rss
rss
rss

Motoarele propagandei de stat s-au turat în van să acopere evenimentul internațional organizat de Patriarhie. Ceilalți ierarhi de biserici ortodoxe din Cehia, Albania, Slovacia, Serbia, Bulgaria, Georgia, au fost ignorați și a fost decupat pentru manipulare invitatul cel mai greu: Kiril al Rusiei. Și dă-i cu editoriale despre cum readuce Daniel comunismul printr-o comemorare a deținuților politici și scoate România din NATO.
 
Când colo, ce să vezi? Daniel îl duce pe Kiril la un concert Tudor Gheorghe. Iar acolo artistul, fiu de deținut politic, îi cântă rusului „că nu dau un Ceahlău pe toți Uralii și că urăsc hotarul de la Prut!”. Clar, ne-au pus popii la remorca rușilor, ar zice unii.
 
Ia să comparăm gesturile simbolice, pe care le face Biserica Ortodoxă Română, cu ale politicienilor. Păi niciun președinte român nu a îndrăznit să deschidă vorba de tezaur sau de cumplita ocupație în discuțiile cu omologii lor după 89. Darămite să îi cheme la o împreună aducere aminte. Vi-l puteți imagina pe Iohannis ducându-l pe Putin să viziteze memorialul de la Sighet? Sau să asiste la un concert la care sala izbucnește în aplauze la chemarea „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” ?
 
În timp ce președintele României îi numește pe 3 milioane de familiști „fanatici religioși”, în timp ce primăriile se panichează și schimbă nume de străzi și licee, la presiunea lobby-ului străin (plătit din bani românești). Ei bine, Biserica face un adevărat gest de frondă participând la un concert exclusiv pe versuri de poeți legionari: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Andrei Ciurunga.
 
Dar nu pentru că sunt legionari, ci pentru că au fost creștini și au murit mărturisind o credință. Mesajul versurilor nefiind absolut deloc violent, agresiv, ci unul spiritual. Altfel spus, ierarhii demonstrează mai mult curaj în fața corectitudinii politice decât toată clasa noastră politică. Și mai mult discernământ. Nu cenzurează niște poeți, pentru că un ONG i-a declarat nefrecventabili ideologic, fără să însemne că prin asta aprobă ideologia pe care au îmbrățișat-o în tinerețea lor.
Tot așa, nu îi dai afară din cărțile de literatură pe Sadoveanu, Marin Preda sau Nichita Stănescu, doar pentru că au fost simpatizanți sau chiar demnitari comuniști. Dacă nu ești o activistă feministă tembelă, îi citești în continuare, fără să devii pentru asta comunist.
Trebuie doar să ai dreaptă judecată.
 

A venit și tradiționala mizerie la adresa creștinismului din preajma Paștelui. (Cu trei săptămâni înainte, să aibă timp clipul taximetriștilor să se răspândească și să devină șlagăr sau subiect de gâlceavă. Calculat, metodic, ca la orice campanie de marketing.) Sper că aveți igiena memoriei, încât să le fi uitat pe cele din anii trecuți, lansate în preajma aceleiași sărbători. Scandaluri prefabricate. Într-un an a fost Codul lui Da Vinci, o aiureală consumeristă în care se dădea ca sigură blasfemia că Hristos nu e așa cum L-au înfățișat Evangheliile, ci a avut aventuri, în urma cărora a lăsat urmași biologici. În alt an se descoperea un fals mormânt, al unui evreu obscur, evident, neînviat. În alt an ni s-a arătat o poză de neanderthal, dată ca sigură ca dovadă „științifică”, care ar trebui să înlocuiască icoanele. Și câte și mai câte bazaconii, fleacuri și manipulări grotești. De altfel, atacurile astea sunt așa bine sincronizate, că mă întreb dacă am scăpat cumva și asta a fost tot ce era în program pentru primăvara asta sau mai urmează ceva.

Ce a uimit la piesa celor de la Taxi împotriva catedralei, a fost fariseismul, falsa pioșenie pe care o îmbrăcau pentru prima dată unii mai obișnuiți cu hăhăitul și behăitul decât cu cele sfinte. O strategie, care nu s-a mai aplicat până acum. Să fie dânșii atât de avansați în trăirea spirituală, încât să ne fi păcălit atâția ani cu o imagine publică falsă? Adică, Dani Oțil, cel cu penisul desenat pe blugi, al cărui singur talent e că stă lângă fete frumoase, care prezintă buletinul meteo cu sânii generoși afară din tricou, sau Teo Trandafir, mămica maneliștilor, sau Călin Goia, solistul de la Voltaj și Ștefan Bănică,cel aprig la mânie, care cântă ca Iordăchioaie, pardon, ca Elvis…. toți zbanghiii ăștia petrecăreți, se închid în cămăruța lor și devin niște schimnici după fiecare paranghelie? Că până acum nu au avut nicio manifestare de natură spirituală, cunoscută publicului.

A avut, în schimb, Oreste, dar ca mason de Balta Albă și colecționar de ciudățenii New Age, combinate cu Zamolxe și alte minuni. Alți participanți la clipul de campanie cochetează cu diverse secte, unii nu e clar nici dacă au fost botezați, nu intrăm în amănunte. Mircea Cărtărescu, în schimb, e declarat ateu, spune că nu a primit educație religioasă în familie, unde ideea de Dumnezeu era tratată ca Moș Crăciun, la capitolul fabulații. (Update: într-o precizare ulterioară, scriitorul spune că e ortodox.)

La fel cu scriitorul, care încă așteaptă premiul Nobel, cei mai mulți dintre ascultătorii entuziaști, care au transformat în viral clipul formației Taxi, sunt fie atei, fie agnostici, fie creștini nepracticanți. Adică nu se duc la nicio biserică: nici din lemn, nici din cărămidă, nici mică, nici mare. Și nu s-ar duce nici dacă bisericile s-ar face după gustul lor, să semene cu un mall, cu un sediu de multinațională, cu o chilie de pustnic. În acest caz, se poate vorbi de ipocrizie și de mârșăvie calificată, a te pretinde credincios, preocupat de ce fel de construcție „ar prefera” Dumnezeu, când în fond, preferința ta e să nu se facă niciun fel de construcție de cult.

În cazul artiștilor – de la Vunk, Voltaj, Taxi, Holograf, Bănică, Baniciu, Virgil Ianțu și ceilalți – ipocrizia e dublă. Dacă spațiul mic și din lemn e singurul binecuvântat, ei ar trebui să cânte doar în cabane, pentru prieteni. De ce „preferă” ei să cânte pe stadioane și în săli mari ca Polivalenta. Construcții făcute exclusiv din bani de la buget (fără nicio donație!), care costă sute de milioane de euro și în care intră mult mai puțini oameni decât cei de confesiune creștină?

contribuția de la buget pentru BOR

Ajunși în acest punct, să facem un popas pentru a vorbi despre bani publici, subiectul cel mai apreciat de artiștii ipocriziei. Observați că nu există cântece despre cum se risipesc miliarde pe autostrăzi care nu există, în scandaluri de corupție, sau miliardul de euro pentru echipamentul de ascultare al SRI. Nu se adună vedete pentru cântece de campanie despre deturnările de fonduri în off-shore-uri, despre cele 30 de miliarde de euro scurse în afara țării, pomenite de un ministru, pe care l-o fi luat gura pe dinainte. La fel cum artiștii de „mare conștiință civică” nu s-au adunat înainte de 89 să protesteze împotriva bisericilor (mici și mari) demolate de Ceaușescu. În schimb, „tinerii frumoși” și cetățenii vigilenți sunt scandalizați de risipa făcută de la buget pentru culte. Cică asta e cauza sărăciei și înapoierii noastre. Cineva a și calculat-o precis: 50 de bani pe lună, dintr-un salariu mediu! Un leu nou, dat de o familie. Atât. Un leu, din care se susțin toate bisericile și mănăstirile din România – cele mai de preț lucruri pe care le poți arăta oricărui vizitator străin. Și instituția care ține acest popor de peste o mie de ani. (iată calculul aici).

Dar să spunem că și 50 de bani li se pare o sumă prea mare. În fond, vorbim de niște puriști ai conștiinței, care știu cum e și cu smerenia și cu spațiile preferate de bunul Dumnezeu. Pentru ei am o veste bună: s-ar putea ca această contribuție să nici nu existe. Dar ar avea o surpriză neplăcută, dacă s-ar trece la contribuțiile voluntare. Actualmente, statul îți ia lejer 80% din ce produci, în impozite pe salarii, impozite ale angajatorului, TVA pe orice cumperi, taxe pentru asigurări sociale, taxe locale, accize, impozite pe proprietate, impozite pe dividende, pe diferite tranzacții, asigurări obligatorii și cine mai știe ce invenții.

Să ne imaginăm o lume în care păstrezi sută la sută și aloci cât vrei pentru ce vrei: medic, școala copiilor, pază polițienească, ambulanță, polițe de asigurare, servicii culturale, administratori politici locali și naționali, diverse. Desigur că nu toți cei 95% creștini cu numele ar dona, dar mă tem pentru liber-cugetători, că procente bune ar da chiar și zeciuala de pe timpuri. Să nu uităm cum s-a format averea istorică a bisericii, confiscată de statul zis laic: din donații adunate în multe generații, inclusiv de la boieri, care lăsau toată averea câtea unei mănăstiri, cu moșii și păduri. Dar tinerii frumoși nu vor aceleași reguli pentru toți, vor un cetățean jupuit de taxele administrației lor, care apoi să fie invitat cinic să doneze, dacă poftește. Căci dacă ar fi cinstiți cu ei înșiși ar vedea că sunt nenumărate domeniile, pentru care donatori benevoli s-ar găsi mai greu decât decide statul să dea. Includem aici și cultele cu puțini aderenți, care sunt ajutate de majoritatea ortodoxă, deși credințele lor contravin concepției majorității. Greu de crezut că s-ar găsi donatori prea mulți pentru programele de îndoctrinare progresistă din școli și, surpriză, maneliștii ar ieși mai bine finanțați decât artiștii de operă sau dansatoarele de balet clasic. I s-ar tăia și sinecura cu Remus Cernea de la Hidroelectrica și leafa de parlamentar.

Revenind la lucrurile serioase

Să fim bine lămuriți: controversatul cântec nu e nici simplă părere personală, nici muzică. E clip al unei campanii. Iar ținta campaniei de mai mulți ani e Biserica Ortodoxă, pe care cei care și-au făcut o obsesie din a o ataca, o reduc la o siglă, ce se dorește infamantă: „BOR”.

Există multe cauze ale căderii creștinismului apusean (pe care nu le voi detalia acum), dar între ele se numără și o campanie de decenii, prin care s-a cultiva antipatia împotriva bisericilor de acolo. Creștinismul nu a fost doborât prin argumentație, ci prin inducerea unei stări de oroare, de respingere și de dezgust. E rețetarul, care a fost preluat pentru scopuri politice, de la televiziuni ca Fox, și de Antena 3, care a devenit foarte calificată în comerțul cu sentimente negative.

De aici încolo, așa se vor purta atacurile și manipulările – strict la nivel emoțional, irațional, profitând de ubicuitatea informației mediate – de la smartphone la televizor, la radio, cinema și calculator. Iar creștinismul va fi ținta campaniilor de cultivare a resentimentului. Se va merge treptat, de la idealuri generoase, combinate cu nevoi de bază, împachetate în lozinci: vrem spitale, nu catedrale. Lăsând impresia că nu avem asistența medicală dorită din pricina celor 50 de bani primiți de biserici.

Să presupunem că sloganul respectiv al campaniei e sincer. Și că înapoiații ăștia de ortodocși nu știu ce-i bun pentru ei, că încurcă prioritățile. În cazul ăsta, ar fi trebuit ca din miliardele revărsate de occidentalii seculariști să se fi ridicat măcar un spital. Doar George Soroș singur a turnat în ONG-uri din România, la vedere, 200 de milioane de dolari, o sumă suficientă să faci nu un spital, ci un spital în fiecare an. Observăm de aici două lucruri: că bisericile „popilor” se văd, dar spitalele seculariștilor se lasă așteptate. Mai observăm și că activiștii ONG sunt plătiți mai gras decât proiectele pe care le condamnă cu mânie proletară, ca risipitoare și faraonice. Nu-i facem noi planul de afaceri miliardarului, tot ce se vede din generozitatea lui – care întrece aproape toate marile investiții de capital din istoria tranziției – e că lipsesc nu doar spitalele, dar și alte rezultate palpabile. Tot ce se poate arăta ca realizare e o clasă de întreținuți cu priceperi discutabile, unii ajunși în poziții guvernamentale, altfel buni la stârnit tărăboi și la intimidat adversarii cu „gândire incorectă”, dar cam atât.

E cazul ca tovarășii să ducă lupta mai departe, să nu pară chiar atât de neputincioși. De la idilica biserică din lemn, se va aluneca spre credința de apartament, spunându-se că nu avem nevoie de preoți și de cult religios, pentru că ne descurcăm și singuri, acasă, în timpul liber.

Totalitarismul modern scoate așadar creștinismul din spațiul public și îl alungă, pentru început în camera de bloc, iar ulterior în catacombe, când va veni și vremea denunțurilor pentru „bigotism”. O etichetă, care la americani deja sună a Ku Klux Klan, undeva în vecinătatea rasismului.

Creștinismul acesta amatoristic, după mintea fiecăruia, care aruncă la coș un patrimoniu milenar de cultură teologică, nu poate fi decât o încropeală fadă, care pe bună dreptate a adus lehamitea occidentalului față de fenomenul religios. Religia vie a fost înlocuită în apus de o mediocritate ecumenistă, produsă de judecata omului, nu foarte departe de bunele intenții ale unui ONG sau ale unei fundații caritabile. Genul de interpretare pe care îl au deja tinerii frumoși, care văd în biserică un prestator de servicii spirituale, unde grija principală e dacă se taie chitanță.

Apoi se va trece la etapa următoare, care e infiltrarea și demantelarea armăturii dogmatice a Bisericii. Învățătura ei revelată și eternă va fi supusă plebiscitului (dacă nu chiar televotingului), pentru a fi ajustată pe ici pe colo. În America deja se pregătește forțarea preoților să oficieze blasfemii intitulate căsătorii între homosexuali. Răzleț, se testează apele și pentru acceptarea altor anomalii – în nordul Europei există o organizație pentru drepturile pedofililor, iar în Anglia a fost introdus în discursul public termenul de pedofobie – după implementarea cu succes și la noi a etichetei infamante de „homofob”. Aberațiile și redefinirile inspirate de marxismul cultural nu se opresc aici: în instituțiile publice și universitățile americane se adoptă toaletele unisex, pentru a ușura traiul transexualilor și celor cu identitate de gen incertă. Iar dacă neo-marxiștii ne învață că identitatea (națională ori socială) e ceva construit, ce poate fi la fel de bine deconstruit, atacul împotriva familiei duce și la situații încă mai aiuritoare. Presa de prezintă relaxat cazul unui cuplu incestuos, care dorește să își oficializeze relația. În logica relativistă a identității fabricate, e complicat să le răspunzi negativ.

Cum în ultimul timp Biserica Ortodoxă a îmbrățișat două teme esențiale, care doar în aparență sunt marginale, e logic să fie țintă vie. E vorba atât de cinstirea acordată martirilor din închisorile comuniste, cărora li s-a dedicat un an comemorativ, exact în momentul când statul acaparat i-a trecut înapoi în ilegalitate. Cât și de susținerea strângerii de semnături pentru ocortirea în Constituție a familiei firești.

Să nu credem că pe lângă generația de oameni politici, „tehnocrați” și trăncănitori crescuți de o foarte înregimentată societate civilă, nu a crescut și o generație de teologi momiți de noul zeu al toleranței fățarnice. Deocamdată se merge către mase, prin forța de convingere a vedetelor populare. Cu adevărat periculos va fi momentul când teologi și slujitori, condiționați mental de vocabularul corect politic, vor încerca ajustări dogmatice, ca să obțină o biserică, pe care să o „potrivească veacului acestuia.”

Capitalul transnațional și marile carteluri bancare, împreună cu clasele politice coruptea, au reușit între altele eliminarea clasei de mijloc mai peste tot în lume. Se conturează un rezultat similar în plan spiritual. Omul e cel mai mimetic animal, remarca Rene Girard. Trebuie să recunoaștem că acest mimetism se regăsește din plin și pe tărâm religios, unde masa mare a credincioșilor imită practicile dominante în societate. Un ritual nealterat și o dogmă solidă, îi poate proteja, așa cum societatea apuseană, bine așezată îl apără și pe cel mai ignorant, chiar și pe cel mai leneș de mizeria sărăciei. Prin pervertirea realizată de cultura populară industrializată, însă, am putea asista la dispariția clasei de mijloc în sens religios. Întoarsă în catacombe, ca în primele secole de prigoană imperială, religia ar putea fi lipsită de aderenții săi mimetici, de majoritatea pasivă. În schimb, va fi strânsă între o majoritate ostilă, care își va turna mimetismul în manifestări agresiv-disprețuitoare, cultivate de presa de consum, pe de o parte, și o minoritate vânată, dacă nu la propriu, măcar la figurat martirizată, pentru care nu se va mai găsi niciun colț liber și sigur pe fața pământului.

Pentru moment, efectul campaniei agresive e că donațiile au crescut și, mai important, foarte mulți ridică o sprânceană în fața insistenței aproape religioase cu care sunt purtate atacurile. Și încă un efect colateral, oamenii încep să își asume proiectul catedralei ca pe unul național și reprezentativ pentru credința proprie – altfel spus, catedrala chiar începe să devină „a noastră”. O spun, deși am scris critic despre acest proiect, cu ani în urmă. Îmi mențin rezervele legate de acest proiect, expuse acolo, dar de ceva vreme mă bucur că se face.

Din strategie ocultă sau inconștiență, Biserica e țintă vie în ultima vreme și va fi din ce în ce mai mult, fapt ce-i atestă vivacitatea. Un motiv în plus să scriu câteva gânduri pe marginea morții, tocmai din perspectiva omului îmbisericit. Așa, și nu la modul abstract-filosofic.

În problema morții se înțepenește mașinăria lumii. O lume care poate oferi multe modalități practice de petrecere a timpului, fie de valorificare a lui, fie de irosire. Bani, carieră, plăceri, echilibru, cunoaștere, glorie și cine și mai câte lucruri după care poate alerga un om pe parcursul unei vieți. În raport cu realitatea morții, peste toate planează verdictul Eccleziastului: „deșertăciune a deșertăciunilor”.

În acest raport, nu doar orice efort, participare, construcție, dar existența însăși devine absurdă. Pentru a nega acest caracter grotesc de farsă de mari proporții, modernul vine cu diverse strategii de supraviețuire. Negarea realității morții, fericita ignoranță, care merge la unii până la superstiția de a nu rosti cuvântul ca atare, de teama forței lui magice. Multe societăți „civilizate” au evacuat moartea din vocabular, nu din decență în fața solemnității misterului, ci cu gestul nervos de acoperire a urechilor cu palmele.

Viclenia modernului-negustor a inventat până și comerțul cu moartea. Ca să devină o marfă în presă, moartea trebuie să aibă mai înainte cumpărători. Și are, din momentul în care moartea e transformată în spaimă (thrill), în senzația tare cea de pe urmă, singura care mai mișcă. Pentru că doar moartea mai mișcă omul paralizat de frici și doborât de griji. Doar moartea mai e o știre în sine, face vedetă dintr-un om sau grup banal de oameni, doar ea mai face să tresară mușchii atrofiați ai inimii. Ultimul zvâc e rigor mortis.

Cineva mi-a spus că evită slujbele ortodoxe pentru că prea au un aer funerar, toată atmosfera e una morbidă, de la cântece la lumânări, la pereții afumați și lumina difuză. Ceva adevăr e în senzația asta, dar tocmai asta vorbește despre seriozitatea ortodoxiei. Doar religia vine cu un răspuns credibil la angoasa morții. Fiecare cu povestea ei, dar eu mă rezum la creștinismul ortodox.

În societate sunt relativizate valorile și adevărul, în biserică e relativizată moartea. Dintr-o spaimă de neant, de anihilare totală și inveitabilă, e făcută doar o etapă spre înviere. Și încă una fecundă: „dacă grăuntele de grâu, când cade pe pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan, 12:24).

Creștinismul deschide o cale regală spre lumea de dincolo, celor ce sunt morți pentru lumea aceasta. Un preț exorbitant și nebunesc, la prima vedere, o sinucidere pentru ceva nevăzut și incert. Dar în prezentul continuu e imposibil de trăit, existența devine viață doar cu speranță, cu ochii ațintiți încrezător spre viitor. Cât anume e necesar să mori pentru lumea aceasta, pentru a putea începe să trăiești, ține de „savoir vivre”, e intuiția și stilul fiecăruia. La fel și interpretarea a ce înseamnă acest tip figurativ de moarte de dinaintea unei renașteri.

Asceții, călugării sunt doar exemplele extreme de experimentare a unei mortificări, dar una care deschide deja de aici o altă viață. Pentru cei mai mulți, ortodoxia privilegiază și recomandă moderația. Nu refuzul vieții cu tot ce are ea omenesc, ci evitarea erorii de a te investi fără minte în nimicurile irelevante. Un sens lax al morții pentru lumea aceasta poate fi și simplul fapt de a-i conștientiza deșertăciunea, a ști că nu totul se rezumă la ce se vede la suprafață.

Ortodoxia are un nivel teologic, în care adevărurile de credință sunt explicate și înțelese. Gândirea nu poate fi decât un act individual, la fel cum și credința e absolut necesar să fie un fapt intim, trăit în forul interior. Dar creștinii răsăriteni, în frunte cu Grigore Palamas, știu că înțelegerea cu mintea are limite ce sunt rapid evidente, între care nu încape imensitatea Dumnezeirii.

Și din acest punct încolo ritualul și comunitatea bisericească intervin, pentru a-l apropia pe credincios de cele veșnice, de Dumnezeul Cel Viu, „un Dumnezeu al viilor, nu al morților”. Realitatea Împărăției nu mai e, în momentul culminant al liturghiei, o promisiune, ci o realitate prezentă. Iar pentru intelectualul sceptic, introducerea în sânul unei comunități mai are și darul de a smeri, de a pune între paranteze orgoliul personal.

Frank Schaeffer povestește pe larg în acest interviu motivele care l-au determinat să părăsească protestantismul, pentru a descoperi credința ortodoxă. Descoperirea scrierilor patristice și înțelegerea realităților istorice din primele secole ale erei creștine l-au făcut să înțeleagă că versiunea răsăriteană a creștinismului e o păstrătoare fidelă a dogmelor și tradițiilor acestei tradiții.
Dacă un creștin din primele secole s-ar fi deplasat dintr-un colț sau altul al lumii creștine, spune Schaeffer, ar fi întâlnit aceleași practici liturgice și aceeași mărturisire. Dar dacă ar lua contact astăzi cu lumea protestantă, ar fi nedumerit de mulțimea inovațiilor din miile de denominațiuni. Continuitatea conservatoare a Bisericii Ortodoxe a menținut cu maximă fidelitate acele practici din creștinismul primelor secole.

Experiența acestei convertiri și descrierea credinței ortodoxe, privite de un american din genreația contemporană, face obiectul cărții „Dansând singur”, al cărui titlu este inspirat de trăsătura comunitară și de comuniune a Bisericii Ortodoxe, spre deosebire de mare parte a lumii protestante.

În privința ecumenismului, autorul Frank Schaeffer spune că vede două forme distincte de ecumenism. Un ecumenism al necredinței, în care reprezentanții diferitelor religii pleacă de la premisa tacită că nu își iau în serios propriile credințe, respectiv, un ecumenism bazat pe credință, în care fiecare își respectă reciproc credințele și caută un teren comun al solidarității în fața ostilității față de problema religioasă, venită dinstre ateismul militant, ca politică de stat, și dinspre consumerism.

Am găsit ceva frumos pentru seara de Paște, între atâtea grozăvii și urâțenii. E un interviu dat de arhiepiscopul Lazar Puhalo, un sârb născut în Canada. Unele dintre vederile sale (exprimate cu altă ocazie, nu în acest interviu) ies din cadrul revelației biblice: consideră evoluționismul o teorie dovedită, e convins că e probabil să întâlnim extratereștri, se lansează în critici, cam hazardate, ale capitalismului sau în speculații despre inexistența fizică a lui Adam și a Evei. Dar dincolo de aceste vederi excentrice, se simte stofa unui teolog profund. Așa că să ne concentrăm pe lucrurile importante pe care le are de transmis:

Înclinația pentru etică e o deformație catolică, moștenită de protestanți, spune arh. Lazar. Marii teologi ai Apusului, Anselm de Canterbury și Toma D’Aquino, erau latiniști influențați de dreptul roman, prin urmare se concentrau foarte mult pe latura juridică, încercând să îndrepte omul prin reguli morale și interdicții. Dar morala poate cădea în erezie, dacă substituie viața întru Hristos, spune Puhalo. Mândria și judecarea celuilalt sunt urmări ale acestei atitudini.
Interpretarea dată lucrării lui Hristos e de a oferi un model de vindecare, care se poate face prin recunoașterea unuia în suferința celuilalt. Păcatul e considerat de asemenea o suferință, care are nevoie de un Vindecător.

Misterul mântuirii e împărtășirea suferinței omenirii de către un Dumnezeu iubitor.

Hristos nu moare pe cruce pentru a da satisfacție unui zeu mânios, nici pentru a plăti prețul păcatului perechii primordiale, ceea ce ar presupune existența unei legități sau instanțe superioare lui Dumnezeu (viziunea gnostică). Doctrina ispășirii păcatelor apare în lumea catolică în jurul anului 1100, în atmosfera aristotelică a scolasticii. În filonul ei profund, credința creștină ar trebui să urmeze exemplul înțelegerii și experimentării umanității din om de către Hristos, continuând această căutare vindecătoare a umanului în puritatea lui.

Paște fericit, oameni buni!

M-am obișnuit deja cu valul de blasfemii, care anunță în fiecare an apropierea Paștelui, în presă. Ele tind să devină la fel de tradiționale ca mesajele ipocrite și dulcege, trimise prin SMS, ca îmbulzeala de la supermarket sau ca drăgălașul iepuraș, inspirat dintr-un cult germanic al feritilității, ajuns să întruchipeze în cel mai ciudat mod Paștele „creștin”. Cu zel și cu metodă se lucrează la secularizarea, de fapt decreștinarea civilizației europene (sau cu origini pe continent).

Când televiziunile și ziarele nu mai sunt de ajuns, pentru a agresa informațional sărmanul om, circul coboară în stradă, cu megafoane și figuranți, așa cum lecțiile de limba rusă se țineau după război de la difuzoare atârnate pe stâlpi. Un astfel de eveniment a fost și procesiunea, care s-a vrut populară, din Centrul Vechi al Bucureștiului, în cadrul căreia au fost recreate Patimile lui Hristos. De fapt, ca să fim mai exacți și să îi cităm pe organizatori, a fost recreat nu evenimentul de acum 2000 de ani ci un fragment din filmul cu același nume! De parcă creștinii l-ar comemora pe Mel Gibson în aceste zile.
Promovarea, cu metodele marketingului modern, în fața unui public neavizat, a unui film, prin asocierea cu o sărbătoare sacră, e deja o forțare a notei. Deși filmul e vechi de câțiva ani și, în mod normal, ar fi trebuit lăsat să se piardă în anonimat ca o amintire jenantă, pentru că e un film sub-mediocru. Pentru cei fericiți, care l-au uitat, mizeria cinematografică numită „Patimile lui Hristos” e unul din cele mai violente filme făcute vreodată, în care sângele începe să țâșnească pe ecran undeva prin minutul 5, continuând să șocheze, de dragul șocului, privitorul, până la final.

Maia Morgenstern nu a fost organizatoarea „happeningului” din Centrul Vechi, dar, cum restul participanților erau iluștri anonimi sau figuranți, marea actriță girează prin numele său toată întâmplarea. E cu atât mai trist că o actriță, acoperită de atâta glorie și înconjurată cu căldură de români, întoarce în acest mod simpatia publicului autohton, denaturând și degradând o religie pe care nu o înțelege.


E vorba însă aici de ceva mai mult decât de un simplu act artistic ratat prin grosolănia execuției figuranților. Se lucrează cu metodă la crearea unor false tradiții și la desensibilizarea omului de rând. Scopul e același ca în toate produsele mediatice promovate cu mare pompă în ultimul deceniu, fie că e vorba de cărți, care fac vâlvă, de documentare sau filme artistice: negarea esenței divine a lui Hristos și prezentarea ca persoană umană obișnuită, dacă se poate, chiar căzută și supusă păcatului și morții, în acord cu concepțiile gnostice.

Nu există în lumea ortodoxă tradiția reconstituirii calvarului Domnului. Ortodocșii tratează cu maximă sfială și discreție acest subiect, pe care îl pun aproape în rândul tainelor, ca pe un subiect de meditație, dar nu de înspăimântare. Accentul cade întotdeauna pe miracolul învierii. Gândirea ortodoxă înregistrează episodul ca pe un paradox la fel de mare ca misterul întrupării, iar credinciosul nu e îndemnat la sentimente dulcegi de milă pentru că credința nu e suspendată nici în acel moment și, dimpotrivă, formula „Doamne miluiește” continuă să fie rostită. Și în iconografia bizantină, patimile sunt redate fie rar fie evitându-se patetismul, apelul ieftin la sentimentalism.

Există într-adevăr o tradiție a refacerii Drumului Crucii în lumea catolică. Dar chiar și acolo ea se face în forme rafinate și ritualizate, cu reprezentări statuare ale Fecioarei Maria în veșminte împărătești sau ale procesului Mântuitorului, purtate pe platforme mobile. Cei care fac penitența sunt credincioșii din procesiune, nu se reia supliciul pe figuranți care îl închipuie pe Mântuitor. Explicațiile acestei tradiții sunt numeroase, vin din vremea cruciadelor, țin parțial de opera propagandistică a Papalității în numeroasele sale conflicte și mai ales de incapacitatea unui public creștinat mai târziu de a recepta subtilitățile iconografiei, având deci nevoie de reprezentări tridimensionale, în mărime naturală și de tot decorul aferent. Reprezentările sunt cu atât mai realiste și mai grosiere, cu cât mergem mai departe în America Latină, în coloniile și mai recent creștinate ale Lumii Noi. Acolo, într-adevăr, s-a instituit această practică a reprezentării pe viu a patimilor, uneori cu episoade de tortură și paroxism mistic. Inutil să spunem că ortodoxia românească nu e într-un asemenea stadiu de dezvoltare și înțelegere a teologiei creștine, oricât ar fi fost de afectată de o jumătate de secol de ateism de stat.

Creștinul „retrăiește” patimile lui Hristos în slujbele Deniilor din Săptămâna Mare, la un nivel spiritual. Se cutremură auzind și cântând în prohod despre cum „a fost spânzurat pe cruce Cel ce a atârnat pământul pe ape”. Varianta „modernizată”, pentru clienții teraselor din Centrul Vechi, a fost de un grotesc perfect, o răstignire cu scene de K1 și mult sânge în recuzită. Preluați cu voluptate de televiziuni și site-uri, actorii și figuranții din procesiune le-au prezentat un Hristos luat la șuturi la propriu, biciut și tăvălit cu mare aplomb de soldații romani, care închipuiau personajul negativ al piesei pentru creștinii de la școlile ajutătoare. Un crainic, pe care l-am recunoscut după voce de la evenimentele neo-protestante, sporea și el, ajutat de o stație de amplificare, atmosfera de gală de box a spectacolului de stradă. Secvențe din spectacolul grotesc servit publicului creștin în Vinerea Mare pot fi văzute aici, deși chiar nu merită să vă stricați pacea sufletească de Paște privind răstignirea, așa cum ar fi relatat-o Capatos sau Știrile de la Ora 5.

Vorbele Mântuitorului se potrivesc încă o dată prigonitorilor săi și celor care agresează psihic sub pretextul unui act pios: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”.

Motto: “Stiti de ce suntem la Portile Orientului? Pentru ca nici Orientul nu a vrut sa ne primeasca inauntru” (Adrian Majuru)

Propaganda materialist-atee ne-a lasat ca reflex indignarea de chivuta, care nu intelege ce nevoie are tara de biserici, cand oamenii mor de foame. Acestui grobianism i se alatura patura subtire de intelectuali neimbisericiti, care isi aminteste brusc si ironic ca Stefan cel Mare a construit 47 de biserici si nicio universitate. Internetul e plin de asemenea stiutori suficienti, batjocoritori de lucruri pe care nu le inteleg, tot asa cum strazile sunt pline de cei care au ca unic orizont de viata indestularea burtii. Nu imi voi pierde vremea sa argumentez aici de ce e nevoie de biserici monumentale, in care oricine e liber sa nu calce niciodata, daca nu simte o chemare in acest sens.
Asadar, pornesc de la premisa ca in capitala Romaniei e nevoie de un lacas de cult reprezentativ, fie si pentru banalul motiv ca in toata tara, in afara de manastiri si biserici, noi nu prea avem ce arata ca fiind opera constructiva nationala. Macheta prezentata la Patriarhie de curand mi-a confirmat insa parerea ca proiectul actual e unul pornit pe baze gresite, din motive gresite, gata sa se dezvolte vertiginos intr-o directie gresita.
Intai si intai ca numele e unul total nefericit, care sugereaza un destin de turma al popoarelor care, la un moment dat, pentru docilitatea lor se mai si mantuiesc. Proportiile alese si tentatia de a face o comparatie intre o catedrala si Casa Poporului (a lui Ceausescu), altfel spus, intre Casa Domnului si Casa Diavolului, arata o ambitie care i-ar putea atrage nefericitul nume de Catedrala Neamului Prost. Pentru ca actualul proiect nu exceleaza decat prin dimensiunile megalomanice.
Macheta e, intr-un fel, oglinda actualei echipe manageriale de la conducerea Bisericii Ortodoxe Romane, pentru ca, din pacate patriarhul Daniel continua sa ramana un manager (bun, nimic de zis aici) si nu un duhovnic al neamului. O ambitie de presedinte de consiliu de administratie care vrea proiectul gata in mandatul sau, cu 4 niveluri de parcare subterane, 500 de locuri de cazare si 12 lifturi. Deja un mall, dupa ironia lui Moise Guran.
Locul ales pentru constructie e chiar mai nefericit decat denumirea de “Catedrala Mantuirii Neamului”. Sigur ca Biserica a fost practic fortata sa accepte noul amplasament dupa sirul de scandaluri, dar intelepciunea milenara a Sinodului ar fi trebuit sa o impiedice sa plaseze constructia langa Casa Poporului, pe dealul de langa Hotelul Marriott. Nu trebuie sa fii arhitect ca sa iti dai seama ca orice cladire ridicata in zona va fi strivita vizual de blestematul mastodont de marmura al Ancai Petrescu, vestigiul dictaturii comuniste cu care orasul s-a pricopsit pentru eternitate. Un loc de rugaciune pus langa o cazemata inexpugnabila de piatra e expus ridicolului. Cum sa faci pana si un lacas inchinat lui Dumnezeu sa para neputincios?!
Dar lovitura fatala e data proiectului de insusi aspectul catedralei patriarhale, de o banalitate dezolanta. Proiectul in care se vor baga pe putin 400 mil de euro urmeaza sa arate exact ca actuala biserica de pe Dealul Mitropoliei si ca orice biserica de cartier sau de sat din Muntenia, doar ca la o scara mult mai mare. Catedrala urma sa devina una emblematica pentru Romania, sau macar pentru Bucuresti, ori pentru asta era nevoie ca arhitectura ei sa fie unica, inconfundabila, cu o silueta recognoscibila din cateva linii de condei.
Catedralele nu sunt in specificul ortodoxiei romanesti unde, si din constrangeri istorice si materiale, au fost preferate bisericile de mici dimensiuni, pe calapod omenesc nu imperial, in care harul e chemat sa se pogoare cu smerenie. Pasul catre o cladire de cult etalon putea fi insa facut, in pas cu vremurile, fara a impieta in vreun fel asupra credintei insasi. Dar pentru aceasta era nevoie ca frumusetea sa urmeze in acelasi ritm expansiunea volumetrica. Un exemplu fericit e Manastirea Curtea de Arges, acolo unde spiralele descrise de suprafetele vitrate ale turlelor rezolva cu asupra de inspiratie si originalitate trecerea de la la cupola bizantina la turla de mari dimensiuni specifica stilului local. Un motiv foarte apropiat, cel al coloanelor de piatra impletite a dat unicitatea regretatei Manastiri Vacaresti, distrusa de Nicolae Ceausescu doar de dragul distrugerii, fara a construi ceva in loc. Singurul element fericit din actualul proiect mi se pare pridvorul cu arcadele si coloanele celor 12 porti, facute pe masura unui proiect de o asemenea anvergura. In rest, o regretabila lipsa de originalitate face din aceasta constructie una pe atat de lipsita de spirit, pe cat e patriarhul Daniel de lipsit de carisma.
Dintre bisericile ridicate in Bucuresti in ultimii ani, cea mai reusita mi se pare biserica Sfanta Vineri din Drumul Taberei, aproape de cartierul Ghencea. Biserica imita arhitectura mitica a Sfintei Sofia de la Constantinopol si incanta printr-o cromatica indrazneata, placuta ochiului, asa cum in Grecia, de pilda, arata pana si bisericile din localitatile cele mai neinsemnate.
Cu parere de rau trebuie sa spun ca, desi arhitectii sunt cei mai agreabili parteneri de dialog si persoanele cele mai instruite si cu deschidere, majoritatea lucrurilor propuse de aceasta breasla in ultima jumatate de veac la noi in tara sufera de o defazare si de un provincialism jenant. Cu foarte rare exceptii, ceea ce se construieste la noi ne mutileaza orasele si satele, arata lipsa de educatie a clientilor si proiectantilor, fie ca e vorba de cladiri religioase sau laice. E destul sa vezi doar cum arata hotelurile si pensiunile facute in ultimii 20 de ani in Bulgaria la munte si la mare, si cum arata blocurile facute de noi sau vilele nesimtite din toate statiunile si cartierele rezidentiale.
Totusi Biserica trebuie sa fie in continuare un factor de progres si sa ofere exemple de rafinament si de inovatie, nu sa se compromita singura ridicand, cum remarca Mircea Dinescu, “o Casa a Poporului cu cruce deasupra”, iar daca arhitectii tarii sunt in pana de inspiratie si nu dorim cu niciun chip sa apelam la creiere din strainatate, cred ca ar fi de preferat sa amanam proiectul pana cand transpunerea lui estetica va fi pe masura grandorii ideii care l-a nutrit.

Catedrala Mantuirii Neamului
Macheta propusa pentru Catedrala Mantuirii Neamului (sursa foto: Andreea Campeanu, Mediafax Foto)

Sf Vineri Drumul Taberei
Biserica Sfanta Vineri, ridicata recent in cartierul Drumul Taberei (sursa foto: Gh. Chelu, www.panoramio.com)

Catedrala Patriarhala din Belgrad
Catedrala Ortodoxa Sf Sava din Belgrad (sursa foto: Flickr.com)

Catedrala Patriarhala din Belgrad
Interior Sf Sava, Belgrad (sursa foto: Flickr.com, Katarina 2353)

Catedrala Patriarhala din Sofia
Catedrala Patriarhala Alexander Nevsky, Sofia, Bulgaria (sursa foto: www.webphoto.ro)

Catedrala Patriarhala din Moscova
Catedrala Patriarhala Iisus Hristos Mantuitorul din Moscova, Rusia (sursa foto: Picasaweb.google.com, Misho Ognjanovic)

Catedrala din Kiev
Biserica Kiev
Catedrala Pechersk Lavra din Kiev si Catedrala Adormirea Maicii Domnului din capitala Ucrainei (sursa foto: kyiv.com)

UPDATE:
Vaticanul lui Daniel
Concursul organizat de Patriarhie a trecut de o noua faza. Nu s-a gasit propriu-zis un castigator, asa ca, in ordinea punctajului a fost ales proiectul care s-a apropiat cel mai mult de baremul stabilit initial. Acesta apartine firmei Vanel Exim din Bacau, care a propus un pret la jumatate fata de cel vehiculat anterior.
Ce uimeste la noul proiect, nu mult diferit de macheta prezentata anul trecut, e asemanarea din ce in ce mai mare cu San Pietro din Roma. Celebra piata, inconjurata de coloane, opera lui Lorenzo Bernini, se regaseste si la viitoarea Catedrala a Mantuirii Neamului. Cele doua semicercuri de coloane sunt intrerupte la jumatate, spre deosebire de cele de la Vatican, pentru a desena in mod vadit o cruce, impreuna cu artera principala de acces.
Si asemanarile nu se opresc aici: turlele seamana din ce in ce mai putin cu ale unei biserici romanesti, ci tot mai mult cu domul sprijinit pe coloane de Donato Bramante, la bazilica Sfantul Pentru de la Vatican.
Aceasta citare a unor elemente vizuale definitorii pentru biserica papala, va da, cu siguranta nastere la multe speculatii si comentarii. Fundamentalistii isi vor aminti de acuzele de ecumenism aduse patriarhului Daniel, cei mai tenebrosi dezgropand si suspiciunea apartenentei sale la masonerie.
Pe de alta parte, tocmai aceasta citare, poate fi un element care sa faca interesant ambitiosul proiect. E o afirmare a originii singurului popor ortodox din lumea latina si singurul care a preluat chiar si in nume referinta la Imperiul Roman. Cu replici ale Vaticanului si ale arcului de triumf (al lui Constantin sau Napoleon, dupa preferinta), Bucurestiul devine ori o urbe second hand, ori o Roma a Rasaritului. Nu indraznesc sa imi dau cu parerea in privinta acestui destin.
Remarc doar ca, prin noile adaugiri, proiectul castiga la capitolul monumentalitate, isi adauga elemente prin care sa impresioneze, dar ramane in continuare sarac la capitolul inovatie, lipsindu-i, cel putin in clipa de fata tocmai aura mistica si inefabila pe care o mare opera de arta o are, chiar si atunci cand subiectul nu e direct religios.
Iata, asadar, noile imagini ale proiectului catedralei. (Sursa foto: Ziarul Lumina, apartinand Patriarhiei).

proiectul Catedralei
Proiectul propus pentru Catedrala Mantuirii Neamului
Patriarhul Daniel
Patriarhul Daniel, inspectand viitoarea Piata San Pietro din Bucuresti


Cupolele aurite vor fi printre elementele distinctive ale Catedralei

cateva argumente teologice
Revin asupra chestiunii pe care imi propusesem sa o ignor din start, aceea a discutiilor legate de costurile si oportunitatea unei catedrale ortodoxe. Majoritatea sunt pareri la prima mana, fie de la anonimi comentatori, fie de la bloggeri si ziaristi cu abordari facile. Comentariile sunt atat de guturale si de primitive incat presupun ca vin de la oameni care oricum nu prea inteleg rolul Bisericii, al slujitorilor ei si, in consecinta nici pe al credinciosilor. Ei reprezinta ceea ce Sorin Dumitrescu a numit inspirat specia “crestinului de apartament”. Cand nu e vorba de militanti ferventi ai ateismului, aceasta specie furnizeaza benevol pasta pe care media si plutocratii o framanta in diverse forme, dupa cum devine convenabil.
Cei cu ceva mai mult gust si bun simt pun insa intrebari de genul “De ce are nevoie Dumnezeu de o catedrala, de un lacas de orice fel, de fapt?” Raspunsul ar fi ca nu, nu are, noi avem. Ca sa nu uitam ca exista un drum care duce la El.
Cum ar trebui sa arate o catedrala “care sa ii placa si lui Dumnezeu”, e inca si mai greu de spus. Poate ar fi o catedrala construita in inima omului, ori poate in mintea lui capabila de ratiune si constiinta. Poate ar prefera o incapere umila “unde doi se aduna in numele Lui”. Poate ar refuza sa isi apropie Duhul de un edificiu grandios, prea trufas, dar poate ar judeca la fel de aspru si ipocrizia de a ne pretinde mai saraci decat suntem in realitate. Meschinaria, in atari contexte, e vecina cu blasfemia.
In Vechiul Testament, exista un pasaj consistent cu indicatii explicite de ridicare a Templului. Azi, doar masonii mai par preocupati de construirea Templului lui Solomon, arogandu-si interpretarea in sens spiritual a parabolei. Se preocupa cei auto-exclusi din Biserica de dragul unor fantasme si mistere gnostice, si nu se mai preocupa crestinul!
Regele David face urmatoarea promisiune:

[..] “casa care-I va fi zidita Domnului trebuie sa fie foarte mareata si vestita si slavita in tot pamantul” (1 Paralipomena cap 22, vs. 5)
“Pe cat mi-a stat in putere, pentru templul Domnului meu am pregatit aur, argint, arama, fier, lemn si piatra, onix si pietre scumpe pentru tot felul de podoabe, pietre nestemate si multa marmura.
Si fiindca mare dragoste am eu pentru casa Dumnezeului meu, aurul si argintul pe care l-am agonisit pentru mine, iata, il dau pentru casa Dumnezeului meu […]” (1 Paralipomena, cap 29, vs 2-3)

Desi Hristos marcheaza o ruptura de natura revolutionara intre Vechiul si Noul Testament, nu abandoneaza simbolistica templului, chiar o ridica la nivelul comparatiei cu Trupul Sau, cel daramat si ridicat in doar trei zile. Evanghelistii relateaza scena “ratacirii” in templu a copilului Iisus si replica mirata:

“Cum se face ca Ma cautati? Oare nu stiati ca intru cele ale Tatalui Meu trebuie sa fiu?” (Luca, 2 vs 49

Episodul alungarii vanzatorilor din templu e des citat si interpretat ca un atac la adresa materialismului, chiar si a puterii clericale, dar trebuie subliniat ca Hristos apara tocmai sacralitatea institutiei bisericesti de mercantilismul care o desacralizeaza. Daca ar fi socotit biserica o cladire inutila pentru mantuirea omului, Fiul Domnului nu ar fi recurs la o metoda violenta si virulenta pentru a o apara. Episodul este atat de important si plin de semnificatii, incat toti cei patru evanghelisti il consemneaza:

“Si a intrat Iisus in templu si i-a dat afara pe toti cei ce vindeau si cumparau in templu si a rasturnat mesele schimbatorilor de bani si scaunele celor ce vindeau porumbei
si le-a zis: “Scris este: Casa Mea, casa de rugaciune se va chema; dar voi ati facut-o pestera de talhari” (Matei, cap 21, vs 12-13)

De asemenea, Marcu, (cap. 11 vs 15-17), Luca (cap. 19, vs. 45-46) si Ioan (cap. 2, vs. 14-22).

Asa cum fanii pot duce de rapa orice fenomen artistic prin lipsa lor de nuante, militantii care confunda crestinismul cu o ideologie risca sa-l faca antipatic. Am asistat din intamplare la doua mitinguri care n-aveau legatura intre ele: unul organizat de Noua Dreapta, acum cativa ani, si unul organizat de MISA. Teoretic, de la Filocalia marilor teologi ortodocsi la Fericirea pentru fiecare de Gregorian Bivolaru, e o cale de la cer la pamant, dar la fata locului lucrurile stateau exact pe dos. Yoghinii aratau ca niste intelectuali de la filologie cu iubitele lor hippie, in timp ce crestinii aratau ca niste ultrasi cu interdictie pe stadioane. Despre spiritualizare, in cazul lor, nici nu putea fi vorba.
Dintre toate lucrurile care se intampla in tara asta, pe acesti skin-heads crestini nu-i preocupa decat orificiile altora si puritatea rasiala. Nicio nedreptate din societate nu ii misca pe inflexibilii moralei.
Pe acelasi calapod, dar mai mult tematori decat agresivi, sunt si conspirationistii ortodoxisti, deveniti celebri in urma scandalului pasapoartelor biometrice. As aborda problema exact din aceasta perspectiva conspirationista si as spune ca da, cred ca exista o directie anticrestina in media internationala si ca pentru ea astfel de oameni sunt specimenele ideale prin care crestinismul poate fi ridiculizat. Daca pe nicio televiziune nu pot fi vazuti duhovnici ca Mina Dobzeu sau Arsenie Papacioc, nici clerici cu multa carte, ca Bartolomeu Anania, ecranele au fost pline de intolerantii de la Noua Dreapta sau de maicuta aia care ii multumea lui Dumnezeu ca n-a ajuns inca in America pentru ca acolo e un loc al pierzaniei.
Nu asa arata un crestin! Cei care isi fac o platforma dintr-o credinta sunt doar variante ale preacucernicului Becali. Aparitia fundamentalismului ortodox e un fenomen cat se poate de ingrijorator, care acrediteaza ideea ca a fi crestin e totuna cu a fi necrutator, obscurantist, incuiat la minte, de preferinta chiar putin tantalau. Intre acesti ultrasi ai adevarului absolut si babele care nu retin din viata crestina decat cand nu se mananca oua, carne si lactate, nu e nicio diferenta. Ba sunt sanse mari ca babele sa inregistreze un progres spiritual ceva mai mare decat ei.

Daca aveti timp pentru un documentar, va propun un film despre acea minune a arhitecturii antice, biserica Sfanta Sophia, si despre Istanbul, un oras pe care il iubesc. Cel mai frumos imperiu care a existat vreodata, intr-un documentar de exceptie. Filmul, scris si prezentat de John Romer, urmareste constructia capitalei Constantinopol de catre Constantin cel Mare, purtandu-ne in timp, din veacurile Imperiului Roman, in Istanbulul de azi.

Perioada de glorie a Bizantului, constructia hipodromului, a palatului imperial, dar si a uriasului zid de aparare a cetatii portuare. In prezent mai pot fi vazute fragmente insemnate din zidul de netrecut pentru mai bine de o mie de ani, dar si poarta orasului, obeliscul adus din Egipt si o columna romana cu basoreliefuri.

Materialul pentru zidul de aparare al orasului Constantinopol a fost adus de pe insula Marmara (“piatra”). Cladiri intregi erau sculptate in marmura pe insula si trimise pentru a fi asamblate in oras.

Cum traiau bizantinii obisnuiti: o dieta mediteraneana din care nu lipseau pestele si maslinele. Uleiul de masline era folosit chiar si pentru iluminatul stradal.
Tot in Turcia de astazi se gasesc si ruinele bisericii ridicate in jurul stalpului pe care a trait 47 de ani sfantul Simeon Stalpnicul. Calugarul a cautat o forma aspra de asceza, parasind manastirea pentru a-si construi un stalp din ce in ce mai inalt, cu o ingraditura din lemn in varf, din inaltul caruia raspundea celor care veneau sa ii ceara sfaturi duhovnicesti. Printre cei care l-au consultat s-a numarat si imparatul Constantin insusi.

Mutarea capitalei Imperiului Roman la Constantinopol. Domnia lui Iustinian, cel care a refacut Imperiul Bizantin. Biserica din Ravena, Italia, o urma a trecerii bizantinilor. Daca in imperiul lui Constantin inca se vorbea latina, in cel condus de Iustinian si de imparateasa Teodora, greaca devenise limba preferata.

Constructia celei mai grandioase cladiri din intreg imperiul, catedrala Sfanta Sofia, cea mai mare biserica din lume timp de 1.000 de ani si esenta Bizantului.

Dan Puric tinde sa devina primul tele-evanghelist roman, dat fiind ca pe vremea vulcanicului poet Ioan Alexandru nu existau atatea televiziuni. Risc sa spun ca fanii lui, care l-au transformat intr-un fel de megastar al ortodoxiei, mi se par obositori si ingrijoratori. Unii l-ar vrea chiar si presedinte, sau lider spiritual peste un partid “verde”, care sa criogenizeze mirosul de telemea cu ceapa, ca nu cumva sa fie contaminat de miasmele Occidentului. Din fericire, un fundamentalism ortodox e departe de a se invartosa, si tot din fericire, talentul lui Puric e suficient de mare ca sa ii accept cu ingaduinta si agenda anti-europeana. Desi aceste idei fixe il fac previzibil, chiar agasant pentru cei care nu ii impartasesc ideile. Personal, prefer abordarile mai sobre ale lui Sorin Dumitrescu, Dan Ciachir sau Cristian Badilita.
Dar destul cu critica, sa spun mai bine unul din lucrurile superbe pe care le-am aflat ascultandu-l pe Dan Puric.
iubirea ca o spovedanie
Prima data l-am citit spunand asta intr-o revista de femei (cred ca Tango), intr-o perioada trista a vietii mele. (Nu era chiar atat de trista incat sa cumpar reviste de femei, revista mi-o daduse cineva). Cea care ii lua interviul nu era prea in tema, transcrisese la repezeala numele teologului Grigore de Nyssa, ca si cum ar fi fost o anume Denisa. Si tot mi s-a parut miraculos ce-am citit. (Intre timp, corectat, interviul a fost inclus in volumul “Cine suntem“).
Puric vedea marele neajuns care exista in viziunea contractualista si psihologizanta asupra casniciei. Tot mai des discutiile legate de casatorie fac din ea o impartire a unor drepturi de proprietate. “Nu s-a trait taina, ci oficializarea la sfatul popular, in care statul garanteaza … ce garanteaza? Iubirea nu se garanteaza”.
Psihologia apare si ea ca o falsa solutie, cu intelegerea ei schematica a omului. Discutiile interminabile sunt mai curand un simptom decat o rezolvare.
Si aici intervine taina crestina.
Cu o intelegere epidermica a crestinismului, am ajuns sa il asimilam cu ceva septic, care nu trebuie amestecat in treburile sentimentale. Crestinismul pune problema interiorizarii moralei prin constiinta, Il ia ca martor pe Dumnezeu. Familia isi traieste cu adevarat taina atunci cand intre cei doi se ajunge la o relatie similara unei spovedanii reciproce. Iata si o forma cu mult mai eleganta de egalitate, caci acest tip de sinceritate nu inrobeste, nu isi propune sa controleze sau sa afirme ierarhii, ci daruieste necontenit.

Pagina 1 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica