind dominanta.
    si Ceausescu avea studii la Moscova
    Adolescentul Nicolae Ceausescu, proaspat separat de casa parinteasca din Scornicesti pentru a deveni ucenic al unui cizmar cu simpatii comuniste din Bucuresti, e cucerit de ideile “nonconformiste” ale lui Lenin si Stalin. Ceausescu adera, asadar la Partidul Comunist din Romania, condus de ucraineanul Aleksandr Danieluk. Partidul la care adera Ceausescu era, cum am aratat anterior, o filiala Comintern cu agenda anti-nationala.
    Wikipedia noteaza eronat anul intrarii lui Ceausescu in partid (bizuindu-se pe un articol din tabloidul Libertatea!). In 1932 Ceausescu nu avea cum sa fie membru decat al UTC, intrucat nu avea decat 14 ani. Intrarea cu acte in regula in partid s-a produs abia in 1936, desi hagiografii Epocii de Aur nu uitau sa inceapa legenda tanarului comunist chiar de la varsta primului buletin.
    Dar cea mai mare reusita a propagandei comuniste (activa si astazi, cu alte obiective si mijloace) a fost asocierea lui Ceausescu cu valorile nationale, zugravind un Ceausescu patriot. Pentru aceasta, istoricii si oamenii de presa ai regimului au creat mitul rupturii de Moscova si al unui Ceausescu anti-sovietic.
    Realitatea e ceva mai intortocheata si categoric mai defavorabila Marelui Carmaci. Nu numai ca partidul la care aderase milita public pentru destramarea teritoriala a Romaniei (fapt ce avea sa il aduca in inchisoarea de la Doftana), dar ascensiunea sa politica ar fi fost imposibila fara sprijinul Armatei Rosii.
    Intr-o societate asezata, in care clasa politica ii avea ca repere pe Maniu, pe Bratieni, pe Carp ori pe Titulescu, preluarea puterii de catre un individ agramat cu doar patru clase primare de scoala ar fi fost o fantasmagorie. Si totusi, ea a fost posibila dupa intrarea tancurilor sovietice in tara, stationate aici pana dupa moartea lui Stalin.
    De asemenea, o competitie directa intre, sa spunem, Gheorghe Bratianu si Nicolae Ceausescu ar fi fost greu de castigat de acesta din urma, daca primul n-ar fi fost lichidat fizic in inchisoare. La intregul genocid impotriva elitei politice, culturale si economice a Romaniei Ceausescu a participat din calitatea de inalt demnitar comunist, bucurandu-se pe deplin de toate beneficiile acestei “eliminari” a concurentei.
    Zugravind portretul unui Ceausescu patriot, care ne apara de rusi, propagandistii sai s-au straduit sa ascunda legatura cu stapanul de la Rasarit. Dupa Revolutie, chiar si nostalgicii au fost intrigati de facultatea facuta de Iliescu la Moscova. Foarte putina lume stie insa ca si Ceausescu avusese un stadiu de pregatire in Uniunea Sovietica, unde absolvise asa numita Academie Militara. Popular numita “Academia Frunze”, scoala moscovita purta numele unui bolsevic (Mihail Vasilievici Frunze) si era mai curand o “scoala de baieti veseli” decat o academie. Pe calapodul Academiei “Stefan Gheorghiu”, Academia “Frunze” era o scoala de indoctrinare, care “dadea bine la dosar”. Dupa ce comunistii romani s-au distantat de Moscova, diploma respectiva a devenit un detaliu peste era bine sa se sara.
    Oricat de superficiala (cat de serioasa putea fi o “academie” care primea cursanti ce nu absolvisera nici scoala generala?), scoala de la Moscova l-a ajutat pe ambitiosul Nicolae Ceausescu sa promoveze rapid in regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. La doar 26 de ani, Ceausescu devine prim-secretar al UTC (ca adjunct al tortionarului Alexandru Draghici), dupa care urmeaza o “stralucita” cariera militara. Primeste in mod scandalos gradul de general maior (adevaratii generali, care dusesera al doilea razboi mondial fusesera epurati) si conduce din punct de vedere politic armata. Deja in 1950 Ceausescu devine adjunctul ministrului Fortelor Armate.
    tovarasul Ceausescu de la Cadre
    Mitul unui Ceausescu rebel, a carui ascensiune surprinde pe toata lumea, e inca sustinut in pofida adevarului istoric. Cine are habar cum functiona uriasa masinarie birocratica a Partidului stie ca ascensiunea unui tanar era mai curand o chestiune de loialitate fata de un protector. Comentand masa de birocrati si politruci, care acaparase administratia sovietica, Lenin exclamase cu regret fata de idealurile sale revolutionare: “Am merita sa fim spanzurati cu totii!”.
    Si totusi, in lumea de intrigi si interese a birocratiei de partid, Ceausescu s-a simtit ca pestele in apa. A inteles destul de rapid ca puterea regimului statea in aparatul de propaganda si represiune si ca ascensiunea sau decaderea membrilor depindea de cei care detineau dosarul fiecaruia.
    Inceputul a fost la secretariatul Uniunii Tineretului Comunist (UTC), iar apogeul l-a atins dupa 1954, cand e primit in cercul restrans al Biroului Politic (organul decizional real al Partidului) si insarcinat cu supravegherea interna de partid, din 1955. Astfel, la 37 de ani, in perioada celei mai mari represiuni de tip stalinist, Nicolae Ceausescu detinea privilegiul de a supraveghea ativul de partid si de a controla politic institutii cheie precum Securitatea, Procuratura, Militia sau Justitia.
    In raport cu aceasta uriasa putere politica si de influenta, functiile executive deveneau simple amanunte. Nu e totusi nesemnificativ ca, sub Gheorghiu-Dej, Ceausescu detinuse atat functia de subsecretar la Ministerul Agriculturii si prim adjunct la Ministerul Apararii. Delimitarea post-factum de regimul lui Dej a fost doar o dovada de urias instinct politic al lui Ceausescu, imposibila fara sprijinul masinariei de propaganda.
    Ceausescu si colectivizarea
    In decembrie 1989 nu era pentru prima data cand Ceausescu ordona deschiderea focului impotriva unei mase de manifestanti. Faptul se mai petrecuse pe vremea cand Ceausescu era subsecretar la Ministerul Agriculturii si proaspat general, cand satenii din Vadu Rosca s-au revoltat impotriva politicii de colectivizare.
    Dupa preluarea puterii, comunistii incercasera sa isi atraga taranimea de partea lor printr-o inselatoare reforma agrara (1945). Dar dupa securizarea puterii au trecut la o politica de tip stalinist. Au fost impuse “cote” de produse ce trebuiau predate statului si care depaseau productia normala a unei agriculturi inapoiate. Apoi s-a trecut la colectivizare, adica furtul pamantului detinut de tarani. Confruntati cu revolte in foarte multe sate, comunistii au arestat si schingiut peste 80.000 de tarani (dupa propriul bilant, desigur mult subevaluat), deportand chiar acele comunitati care opuneau o rezistenta mai indarjita. Putem avea dimensiunea acestui veritabil razboi civil, dus cu o populatie neinarmata, daca ne gandim ca nationalizarea de la oras (fabrici, mici afaceri, dispensare, farmacii, apoi locuinte) s-a incheiat in decursul unui an, in vreme ce la sate colectivizarea a durat 13 ani.
    Tanarul Ceausescu a condus personal o asemenea actiune de represiune, in urma careia 9 tarani neinarmati sunt asasinati, dar a fost cat se poate de implicat in intregul proces.
    revolutiile altor, revolutia noastra
    Am remarcat un bizar scurtcircuit care se produce in mintile celor care continua si post-mortem cultul lui Ceausescu (Adrian Paunescu e un bun exemplu, din pacate, nu singurul). In versiunea lor, Nicolae Ceausescu a fost un erou, care a infruntat Uniunea Sovietica (eventual si alte puteri), iar momentul sau de apogeu a fost discursul de condamnare a invaziei sovietice in Cehoslovacia.
    Ciudat e ca acesti adulatori se considera si patrioti, dar nu par sa puna mare pret pe propriul popor, cand il compara cu altele. De ce ar fi mai pretioasa tentativa revolutionara ceha, decat Revolutia Romana? Daca e sa le comparam, nu cred ca ungurii in ’56, sau cehii, in ’68, ar avea alte argumente in plus decat anterioritatea.
    Atat revolta maghiara, cat si Primavara de la Praga au fost revolte aparute in sanul elitei comuniste si au avut cel mult un caracter reformist. Chiar si cu cerinte moderate, ambele au esuat rapid. In schimb, revolutia din 1989 a fost una deschis anti-comunista, cu o insemnata jertfa de sange, cu un masiv suport popular in numeroase orase concomitent si (de bine de rau) relativ incununata de succes, prin rasturnarea regimului.
    Trebuie sa-ti dispretuiesti tare mult poporul ca sa il lauzi pe Ceausescu doar pentru sustinerea Primaverii de la Praga, dar sa-l scuzi pentru crimele de la Timisoara.
    Dincolo de aceasta evidenta dubla masura, ramane problema incompatibilitatii dintre politica lui Ceausescu si cele doua revolte pomenite. In 1956, cand ungurii se rascoala impotriva sovieticilor, Ceausescu participa activ la reprimarea studentilor ardeleni, care incercau o solidarizare. (La Cluj, e arestat un lot insemnat de studenti, intre care se numara si actualul mitropolit, Bartolomeu Anania.) Cand initiatorii Primaverii de la Praga (gruparea lui Dubcek), au publicat apelul-program, stirea a fost cenzurata complet de comunistii de la Bucuresti in frunte cu Ceausescu, deci nu putea fi vorba de nicio solidaritate de idei cand, peste cateva luni, Ceausescu juca celebra scena a balconului, de la care condamna interventia rusilor. In realitate, directia urmata de Ceausescu a fost perfect opusa liberalizarii din Cehoslovacia.
    continuitatea dintre epocile “moscovita” si “nationalista”
    Si totusi, o perioada de destindere a existat in Romania, timp de aproximativ un deceniu, in anii ’60-’70. Economia a resimtit o fireasca redresare, la o generatie dupa incheierea razboiului si ca urmare a unor masive investitii industriale. Dupa lichidarea fizica a oricarei competitii politice, puterea isi putea permite sa fie generoasa si cu noua elita culturala. Prin comparatie cu teroarea staliniste de dinainte si de dupa, un aer de libertate si speranta ca se poate gasi o coabitare cu regimul au inceput sa adie. Oportunistii care cautasera un pretext aveau acum o scuza pentru a se alatura unei puteri lipsite de orice legitimitate populara. Printre ei, probabil si cativa oameni de buna credinta se alaturau Partidului-stat, cu credinta ca doar asa pot accede la un statut social la care ii indreptatea pregatirea si ca regimul era un fel de fatalitate cu care trebuia sa gasesti o cale de acceptare. Aceasta minoritate firava din anii ’60-’70, care nu a ajuns niciodata la functii semnificative, e probabil singura generatie de membri care nu a aderat la PCR din lichelismul cel mai pur.
    Pornind de la aceasta realitate sociala, a dezghetului de la finalul dictaturii lui Dej si inceputul celei a lui Ceausescu, s-a brodat mitul rupturii radicale dintre epoci. Altminteri, “Epoca de Aur” nu s-ar fi putut naste. In realitate, primii pasi spre destindere s-au facut sub Dej, dar mereu in directia prezervarii “puritatii” sistemului, nu spre liberalizare.
    misterioasa plecare a Armatei Rosii din Romania
    Intre 1955 si 1958, Romania (care, urmare a procesului de slavizare, ajunsese sa se numeasca Republica Populara Romînia, cu î din i), obtine plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul sau. Circumstantele retragerii raman neelucidate. In stilul neserios care ii caracterizeaza, comunistii romani povestesc chiar legenda cu Hrusciov imbatat la o vanatoare si convins de Dej sa semneze ordinul. Ipoteza e totusi exagerata. N-ar trebui neglijat faptul ca Romania avea granita directa cu URSS si era inconjurata terestru de tari ale Pactului de la Varsovia. Un gest de marinimie ca retragerea trupelor din Romania nu facea decat sa mai spele din imaginea lui Hrusciov dupa invadarea Ungariei in ’56.
    Competitia dintre China si URSS in interiorul lumii comuniste a fost speculata inca de pe vremea lui Dej. In ’58 se acorda compensatii companiilor straine pagubite de nationalizare, sunt invitate sa investeasca pana la 49% in firme romanesti. (Investitii care se vor sfarsi destul de prost pentru companii ca Renault, Citroen sau Pepsi).
    In 1960, delegatia chineza critica virulent politica URSS de la o conferinta desfasurata in Bucuresti, iar trei ani mai tarziu, tot sub Dej, incep lucrarile la hidrocentrala Portile de Fier, in parteneriat cu Iugoslavia lui Tito, copilul teribil al lagarului, ostracizat de rusi. Deja cea mai mare parte a comertului Romaniei se derula cu Occidentul, nu cu Rasaritul, situatie care avea sa se rastoarne in anii ’80, dupa esecul politicii economice a lui Nicolae Ceausescu.
    cum a dat faliment Romania sub Ceausescu
    Pe durata celor 45 de ani de comunism romanesc au existat si realizari, cum e firesc sa existe in orice epoca istorica atat de intinsa. Ma voi referi doar la acele puncte care raspundeau nevoii de modernizare a Romaniei, o cerinta care tine aproape de destinul istoric al acestei natiuni, asa cum s-a definit el de la iesirea de sub tutela otomana si pana in prezent. Insa toate aceste tentative de modernizare au luat forme perverse ori s-au facut cu costuri inacceptabile. In ciuda unor bune intentii si ambitii admirabile, rezultatul final a fost cresterea decalajului dintre noi si orice tara vestica.
    Din punct de vedere cultural, accesul la educatie devenise mai lesnicios decat inainte de razboi, tehnic se eliminase si analfabetismul. Practic, obiectivul principal era mai buna inregimentare prin propaganda si modelare a mentalitatii. Exceptand cateva domenii tehnico-speculative, lumea intelectuala romaneasca a fost rupta de circulatia ideilor la nivel mondial.
    Paradoxal, se poate spune ca a crescut si gradul de participare politica. Teoretic, un sfert din adultii Romaniei faceau politica in mod activ, si mai multi erau implicati in organizatii sindicale ori de alt gen. Practic, aceste inregimentari nu ofereau decat iluzia participarii la un socialism facut “cu poporul si pentru popor”. Realitatea era instituirea unui monopol politic al unei minoritati insignifiante demografic. Pentru ceilalti, “participarea” era doar o forma de impartire a vinovatiei, prin castigurile meschine pe care le aducea colaborationismul.
    Tot la capitolul bune intentii sfarsite prost putem trece eforturile de industrializare si de crestere a populatiei urbane. Ultima e poate cea mai remarcabila reusita a epocii lui Ceausescu. Da, Romania avea nevoie sa isi depaseasca statutul de tara agrara subdezvoltata, dar transformarea s-a produs printr-un genocid (la colectivizare) si transferand taranii nu in orase, ci in mahalalele suburbane ale cartierelor-dormitor.
    Ratarea ambitiosului proiect de industrializare ceausista s-a produs tocmai din cauza filosofiei staliniste, care il nutrise. La finele anilor ’20, Stalin lansase Noua Politica Economica. Simplificat, planul suna in felul urmator: prin teroare, se rapesc resursele materiale de la diverse categorii sociale, pentru ca tot ce se obtine sa fie canalizat spre proiecte gigantesti de infrastructura si industriale. Canalele, barajele, liniile trans-siberiene si uzinele costau milioane de vieti omenesti, mentineau o uriasa birocratie de partid, fara sa se poata spune daca aduceau beneficii pe masura cheltuielilor. Dar aveau cateva avantaje clare: erau vizibile pentru propaganda, ajutau la intarirea controlului social si creau senzatia unui progres care sfida si fortele naturii. Tarile din Est au renuntat la acest model economic, apoi chinezii lui Deng Xiao Ping, intr-un final si sovieticii, dar Ceausescu a adoptat acest model economic pentru ca i se potrivea si pentru ca pur si simplu nu cunostea altul, ramanandu-i fidel pana la capat.
    Ceausescu a mizat aproape toate resursele interne pe asemenea proiecte gigantice nesustenabile in siderurgie, constructia de masini si petrochimie. Pentru niciuna dintre ele nu avea nici materie prima, nici tehnologie, nici piata de desfacere.
    Ca urmare, la un deceniu de la preluarea puterii totale, Ceausescu se confrunta cu o majora lipsa de lichiditati. Neobositi in creatia de legende urbane, securistii de ultima generatie continua sa adauge si post-mortem la mitul lui Ceausescu. Daca in ’69 se laudau cu vizita lui Nixon (care avea sa viziteze apoi si China si URSS, dar asta nu mai conta), in ultimul timp a aparut legenda unui Ceausescu anti-american, rebelul “Noii ordini mondiale” avant la letre. Potrivit acestei insailari folclorice, Nicolae Ceausescu nu a cazut rapus de proasta guvernare si urmare a rabufnirii populare, ci a fost victima unor masinatiuni a marii finante. In realitate, lucrurile stau exact pe dos. Cand s-a adresat institutiilor occidentale, Ceausescu avea deja delicate probleme financiare, dupa cum o recunosc discret chiar si ministrii lui de Finante.
    Romania a aderat la FMI in decembrie 1972, iar Ceausescu s-a intalnit personal la Washington cu seful FMI, institutie cu care a derulat doua acorduri stand-by dupa 1975. La acea data, Romania epuizase cam toate variantele de creditori bancari catre care s-ar fi putut adresa. Vreme de mai multi ani, la finalul anilor ’70, inceputul anilor ’80, Romania s-a aflat tehnic in incapacitate de plata.
    Pentru ca mai multe imprumuturi la banci internationale depasisera data scadenta, s-a trecut la blocarea de conturi, ca in cazul oricarei companii care intra in faliment. Demnitarii comunisti ai vremii isi amintesc jenati cum Romania nu isi mai putea plati prin banci nici macar personalul diplomatic din afara granitelor, ca sa nu mai vorbim de achitarea unor comenzi de import. In acea perioada, Romania a facut mai multe plati trimitand pur si simplu sacose cu bani in interiorul bagajului diplomatic, pentru ca orice dolar pe care l-ar fi depus in banci ar fi fost oprit in contul datoriilor.
    In disperare de cauza, Ceausescu solicita in 1981 un nou acord cu FMI. Tara avea deja 9,5 miliarde de dolari datorii, pe care lumea financiara se indoia ca le poate plati. Bancile straine se retrageau una cate una de pe piata romaneasca aflata in colaps. Platile scadente imposibil de returnat ajunsesera la 3 miliarde de dolari in 1982. Reprezentantii FMI sunt de acord sa dea unda verde imprumutarii Romaniei, doar dupa ce primesc garantii din partea Clubului de la Paris (organizatie neoficiala a mai multor tari, care intervine pentru ajutorarea statelor aflate in faliment). Cu acest semnal simbolic, comunistii au reusit sa ajunga la acorduri de restructurare a datoriei si cu alte banci (reesalonarea e practic un alt instrument folosit cand un datornic intra in incapacitate de plata).
    Umilit, de situatia din 1982, Ceausescu ia masuri care ii socheaza pe cei de la Fond: taie drastic ratiile alimentare si orice alte bunuri destinate consumului intern, exporta absolut tot si plateste unele rate chiar si in avans. In martie 1989, cu sacrificii inimaginabile pentru populatie, Romania achita intreaga datorie externa. Chiar si dupa acest moment, pe tot parcursul anului, conditiile de trai continua sa se degradeze atingand un prag al disperarii.
    delirul negarii evidentei
    In mod normal, orice regim care atinge limita de jos (a falimentului) este inlocuit, daca nu printr-o schimbare totala de sistem, macar printr-o schimbare a echipei de la varf. Faptul ca in sanul Partidului Comunist nu a aparut nici cea mai vaga forma de opozitie si contestare, dupa falimentul de la inceputul anilor ’80, vorbeste despre natura reala a partidului.
    Pierderile reale ale esecului implementarii unei politici economice de tip stalinist, bazata pe o falimentara industrie grea, sunt incalculabile. Chiar si investitiile bune, incepute inca din anii ’50, ’60 au fost ruinate de lipsa de retehnologizare si de finantare.
    Dupa criza petrolului din anii ’70, pentru intreg Occidentul a urmat o perioada de boom economic fara precedent in istorie. Saracita si izolata aproape complet de restul lumii, Romania rata cea mai prospera perioada mondiala. Fenomenul are in continuare urmari atat de grave incat poate fi comparat cu neparticiparea la revolutia industriala.
    In acei ani in uzinele occidentale se generaliza folosirea robotilor industriali, a tehnicii de calcul; Romania nu lua parte nici la revolutia din electronic si telecomunicatii, nici la revolutia marketingului, care aducea cu totul alte filosofii in comertul mondial. Produsele romanesti isi mai faceau loc doar pe pietele cele mai neconcurentiale. Daca in ’58, Romania ajunsese pentru prima data sa faca mai mult comert cu Vestul, in anii ’80, tara se intorcea din nou catre URSS, devenita din nou cel mai important partener comercial.
    In politica externa, cacealmaua lui Ceausescu s-a incheiat cam in acelasi fel. De la plimbarile cu caleasca reginei la Londra, vizite la Casa Alba si pretentii de pacificator in Orientul Mijlociu, Ceausescu se scufunda intr-un izolationism total si la schimbul de vizite cu Mobutu Seseseko si Bokasa.
    Practic, vreme de aproape un deceniu Romania traieste intr-o fantezie creata de Partid si Securitate. Un cult delirant se dezlantuie pentru a nega realitatea in stil nord-corean. La Bucuresti, un popor infometat si inspaimantat ridica cea mai mare constructie civila de pe Pamant, la fel de inutila ca multe dintre proiectele industriale ale epocii anterioare.
    dictatura, forma suprema de coruptie
    Multi dintre cei care astazi il regreta pe Ceausescu aduc ca argument explozia fenomenului coruptiei. Aruncati intr-o lume pentru care nu erau pregatiti, unii regreta felul pervers in care un regim totalitar stia sa aloce fiecaruia un loc si vremea in care furtul nu era ostentativ. Singurul motiv pentru care in dictaturi nu se vorbeste de coruptie e ca dictatura e coruptia insasi: raptul tuturor resurselor unei societati si dispunerea de ele dupa bunul plac. In anii ’80, regimul comunist al lui Ceausescu se transforma galopant intr-o forma orientala de despotism: un cerc de curteni cu acces la privilegii nevisate de omul de rand si un clan cu drepturi ereditare in centru. Iata, de pilda, functiile importante pe care le ocupau rudele lui Nicolae Ceausescu:

    Nicolae Ceausescu – cumula practic toate functiile de varf, secretar general al partidului unic, presedinte si comandant al fortelor armate; Elena Ceausescu – era al doilea om in stat, prim-viceprim-ministru, membru al Academiei, superviza direct promovarea cadrelor Partidului; Nicu Ceausescu – mostenitorul neoficial al “tronului”, prim-secretar al judetului Sibiu; Valentin Ceausescu – membru supleant al Comitetului Central, conducator de facto al clubului Steaua; Marin Ceausescu – superviza operatiunile de comert exterior ale Securitatii in Occident, a fost gasit spanzurat la Revolutie; Ilie Ceausescu – adjunct al ministrului Apararii, conducea colectivul de istorici oficiali ai Partidului, trecuti dupa Revolutie in zona PRM; Nicolae Andruta Ceausescu – fratele cu acelasi nume fusese legionar in tinerete, ulterior general in MI si sef la Cadre; Ion Ceausescu – ministru secretar de stat la Comitetul Planificarii; Elena Barbulescu (nascuta Ceausescu) – adjunct al ministrului Educatiei; Florea Ceausescu – redactor la ziarul Partidului

    Aceasta alunecare catre cutume si mismasuri orientale se petrecea in aplauzele si incurajarile frenetice ale activului de partid, care pierdea el insusi contactul cu realitatea. Conducerea partidului cadea in corpore in decrepitudine, activisti tot mai rudimentari alcatuiau un alai tragicomic. Cu Emil Bobu, Tudor Postenicu, Ilie Verdet sau Ion Dinca nu putea fi vorba de niciun fel de ideologie, asa cum nu se putea vorbi de academie in cazul Elenei Ceausescu. Si totusi o intreaga clasa politica nu poate cadea prada ramolismentului si sa detina puterea deplina cateva decenii. In spatele acestei suprastructuri, o patura venala de oportunisti mereu orientati adoptasera national-comunismul ca justificare a unei parveniri nesperate. Instinctul de supravietuire al acestei paturi se va dovedi fara gres si dupa 1989.
    Ceausescu era in mai mare masura produsul acestei clase sociale decat creatorul ei, desi se dovedise stralucit in eliminarea oricarui pericol de competitie la putere. Lucru neobisnuit pentru dictatori, care sunt de obicei figuri carismatice, Nicolae Ceausescu era un orator lamentabil, iar in anii ’80 niciun sustinator al sau nu mai putea fi suspectat de buna credinta.
    “o Etiopie a Europei”
    Mica rebeliune a lui Nicolae Ceausescu fata de Uniunea Sovietica ii descumpaneste pe istorici. La nivel instinctual, Ceausescu nutrea probabil sentimente patriotice, trecute printr-o intelegere rudimentara a ideii de natiune. Fratele sau, Nicolae Andruta, fusese legionar in tinerete si e cat se poate de probabil ca si celalalt Nicolae sa fi frunzarit macar Carticica sefului de cuib. Colectivismul si antiliberalismul erau punctele in care cele doua extreme se intalneau, iar retorica exaltata a Garzii trebuie sa fi ramas in amintirea oricarui tanar din epoca. De altfel, oricine asculta repertoriul Cantarii Romaniei si melodiile Garzii de Fier va sesiza asemanari izbitoare. Daca excludem dimensiunea mistica din acestea din urma, vom obtine exact aceeasi combinatie de irational, patetism si hiperbola.
    Si totusi e greu de spus daca micile harjoneli cu marele urs de la Rasarit ar mai fi semanat cu un joc de-a soarecele si pisica, daca ambitiile economice ale lui Ceausescu n-ar fi esuat atat de jalnic. Exista si voci care spun acum ca fronda din 1968 a lui Ceausescu a fost de la bun inceput un joc cu acceptul Moscovei, prin care aceasta realiza un cap de pod dincolo de cortina de fier si apoi catre lumea a treia. In anii ’80, cand cativa disidenti basarabeni i-au scris lui Ceausescu pentru ajutor, Securitatea acestuia nu a ezitat sa informeze KGB, eveniment urmat cu deportarea respectivilor.
    In plus, “pierderile” rusilor cauzate de curajul verbal al lui Ceausescu erau nesemnificative. Daca reformismul lui Imre Nagy din Ungaria, al lui Alexander Dubcek in Cehoslovacia erau pericole mortale pentru lagarul sovietic, stalinismul pur si falimentar al lui Ceausescu n-ar fi putut deveni model de urmat in regiune. Iar dupa ce chinezii incep sa adopte deschis capitalismul ca model economic, iar sovieticii trec la perestroika, pana si Rasaritul era mai reformist si mai novator decat “rebelul” de la Bucuresti.
    Pentru Ceausescu, ultimul model fata de care fusese deschis la experimente fusese maoismul. Inovatia lui Mao era tocmai combinarea marxism-leninismului cu o filosofie geopolitica: exista lupta de clasa si intre state, nu doar intre paturi de cetateni. Statele inapoiate si asuprite sunt chemate sa se ridice impotriva statelor exploatatoare. (Iata inca o idee pe care post-ceausistii o pot folosi cu mare entuziasm azi.) Iar ca ridicarea sa fie mai temeinica, Mao mai oferea un concept vital: revolutia culturala, o miscare de indoctrinare si transformare brutala a societatii pana in strafundurile mentalitatii.
    Pe Ceausescu vizitele in China si mai ales Coreea de Nord l-au fascinat mai mult decat oricare alte vizite facute pe mapamond, fiind exact genul de societate la care poate visa un dictator. Despre catastrofa aplicarii modelului nord-corean de societate intr-o tara cu aspiratii si traditii europene nu mai e cazul sa mai vorbesc.
    O tara care avea ambitii industriale, dar isi indemna cetatenii sa renunte la curentul electric, la incalzire, ori sa se intoarca la folosirea carutelor la sate nu putea fi decat o butaforie construita pentru a nega esecul total. Cu privire la ratiile introduse la alimentele de baza, ce nu se mai puteau cumpara decat dupa cozi imense si legitimarea cu buletinul, ambasadorul francez din epoca spunea ca nici macar sub ocupatia nazista parizienii nu cunoscusera atatea lipsuri.
    Spre finalul anilor ’80, Romania a incetat sa mai trimita la ONU statistici privind rata anuala a sinuciderilor, intrucat acestea ar fi situat-o pe prima pozitie pe continent. Era esecul deplin al unui regim care cunoscuse gloria diplomatica si ajunsese sa fie catalogat de Frankfurter Allgemeine Zeitung drept “o Etiopie a Estului”. Despre cat de mult se marise decalajul dintre Romania si Europa, romanii aveau sa afle abia cand au putut calatori peste granita, in cazul unora la niste ani dupa Revolutie. Occidentalii aflau si ei cu mila de insula nord-coreana din Carpati, spre care aveau sa se indrepte in tot anul ’90 camioane cu ajutoare constand in hrana si imbracaminte.

    (va urma)

    Motto: „Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi mai chinuitoare decât aceea de a afla mai degrabă în faţa cui se cuvine să se plece până la pământ” (F.M. Dostoievski)

    Capitolul 2

    Evoluţia peisajului mitologic românesc în a doua jumătate a secolului XX

    Imaginea hărţii Europei, prin mijlocul căreia trece o linie roşie, care împarte România urmărind conturul arcului carpatic, pe coperta a patra a best-seller-ului lui Huntington, a inflamat spiritele şi a readus în atenţie teza complotului internaţional antiromânesc. Între timp, însă, a devenit o uzanţă să se vorbească, atunci când se doreşte descrierea României, despre opoziţii şi contraste. Linia de falie s-a mutat, treptat, de pe hartă, în interiorul fiecărei comunităţi, despărţind, mai mult sau mai puţin tranşant, indivizi, şi de aici în minţile oamenilor.

    Problema naturii conflictual-eterogene a conştiinţei româneşti are o tradiţie veche, de vreme ce şi Rădulescu-Motru foloseşte contrastele pentru a descrie „psihologia poporului român“. Fireşte, aceasta poate fi o ieşire facilă din capcanele unui proiect mult prea ambiţios, o modalitate de a lăsa în suspensie categorizările la care demersul în sine ar fi împins. În fond, a spune despre cineva că este, deopotrivă harnic şi delăsător e doar un alt mod de a spune că nu e nici una nici alta, sau că nu se poate afirma riguros că ar fi în vreun fel. Lucrarea de faţă nu îşi propune să descrie mentalitatea sau psihologia românilor, ci se focalizează asupra procesului deconstrucţiei mitologice din anii ce au urmat după decembrie ’89, cu o atenţie deosebită asupra rolului comunicării sociale în acest proces.

    Premisa principală a acestei lucrări este că în perioada ce a succedat Revoluţia, preţ de un an sau mai mult, în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecăruia, populaţia României a fost supusă unei adevărate epuizări mitogenetice, care a condus în anii următori la un impas de profunzime al capacităţii de a mai genera fantasme şi iluzii colective. Aceasta este perioada în care s-au clarificat profilurile mai multor mitologii eterogene care folosesc straturi succesive ale memoriei sociale. Este vorba de un torent al funcţiei mitogenetice care a preluat cele mai diverse mitologeme istorice concomitent cu altele de ultimă oră. Acest fenomen este, credem, responsabil pentru starea de dezolare şi de derivă spirituală a ultimului deceniu, pentru care stau mărturie numeroase studii de psihologie socială, în mai mare măsură decât dramatica prăbuşire a unui sistem de valori cultivat vreme de jumătate de secol. Pur şi simplu, mitologiile spontane ce au însoţit Revoluţia şi au succedat-o s-au dovedit prea fragile pentru a dura, iar transplantul unor sisteme valorice străine e pus, pentru moment, sub semnul întrebării.

    Din punct de vedere metodologic, am optat pentru o abordare a fenomenului din perspectiva marketingului politic. Temele mitologice pot fi considerate produse necesare atât emiţătorilor organizaţi, lideri şi structuri politice, cât şi receptorilor, grupaţi după diverse criterii. Pentru unii, valoarea acestui produs stă în capacitatea de a fi sursă de coeziune şi de legitimitate, iar pentru alţii, în organizarea devoţiunii, în confortul psihic al sentimentului apartenenţei.

    În cartea sa de răspuns la Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ioan Aurel Pop îl acuză pe Lucian Boia de a fi abdicat de la principiile profesiei de istoric, luând în calcul fără un criteriu exact surse uşor de discreditat, cum ar fi scriitori sau politicieni diletanţi în ştiinţa istoriografică. Dar aceasta e o dispută care se poartă pe un teren restrâns şi exclusivist (asupra căreia vom reveni). Comunicarea socială se desfăşoară după alte reguli decât mersul ideilor în lumea academică. Pentru modelarea opiniei publice, un film regizat de Sergiu Nicolaescu poate avea mai mult succes decât cel mai doct dintre tratatele istorice, un spectacol umoristic sau o caricatură, poate furniza mai multe informaţii cu privire la o orientare politică decât o platformă program sau un text constituţional. Această precizare ne îndeamnă şi la circumspecţie. Trăim într-un univers de simboluri, înconjuraţi de o atmosferă de natură culturală, deci va trebui să alegem dintre nenumăratele idei, imagini grăitoare sau naraţiuni revelatoare de mistere, pe acelea susceptibile de a se constitui în linii de forţă ale unui destin, acele fantasme capabile să subjuge şi să instige la un anumit gen de atitudine.

    Deşi ocupă o pondere considerabilă din spaţiul public, vedetele nu au persistenţă în memoria colectivă în care sunt reţinute după o perioadă mai îndelungată doar figurile oamenilor de stat. [56] O explicaţie ar fi că vedetele se pot remarca prin trăsături insolite, excepţionale, de unicat, care invită la evaziune prin fantazare, în vreme ce figurile politice au trăsături arhetipale unificatoare, îndeamnă la acţiune şi răspund unor nevoi comune tuturor. Timpul va spune dacă lucrul acesta va rămâne valabil şi în mileniul abia început, sub asaltul industriilor imaginarului travestit în divertisment şi în condiţiile apropierii dintre cele două tipologii, ale vedetei şi ale politicianului.

    Pentru a înţelege organizarea disputei mitologizare-demitizare, este nevoie de o cunoaştere a ţintelor vizate, ceea ce reclamă o prezentare, dacă nu exhaustivă (ar fi o himeră) cel puţin acceptabilă pentru a putea fi utilizată, a peisajului mitic românesc, la momentul decembrie 1989. O enumerare a miturilor care fie existau, fie s-au creat, ori s-au prăbuşit ulterior, ar fi pe cât de laborioasă, pe atât de contraproductivă. În plus, ar aduce riscul unei extinderi necontrolate a sferei mitului prin anexarea un simboluri secundare sau fără circulaţie, a unor legende urbane, etc. Conştiinţa mitică nu operează cu astfel de colecţii de povestiri care să poată fi răsfoite rând pe rând, ci este mai curând un conglomerat mobil care acumulează simboluri şi informaţii din exterior, acceptând surse eterogene pe care le reinterpretează în permanenţă. Mai corect ar fi să vorbim despre existenţa unor constelaţii mitice pe care le vom separa din nevoia unei sistematizări.

    Dacă ar fi să definim ideologic regimul răsturnat în 1989, caracterizarea ca naţional-comunist s-ar impune de la sine. Coloratura locală de despotism oriental nu trebuie să ne înşele să îl scoatem în afara clasei totalitarismelor secolului XX, adică a programelor ample de reformare a societăţilor, care s-au oferit ca răspuns la drama modernităţii. Răspunsul totalitarismelor la provocarea modernităţii este o ofertă de soluţionare a tuturor problemelor vieţii în condiţiile în care credinţa nu mai este considerată ca o soluţie rezonabilă. De unde decurge că în codul său genetic şi acest totalitarism particular avea înscrisă tendinţa de a acapara nu doar toate sursele de putere dar şi toate sursele de putere simbolică, de a acapara întreg spaţiul mental al societăţii.

    Pentru analiza mitologică nu are importanţă că foarte multe elemente nu fac parte din proiectul iniţial al utopiei sau că s-a produs chiar o alterare de substanţă a utopiei marxiste. Chiar dacă ceauşismul oferă numeroase exemple de înapoiere, mai important este că el nu mai poate renunţa la nota de modernitate a totalitarismelor: pentru aceste sisteme mitologia e monopol de stat (monopol preţuit chiar mai mult decât cel asupra violenţei organizate). Ceea ce înseamnă că orice element mitic, odată acceptat în corpusul mitologiei de partid şi de stat de cei aflaţi în poziţiile de comandă, devine obligatoriu şi pentru ultimul cetăţean, indiferent că respectivul mitologem nu se regăsea în utopia marxistă. Cel ce trăieşte într-o ţară care experimentează totalitarismul nu are libertatea ignoranţei pe care o are un supus al unui absolutism medieval, ci este dator dacă nu să creadă, cel puţin să arate public că şi-a armonizat gândirea cu „linia Partidului”. Deci la momentul 1989 însuşirea mitologiei naţional-comuniste era o obligaţie a tuturor românilor, căreia nu i se puteau sustrage nicăieri în spaţiul public. A vorbi despre caracterul rudimentar anacronic al ceauşismului [57] este corect, dar înseamnă, dacă ne oprim doar aici, a-l descrie ca mai puţin decât este.

    În momentul răsturnării sale, ceauşismul se prezenta ca o cvasi-ideologie fără adepţi, pe care doar două persoane se arătau dispuse să o susţină în mod public. Produsul simbolic Nicolae Ceauşescu nu mai avea căutare (sau piaţă de desfacere) pentru că nu mai oferea satisfacţiile pe care orice adept le aşteaptă de la un produs din clasa miturilor. Dar ceea ce scăpau din vedere revoluţionarii care, pe cale de consecinţă hotărâseră să îl concedieze din istorie, era faptul că, deşi inovaţiile de ordin personal pe care Ceauşescu le-ar fi putut revendica erau neglijabile, la baza acestui produs simbolic se găseau două constelaţii de mitologie politică de neegalat ca forţă de atracţie şi logevitate: comunismul şi naţionalismul. Iar Nicolae Ceauşescu avusese la dispoziţie un sfert de veac pentru a-şi reclama proprietatea asupra acestor două conglomerate. Nu numai că el beneficiase de resurse mediatice la care niciun alt actor politic nu avusese acces, dar în tot acest interval niciun alt român nu afirmase public că el ar fi mai nimerit şi mai capabil să ducă România în Paradisul comunist şi niciun alt român nu se manifestase în postura de concurent al lui Nicolae Ceauşescu pe segmentul de piaţă al naţionalismului. De unde rezultă că, ori de câte ori nevoile spirituale care fac imperios apelul la cele două conglomerate mitice amintite vor reveni în actualitate, cel care în ochii publicului este consfinţit ca proprietarul lor de drept – pentru că şi le-a înregistrat ca marcă personală – nu va putea fi ignorat.

    O componentă, probabil cea mai sistematică, a procesului de demitizare de după ’89 o constituie atacarea deliberată a acestei mitologii bipolare a „vechiului regim”. A doua componentă, mai puţin organizată, o constituie erodarea mitologiilor concurente nou apărute sau, mai corect, redescoperite.

    (inapoi la Cuprins)


    [56] Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 4.
    [57] Istoricul Florin Constantiniu descrie inspirat şi precis regimul Ceauşescu ca pe o „dinastie comunistă".

    Cristian Tudor Popescu scrie un editorial cu titlu mai reactionar decat continutul: “Era mai bine pe vremea lui Ceausescu“. Trecand peste titlul insultator la adresa adevarului istoric, continutul e in buna parte justificat, in conditiile in care aseara nu existau talk-show-uri la televizor decat despre exhumari si sinucideri. Dar iata un pasaj, nu neaparat esential, dar colorat:

    “Dupa cateva saptamani petrecute in America cu ani in urma, mi-am schimbat biletul de avion ca sa plec mai repede. Unul dintre motive era ca laptele avea gust de banane, bananele – de peste, pestele – de paine, painea avea gustul aerului din camera de hotel si toate gust de prezervativ cu arome. Cam asta imi lasa in gura stirile-bomba, breaking-newsele, red-alertii care umplu ecranele in ultima vreme.”

    Nu stiu ce gust ii lasau orele de Cantarea Romaniei, cu ode pentru Geniul Carpatilor, dar intrebarea e: de unde stie CTP-ul ce gust au prezervativele cu arome?

    UPDATE: Chiar daca multi dintre noi ramanem nelamuriti in privinta gustului prezervativelor cu fructe, din Curentul aflam cateva lucruri despre ceva ce, de la Vespasian incoace, se stie ca nu are miros: banul. Din episodul 2 al unei anchete despre Reteau Vantu (ancheta care are si multe parti exagerate sau irelevante, mai cu seama referirile la angajatii la vedere din trust) aflam despre cele 2 miliarde incasate de Cristian Tudor Popescu de la Realitatea Media. Autoarea articolului a sustinut ulterior ca banii incasati de CTP au continuat sa curga si in perioada in care anuntase emfatic ca, din motive de constiinta, intrerupe aparitiile la postul lui Vantu. Nu stiu daca are toate dovezile de la fisc, dar tacerea totala a CTP-ului dupa deconspirarea lui Vantu, ca turnator la securitate, e graitoare.
    De-a dreptul hilara e situatia lui Victor Ciutacu. Dupa ce a ras (cam pe nedrept, in cazul de fata) de Cartianu, iata ca ii apare si lui factura pe serviciile facute lui Vantu. Suma e chiar ciudat de mica. Daca pentru doar 56 de milioane, luati candva, Ciutacu scria “terminati cu demonizarea lui Vantu!” si se grabea sa infirme dezvaluirile din Kamikaze, n-ar fi exclus ca pe celalalt turnator sa-l slujeasca pur si simplu din dragoste.

    Un orator lamentabil silabiseste cu greu fiecare cuvant. Vorbeste stalcit limba romana, pronunta “realizarili”, “iezista”, “treburli”, dar nimeni nu indrazneste nici sa schiteze un zambet, nicidecum sa scoata vreun sunet. De fapt, posibil sa nici nu mai observe. Intre discursurile tinute vreme de orator vreme de 25 de ani nu e prea mare diferenta. Cu frazele altfel asezate, auditoriul a auzit acest discurs de sute de ori in direct, apoi reluat de si mai multe ori in jurnale si emisiuni. Acelasi discurs, citat si intarit de pareri proprii de zeci de mii de activisti ai Partidului, a razbatut pana in cel mai indepartat catun. Toti au fost de acord cu el. Nimeni nu-si aminteste sa-l fi contrazis cineva vreodata.
    O miscare energica a bratului si un accent sacadat apasa pe fiecare cuvant ca un tic nervos. Cateva secunde in sala e liniste, o liniste care anunta delegatii la congres ca fraza s-a incheiat. 4000 de costume negre, gri si cenusii (cati oameni incap in Sala Palatului) se ridica intr-o singura miscare pentru a declansa un delir in cadenta unui metronom. Scandeaza tinand ritmul din palme: “Ceausescu – Pace, Ceausescu – Pace!“, “Ceausescu si poporul, Ceausescu si poporul!“, “Stima noastra si mandria, Ceausescu – Romania!“. Din scandari lipsesc verbele, cui i-ar mai trebui verbele? Verbele inseamna actiune, devenire, ori acestea nu mai sunt nici macar lozinci, nu vor sa convinga pe nimeni de nimic, nici sa indemne la ceva anume. Sunt mantre care prin repetare elimina bariera constientului si mimeaza extazul. De fapt, tot ce dispare e senzatia de jena, care ii va fi pe veci extirpata activistului roman, un fel mai trivial de a-l scapa pe om de povara constiintei, sau de povara libertatii, pe care a intuit-o Dostoievski.

    Fiecare are propria lui versiune despre cel mai rusinos moment din istoria Romaniei. (In functie de alegerea facuta, se poate intui si opinia cu privire la situatia de dorit.) Eu as alege pentru acest titlu unul din congresele PCR conduse de Ceausescu, pentru ca nu vad nimic mai rusinos decat tacerea si lasitatea de un sfert de veac care au insotit cuvantarile “celui mai iubit fiu al poporului”. Si in sinea lor, toti cei care au umplut in acei ani salile Congresului poarta rusinea acelei taceri. Nici macar acum nicio televiziune nu difuzeaza asemenea imagini, preferand sa ilustreze epoca prin discursul tinut in Piata Palatului in 1968, la invadarea Cehoslovaciei, sau cu ultimul discurs, din 1989, cand in fata se afla multimea care rupsese tacerea. Pretextul acestei amnezii e ca discursurile de la Congres nu ar fi fost momente spectaculoase. Dar tocmai acea impietrire a creierului in vorbirea limbii de lemn, tacerea apasatoare si apoi izbucnirea in “adeziune” a acelor oameni fara chip robotizati sunt esenta epocii. Fara ele ascensiunea lui Ceausescu e un mister pentru oricine ar fi preocupat cu asta si pare de-a dreptul eroica, iar in loc de istorie si de educatie, folclorul si gura targului n-are decat sa-si faca treaba.
    Mi-a fost greu sa gasesc chiar si aceste crampeie de imagini de atunci si a fost nevoie sa povestesc (mai putin convingator) acea atmosfera. Pentru ca acele imagini cu felul dezumanizat in care se comportau delegatii la un congres de partid ridica problema responsabilitatii individuale si a vinei, vor ramane multa vreme ferecate in arhive. Imaginile ar dezvalui un mod imbecil de a aplauda o poliloghie inepta si i-ar stanjeni pe prea multi dintre cei care detin (de cand ne stim) puterea.
    In Romania nu se va trai demn atata vreme cat aceste imagini cu paroxismul atins de servilismul de pe vremea lui Ceausescu nu vor fi vazute de fiecare roman cu un tremur de rusine si indignare ca asa ceva a fost cu putinta; ca oameni in toata firea, de care atarnau destinele tuturor celorlalti, au putut sa se comporte atat de nedemn.
    Daca imaginile sunt mai neputincioase decat cifrele, iata o amintire sintetica a unui lider comunist, Dumitru Popescu, despre congresul al XIV-lea, scrisa in 1994: “s-au inregistrat peste 500 de ridicari in picioare pentru scandari si ovatii (…) Intre vorbitori, nici cea mai mica deosebire, toate textele identice: o parte dedicata lui, o parte dedicata ei”.

    Cat despre Nicolae Ceausescu, victima propriului cult al personalitatii, acelasi Dumitru Popescu isi aminteste:
    (citatul din cartea “Am fost si cioplitor de himere” de D. Popescu e reluat de Lavinia Betea in cartea “Psihologie politica”, Polirom 2001, p. 202)

    “Nu-l obliga nimeni sa tina toata ziua cuvantari. Nu-l deranja faptul ca spiciurile lui semanau ca doua picaturi de apa (…) O data am avut cu el o discutie pe aceasta tema si ingrijorarile mele l-au uimit (…) A replicat: Dar de ce te deranjeaza asta pe tine? E firesc! Noi n-avem doua politici. Avem una singura.
    Cuvantarile sale, chiar si in cercul restrans al CPEx, lasau impresia ca faci o baie de gheata, ca te scalzi intr-o copca la Polul Nord. Efectul cel mai pregnant era senzatia de depersonalizare a auditoriului. Oamenii ieseau din sedinte cu o senzatie de mineralizare; structura biologica intra in alt regn”.

    Mi se pare fascinant sa putem afla ce le trece prin cap unor politicieni in clipa in care isi strang ranjind mana sub sclipirile blitzurilor. Evident, nu putem afla asa ceva instantaneu, dar macar peste cateva decenii, curiozitatea ne e satisfacuta. Dintr-un articol EVZ putem afla ce au gandit Richard Nixon si Nicolae Ceausescu dupa intalnirea antologica din 1969.
    Nixon despre Ceausescu:
    – “un marxist stalinist dur”
    – “discutiile cu el exclud platitudinile uzuale diplomatice”
    Ceausescu despre Nixon:
    – “Nu a venit de pe pozitia unei mari puteri, am mers la piata, a dat mana cu toti zarzavagiii. E adevarat, si el a fost zarzavagiu: pana la varsta de 20 de ani si el a vandut zarzavaturi. Din punct de vedere al originii sociale are o origine mai buna decat unii comunisti. Sotia lui e fiica de miner”
    Nicolae Ceausescu si Richard Nixon

    Pagina 1 of 212

    Media

    Film

    Muzica

    Sport

    Funny

    Spiritualitate

    Politica