rss
rss
rss

Acum că lucrurile au intrat în normalitate și românii au pus în fruntea Guvernului și primăriilor pe cei mai bun fii ai patriei, putem să ne ocupăm și de problemele altora. De pildă, problemele poporului chinez, un adevărat model și pentru maoistul nostru premier, Victor Ponta. Ca să nu mai existe disfuncții, gen procesele lui Năstase sau sinucideri ale unor colegi procurori, ca Panait, iată cum ar trebui să funcționeze un sistem brici.

metoda occidentală: cum să împrumuți ce nu ai și să iei dobândă

Ca orice jucărie, sistemul de corupție din China e inventat în altă parte, copiat și dus la o perfecțiune de invidiat. La baza lui stau două invenții vestice: marxismul și sistemul bancar fracționar. Cu prima nu ne batem acum capul, că oricum nu de acolo vin banii, doar câteva idei de control social. A doua e metoda prin care cineva, de obicei o bancă, poate împrumuta ceea ce nu are, investind fără să economisească anterior. De când e lumea și pământul, nu existase altă metodă: întâi acumulai (prin descoperire, jaf, vânzarea forței de muncă, moștenire sau creație), apoi puteai investi acele resurse într-o afacere. Spre deosebire de unul căruia i-ar fi picat resursele din cer, cel care le acumulase anterior cu trudă, dobândea nu doar știința administrării și înmulțirii lor, dar și obișnuința de a le păzi ca pe ochii din cap. Pământul era cel mai obișnuit activ în care puteai investi, într-o economie preponderent agrară: bine îngrijit, el poate fi productiv pentru nenumărate generații și își menține valoarea pe termen nedefinit. Similar, pentru categoriile mai mobile de populație, aurul și alte metale prețioase se dovedeau mijloace ideale de economisire, căci aveau lichiditate mare, adică puteau fi schimbate rapid pe lucruri trebuincioase, fără a fi perisabile.

Bogății ca pământul sau aurul au stat la baza economiilor tradiționale, asigurând o dezvoltare lentă dar sigură. Industrializarea a schimbat complet regulile jocului, aducând rate de creștere spectaculoase și riscuri pe măsură. O manufactură, care dă faliment, nu mai valorează nimic, spre deosebire de un lot de pământ, care chiar după un an secetos, tot poate redeveni productiv. Undeva la începutul secolului XVII, negustorii de aur, care percepeau o mică taxă pentru păstrarea în bună siguranță a economiilor în metal prețios ale fiecăruia, au realizat că oamenii erau mulțumiți să folosească în schimburile dintre ei, în locul aurului propriu-zis, niște hârtii de valoare, scrise de ei, care certificau că posesorul a depus cantitatea respectivă în bancă. E mai comod să porți la tine hârtii, decât pungi cu galbeni. Nu le-a luat mult acestor negustori să înțeleagă că doar o mică parte din deponenți veneau să răscumpere valorile din seifuri și că puteau emite mai multe hârtii decât metal dețineau, devenind astfel investitori fără să acumuleze în prealabil. Evident, dacă toți posesorii de asemenea bonuri de tezaur cereau să își răscumpere bunurile, sistemul se prăbușea, aproape ca un sistem piramidal.

Politicienilor li s-a părut genială o asemenea metodă și au decis să o aplice. Spre deosebire de vânzătorii de aur, ei nu aveau nicio valoare de pus în seifuri. Aveau, în schimb, puterea de a taxa toți supușii, sub amenințarea forței armate sau a închisorii, și de a amaneta astfel forța de muncă și acumulările cetățenilor actuali și pe ale urmașilor lor, dacă era nevoie. Spre deosebire de băncile în sistem fracționar, care dețin doar o mică parte din cât împrumută, statele pot să nu dețină nimic. Banii pe care îi tipăresc, spre deosebire de monezile bătute în metal prețios, își trag numele din primele cuvinte pe care Dumnezeu le rostește în traducerea latinească a Genezei: Fiat lux! (Să fie lumină!). Banii de tip fiat sau fiduciari sunt simple hârtii purtătoare de promisiuni, care au în spate voința suveranului, respectiv, a statului. Rezervele de lichidități, pe care băncile comerciale sunt obligate să le dețină sunt mai mici decât ne-am închipui și scad pe măsură ce sistemul devine mai sofisticat. Dacă în China ele pot fi la 20%, cam cât aveau și englezii acum 50 de ani, aceste pachete de urgență au scăzut în Uniunea Europeană și la 1%. Tot periculos trăiesc și băncile elvețiene, 2,5%, americane 10% (variază pentru diverse tipuri de bănci) sau britanice, 3%. Vom vedea imediat de ce cifrele mai mari ale chinezilor nu asigură neapărat protecție.

Rezervele de lichidități nu sunt totuna cu activele băncilor, care pot fi lichidate (teoretic) la nevoie și nici nu depind de performanțele creditelor acordate. Înseamnă că dacă x% dintre depunători își cer banii, banca intră în încetare de plăți și sună alarma la banca centrală. Aceasta nu are încotro și aruncă un colac de salvare, spre indignarea publicului, care abia atunci realizează scamatoria. Dar banca centrală mai are o jucărie, un fel de super-putere: dobânda de referință. (E vorba de mai multe dobânzi și mecanisme financiare complicate, unele reglate pe un fel de piețe închise, încerc să simplific tabloul.) Fără să aibă în joc valori acumulate anterior, banca centrală poate acorda băncilor comerciale bani (ca la Monopoly) la dobânzi foarte avantajoase, în speranța că ei se vor revărsa în economie prin creditare.

Amintiți-vă analogia cu fermierul care, întâi acumulează mijloacele de producție (pământul) apoi încearcă să le exploateze ca pe o afacere, pentru un profit. Băncile comerciare intră în joc având doar o părticică (să zicem 10%) din valorile cu care operează. Băncile statelor intră în joc fără să aibă nimic. Cu toate acestea, ocupă centrul scenei. În situații de avarie, când politicienii simt că „economia trebuie stimulată”, bancnotele tipărite de stat sunt împrumutate bancherilor cu dobânzi, care tind spre zero, sau undeva la 1-2 procente. Bani aproape gratis se revarsă către bănci, doar doar lumea va începe să consume și să producă. Pentru că viteza e cheia supraviețuirii sistemului. Dacă proprietarul de pământ se gândește de o mie de ori înainte să își investească avutul într-o afacere, cineva, care investește pe credit, va avea mai mult apetit pentru risc. O bancă în sistem fracționar va lua riscuri încă și mai mari, în timp ce o entitate financiară, căreia i se pretinde să mențină rezerve insignifiante și primește banii aproape fără dobândă, va fi tentată să își asume riscuri nebunești. Bun venit în capitalismul de tip cazinou! Inflația joacă în această schemă rolul rotiței pentru hamsteri: cel care exploatează niște active sau s-a împrumutat ca să le poată exploata sunt forțați amândoi să alerge mai repede decât ritmul de devalorizare a banilor. Când dobânda pentru un depozit e mai mică decât inflația, vorbim de dobânzi real negative: iei mai puțin decât depui. Pentru cei care au economisit anterior e un adevărat coșmar și o nedreptate echivalentă cu furtul. Nu înseamnă că schema nu are și câștigători.

Creditarea, chiar fără acumulare anterioară, are avantajele ei, pentru că accelerează ritmurile de creștere, la rate imposibil de atins altfel. Ea e atât de întrețesută cu dezvoltarea lumii capitaliste, cu revoluțiile industriale și IT, încât cu greu ar putea fi imaginată evoluția planetei fără aparentul perpetum mobile al sistemului bancar. Reversul e de ordin moral și are urmări practice: inventarea capitalului din nimic crește apetitul pentru risc, devalorizează munca și efortul intelectual autentic, îi taxează pe cei care economisesc, în favoarea unei clase parazitare de speculatori favorizați de stat. La extrem, dă naștere unei economii bazate pe ficțiuni și promisiuni imposibil de onorat, distruge moneda și, într-un final, economia, după accelerarea unor cicluri artificiale de creștere speculativă-prăbușire.

versiunea chinezească: să exportăm un miliard de oameni, fără să-i scoatem din țară

După ce s-au jucat de-a revoluțiile marxiste și au încercat să se industrializeze prin hei-rup, tovarășii chinezi au ajuns la aceleași rezultate la care ajunge instantaneu comunismul: sărăcie și înfometare. Pe vremea lui Mao, americanii nu inventaseră calculatoarele și regina indicatorilor de putere economică era producția de oțel. După ce îi iei chinezului cu forța plugul din bătătură, pentru topitoriile revoluționare, și te trezești cu 30 de milioane de morți într-o vară, metoda asta de avânt patriotic nu mai pare o idee chiar așa de bună.

Noroc că țara era atât de mare încât era loc și pentru câteva zone experimentale, în care Deng Xioaping să vadă ce s-ar întâmpla, dacă ar încerca să îi ajungă din urmă pe capitaliști din urmă, cu metodele lor. Exact, e vorba chiar de acele zone, înmulțite cu anii, de pe țărmul mării, care sunt și astăzi motoarele economiei chineze.

Un consilier al unui președinte american își amintește că șeful său a încercat să îl ia de sus pe Deng, la prima lor întrevedere și l-a întrebat de ce nu slăbește puțin șurubul cu drepturile omului. Deng, foarte calm, i-a amintit ce populație are țara lui și l-a întrebat câți chinezi liberi ar putea SUA să primească de anul viitor. Carter a înghițit în sec și n-a mai deschis subiectul. Anterior, probabil, la vârful puterii comuniste altcineva avusese o revelație similară: hrănirea unui popor de asemenea dimensiuni era o belea la fel de mare ca stăpânirea lui. Exista, însă, soluția de jujitsu, de a transforma problema demografică în cea mai mare resursă. În ultimii 40 de ani, singurul export real al Chinei e forța de lucru ieftină, disciplinată și exploatată la sânge. Până acum, totul a mers ca pe roate, economia a crescut de 10 ori.

Mariajul est-vest e ideal pentru elitele politice din cele două emisfere: occidentalii au consumerism și țin în mișcare roata de hamster a propriului lor sistem de corupție, orientalii își exportă mâna de lucru în beneficiul oligarhiei de partid, cu promisiunea că vor ajunge și ei la consumerism, care e un fel de stadiu final al comunismului, visat de Marx. O mică problemă ar fi, dacă s-ar termina între timp populația și materiile prime. Dar să nu anticipăm. Ca la orice Caritas, momentul cel mai neplăcut nu e când depui, ci când alții nu mai depun.

Ați reținut ce spuneam mai sus, că trebuie să existe întâi economisire și apoi investiție și consum? E un detaliu nesuferit, pe care încearcă să îl ocolească oamenii de la butoane și din Vest și din Est. Primii au găsit soluția temporară a vieții pe credit. Cei din urmă au găsit soluția spaimei zilei de mâine. Cum China a renunțat complet să mai construiască socialismul, orice idee de welfare state, stat asistențial, a fost lichidată. Vrei la farmacie? Ia un ginseng. Vrei pensie? Cheamă un nepot. Aici ar fi o problemă, pentru că am spus mai sus că Partidul și-a amintit vorba lui Marx că „omul e cel mai prețios capital”, și l-a luat deja pe nepot la Foxconn, să facă iPhone-uri.

De când e lumea și pământul, s-a constatat o coincidență: nu există creștere economică susținută, fără creștere demografică. (Pauză publicitară pentru hipsteri: vreți ca România să prindă rădăcini, lăsați copacii și faceți copii!) Politicienii găsesc uneori metode să ocolească acest impediment: dacă au o țară bogată, deschid granițele puțin, ca americanii, cumpără sclavi, cuceresc colonii. O metodă mai ieftină și mai ingenioasă e să muți oamenii dintr-o parte în alta. A încercat-o și Ceaușescu, succesul a fost parțial, păcat că ideile lui de investiții au fost neinspirate aproape toate. În ultimele decenii, chinezii fac exact asta: mută populație tânără de la sate la orașe. La fiecare cincinal, între 3 și 5% din populația țării s-a urbanizat. Alte 300 de milioane de țărani așteaptă aceeași șansă, fapt ce face posibile dar și neapărat necesare ratele mari de creștere a PIB-ului.

Plecarea unui nepot la oraș nu e o veste fără emoții, dacă respectivul e singurul nepot, pe care îl au patru bunici. Politica unui singur copil a limitat gurile de hrănit și a furnizat mână de lucru în ritmul în care liderii partidului puteau înființa fabrici pentru ei, dar a avut și consecințe. Sunt mult mai mulți băieți decât fete, chestie de preferință a părinților, și prea puțini cei care să aibă grijă de tine la bătrânețe. Atunci chinezul de rând nu are încotro și „intră în sistem”. Roata de hamsteri are alte motivații decât în Vest, dar produce aceleași rezultate. Ca urmare, viitorul bătrân fără pensie, spital și azil se apucă să economisească. O face cu furie, ca nimeni de pe planetă: cam jumătate din tot ce agonisește, pune deoparte!

Bani frumoși pentru oligarhia comunistă, care îi fură din bani din prima clipă, iar acum se pregătește să îl lase sărac lipit. Mecanismul e explicat în acest articol despre Cleptocrația chineză, din care încerc să sintetizez. Există două căi spre care s-ar putea îndrepta viitorul nostru pensionar, cu iluzia că economisește: bănci sau imobiliare. Ambele sunt investiții de coșmar în situația dată.

Pare greu de crezut, dar chinezii se resemnează să depună grămezi de bani cu poza lui Mao, la dobânzi real negative. Ți se promite o dobândă mizerabilă de 1%, inflația e 6%, dacă economia nu se întâmplă să duduie, negustor te numești. Nu e de mirare că mulți joacă la un fel de caritasuri neoficiale, în speranța că vor strânge destui bani, cât să treacă la următorul nivel: investiția / speculația imobiliară. În ultimii 12 ani, acesta e noul sport național în China, o țară care încă nu a cunoscut prăbușiri ale prețurilor imobiliare. Deocamdată.

O casă pare o investiție durabilă. Chiar și o casă goală, într-un oraș fantomă, care nu a adus niciun yuan din chirie vreodată, tot investiție se cheamă, dacă poți să o revinzi cu profit, la un interval oarecare. Contrar principiilor economice, faptul că e goală devine chiar un avantaj. Ca în sistemul bancar occidental, aici totul ține de încredere. Sau de iluzie. Cât timp chinezul de rând va crede că garsoniera pe care și-o cumpără va fi mai scumpă anul viitor, comedia se învârte. Iar statul poate băga dolarii de la americani în blocuri, cum îi bagă și în poduri și malluri goale, ca să țină PIB-ul la cote mari.

Aici intră în scenă cleptocratul, pardon, tovarășul membru al partidului comunist chinez. Pentru că undeva trebuie să se ducă tot acest potop de economii, repet, jumătate din ce câștigă orice chinez. Lichiditățile obținute merg direc la finanțarea fabricilor și altor afaceri cu capital de stat. Mai țineți minte fabricile românești de după 90? Cam care erau proporțiile jafului directorimii numite politic? Să nu credeți că politrucul chinez arată diferit pe dinăuntru. Un singur ingredinet le-a lipsit celor care au răpus prin căpușare și proastă administrare fabricile de stat de la noi: finanțare la dobândă real negativă. Într-un fel, a tot încercat-o Văcăroiu, prin subvenții la energie, ștergeri de datorii (toate guvernele au bifat asta), apoi s-a văzut costul, când Bancorex s-a prăbușit și din această cauză. Dacă am fi avut o populație captivă, cu spaima bătrâneții, care să le alimenteze cu fonduri de rulaj, și azi ar fi existat acei mastodonți.

Tot ce li se cere oligarhilor chinezi din corporațiile de stat e să fure cu moderație, încât pierderile să nu fie mai mari decât dobânzile negative, la care sunt alimentați cu bani. Pare simplu, dar există riscuri. Managerii economiei chineze trebuie să jongleze foarte bine cu iluziile. La inflație prea mare, populația înțelege trucul, caută alte modalități de economisire sau pune de o revoluție. La inflație prea mică, întreprinderile de stat nu mai pot fi prăduite, ba chiar se prăbușesc și trag după ele băncile (tot de stat). La fel de vulnerabil e sistemul și la scăderea cererii de jucării dinspre UE și SUA, sau la împuținarea petrolului și minereului. De-asta, tovarășii cleptocrații deja cumpără oficial câmpuri petroliere, mine prin Africa, porturi prin Europa și alte active, iar neoficial, case de fugă și studii în Occident pentru copii. Pe mutește, oligarhia chineză își pregătește deja exitul: ori fi băncile Vestului tot conduse de hoți, dar tot sunt mai sigure și au dobânzi mai bune ca ale statului. Ceasul economiei chineze ticăie.

Dar mai rău de atât ticăie ceasul biologic. Chiar dacă ar renunța acum la politica unui singur copil, rezultatele tot nu ar putea fi oprite, din motive culturale și de sărăcie. În 2016, va fi anul de vârf pentru China, în ce privește proporția tinerilor apți de muncă în totalul populației. Tot ce urmează de acolo e o spirală a îmbătrânirii, la o viteză nemaivăzută în istorie. Iată ce prevede acest studiu demografic:

„În ultimele trei decenii de creștere ultra-rapidă, populația cu vârste active a Chine a crescut cu peste două treimi, într-o medie de aproximativ 1,8% pe an. În contrast, acest segment activ de populație va scădea între 2010 și 2030. După vârful din 2016, scăderea va fi de aproape 1% pe an.”

Vin din urmă bunicii, chiar și din perioada de dinaintea legii controlului populației: „în 2010, China avea 115 milioane de oameni peste 65 de ani, până în 2030, va avea 250 de milioane, din același segment de vârstă”. Pe atunci, China va avea populații mai îmbătrânite și decât vest-europenii de azi, cu sistemele lor deficitare de pensii, doar că fără pensii serioase de stat și economii potențial spulberate de finalul bulei imobiliare, inflație și descreșterea economică.

PS: Imaginile cu care v-ați delectat nu sunt de la vreun palat baroc. Sunt câteva încăperi modeste, din sediul unei companii farmaceutice de stat. Unul dintre cleptocrații chinezi le-a socotit o bună investiție pentru fabrica lui.

Anglo-americanii au o expresie foarte precisă pentru sistemul guvernat de clientela de partid. Îi spun crony-capitalism. Expresia descrie o formă trucată de capitalism, în care legea nu o face ”mâna invizibilă a pieței” ci mâna băgată în buzunarul statului. O conivență între birocrați și sponsorii lor, care sunt răsplătiți cu contracte din bani publici, cu legi care îi favorizează sau îi scapă de concurență și cu amnistii fiscale. Acestea din urmă au luat forma injecțiilor cu bani de la buget – bailout – în firmele conduse iresponsabil până la râpa falimentului.
Dacă încerci să găsești echivalentul franțuzesc al expresiei crony capitalism vei da peste expresia ”capitalisme sauvage”, tradusă și la noi prin ”capitalism sălbatic”. E o expresie dragă lui Ion Iliescu, o folosea când avea ocazia în 90. E un fel de condiționare lingvistică în stil orwellian, pentru că ea forțează vorbitorul să accepte o viziune marxistă, pentru orice altă opțiune nemairămânând loc nici în limbaj nici în gând. Expresia sugerează că natura capitalismului e una imorală, care se mai poate civiliza pe alocuri doar prin intervenția bunului stat. Altfel, lăsați de izbeliște, fără birocrații și politicienii statului, oamenii ar recădea în sălbăticia capitalismului, ori în ”faza acumulării primitive de capital”.
Pentru o societate care nu cultivă rememorarea, ca a noastră, cercul se poate închide foarte ușor. Cu exemple concrete și reale, un tanar, pentru care istoria începe în 90, în 2000 sau în 2004, are suficiente motive să atribuie tot ce vede mai detestabil în jur capitalismului. E de obicei un om onest, dar care vede în istorie nu o sursă de înțelepciune ci o diversiune meșteșugită pentru a-i deturna furia pe care o simte îndreptățită. Nu cu trecutul are el ceva de împărțit, ci cu cei de acum. Și e normal să fii frustrat de micile umilințe ale zilei, de neam-prostia îmbogățiților de tranziție, de lipsa lor vădită de calități.
Ei bine, cred că sintagma ”îmbogățiți de tranziți” (care o reproduce pe mai vechea ”îmbogățiți de război”) e inexactă și că avem în realitate o oligarhie cu origini comuniste directe. Întrucât comuniștii au procedat ca romanii cu cetățile răsculate, pe care le dărâmau din temelii și arau pământul cu sare, cred că mai departe în trecut nici nu putem să căutăm originile oligarhiei românești.
Comunismul e în esența lui un sistem sclavagist. Între orânduirile contemporane lui nu poate fi găsit un altul în care muncitorul să aibă mai puține drepturi și mai puține foloase de pe urma muncii lui. După zeci de ani de recolte record și depășiri de plan, în primele luni după Revoluție în România veneau camioane cu ajutoare din Vest, cu hrană și îmbrăcăminte, ca în zonele calamitate de urgiile naturii. Și asta pentru că oligarhia partidului unic a găsit în comunism singura metodă prin care ar fi putut ajunge la resurse fără a participa propriu-zis la competiție. Sau nu la o competiție cu vechile reguli.
Decalajul izbitor pe care îl vedem între țările de dincoace și dincolo de zid e rolul acestei redistribuiri de resurse. Acolo unde regulile pieței nu au încetat să opereze, toată societatea a progresat împreună. Satele au început să semene cu orașele, pentru că țăranii și-au permis treptat toate elementele de confort care descriu un oraș. Acolo unde a interveni economia planificată, producătorii agricoli au fost spoliați până la o subdezvoltare medievală pentru a finanța construcția unui complex industrial, văzut ca modernizare. Orașele au fost mutilate, transformate în anexe-dormitor ale marilor uzine. În loc să își modernizeze în timp vechile locuințe individuale, muncitorii s-au trezit (mulți, bucuroși) mutați în blocuri insalubre din care sunt puține șanse să mai scape. Desigur, oligarhia de partid s-a mutat în vilele foștilor capitaliști și a început să controleze tot mai bine resursele ”tuturor”. Și pentru țărani și pentru muncitori (cele două forțe simbolizate de seceră și ciocan), aventura s-a terminat fără niciun câștig. Falimentul a fost total, deși se va aminti mereu de cât de mult ”s-a construit”.
Tranziția a însemnat pentru oligarhia comunistă trecerea de la proprietatea de facto la o proprietate de jure. Ca și înainte de 89, ceva competiție tot a fost. Dar în ambele cazuri a fost vorba de ”o competiție internă”. Eroarea de a spune că avem o oligarhie îmbogățită după Revoluție e generalizată. Dar să ne imaginăm un cap mafiot care percepe taxă de protecție lunar și apelează la o metodă civilizată: viramentul bancar. Nefericiții care contribuie lună de lună la bunăstarea lui trimit banii într-un cont. La un moment dat, suma atinge un milion și mafiotul se prezintă la bancă pentru a-și încasa suma. Probabil nimeni nu ar spune că mafiotul s-a îmbogățit în ziua în care a ridicat banii din cont. Și totuși, în cazul oligarhiei post-comuniste puțini sesizează că adevăratul transfer de proprietate s-a petrecut când noii îmbogățiți au ajuns să dispună ca grup de resursele produse de ceilalți, nu în clipa în care au trecut la formalizarea furtului prin întocmirea actelor de proprietate.
Din motive ce țin de imposibilitatea planificării economice, piața neagră e o necesitate a comunismului, care asigură nu doar supraviețuirea omului de rând, dar și a sistemului. După inevitabila prăbușire, cele două – birocrația de partid și cei ce operează pe piața neagră – fuzionează, din necesități reciproce. Acela e momentul nașterii unei oligarhii de tipul celei pe care o avem și care se va perpetua atâta timp cât statul va avea suficientă înindere ca să o hrănească.

Dat fiind că e mare nevoie de educație în țara asta și pentru că am găsit un filmuleț care explică lucrurile mult mai concis decât aș fi putut eu sa o fac, mi-am permis să îl traduc spre luminarea maselor.
Așadar, despre diferența dintre o democrație și o republică:

”Când Benjamin Franklin a părăsit clădirea unde fusese redactată Constituția Statelor Unite ale Americii, a fost întâmpinat de o femeie care l-a întrebat:
– Domnule, ce vom avea?
Răspunsul său imediat a fost:
– O republică, doamnă. Numai să o puteți păstra!
Și totuși, cei mai mulți americani au fost convinși că forma de guvernământ pe care o avem e o democrație. Diferența dintre cele două e esențială.
Înainte de a discuta diversele sisteme politice, e util să înlăturăm o confuzie foarte răspândită, despre spectrul politic. Mulți au fost încredințați că scena politică așează la extrema stângă grupuri precum comuniștii, iar fasciștii și dictatorii la extrema dreaptă, lăsând centrul pentru moderați.
Dar o împărțire mult mai bună a spectrului politic ar arăta o extremă dreaptă, în care statului nu i se atribuie nicio putere, iar la extrema stângă, un regim în care statul are întreaga putere.
La extrema dreaptă – nu există guvern. La extrema stângă – e un guvern totalitar, sub eticheta de: comunism, fascism, nazism, socialism, autocrație. Cei care susțin că naziștii (* membri ai Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani, nota trad.) reprezintă extrema dreaptă, nu își definesc criteriul central și perpetuează o confuzie.
La mijlocul acestui spectru se află sistemele care acordă guvernului rolul să potrivit, acela de a proteja drepturile cetățenilor. Aici se plasează și Constituția Statelor Unite. Susținătorii unui asemenea regim ar trebui numiți ”moderați constituționaliști”.

Deci să analizăm principalele forme de guvernământ din istorie:
Monarhia (absolutistă, diferită de monarhia constituțională, nota trad.) sau Dictatura (în ambele conduce o singură persoană),
Oligarhia (conducerea aparține unui grup),
Democrația (conducerea aparține majorității),
Republica (guvernare în baza unor legi, în concordanță cu drepturile naturale, n.t.)
și Anarhia (în care nimeni nu are dreptul să își aroge rolul conducător).

După ce le vom discuta, vom vedea că pot fi limitate chiar la mai puține.

Autocrația (monarhie absolutistă sau regim de dictatură personală) nu există cu adevărat. Întotdeauna un grup propulsează unul din membrii săi ca paravan. Un rege are consiliul său de nobili, orice dictator are birocrații sau comisarii săi. Fizic, nu unul singur conduce, chiar dacă el e singurul vizibil. Deci putem elimina acest sistem, care e în realitate o oligarhie.

Oligarhia – conducerea de către un grup – e cea mai întâlnită formă de guvernământ din istorie. Cele mai multe națiuni ale lumii sunt și astăzi conduse de un grup restrâns de oameni puternici.

Anarhia se găsește la cealaltă extremă, însemnând ”fără lider”. Cei care au inventat-o au studiat istoria și au constatat (corect) că guvernele însele au comis cele mai multe crime din istorie. Deci au concluzionat că a avea o societate fără guvern ar fi o idee bună. Dar aceasta e o eroare. Pentru că, așa cum spuneau vechii greci: ”Fără lege nu există libertate”.

Părinții fondatori ai Americii au fost de acord că e nevoie de un guvern limitat. Într-o perioadă de anarhie, fiecare își apără singur viața, libertatea și proprietate, precum și siguranța familiei. Apar persoane sau grupuri înarmate și se impun restricții de mișcare pentru a încerca să apere proprietatea fiecăruia. Oamenii civilizați au angajat mereu pe cineva care să îi păzească: un șerif, un polițist sau un reprezentant al autorității statului. Când legea era apărată, oamenii deveneau mai liberi: puteau călători sau își puteau părăsi avutul pentru a lucra la câmp. Așadar, o doză limitată de guvern face pe oricine mai liber.

Există și unii care susțin anarhia nu pentru că nu le place ideea de guvern ci pentru că nu le place tipul actual de guvern. Ei folosesc anarhia ca pe o unealtă pentru schimbări revoluționare. Starea de anarhie e ca un vid, pe care cineva se grăbește să îl umple. Acest tip de anarhiști cu program apelează la atentate, revolte, furt sistematic și acte de violență. În mod tragic, oameni de bună credință apelează la cei pe care îi văd mai credibili și îi roagă să instituie o ordine care să pună capăt perioadei de stres și incertitudine. Și cine se poate oferi cel mai bine să calmeze situația, dacă nu cei care au generat-o?
Anarhiștii, care au creat problema, instituie atunci un guvern propriu, în care au puterea totală. O oligarhie. Este ceea ce s-a întâmplat în Rusia (după Revoluția din 1905 și în perioada imediat următoare instituirii Sovietelor în 1917), permițându-i lui Lenin să preia puterea totală și în Germania, unde cămășile brune ale lui Hitler au creat haosul ce i-a permis să ajungă la putere (prin vot).

(Nota trad.: În mod similar se petrec lucrurile în cazul mișcărilor de restaurație. De obicei armata e chemată să preia puterea după un protest lung și sângeros sau după un război civil, înlocuind o tiranie cu alta. Un caz recent e cel al revoluției din Egipt, când militarii au deturnat protestul popular printr-o manevră similară.
Și revoluția română din 1989 a fost deturnată către o formă similară de restaurație. Un grup din interiorul oligarhiei comuniste a realizat că mișcarea populară nu mai poate fi reprimată, prin urmare, a preluat controlul televiziunii și armatei după fuga lui Nicolae Ceaușescu. Înscenând diversiunea teroriștilor, grupul oligarhic a creat un episod de pseudo-anarhie. Ion Iliescu a enunțat explicit teoria vidului de putere, pentru a oferi o legitimitate pe care nu o avea. Încă o dată, anarhia a fost folosită ca scurtătură către reinstaurarea unei oligarhii.)

Anarhia nu e o formă stabilă de guvernare. E o tranziție scurtă de la ceva ce există, la ceva dorit de cei însetați de putere. Dat fiind că nu e o stare permanentă, o putem elimina de asemenea dintre sistemele posibile în mod realist.

Democrația vine de la două cuvinte grecești, care înseamnă popor și putere. Democrația înseamnă deci conducerea (puterea) poporului; guvernare după principiul majorității (de voturi). Ceea ce sună bine în teorie. Dar să presupunem că majoritatea decide să confiște casa cuiva din minoritate. Sau afacere, sau copiii. Bineînțeles, trebuie să existe o limită la care să se oprească puterea votului popular.
Legea democrației nu permite restricții pentru majoritate. Dacă mai mult de jumătate dintre oameni pot fi convinși să își dorească un lucru, nimic nu îi împiedică să își transforme dorința în realitate.

Republica vine din latină, de la două cuvinte care înseamnă ”lucru public”. Înseamnă lucrul de utilitate publică, adică legea. O republică adevărată limitează puterile statului pentru a lăsa libertățile fundamentale indivizilor.

Părinții fondatori au pornit de la zero. Puteau institui o oligarhie. George Washington a fost chiar propus rege. Dar ei știau istoria, așa că au ales un sistem în care legea guvernează, nu regula majorității.

Să vedem cum ar arăta diferența în Vestul Sălbatic:
Într-o democrație, o gloată care încearcă să linșeze pe cineva pornește în căutarea victimei, o prind și votează. Victima are un singur vot, deci nu poate împiedica execuția.
Într-o republică, membrii gloatei votează covârșitor în favoarea linșajului, dar șeriful (ca autoritate a statului) decide că acest lucru nu se poate întâmpla. Inculpatul va avea dreptul la un proces corect, cu audieri și prezentări de probe, în care juriul, ales din membrii comunității, îi va decide soarta. Nici măcar juriul însuși nu funcționează după regula majorității: Are nevoie de unanimitate, sau un singur vot pentru îl va elibera pe inculpat. Drepturile pistolarului nostru nu sunt hotărâte de majoritate, ci de lege.

Mulți americani ar fi surpinși să constate că termenul democrație nu apare nici în Declarația de independență nici în Constitția Americii. Nici măcar în vreuna din constituțiile celor 50 de state componente.

Părinții fondatori ai Americii s-au străduit cât au putut pentru a feri țara de un sistem pur democratic.

James Madison, considerat părintele Constituției, scria:

”Democrațiile au fost mereu spectacole de turbulență și dispute, au fost mereu incompatibile cu dreptul la proprietate, cu securitatea personală și au fost de scurtă durată, sfârșind în mod violent.”

Alexander Hamilton a fost de aceeași părere:

”Suntem un guvern republican. Libertatea reală nu se găsește nici în despotism, nici în extremele democrației. ”

Samuel Addams, semnatar al Declarației de independență:

”Democrație nu durează mult. În scurtă vreme se epuizează, se risipește și se sinucide.”

Fondatorii știau de ce trebuie să se ferească de acest cuvânt, pentru că știau că cetățile grecești cunoscuseră câteva dintre cele mai deplasate excese de putere. În fiecare caz, eșuau în puterea gloatei, apoi în anarhie și în final în tiranie din partea unui grup oligarhic.

În Grecia antică a exista un înțelept pe nume Solon, care a cerut instituirea unui corp fix de legi, intangibile în fața poftelor mulțimii. Dar, în vreme ce grecii nu i-au urmat sfatul, romanii au făcut-o. Pe baza legilor lui Solon, au creat cele 12 table ale Legii Romane, baza unei republici cu guvern limitat și libertăți pentru cetățeni. Știindu-se liberi, oamenii au putut să producă și să aibă siguranța că vor putea păstra fructele muncii lor. Roma a devenit bogată și invidiată.
Îmbătați de abundență, totuși, romanii au uitat importanța libertății. Când puterea guvernului crește, libertatea poporului scade. Când cetățenii și-au scăzut vigilența, politicieni însetați de putere au căutat să își extindă puterile acordate de Constituție. Unii au realizat că pot alege politicieni, care să folosească puterea politică pentru a lua proprietatea unora și a o redistribui altora. Au fost introduse subvențiile pentru agricultură, urmate de sistemele de asistență socială și de construcție de locuințe. Inevitabile, taxele au crescut și s-au impus metode de control asupra sectorului privat. Nu a durat mult până când bunurile produse nu au mai ajuns pentru toți și tot mai mulți au ajuns la mila statului. Productivitatea a scăzut, au apărut penuriile de produse și gloatele au acaparat strada cerând ”Pâine și circ”. Mulți au fost convinși să își dea la schimb libertatea de dragul securității. În cele din urmă întreg sistemul s-a prăbușit. Au trecut de la o republică, la democrație, la tirania oligarhică într-o succesiune de cezari.
Astfel, nici democrația nu se dovedește o formă stabilă de guvernare. E o tranziție de la un guvern limitat, la conducerea neîngrădită a unei oligarhii.
Învățând din istorie, nu avem decât două opțiuni reale: republica sau oligarhia (tirania unei elite).

Pentru cei care ne cred nebuni si inadaptati pe cei care spunem ca radacinile raului vin din comunism, ziarul Gandul a inceput un serial, care va prezenta evolutia miliardarilor romani in ultimii 20 de ani. De la activisti de partid si securisti scrupulosi, la businessmani speculand pe bursele internationale.
George Copos nu e cel mai rau dintre imbogatitii de tranzitie: da de lucru la 2500 de angajati, a fost implicat in companii cu un impact pozitiv asupra pietei (ca distribuitor Samsung, actionar minoritar la Connex sau ca hotelier). O vreme, marturisesc ca l-am socotit chiar o alternativa suportabila la teparii care in anii 90 isi faceau averile din devalizarea bancilor, privatizari scandaloase si, mai apoi, speculatii cu terenuri. N-as fi primul om pacalit de Copos, oricum.
De bine de rau, a scos Rapidul dintr-o saracie lucie, pana la performante onorabile, pentru a-l afunda acum in datorii si a-i duce credibilitatea pe buza falimentului. Mi-e imposibil sa spun in clipa de fata daca implicarea lui Copos la Rapid a fost spre binele acestui club, sau doar o piesa din uriasul puzzle prin care Securitatea a impartit intre oamenii ei tot ce a insemnat sursa de prestigiu, bani sau putere.
Dar, cum spuneam, povestile lui Copos, zgarcenia rupta din bancurile cu scotieni si eternele lamentari sfasietoare, fac din el un personaj burlesc.
Sa ni-l imaginam pe Copos in decembrie ’89, cand romanii sperau sa prinda cel mult bulgarii cu o antena montata pe bloc, urmarind televiziunile din occident cu un receiver prin satelit. Asa a aflat tanarul, pe atunci, sef al studentilor comunisti (UASCR) ca in tarile din jur dictaturile rosii cad una cate una. S-a bucurat auzind asta? Ei, as:

“Seara, cand ma bagam sub plapuma, ii spuneam ingrijorat sotiei: «Sigur vine si in Romania»”.

Te-ai speriat degeaba, nea Georgica. La fel de plina de umor involuntar mi se pare si constatarea deznadajduita a lui Copos, care la 36 de ani realiza ca, nemaiputand sa traiasca din datul cu gura pe la partid, va trebui, Doamne iarta-ma!, sa se apuce de munca:

[..] “cateva zile a fost stresant… Picase tot ce inseamna organizarea statului comunist din acea vreme. Uniunea Studentilor din Romania a mai ramas trei luni, iar din martie, m-am gandit clar ce voi face si m-am apucat imediat sa muncesc”.

Povestile cu televizorul pus gaj la banca sunt deja antologice, asa ca nu le mai reiau, le puteti citi in aticolul din Gandul. Mai cutremuratoare este povestea sangelui varsat de Copos la temelia Anei. Un fel de Mester Manole dar pe dos:

“?apa, daca nu o misti, se face beton si n-am sa uit niciodata cum toata ziua de duminica, de dimineata de la ora cinci pana noaptea, am miscat-o cu lopata dintr-o parte in alta sa nu se-ntareasca. Acolo, la sapa aia am varsat sangele meu. Sangele palmelor mele a curs acolo.”

Cu ocazia asta a curs si prima mea lacrima. De ras!
Despre cum ajunge un patiser distribuitor Samsung, Copos are un basm care seamana izbitor cu povestea lui Irinel Columbeanu, care a adormit multi nepoti povestindu-le cum s-a intalnit la Intercontinental cu cei de la Alcatel, care l-au facut pe loc distribuitor pentru Romania.
La fel, trecem si peste tunurile date Loteriei, conduse de colegii din presupusul partid al lui Voiculescu, peste dosare penale si alte belele, pentru a privi spre viitor. Mai precis, la Alexandra Copos, ca ea e viitorul, nu? Actualmente, studenta merituoasa la Princeton:

“A fost bursiera, dar a prins numai o parte din bursa, nu din cauza ca n-ar fi avut calificative suficient de bune, ci fiindca la Princeton s-a stiut ca parintii ei au bani avand in vedere ca eu nu traiam numai din salariu, ci aveam si dividende”

Hai ca asta a fost buna rau! Parca profesorii de la Princeton ar fi vanzatorii de rosii de pe DN1, sa schimbe pretul marfii dupa masina din care cobori.
Poti spune ca te plictisesti vreodata ascultand snoavele lui Copos?

Daca legea care obliga familiile sa nu aiba mai mult de un copil nu ar fi fost adoptata in 1979, intre 300 si 400 de milioane de chinezi ar fi vazut lumina zilei, in plus fata de cei 1 miliard si 300 de milioane actuali. Legea, extrem de drastica, survine altor reglementari impreuna cu care a coborat numarul mediu de nasteri al unei femei adulte, de la 5,9, la 1,8. Asadar, pentru a se ajunge la aceasta medie, chiar si in prezent numarul familiilor cu 2 copii e foarte mare. Deci, cine sunt privilegiatii care au voie sa incalce legea planningului familial?
Prin aceasta politica inumana, China a pus deseori in aplicare politici eugenice de tip nazist. Prin controale stricte, persoanele cu probleme de sanatate au chiar interdictie de a se casatori, daca nu accepta sa fie sterilizate. Mai mult, comunistii chinezi au folosit controlul nasterilor pentru un megalomanic proiect de inginerie sociala: in regiuni rurale unde a fost nevoie de fermieri, familiile au putut avea chiar si 3-4 copii, problemele economice si de dezvoltare fortandu-i sa ia in calcul renuntarea la aceasta reglementare si in zonele industrializate care au nevoie de forta de munca.
De altfel, imbatranirea populatiei risca sa indrepte China spre dezastru peste cateva decenii. Daca lucrurile nu se schimba, China, care in anii ’70 avea 7,7 adulti care intretineau un pensionar, va avea in 2050 1,6 salariati care sa cotizeze pentru fiecare pensionar. Dincolo de aceasta problema economica, efectele sociale sunt deja vizibile: o populatie care, in marile orase, are acelasi ritm galopant de imbatranirea ca in Europa Occidentala, dezechilibrarea raportului dintre baieti si fete, in conditiile in care parintii prefera sa aiba un baiat drept urmas, aparitia unor probleme grave de socializare la copiii care nu au ca parteneri de joaca decat adulti si care sunt rasfatati in mod exagerat de acestia.
Guvernul comunist a folosit exceptiile de la legea “un singur copil” si pentru a controla coloratura etnica a populatiei, in cadrul unei doctrine multiculturaliste, care a permis minoritatilor sa nu fie depasite ca pondere de majoritari. In plus, mii de demnitari comunisti incalca legea, fara a fi confruntati cu masurile drastice de retaliere luate in cazul cetatenilor de rand. Legea in sine e favorabila unui sistem comunist ce ar putea fi caracterizat drept oligarhic.
Foto: NYinquirer.com
Familiile bogate pot plati amenzi si taxe suplimentare (pentru educatie si asistenta sanitara), care le permit sa se perpetueze dupa bunul plac. Si cetatenii plecati in strainatate pentru a aduce valuta in tara beneficiaza de exceptii in acest sens. Aparitia oligarhiei comuniste e un fenomen atat de marcant in dezvoltarea Chinei incat i-a facut pe multi comentatori sa se intrebe in ce masura statul asiatic mai este comunist de fapt. Teoretic, doar un sfert din primii 100 de miliardari chinezi din Topul Forbes sunt membri ai Partidului Comunist. Dar intr-o tara in care angajatii aparatului de securitate se numara cu zecile de milioane si alocarea tuturor resurselor e decisa de Partid, adevarul e ca absolut toti capitalistii chinezi sunt “desemnati” de catre elita comunista. Un exemplu de varf de cum apare un capitalist in China? Fiul cel mai mare al lui Jiang Zemin conduce cea mai mare companie de telecomunicatii din tara (China Netcom), desprinsa prin privatizare din fosta companie de stat. Cu interdictia de a forma sindicate pentru angajati, legi permisive in privinta protejarii mediului si a drepturilor de autor, intreg sistemul e proiectat pentru a-i ajuta pe cei alesi de Partid sa se imbogateasca rapid.
Pentru oamenii de rand, aceste practici eugenice au luat forme monstruoase. Autoritatile au dictat in extrem de multe cazuri sterilizari, intreruperi de sarcina prin injectarea de solutii saline (chiar si in luna a noua de sarcina!) si uciderea pruncilor imediat dupa nastere. In provinciile care “depasisera planul” de nasteri al partidului s-au folosit chiar si detectoare cu ultrasunete, care sa le depsiteze pe femeile ce urmau a fi supuse unei intreruperi fortate de sarcina.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica