rss
rss
rss

Teoria intolerantă, care circulă zilele astea tot mai explicit, sună cam așa: Europa e o frumoasă insulă de civilizație, o cetate asediată de barbarii islamiști. Noi am greșit că am fost prea toleranți și ar trebui să le lăsăm naibi de principii și să luăm măsuri drastice, că uite, vin năvălitorii, pentru care nu contează valorile noastre.

Într-adevăr valorile noastre (euro-atlantice) sunt apă de ploaie acolo, pentru că așa le-au și tratat liderii noștri în ultimul secol. Apropo de exod: sunt peste 4 milioane de palestinieni refugiați ca urmare a Nakba (incluzând aici cei născuți în exil). Ei au trebuit să facă loc altor milioane de israelieni din Europa, pe care europenii i-au vrut plecați din țările lor. O problemă pur europeană, pusă în brațele arabilor de nobilii stăpâni ai principiilor și valorilor.

Lor li se adaugă multe zeci de milioane de musulmani, ale căror țări au fost făcute zob în războaie recente, pentru că oamenii cu principii și valori au descoperit valoarea petrolului. Și alte câteva sute de milioane din fostele colonii, pe care europenii i-au găsit săraci, sălbatici și cu resurse neexploatate, și i-au lăsat tot săraci, mai puțin sălbatici și fără resurse.

În geopolitică pare să funcționeze principiul concurenței din economie. Cât timp Vestul a avut competiție ideologică în Imperiul Sovietic, a produs câteva exemple strălucite de țări cucerite și apoi ridicate spectaculos: Japonia, Germania de Vest, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Hong Kong șa. Poate și Turcia intră pe listă ca efect pozitiv al occidentalizării.

După căderea URSS, Vestul a generat tot mai multe războaie sub stindardul nobil al valorilor civilizației sale, dar nici măcar un exemplu de reușită post-conflict nu poate fi dat. Mai mult, s-a îndepărtat el însuși tot mai mult de acel proiect: tortura atroce de la Abu Ghraib, asasinatele fără proces, sistemul global de supraveghere, exportul de corupție și jaful practicat prin sistemul financiar; eșecul rețetelor de dezvoltare din țările neinvadate militar. Prăpastia dintre principiile declamate și șansele reale ale migranților, inclusiv la a doua sau a treia generație.

Dar, da, e mai reconfortant pentru noi, ca europeni, să credem că totul a pornit lunile trecute, de la niște caricaturi.

Ce ipocriți! Acum o săptămână aproape îl linșaseră pe un fost deținut politic, pentru o vorbă spusă la o înmormântare a unor colegi de celulă. Cică trebuie stârpită fără milă orice apreciere a extremismului, să demascăm legionarii.
Acum s-au întors cu 180 de grade și fac apologia libertății totale de expresie. Strigă jos corectitudinea politică, jos marxismul occidental! Cică nu ne apărăm valorile dacă libertatea de exprimare nu e totală.

Cică musulmanii să se obișnuiască cu insultele, să știe de glumă, că nu mai suntem în Evul Mediu. Văd și un articol în care ni se explică utilitatea socială a blasfemiei, care ar dezvolta spiritul critic. „Jos dogmele!” Pe aceeași linie putem fi chemați să ne insultăm, dacă tot progresăm testându-ne limitele.

În realitate, orice om are ceva sfânt, credincios sau nu. Pentru unii e religia, pentru alții e trecutul, părinții, steagul, holocaustul, gulagul, rațiunea, libertatea, copiii, egalitatea de gen, cine mai știe ce. Nici Occidentul, nici cei care și-au schimbat poza de profil cu Charlie nu au renunțat la toate acestea. Dacă nu credeți, luați-le pe rând și vedeți că atacul la una din ele tot li se pare intolerabil, pentru ceva tot sunt gata să sară cu semnătura pe petiție.

„Un fanatic vrea să purifice lumea de idolatrie”, scrie Dominique Colas, amintind că termenul a fost folosit pentru prima dată de Luther și Calvin, pentru a-i desemna pe sectanții, care ardeau simboluri religioase. Eticheta li se potrivește perfect caricaturiștilor francezi, care erau fanatici ai ateismului, în felul lor, tot niște oameni stăpâniți de un zel religios prin dimensiunea și extremismul obsesiei.

Murind, ei au devenit pentru alții martiri ai unui alt cult, a cărui utopie finală e o societate complet sterilizată de mituri, în care totul a fost demolat, pentru a păstra undeva ascuns singurul simbol căruia ei înșiși îi recunosc sacralitatea. Pentru a putea câștiga un atu moral, acești nihiliști pragmatici reclamă acum că apără civilizația „noastră”, în fața barbarilor înapoiați și dogmatici. Fără să precizeze ce ar mai rămâne de apărat din civilizația vestică, dacă ea însăși nu ar mai păstra nimic sfânt.

Nu cumva tocmai ipocrizia cu care e aplicat dublul standard pentru diverse victime și conflicte, face Occidentul detestabil celorlalți? Sau faptul că vorbește necontenit de valori, pe care le încalcă primul, că nu își mai ia în serios religia și îi privește ca o bizarerie pe cei care o fac?

Toată sofistica lor despre libertatea totală de exprimare cade la primul afront adus termenului sacru la care țin. Instantaneu se vor grupa ca un arici și vor cere ostracizarea huliganului, a extremistului. „Așa ceva nu tolerăm în societatea noastră, care și așa a fost mai tolerantă decât a voastră de-a lungul istoriei.”

Din vreme în vreme, planeta e străbătută de un fior și un oftat. E semn că un alb dintr-o țară bogată a murit într-un mod înfiorător: a fost decapitat cu un cuțit sau împușcat, ori s-a prăbușit cu avionul. Atunci intră în scenă filosofii necroloagelor, e momentul de glorie al celor cu condei patetic, înzestrați cu iscusința de a găsi în respectiva tragedie un simbol. „Nu e ucis doar un om, întreaga umanitate moare împreună cu el!”, va declama retorul, în legănatul aprobator de capete îngândurate.

În general, omenirea e grăbită, nu stă în loc pentru orice fleac. Cu cât e mai prosperă societatea, cu atât mai grăbită și timpul mai scump. Doar în pustiurile afgane sau africane, între stânci sau dune, timpul e veșnic, în consecință viața e cea mai ieftină acolo. Cine stă să numere răposații acelor locuri? Noroc cu omul civilizat, care are internet și statistici în timp real. Suntem 7 miliarde. Plus sau minus. Vestea bună e că azi s-au născut 324.869 de bebeluși pe fața pământului. Galbeni și negri, cei mai mulți dintre ei. Vestea proastă e că tot azi au murit 134.153 de oameni.

Veștile proaste se vând mai bine, moartea e singura știre care sparge râul de știri. Breaking news! În special, când vine în grup: „12 morți astăzi, într-un accident de microbuz”. Niciodată n-auzi: „12 bebeluși s-au născut astăzi la Maternitatea Giulești”, deși sunt sigur că se întâmplă, dar cumva ni se ascunde noutatea asta. Așadar avem 134 de mii de morți în decurs de 24 de ore. Nici măcar Știrile de la ora 5 nu pot acoperi atâtea vești, oricât de multe detalii ar da despre fiecare Cătălin Radu Tănase, cât de tremurător și-ar ridica sprâncelene frumoasa Monica Dascălu. Doar câțiva cetățeni foarte speciali din Vaslui și Dorohoi vor avea parte de asemenea mențiuni.

Dar gloria lor e nimic pe lângă morții care prind prime-time-ul, cărora Andreea Esca le va dedica un cuvânt de luare aminte, peste poza cărora un fundal negru se va așterne o secundă în acorduri de muzică clasică. Mult mai stilat, să recunoaștem, decât să fii luat în balon și pe ultimul drum de doctorul Bacalbașa!

Ei bine, există ceva și mai sus de atât în materie de onoruri funerare. Sunt morți de importanță planetară, cei despre care vorbeam în primul paragraf. Aceia sunt morți cu substrat ideologic, a căror dispariție, dacă nu o deplângi, te excluzi din rândul lumii civilizate. Meritul de a-i extrage din anonimatul celor 134 de mii de morți zilnice le aparține marilor „influenceri” ai planetei, cei care îi atrag discret atenția ocupatului om vestic în privința solemnității unei dispariții, care merită cel puțin un moment de reculegere. Pentru ca un trup neînsuflețit să merite onoruri ale mapamondului, dispariția lui trebuie să fie transformată într-un simbol: un ziarist e ucis pentru libertatea de exprimare, un turist răpit, dispare pentru civilizația noastră, soldatul acoperit cu drapel, pentru a aduce democrația și ca să ne apere de teroriști.

Aceștia sunt morții-simbol, purtători (fără să știe) ai unei idei cu majuscule. Restul, din cei 134 de mii, sunt morții-număr, morții-statistică, indiferent că și ei mor poate nu de bătrânețe sau boală. A-i pune pe morții-număr lângă morții-simbol e un afront pentru omul civilizat. Dacă spui că în al doilea război mondial au murit cam 20 de milioane de chinezi, sau că imediat după capitularea Germaniei au mai murit cam 3 milioane de nemți, epurați în țările dimprejurul „Vaterland”-ului lor, riști să fii suspectat de relativizarea holocaustului. Cu atât mai rău, să opui numărul echivalent din Holodomor, genocidul lui Stalin din Ucraina, sau chiar suta de milioane de victime a comunismului în istorie.

După părerea mea, Occidentul și-a pierdut dreptul de a mai pretinde compasiunea restului planetei pentru micile lui tragedii supra-mediatizate, de tipul caricaturiștilor împușcați la Paris sau al ostatecilor din Irak. E chiar indecent felul insolent în care se presupune că omenirea trebuie să își modifice pulsul de fiecare dată când dispare tragic un european sau nord-american. Nu pentru că superba retorică nu a unicității vieții nu s-ar susține. Nu, nu pentru că peste un milion de irakieni și afgani au fost uciși de când Occidentul luptă cu dușmanul nevăzut al terorismului și caută fantomatice „arme de distrugere în masă”. Nu despre logica numerelor e vorba aici. Ci de nepăsarea totală față de morți ce ar fi putut fi cel puțin la fel de simbolice.

Da, chiar așa e, fiecare dispariție înseamnă o dramă! Nu e nevoie să fie mii și milioane ca să ne miște, e suficient un destin fracturat. Și da, nicio crimă nu poate fi justificată – nici de o altă crimă, nici de vreo învățătură religioasă sau laică. (De departe, ateismul de stat are la activ cele mai multe crime din istorie, mai numeroase decât orice bilanțuri ale unor războaie și atentate cu justificare religioasă. Toate în numele progresului și rațiunii.) Tocmai pentru că uciderea mi se pare atât de odioasă, găsesc respingător că lumii i se pune simbolic un pistol imaginar la tâmplă și i se cere sensibilitate.

Există morți pe care e ilegal să le negi, poți merge la pușcărie dacă o faci. Și există morți, pe care nu e suficient să le iei la cunoștință, ți se cere să te raportezi emoțional la el. Dacă nu, ești vândut islamiștilor, rușilor sau nord-coreenilor. Occidentul, care a ridicat din umeri la raportul despre torturile de la Abu Ghraib, e șocat că e decapitat unul de-al lor. Asta în timp ce decapitarea e folosită curent în Arabia Saudită, aliatul fără de care dolarul riscă să se prăbușească.

Astăzi, atacatori musulmani, despre care se presupune că sunt adepți ai Al Qaida, au împușcat mortal 12 persoane la Paris, rănind alți 11. Întreaga planetă s-a oprit consternată de această mârșăvie fără circumstanțe atenunate. În 1995, un american de origine evreiască a intrat cu o armă automată într-o moschee din Hebron și a ucis 29 de musulmani la rugăciune, rănind alți 125. Mă întreb oare câți occidentali au înregistrat în memorie un asemenea incident. Sau alte zeci și zeci de detalii similare din conflicte ce pot coborî până în epoca pietrei, trecând prin cruciade, bombardamente, atentate teroriste, apoi iarăși războaie ale pietrelor (intifade). Cu multe mii de morți de o parte și de alta, istorii ale violenței la care memoria colectivă se poate raporta revanșard, mai curând decât la niște caricaturi mai mult sau mai puțin amuzante ori de prost gust. Dar pentru omul civilizat și integru, e de preferat să lege atentatul de azi de niște caricaturi, de libertatea presei. Altfel simbolurile n-ar mai funcționa și ne-am întoarce la statisticile pe care le-am ignorat, la acel înfiorător peste un milion de musulmani victime ale lui „war on terror”.

În acest război al civilizațiilor, în care agresorii sunt mult mai civilizați, presa a fost și ea deopotrivă victimă și actor, dacă tot e vorba acum de libertatea presei. Da, ziariști cu inimă mare au murit încercând să facă fotografiile cele mai bune, alții au plătit pentru o opinie, alții doar pentru un zâmbet pe care poate inocent au vrut să îl provoace. La fel cum alții din breaslă, mult mai mulți la număr, au ales să devină martori părtinitori, propagandiști de serviciu ai celor puternici. Sunt cei care au păstrat Occidentul în bula sa de indiferență și ipocrizie. Acel Occident pentru care civilii pakistanezi uciși cu drona de la câțiva metri sunt subiecte neinteresante. Occident pentru care devastarea totală a unor orașe din Siria, Libia sau Palestina sunt non-subiecte, dar care tremură sincer de emoție, simțindu-și propria civilizație amenințată de doi atentatori demenți. Înainte de a cere lumii să fie străbătută de aceeași emoție la tragediile sale, Vestul ar trebui să se oprească măcar pentru o secundă pentru a contempla imaginile unei drone, care plutește peste un cartier proaspăt bombardat, de sub dărâmăturile căruia s-ar putea ridica viitoare generație de teroriști. Cum sunt cele filmate de jurnaliștii de la BBC, care fac ceva mai mult pentru ideea de presă decât cei care atacă o religie, pe care nu o înțeleg, în numele libertății de exprimare.

În urmă cu câteva zile în urmă, un bebeluș murea în Franța între migranții țigani. Primarul unei localități de acolo a refuzat să acorde un loc în cimitir pentru acel mic coșciug, pe motiv că locurile sunt doar pentru localnicii plătitori de taxe. Am văzut cu dezgust pe Facebook cum gestul primarului era salutat cu entuziasm de români. Situația s-a reparat cumva, primarul s-a scuzat că a fost o neînțelegere și a ieșit din scandal. Nici presa n-a insistat, dacă ar fi fost vorba de altă etnie, sigur primarul ar fi fost scos definitiv din viața politică. Astăzi, fix admiratorii acelui primar francez de pe Facebook clocoteau de indignare în solidaritate cu Franța, sora noastră mai mare, lovită de atentatorii islamici. Cică erau în joc valorile noastre, ale lumii civilizate!

Mircea Eliade propune o modificare de perspectivă asupra morții, care, deși pleacă de la o meditație pe marginea sorții culturii vestice, poate fi de mare folos chiar și la nivel individual, pentru orice om confruntat cu frica de moarte sau cu gândul sinuciderii. Punctul de plecare e un detaliu în evoluția Occidentului: pasiunea pentru istorie. Privită cu ochii unui ne-european (și ne-europenizat), acest interes poate fi asemuit cu derularea episoadelor esențiale din existența cuiva, înaintea momentului fatal. Formele de raportare la istorie, pe care le cunoaște omul oriental sunt fie ritualizarea (întoarcerea periodică la o istorie sacră, cum se întâmplă la sărbătorile de peste an), fie referința moralizatoare, didactică (evenimente, din care se învață ceva). Pasiunea pentru trecut în sine, sau ca explicație pentru condiția prezentă (cum se întâmplă în marxism), e ceva inedit.

„Angoasa în fața Neantului Morții pare să fie un fenomen specific modern. Pentru toate celelalte culturi neeuropene, adică pentru celelalte religii, Moartea nu este niciodată înțeleasă ca un sfârșit absolut, ca un Neant: Moartea este mai degrabă un ritual de trecere către o altă modalitate de a fi și de aceea ea se află întotdeauna în relație cu simbolismele și ritualurile de inițiere, de renaștere sau de reînviere. Aceasta nu vrea să spună că lumea extraeuropeană nu cunoaște experiența angoasei în fața Morții: această experiență există bineînțeles, dar ea nu este nici absurdă, nici inutilă; dimpotrivă, este valorizată la un alt nivel de existență. Moartea este Marea Inițiere. Dar pentru lumea modernă, Moartea este vidată de sensul ei religios, și din cauza aceasta asimilată Neantului; și în fața Neantului omul modern este paralizat”.

(Mircea Eliade – Arta de a muri, p. 108, Editura Moldova, Iași 1993)

Antidotul pentru această spaimă de moarte îi e cunoscut „omului vechi”: reinserția în adăpostul actului ritual, trăirea religioasă, care îl orientează, dă sens și vieții și morții. Apoi, este experiența. Acolo unde contemporanul înghesuie fel de fel de experiențe, tocmai pentru a folosi cumva timpul rămas, pentru a exploata timpul cu profit, orientalul primitiv are experiența morții. O știe, s-a mai întâlnit cu ea. A făcut această experiență a spaimei de moarte în timpul ritualurilor de inițiere, experiențele care l-au făcut ceea ce e, matur și responsabil, experiențele care l-au ajutat să depășească vârsta copilăriei, să se desprindă de părinți.

„Și la creștini și în religiile necreștine, moartea nu este omologabilă ideii de neant. Moartea este, bineînțeles un sfârșit, dar un sfârșit urmat imediat de un nou început. Se moare la un mod de existență, ca să se poată accede la altul.”

Și iată cum au reușit indienii să răspundă problemei neantului, a neființei. Pentru ei, lumea văzută și experiențele psihologice sunt izvorâte din iluzia cosmică, din Maya. „Lumea fizică și experiența noastră umană sunt constituite prin devenirea universală, prin temporalitate; create și distruse de Timp, ele sunt deci iluzorii. Dar asta nu vrea să spună că ele nu există, că sunt o creație a imaginației mele. Lumea nu este un miraj sau o iluzie în sensul imediat al termenului: lumea fizică, experiența mea viatală și psihică există, dar există numai în Timp, ceea ce vrea să spună pentru gândirea indiană, că nu vor mai exista mâine sau peste o sută de milioane de ani; în consecință, judecate la scara Ființei absolute, lumea și cu ea toată experiența supusă temporalității sunt iluzorii.”

Viața trăită sub condiționalitatea istoriei, a fiziologiei și eredității e sub spectrul iluziei, o formă de neființă. Alternativa e preocuparea pentru Ființă, atât la modul absolut, prin întâlnirea cu Dumnezeu, cât și la modul relativ, prin întâlnirea cu umanul din celălalt și din tine.

Prin luciditate crudă și scepticism, omul contemporan face doar jumătatea drumului. Realizează că viața are o mulțime de limitări tragice, în primul rând ca durată, realizează că acestea sunt surse de suferință și tragism, dar se oprește la această auto-contemplare a condiției tragice, eșuând în nihilism și pesimism. A înțelege condiționarea și iluzia nu ajută la nimic, dacă nu e urmată de căutarea eliberării. Sinele nostru veritabil nu are nimic de-a face cu multiplele situații al istoricității noastre. Cea care moare e iluzia, învelișul de temporar, care ne învăluie și ne înlănțuie. Trebuie să fii mort pentru Istorie, ca să descoperi și să trăiești Ființa. Înțelegerea că traiul în istorie e iluzoriu nu are pentru indian același conținut absurd, înspăimântător, pentru că el o încadrează într-un plan divin, având ca scop experiența și eliberarea din această experiență.

După momentul conștientizării, hindusul nu se retrage pur și simplu din lume, nu comite un act de sinucidere socială, foarte puțini îmbrățișând o formă de asceză. Continuă să rămână în lume și să participe la Istorie, dar fără a-i acorda Istoriei o valoare absolută. Ia parte la Istorie, la viața socială, fără să o idolatrizeze. Învățații indieni insistă pe acest aspect: „ignoranța și iluzia nu constau în a trăi în Istorie, ci în a crede în realitatea ontologică a Istoriei.” Deși iluzorie, pentru că e în devenire, lumea nu e mai puțin o creație divină, tocmai în asta constă sacralitatea ei. A crede că totul se termină în și cu această lume, a disprețui eternitatea sunt chiar surse ale ignoranței și angoasei.

În cultura orientală, această apăsare a condiției de muribund e cea care anunță iminența renașterii. Situația e aceeași din riturile inițiatice. „Dar nici într-o altă cultură în afară de a noastră nu te poți opri în mijlocul unui ritual de trecere și instala într-o situație aparent fără ieșire. Căci ieșirea constă tocmai în terminarea ritualului de trecere și rezolvarea crizei, atingându-se un nivel superior, luându-se cunoștință de un nou mod de existență.” Dacă ar întrerupe ritualul, tânărul nu ar mai fi nici copilul de dinainte, nici adultul care ar fi trebuit să fie.

Precizare: Am citat mai mult decât se cade și am încercat să sintetizez din eseul mai amplu și foarte dens al lui Mircea Eliade. Nu am deci altă contribuție decât de a fi trunchiat, poate și denaturat ușor pe alocuri textul, dar problema mi se pare una de maximă importanță. Poate între cititorii ocazionali se vor găsi amatori de provocări filosofice, aceștia mă interesează mai puțin. Dar poate se vor găsi și oameni realmente frământați și apăsați de acel sentiment al inutilității, al absurdului și deznădejdei. De dragul lor, aș fi vrut să mă exprim mai limpede: dacă ai citit până aici, dragă cititorule necunoscut, află că ești un om special și că există în lume sensuri și acolo unde nu le vedem. Că viața are un rost, care e copleșitor, tocmai pentru că e peste ce putem înțelege.

Omul de azi nu mai știe să trăiască, pentru că nu a înțeles nici cum să moară. Plasa de siguranță, care îl apăra odată, era formată din mituri, prin care putea înțelege alegoric lumea și din ritualuri, prin care o putea experimenta. Acum nu mai are un ajutor, care să îi dea un sens vieții și morții, în fața cărora se lasă paralizat de frică. Reînarmat cu credință, urmând pașii bătătoriți ai civilizației, se poate salva, poate vedea că viața e doar o limită pusă între două etape ale vieții, pe care trebuie să o prețuiască și să caute să o înțeleagă fără teamă.

În final, voi mai cita câteva pasaje din alt eseu din lucrarea citată (p 229), intitulat „Despre un anumit sentiment al morții”:

„Miracolul morții nu constă în ceea ce sfârșește ea, ci în ceea ce începe. Nu mă înspăimântă nimic din faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv seria experiențelor organice, că, într-un cuvânt oprește pe loc viața. Sub acest aspect cunosct deja moartea; din experiențele mele, din ceea ce văd la alții; m-am întâlnit de nenumărate ori cu fenomenele morții, cu agonia, cu stingerea, cu oprirea pe loc. Am murit de atâtea ori până acum, ca orice om, încât moartea cea adevărată nu mă mai poate înspăimânta. Fiecare cunoaște moartea în acest sens. Ce nu cunoaște nimeni este începutul de după moarte.”

(…)

„Și ceea ce este miraculos în moarte este faptul că începe atunci „ceva” cu desăvârșire deosebit de tot ce cunoaștem noi, cu desăvârșire deosebit de ceea ce ne așteptăm să fie. Se continuă ceva pe care noi nu avem ochi să-l vedem în timpul vieții. Se continuă ceva pe care l-am fi putut cunoaște, dar pe care nu știm să-l căutăm în timpul vieții. (…) un imponderabil, o taină (…) Deși începe ceva complet deosebit de viață, moartea continuă totuși o conștiință pe care am fi putut s-o intuim încă din timpul vieții. Acesta e paradoxul central al morții: altceva decât viața și totuși ceva e care l-am putea cunoaște chiar cu ajutorul vieții.”

„Mă întreb chiar dacă adevărata esență a vieții nu este totuna cu esența morții. Dar nu în sensul pe care îl dați dumneavoastră morții și vieții. Pentru dumneavoastră viața este permanentă trecere, fluviu continuu, iar moartea este același lucru, cel puțin în faptul ei inițial, este o trecere, o pierdere dincolo. (…) Identificați viața și moartea în ceea ce au neesențial. Pentru mine, dimpotrivă, esența vieții nu este dinamismul ei exterior ci o saturare, ceva din care nu se mai poate scădea nimic, de la care nu se mai poate adăuga nimic. Și atunci mă întreb dacă moartea nu este același lucru.”

(..)

„Printre marile anomalii ale lumii moderne se numără și faptul că știința și filosofia ne învață viața și moartea. Gândiți-vă o clipă la absurditatea acestui lucru: oamenii care cunosc viața din laborator, prin analize, și oamenii care se gândesc asupra vieții dintr-un cabinet, tocmai aceștia sunt chemați să ne învețe cel mai esențial și cel mai decisiv fapt: existența noastră, moartea noastră. De altfel, ei nu fac decât să completeze și să articuleze experiențele noastre negative, neființa noastră.”

(..)

„Acesta este miracolul. Acesta este paradoxul; cheltuiești o viață întreagă pentru a te înălța, a te purifica și a cunoaște, ca să ajungi, în moarte, cine știe, la cea mai de jos treaptă a perfecțiunii. Prin simplul fapt al morții, o biată bătrână poate ajunge mult mai sus decât un Bergson, Einstein sau Rodin. Umbli pe stradă și întâlnești pe la colțuri cerșetori în zdrențe, femei sărmane sau auzi de oameni care suferă cele mai cumplite boli, care și-au pierdut tinerețea în spitale, și îi compătimești, fără să gândești o clipă că poate oamenii aceștia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniți să ne ispitească, sau sunt simple suflete, care atunci când își vor lua zborul, se vor afla mult mai aproape de lumină decât cei mai mari înțelepți, cei mai mari sfinți și filantropi ai noștri. E o simplă închipuire de-a mea, fără îndoială, dar paradoxul și miracolul morții ne dă dreptul la orice închipuire.”

În timpul epidemiei de ciumă, la Constantinopol mureau 10.000 de oameni pe zi. Molima s-a răspândit pe tot continentul, până când oamenii s-au deprins să doarmă cu moartea în pat. Cum toţi ajungeau să aibă cel puţin o rudă decedată, îngropatul devenise costisitor. Pe unii îi deversau în râuri sau îi acopereau cu câteva fire de pământ, ceea ce nu ajuta la stăvilirea epidemiei. A fost nevoie de legi explicite care obligau la folosirea coşciugelor închise din lemn, obicei păstrat până în zilele noastre.
Legenda îi atribuie lui Alexandru cel Mare unul din cele mai înţelepte gânduri, când le-a cerut supuşilor să fie înmormântat cu mâinile afară, să se ştie că nu a luat nimic cu sine. Ironia sorţii face ca elevul lui Aristotel să fi avut parte de cea mai scumpă înmormântare din istorie, potrivit unui clasament bizar. Ceva vreme mai târziu, unul dintre epigoni i-a topit sicriul şi sarcofagul din aur masiv, când a avut nevoie de bani. Se vede treaba că nu suntem chiar egali în clipa morţii şi că politicienii din toate epocile sunt singurii capabili să facă morţii profitabili.
Televiziunile au reuşit, cum ne-am obişnuit, să pângărească şi comemorarea americanilor. Când n-au un priveghi monden cu care să facă deliciul babelor colivofile, e bună şi o rememorare prin satelit, pe care s-o trateze cam în acelaşi stil.
Ca unul care a scris realmente emoţionat despre şocantele atentate de acum zece ani, pot spune că detest comemorările înregimentate. Mă dezgustă compasiunea exersată la comandă, selectiv şi la dată fixă.
9.11 a devenit un brand, ca Holocaustul. Alte tragedii nu au branduri, morţii comunismului sunt prea mulţi şi prea anonimi, pe ucraineni nu i-a fotografiat nimeni scheletici, murind de foame. Statistic, vorba lui Stalin. Când vorbeşti de comunism trebuie să dai dovadă de nuanţe, altfel nu te califici la intelectuali. Trebuie să pomeneşti ritualic despre idealurile societăţii fără clase şi despre bunele intenţii ale asasinilor. Aminteşete-ţi de fiecare dată că victimele comuniştilor nu au brand şi vei fi mai puţin inadecvat. Dacă n-ai de lucru şi deplângi drama palestinienilor, rişti să fii etichetat antisemit. Cu brandurile nu te joci.
Nenorocul lui 9.11 e că e un brand din cifre. Iar cifrele sunt cutremurătoare în crescendo. Să le amintim seci, cu solemnitatea cu care au fost citite numele victimelor în procesiunea de la WTC: 3.000 de morţi în atentatele de la 11 septembrie. 20.000 de morţi în războiul din Afganistan. 900.000 de morţi în războiul din Irak, de ambele părţi, majoritatea zdrobitoare, civili. Prea mulţi pentru a le citi numele greu de pronunţat într-o zi a rememorării. Alte victime care nu sunt brand, deşi la aproape un milion, ar merita şi irakienii să fie un brand. Analiştii TV îşi pot exersa compasiunea şi pe cei peste un milion şi jumătate de schilodiţi din acelaşi război.
Despre pasiunea modernilor pentru victime, a scris pe larg Rene Girard, nu e acum locul pentru a extinde analiza acestei aplecări. Poate totuşi s-ar cuveni un monument colectiv al victimei necunoscute, aşa cum s-au făcut în multe ţări după războaie, pentru eroii neştiuţi.
S-a repetat obsesiv astăzi că după 11 Septembrie lumea nu mai e aceeaşi. Într-adevăr, de la momentul când toată omenirea vibra stupefiată alături de o naţiune lovită absurd şi mişeleşte, multe s-au schimbat. Emoţia s-a scurs către oportuniştii fiecărei societăţi, obişnuiţi cu actele de complezenţă. Dacă ar fi fost numai barbaria torturilor de la Guantanamo şi lumea tot nu ar mai fi fost la fel. Cine nu a fost zguduit de revoltă de acel fenomen opus spiritului pentru care e admirată America, nu poate vorbi decât ipocrit de solidaritatea cu suferinţa de peste Ocean şi de ataşamentul faţă de valorile lumii libere.
În lume nu există alternativă la modelul occidental de societate, o ştiu până şi islamiştii, poate doar cei care inhalează încă socialismul ca pe aurolac să nu fi realizat asta. Problema e că cei din lumea cât de cât liberă nu realizează că sunt o insulă la scara istoriei şi chiar şi prin comparaţie cu restul regimurilor contemporane. Dacă, Doamne fereşte!, Occidentul va pierde bătălia cu Orientul mai apropiat sau mai îndepărtat, o va face doar prin propria neprezentare. Ceea ce discreditează democraţia de tip liberal din ţările vestice în ochii adversarilor ei nu e faptul că s-ar fi găsit ceva mai bun, ci ipocrizia generalizată.
E greu să susţii superioritatea lumii occidentale, câtă vreme ea refuză să îşi profeseze principiile proprii, şi trece la o formă de rasism post-mortem. Doar anumiţi morţi pot reclama compasiunea mondială.
Americanismul, ca punere în operă a unei sume de idei – creştine, umaniste, iluministe şi clasic liberale – are în el toţi anticorpii necesari. Nu mă refer la remediile pentru revenirea din şocul 9.11, aplicate în stil texan de Bush. Acelea au eşuat, şi în Afganistanul atacat fără a exista dovezi solide ale orchestrării atentatelor în peşterile din Himalaya, şi în Irakul atacat pentru arme imaginare şi fără nici cea mai vagă legătură cu atentatorii. Nu, anticorpii adevăraţi au putut fi văzuţi când până şi cei ţinuţi în afara dreptului la Guantanmo şi-au putut câştiga libertatea după istovitoare procese, cu avocaţi americani, în instanţe americane. Aceea e America admirabilă şi Occidentul în care de fapt nu cred cei ce se declară filo-americani de conjunctură.

Vulgarizarea mitologiei liberale occidentale este reprezentată de noua cultură de masă. Puternic susţinută de copleşitoarea forţă a mediei omniprezente, cultivată cu ajutorul publicităţii aşa cum alte mitologii erau cultivate de propagandă, această mitologie se află în plin marş glorios. Un şuvoi de fantasme prefabricate seamănă groază în rândul tradiţionaliştilor şi autohtoniştilor de pretutindeni.

Mitul progresului este la loc de cinste, chiar cu mai multă îndreptăţire decât în ideologia comunistă. Simbolurile sale vizibile sunt marile cuceriri tehnologice: ultimele descoperiri în materie de transport de la autoturisme care susţin atitudinile de tip macho, la sondele spaţiale cu care pământenii promit să cucerească spaţiul cosmic. Calculatorul este doar ultimul venit pe lista uneltelor ce au stârnit imaginaţia omului cu promisiunea de a transfigura complet existenţa. La adăpostul descoperirilor tehnologice proliferează un efervescent cult al tinereţii şi al sănătăţii. Pentru nu încălca rigorile acestui cult, miliarde de dolari anual sunt cheltuiţi pentru operaţii estetice, produse cosmetice şi farmaceutice, în timp ce spaimele unor epidemii iau proporţii apocaliptice.
Sportul este şi el o manifestare a cultului tinereţii şi vitalităţii. Frumuseţii inaccesibile a top-modelelor îi corespund capacităţile fizice inumane ale atleţilor moderni. Culturile totalitare redescoperiseră importanţa sportului pentru mase, fapt dovedit de meticulozitatea şi grandoarea organizării festivităţilor sportive sau de scandalurile de dopaj din perioada comunistă. Sportul oferă o lume perfectă de roluri. În centrul acestei lumi se află vedeta, starul, plătit regeşte şi adulat, căci notorietatea a devenit de mult mai preţioasă decât ştiinţa de carte sau onorabilitatea. Spectatorilor le este rezervată solidaritatea tribală din cadrul grupărilor de suporteri, promisiunea de a putea trece, la un moment dat în rândul „aleşilor”, întrucât succesul devine o problemă de noroc, şi ocazia redescoperirii simbolurilor naţionale (stadionul e printre puţinele locuri unde steagurile mai însoţesc solidarizarea primară cu grupul). În fine, în înaltul tribunelor oficiale, patronii echipelor închipuie noua aristocraţie ce are privilegiul şi obligaţia pe care o aveau în trecut împăraţii romani de a oferi plebeilor spectacole cât mai grandioase. *

(inapoi la Cuprins)

* Fascinatia omului modern pentru fenomenul sportiv si simbolistica tribunei au fost comentate cu mai mult talent de Traian Ungureanu.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica