rss
rss
rss

Ideea românească e una fabuloasă! Simt asta chiar și cei care ar vrea să o suprime, iar pentru a o bagateliza susțin că e o idee oarecare, născută în mințile romantice ale pașoptiștilor sau, și mai rău, abia în ale propagandiștilor ceaușiști. Ei nu înțeleg că există idei veșnice, idei purtătoare de destin, sub care se nasc și mor generații după generații.

Unii se înverșunează cu ciudă împotriva acestui dat, și destinul li se face blestem. Fug de ea ca de propria umbră, ar vrea să o lepede ca pe o haină ponosită și să îmbrace o alta, care le vine invariabil ridicol. Dar ideea îi ajunge din urmă, perpelindu-le nefericirea, fie pe ei fie pe urmașii lor, până când începe iarăși să încolțească sau se stinge de tot în înstrăinare. Cei mai mulți sunt purtători somnolenți ai ideii, pe care o perpetuează însă prin chiar firea lor și o transmit astfel mai departe. Până când o altă generație va urca ideea la nivelul conștiinței, o va înțelege, prețui și folosi pentru a se exprima.

Ideea românească e unică prin combinația esențelor nobile: misterul dacilor ce se credeau nemuritori, gloria eternă a Romei și ortodoxia originară a grecilor celei de-a doua Rome. Acestea trei și ar fi de ajuns. Dar din aceste filoane, ideea românească a fost dezvoltată de sute de generații anonime, ca o baladă populară, repovestită. Apoi redescoperită în limbajul gândirii Europei apusene, de generații de dascăli și cărturari atinși de geniu.

La 1 Decembrie 1918, ideea românească a avut și un contur. Și-a găsit împlinirea măcar geografică, dacă nu de potențial cultural. A dovedit că poate fi aievea, fie și pentru scurt timp. Granițele ei s-au modificat în anii următori, uneori dramatic, dar ideea a trăit și după, cum trăise și înainte, în inimile și mințile celor ce au fost capabili să o înțeleagă.

Să fie acesta semnul că Dumnezeu își face milă de noi, aproape împotriva pornirii noastre spre autodistrugere!? O fi norocul nostru sau bucuria nebunilor? Vestea bună e că imperiile tutelare se ceartă deja în public, vestea proastă e că se împacă suficient de bine peste capul nostru. Altfel, doar în agitația asta stă scăparea noastră.

Păi când au mai putut respira românii, așezați „în calea tuturor răutăților”? Când s-au mișcat plăcile tectonice ale dominației. Profitând de rivalitatea dintre maghiari și monarhia austriacă, Horea își începe răscoala. Cu sultanul ocupat cu oarece bătălii prin Persia, Mihai Viteazul ajunge cu armata adânc în teritoriul imperiului, trecând de Adrianopol (Edirne). Ba poate ar fi mers și mai departe, spre Istanbul, dacă nu primea decât ajutor simbolic din partea Apusului. Dar bătălia navală de la Lepanto, care încredința și Apusul că expansiunea otomană poate fi îngrădită, îi permitea totuși contextul în care să își adune forțe și alianțe, încât să înfăptuiască prima unire a tuturor românilor.

Aproape un secol mai târziu, turcii asediau Viena. În acel iureș continental, fără a mai fi nevoiți să își pârjolească singuri satele în calea invaziei, pe tronul țărilor Române, în locul conducătorilor de oști, faimoși pentru bătăliile lor, urcă alții faimoși pentru ce izbuteau să construiască. Șerban Cantacuzino, descendent al unei dinastii bizantine, tipărea la București aproape în același timp prima traducere integrală a Bibliei. Era urmat imediat de Constantin Brâncoveanu. Care, înainte de a deveni martir al creștinătății, patrona apariția propriului stil arhitectonic, finanța mănăstiri cu tipografii în toate țările române, extinzându-și influența inclusiv în pașalâcul unguresc, care devenise Transilvania.

Un imperiu rival se ridicae la Răsărit, cel al rușilor, una din cauzele care probabil l-au făcut pe sultan să reacționeze atât de brutal în suspiciunea lui. Va profita de această împrejurare Dimitrie Cantemir, domnitor cu o erudiție neegalată în istorie între capetele încoronate ale Europei. Și el își va derula propriul program cultural în Moldova, încercând o echilibristică periculoasă între imperii. Iar în cele din urmă va și fugi din calea mazilirii, la curtea de la Sankt Petersburg, unde va aduce suflul occidentalizării și europenizării în palatul și în mintea țarului.

Și inflamați de asemenea idei, care le dădeau o misiune civilizatoare, de „a treia romă”, poate că mujicii ne-ar fi înghițit cu totul, de n-ar fi fost mai ocupați să respingă campania lui Napoleon.

În Europa de Apus, puterea papală și marile monarhii de drept divin primesc opoziția, la început ocultă, a ideilor iluministe și a francmasoneriei. Răspunsul lor practic la răsturnarea acestor mari puteri imperiale a fost apariția statului național. Spre norocul nostru, fiii de boieri, pământeni și fanarioți, sunt trimiși să învețe carte în universitățile Europei tocmai în mijlocul acestui război surd și prelungit. Așa se face că învățații Școlii Ardelene se întorc din Europa redescoperindu-și mândria latinității lor, cu care să răspundă proiectului de maghiarizare agresivă, derulat de imperiul austro-ungar. Iar pașoptiștii de peste Carpați se întorc mai apoi cu idei încă și mai mărețe: ruperea de sub dominația unui imperiu turcesc anacronic și reunirea provinciilor istorice românești, după înfăptuirea unui program de educație la nivel național. Să nu scăpăm din vedere că până și aceste idei progresiste, aparent pașnice, veneau ca urmare a unui conflict. Și că fără acea luptă de idei și interese, maghiarizarea ar fi curs neabătută, ca și vlăguirea, dacă nu și turcirea provinciilor exploatate în regim colonial.

Spre norocul nostru, acest progresism pozitiv era deja la modă în intelighentsia rusă, care va patrona, printr-un Kiseleff, tranziția noastră spre modernitate. Occidentalizarea ne venea de unde nici cu gândul nu gândești. Ba mai mult, ne salvam și ființa creștină cu ajutorul ideilor patriotice ieșite din ostilitatea față de catolicism a iluminiștilor.

Războaiele dintre ruși și turci ne-au permis să ne câștigăm independența și să ne întregim teritoriul de fiecare dată. E drept că era să dispărem cu totul, pe model polonez, în cele două războaie, dar prăbușirea concomitentă a țarismului, a dualismului habsburgic și a sultanului, ne-a dat ocazia greu și de visat, pe care o sărbătorim acum, la centenarul Marii Uniri.

Până și când se credea că vom fi căzut pe vecie în hotarul de dincoace de Zidul Berlinului, sub gheara Marelui Urs, iată că tot s-a ivit un context de speculat. Contextul pe care s-a ridicat abilul Ceaușescu a fost ascensiunea Chinei, ca pol rival de putere în interiorul blocului sovietic. Jucând deschis rolul de rebel al lagărului comunist, Ceaușescu a reușit pentru mai bine de un deceniu să fie luat în brațe de întreg Occidentul, fără însă a părăsi incinta, cum spune bancul. Plimbat în caleașcă de regina Angliei, dus la Disneyland de președintele Americii, Nea Nicu al nostru juca în stil mare cartea nebunului incontrolabil și a zurbagiului cu viziune. Pe această rupere din îmbrățișarea prea strânsă a rușilor, s-a petrecut mica independență a comuniștilor români dar, mai important, un mare elan de industrializare a țării. Programul a eșuat – din varii motive, pe care nu le mai reluăm acum, dar avântul și speranța anilor 60-70, nu trebuie uitați ca opțiune, chiar dacă au fost încadrații între terifianții ani 50 și întunecații ani 80.

Mai poate repeta acum România isprava de a se extrage dintr-un sistem colonial, care o stoarce de orice vlagă și speranță, pentru a recupera entuziasmul reconstrucției și al reușitei? Se mai poate salva de la totala spălare a creierului și reprogramare a societății după un program ideologic scris în altă parte? Se mai poate, dar are nevoie de lideri, care să fi păstrat undeva în clandestinitate un autentic sentiment patriotic. Și care să fie chiar capabili de jertfă.

Despre cum arată acum contextul zilei… în episodul următor.

Un popor cu rădăcinile în preistorie, cu o statalitate recentă, a clădit doar două instituții colosale. Ambele au origini străine, dar sunt atât de discrete și de insidioase, încât străinii riscă să nici nu le observe.

Prezentul ne e controlat de eterna Securitate. Mereu dispusă să ne vândă hegemonilor fiecărei epoci, să ne schingiuiască și să ne jupoaie pentru favorurile acestora, așteptând momentul propice pentru a-i trage și pe ei pe sfoară.

De eternitatea noastră se ocupă Biserica. Ultima redută a națiunii, avanpostul luptei cu diavolul și preînchipuirea Împărăției. Calmă, fragilă, dar spre deosebire de suratele ei apusene: vie. Am găsit-o demnă de admirație și când mi-a venit un gând păgân: să considerăm creștinismul doar un curent filosofic, să zicem că n-a fost decât un Învățat, pe care lipsa de măsură evreiască L-a zeificat. Nici că s-a mai văzut grupare de adepți mai atașată de ideile maestrului ei, capabilă să meargă cu ele până-n pânzele albe. În cazul ăsta, mi-am zis, acești iubitori de filosofie, de-și zic creștini, trebuie că au un acut simț axiologic, din moment ce au ales să facă asta nu pentru un filosof mediocru, stufos și steril, ci pentru cel mai generos, mai original și mai revoluționar din câți gânditori au pășit pe pământ!

La scurt timp, mi-a venit și confirmarea. În dimineața zilei de 15 ianuarie, la Patriarhie s-a săvârșit în prelungirea liturghiei duminicale, cursiv, ca în desfășurarea firească, un parastas. Slujba era rânduiala care se face în mod curent când, vorba aceea, „mortul este de față”, sau când familia pomenește o rudă recent îngropată. Doar că se oficia pentru Mihai Eminescu, dispărut acum un secol și jumătate. Nu a devenit el etalonul antiromânismului, ținta disprețului și antipatiei oricărui terchea-berchea? Nu rareori aceleași guri de tun, care țintesc și Biserica și orice e al nostru.

Aparent e straniu să se facă o comemorare în în biserică a celui care scria „eu nu cred nici în Iehova”. Chiar dacă au fost citate circa zece mănăstiri moldave, pe la care e consemnat a fi trecut în pelerinaj. La unele, în vizită la cele patru surori călugărite, la altele consemnându-se chiar că s-a spovedit și împărtășit. Deși era așadar „îmbisericit”, petrecând alături de răspopitul Creangă, Eminescu era mai curând un liber cugetător creștin, decât un enoriaș cuminte. Geniul său poetic se hrănea cu cele mai exotice idei, din India antică în Germania contemporană, dar numea totuși Biserica „maica neamului românesc”. Ce acuitate a observației, bazată pe cunoașterea istoriei!

Mi-e greu să îmi imaginez tabloul pe alte meridiane: pe anglicani, tămâindu-l pe Shakespeare, ori pe papă, cădelnițând în amintirea lui Dante. Dar uite că la noi e cu putință ca Biserica să înțeleagă poporul în durata lungă și să îi sacralizeze panteonul cultural, așa cum i-a încreștinat datinile precreștine, colindele și obiceiurile de iarnă sau de primăvară. E vorba de recuperarea sacrului. Așa ceva nu pot înțelege modernii. Ei vor privi scena ca pe o bizarerie balcanică. Pentru că nu pot pricepe de ce multe biserici se zideau pe locuri de cult păgâne sau pe locuri de martiraj, cum jocurile arhaice cu măști de anul nou și Ignatul au putut fi aduse în curgerea calendarului religios.

Poporul însă știe mai bine, simte că există figuri care transcend istoria, că geniul nu poate fi decât o manifestare a harului, care chiar și atunci când are înfățișări lumești rămâne ceva misterios. Occidentul a pierdut simțul sacrului și nu mai găsește o raportare adecvată la angoasa morții. Comemorează diverse evenimente, dar are o legătură tot mai slabă cu generațiile dispărute. Cimitirele lor sunt frumoase locuri de plimbare, parcuri cu pietre, dar părăsite. În plus, ideea aristocrată a excepționalității unor persoane, îi deranjează predispozițiile egalitarist-democratice. Ideea unui popor, care-și venerază morții și își sacralizează panteonul cultural și istoric, populat de poeți și voievozi, îi contrariază și îi nelinistește. Căci în malaxorul globalist, așa idee e o piatră de poticnire.

Fără limba română, cu amintirea originii ei imperiale, am fi fost înghițiți în marea celor trei sute de milioane de slavi dimprejurul nostru. Fără biserici și mănăstiri, n-am fi avut scriere românească și ne-am fi albanizat la revărsarea puhoiului otoman. Prin Eminescu, limba română a atins punctul cel mai înalt al exprimării ei, demonstrând că e suficient de dezvoltată încât să cuprindă manifestări ale genialității, nu doar în formă folclorică, dar și cu fondul ideilor filosofiei contemporane. De va mai fi cu putință o explozie similară de talent în persoana cuiva, nu știm, dar știm că limba română e capabilă să o transmită. Nu degeaba, în momentele vremelnice când părți din națiune s-au deșteptat, aceste simboluri au fost arborate – de pildă, în balconul Pieței Universității în 1990 au stat un îndemn monarhic (în amintirea unei istorii glorioase) dar și două imagini: icoana Maicii Domnului cu Pruncul și tabloul tânărului Mihai Eminescu. Printr-un mister de nepătruns, Biserica recuperează inclusiv manifestările laice ale spiritualității poporului, cu aceeași naturalețe cu care știe să integreze în logica transcendentului atât iubirea trupească în taina căsătoriei și botezului, respectiv moartea, în slujbele de înhumare și de pomenire.

Ca de obicei, Andrei Pleșu vine cu puncte de vedere exprimate cu limpezime, naturalețe și haz, într-un interviu realizat de George Rădulescu.

„Eu nu cunosc în momentul acesta un politician capabil să uite de sine. Toţi sunt umflaţi de sinele propriu. De cariera lor, de imaginea lor, de duşmăniile lor şi de ambiţiile lor. Eu nu recunosc în niciunul un interes real pentru binele ţării. Problemele ţării sunt doar un material pentru un discurs electoral.”

Primul exemplu de politicianism și narcisism e al favoritului la prezidențiale, Crin Antonescu:

„Când îl văd pe domnul Crin Antonescu, ştiu sigur că nu are în cap nimic altceva decât să ajungă preşedintele ţării. Competenţele lui economice, juridice, culturale, politice sunt cvasinule.
(…) e un mic ambalaj demagogic sub care se află lucruri rudimentare.”

În partea a doua a interviului, e reluată tema identității, în context global.

„Europa are la temelia ei o combinaţie între imperiul muribund al Romei şi prospeţimea devastatoare a unor triburi fără portret. Noi suntem urmaşii acestui amestec.”

Afluxul de ne-europeni, care tind să devină minorități semnificative sau chiar majorități, nu e deci ceva rău, atâta timp cât noii veniți nu au tendințe agresive sau distructive la adresa civilizației gazdă.

„Problema pe care noi o avem este că noi am produs o ideologie care ne împiedică să funcţionăm raţional în această nouă situaţie – ideologia corectitudinii politice. Noi nu mai avem voie să ţinem la un discurs identitar, fiindcă este urât, este discriminatoriu. Noi trebuie să dispărem surâzând.”

Motto: „Nu ne mai mulţumeşte România eternă; ne dorim o Românie actuală.” (Constantin Noica)

În 1990, un nou „deceniu obsedant” începea în România printr-o febrilă căutare de sensuri şi de formule apodictice. Iar cum viitorul se dovedea plin de incertitudini, trecutul se oferea încă o dată drept o confirmare a oricărei opţiuni. Din punct de vedere cultural, perioada nu debuta cu mult aşteptatele „scrieri de sertar” care se vor lăsa aşteptate, ci cu reeditări ale unor cărţi din perioada anterioară instaurării comunismului, care din cauza lansării cu puţin timp înainte de război, şi apoi a cenzurii, nu apucaseră să se impună în conştiinţa românească. Pentru o parte însemnată a populaţiei active a ultimului deceniu al secolului, cugetările lui Cioran, de pildă, erau inedite, iar mesajele lor, la concurenţă cu cele ale cărţilor de ultimă oră.

Impactul, mai cu seamă asupra tinerilor, a fost uriaş, fluturarea unor cărţi de Emil Cioran, Petre Ţuţea, Nae Ionescu a devenit rapid o modă, dat fiind că ele reprezentau cea mai la îndemână răsturnare a unei educaţii viciate. Considerând simplificator „stânga” vinovată pentru dezastrul social şi moral al ţării, aceştia erau gânditorii cei mai la „dreapta” care puteau fi identificaţi în cultura română. În sprijinul succesului lor venea şi un stil care va face carieră: aforistic, înţesat de paradoxuri seducătoare, radical şi nesistematic, un stil care va face extrem de citate pasaje întregi cu pretenţie de sentinţe. Nu ne-am propus o privire asupra fenomenului demitizării în spaţiul românesc, din perspectivă istorică, însă este necesară o înţelegere a surselor acestei atitudini. Cele mai multe dintre perspectivele demitizante ale anilor ’90 se pot revendica de la spiritul devastator până la cinism al lui Emil Cioran.

Lipsurile României sunt aşa de mari, că neantul nostru seamănă unei absenţe monumentale. Ar trebui biciuită această ţară până la convulsie, atacată în esenţa sa, pentru ca, având conştiinţa destinului său, să vrea să-l înfrângă. Fără o mare prefacere, România mi se pare un superfluu geografic şi o farsă istorică.” [84] Acceptând ca problema să se pună astfel, chiar dacă în termeni mai voalaţi, intelectualii români se întorceau în capcana disputei cu privire la specificul naţional, care prezenta doar două rezolvări, tradiţionalismul şi modernismul. A vedea într-un popor întruchiparea unui spirit individual era tot ce putea fi mai propriu unei concepţii mitice; de aici, aveai doar posibilitatea unei poziţionări sufleteşti, puteai să iubeşti sau să urăşti acest specific, eventual să recurgi la un paradox cioranian: „De nu aş fi român decât prin defecte, şi tot aş iubi această ţară, împotriva căreia sunt înverşunat dintr-o nemărturisită iubire [..] România nu se poate salva decât negându-se, lichidând radical cu un trecut mai mult sau mai puţin inventat, distrugându-şi toate iluziile şi iubirile ei de până acum.” [85] Dilemele identităţii, deşi spinoase, uneori paralizante chiar, erau totuşi mai comode moraliceşte decât problema vinovăţiei.

Metafora „schimbării la faţă” are două straturi, cel evident, referitor la transformarea radicală a naţiunii, văzută ca un organism viu, şi un altul implicit, cel teologic (acesta e sensul iniţial), acela al unei revelaţii cu privire la adevărata natură a lucrului, o privire în abisul esenţei (în pasajul biblic, doi dintre apostoli au privilegiul ca, urcaţi pe un munte, să le fie înfăţişată adevărata natură, cea dumnezeiască, a Mântuitorului). De aici decurge un important avantaj simbolic la care puteau avea acces atât cei ce ar fi supus unui examen critic miturile, cât şi apărătorii lor înverşunaţi: apartenenţa la o castă a iniţiaţilor capabili să vadă cu claritate şi să esenţializeze profilul unei naţiuni, extrăgându-se de sub influenţa contextului. Plasând în mit sediul esenţei, miza actului demitizării era transformismul, fapt ce îl înscrie în seria proceselor preponderent politice şi nu intelectuale. Acest act nu caută adevărul pentru a contribui la sporirea cunoaşterii, ci (de)construieşte o ficţiune pentru a susţine o schimbare vizată. Contururile transformismului se observă cu mai multă claritate, făcând încă o dată apel la tânărul Cioran: „A fi român cu adevărat înseamnă a nu mai voi să fii român în sensul de până acum“. [86]
Disputa sincronismautohtonism menţine viaţa culturală românească în aceleaşi coordonate valabile în perioada în care cele amintite vedeau pentru prima dată lumina tiparului, în dramatismul de tragedie antică al unui spaţiu pradă opoziţiei mitologice dintre centru şi periferie, dintre interior şi exterior. Exista însă o excepţie majoră, care schimba toate datele problemei: la finele deceniului nouă România tocmai experimentase – într-o formă ce nu putuse fi prevăzută – toate soluţiile propuse de Cioran anterior perioadei comuniste. Încercând să le sistematizăm, acestea ar fi: colectivismul, ignorarea dreptului de proprietate, fanatizarea unei pături cât mai largi de oameni, sfidarea valorilor generoase ale civilizaţiei occidentale, dispreţul faţă de valoarea de unicat a vieţii individului de dragul viziunii unui destin al comunităţii, şi, în fine, dictatura. Ca orice proiect de natură politică, şi această schimbare de profunzime avea la bază câteva fantasme menite să asigure entuziasmul, dar suportul popular pentru transformism era mai dificil de obţinut în condiţiile în care se petrecea ieşirea dintr-un alt proiect de inginerie socială, un proiect a cărui ratare se dovedise dureroasă pentru întreaga societate.

Idealul spre care tindea programul de inginerie socială de până în 1989 se afla, sau ar fi trebuit să se afle, în mitologia comunistă. Fantasmele în numele cărora Cioran solicita demararea unui program asemănător de distrugere din temelii şi reconstrucţie erau fie personale, precum nihilismul şi orgoliul autodaféului lucidităţii, dar şi credinţa pe care o spera generalizată în ideea de destin, care ar distinge culturile mari de culturile minore: „Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei. Dar nu vreau să fac din destinul ţării o utopie [..] Deşi România nu poate fi o realitate fără acest viitor, noi trebuie să fim, însă, necruţători şi cu singura noastră speranţă.” [87] La proiectul comunist românii fuseseră obligaţi să adere, iar la proiecte care oferă ca principală satisfacţie contemplarea dezolării şi a nimicului, nu puteau adera dat fiind că o sinucidere colectivă a unui popor din lipsă de speranţă este un lucru fantasmagoric. În condiţiile în care o altă modalitate de sistematizare a iluziilor colective nu se dovedea suficient de motivantă, pasiunile puteau fi investite în demolarea a tot ce susţinea lumea veche, prin asaltul asupra mitologiei, dar şi acesta era sortit a fi adoptat de un număr restrâns de aderenţi.

(inapoi la Cuprins)


[84] Emil Cioran, Singurătate şi destin, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 302
[85] Ibidem, p. 230
[86] Ibidem, p. 232
[87] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 99

Spre deosebire de ideologia comunistă, naţionalismul prezintă o mitologie mai puţin sistematică, deoarece el nu este o utopie la origine, dar se poate transforma într-una. Departe de a avea toate răspunsurile pregătite dinainte, cum este normal pentru lumea imaginată riguros a utopiei, naţionalismul pare a se construi mitologic prin acumularea unei pleiade de simboluri cu un puternic substrat emoţional. Sursa arhaică a naţionalismului pare a o constitui simbolistica centrului în culturile primitive care organizează cunoaşterea universului în cercuri concentrice.
Mitul naţionalist identifică o realitate pe cale afectivă. Pentru etnocentrismul cel mai primar, „păcatul originar este impurificarea“, în timp ce „etanşeizarea ar recrea cetatea ideală“. [69] Iată, aşadar, punctul de întâlnire dintre comunism şi naţionalism, o fază se pare inevitabilă a declinului proiectului societăţii comuniste: izolaţionismul, spaima instinctivă de contaminare a utopiei. Pentru cazul particular al ultimei perioade a comunismului românesc, această întâlnire providenţială între cele mai fructuoase sisteme mitice inventate în afara religiei prezenta şi câteva avantaje strategice cum ar fi „naturalizarea” Partidului Comunist, care devenea din organ vizibil al unei forţe străine de ocupaţie, o expresie politică a românismului şi o împlinire a unor aspiraţii (şi a unui destin) naţionale, legitimarea puterii grupării autohtoniste din cadrul partidului, şi contracararea oricăror influenţe reformiste din exterior.
Mitologia naţionalistă are atât surse primare, ce ţin de cultul strămoşilor, al eroismului şi al sângelui, de extrapolarea imaginii idealizate a familiei, tendinţe care o trimit în zona periculoasă a xenofobiei, dar şi surse mult mai rafinate, cum ar fi teoriile lui Johann Gottfried Herder, care priveşte omenirea ca fiind alcătuită din popoare, fiecare cu destinul şi spiritul său, cu un caracter definit. Această din urmă formă de naţionalism, susţinut de apelul la simboluri de ordin cultural, ce s-a constituit într-un factor de progres, are o îndelungată tradiţie în spaţiul românesc, fiind chiar printre ideile ce au stat la baza edificiului culturii române moderne.
Vladimir Tismăneanu propune o împărţire a naţionalismului modern [70] în naţionalism civic – propriu societăţilor liberale, cu respect pentru libertăţile individuale pe care încearcă să le apere printr-o formă de coeziune şi cu o înţelegere permisivă a ideii de naţiune, care nu se bazează pe originea etnică ci pe un proiect de dezvoltare democratică – şi naţionalism etnic. Acesta din urmă, este, la rândul său împărţit în: naţionalismul conservator, care face apel la valorile societăţii tradiţionaliste, repudiază manifestările progresului (opus idealizării civilizaţiei agrare) şi dezvoltă o mistică naţională, populismul etnocentric, bazat pe manipularea abilă a unui număr de lozinci patriotarde colecţionate din mai multe doctrine, şi etnocentrismul nostalgic sau naţionalismul liturgic, care împărtăşeşte idealul unei „democraţii naţionale”, sau al etnocraţiei, şi tentativa de reabilitare a mişcărilor extremiste interbelice.
Aşa cum societatea nu mai este aceeaşi după o jumătate de secol, nici chiar sistemele mitice nu au scăpat transformărilor. Naţionalismul redescoperit după căderea dictaturilor est-europene, chiar şi cel virulent anticomunist, venit pe linia tradiţionalismului interbelic, a fost iremediabil malformat, crede Tismăneanu, de exclusivismul şi intoleranţa sectarismului leninist. Construcţia mitului naţional este mai curând una alegorică, susţinută pe sacralitatea unei multitudini de simboluri (impropriu socotite mituri) care îi insuflă caracterul cvasi-religios, de unde nevoia (şi mai pregnantă acum) de nimicire a promotorilor necredinţei.
Liniile de forţă ale acestei construcţii sunt reprezentate de problema unităţii, a originilor, căreia în spaţiul românesc i se adaugă cu mai multă pregnanţă problema continuităţii, problema specificului naţional, deseori definită prin raportarea la problema alterităţii, toate completate de apelul la mitologia salvaţionistă. Cum nu putem spera la mai mult decât o simplă trecere în revistă, şi nu la o prezentare amănunţită, să vedem care sunt cele mai importante mitologeme care susţin fiecare dintre componentele marelui mit naţional. Pentru problema originilor, rezolvarea pe care memoria colectivă o dă – fiind refractară la nuanţe, la ambiguităţi şi la dubitativ – este fie revendicarea de la o mare civilizaţie, fie de la o anti-civilizaţie a barbariei, o ipostaziere a vârstei de aur, a ideii de eroism, o idealizare a stadiilor primordiale. Trecerea în tărâmul legendei a fuziunii daco-romane, cu accent pe câte una din cele două componente, reuşeşte să atingă ambele aspecte. Restul influenţelor cum ar fi cea slavă sau cea a popoarelor migratoare nu îşi găsesc locul în această poveste simplificată.
Iar dacă naţiunea este o esenţă de natură spirituală ea trebuie să îşi păstreze puritatea în decursul timpului. O continuitate neîntreruptă îi leagă pe compatrioţii unei naţiuni de strămoşii lor şi îi desparte de ceilalţi, iar ţara nu este creaţia unor generaţii succesive, ci e aceeaşi dintotdeauna. Realitatea şi mitul se întrepătrund şi în cazul naţiunii. Aceasta există ca o realitate de necontestat (şi, până acum, proiectele care au ignorat-o au eşuat) dar şi ca o entitate produsă cu ajutorul miturilor, o „comunitate imaginată“, potrivit lui Benedict Anderson. [71] Din această, perspectivă omogenizarea, inclusiv cea lingvistică, se produce în mai mare măsură după constituirea unei naţiuni decât până la acel moment, în timp ce pentru naţionalism, unitatea e un punct terminus spre care tind toate energiile unei naţiuni, rolul elitelor în reuşita acestei catalizări fiind unul minor. Pentru un naţionalist este şocantă descoperirea chiar şi în trecut a existenţei unor deosebiri flagrante între părţi ale întregului: „în Gazeta de Transilvania se explică în subsol termenul România, prea nou în 1838 pentru a fi considerat perfect inteligibil: “Patrioţii de acolo, voind a-şi numi patria cu o vorbă, zic România în loc de Valahia, căci românul nu ştie cu cine vorbeşti când zici valah” “. [72]
Şi mai generoasă pentru imaginar decât ideea unităţii se dovedeşte sintagma specificului naţional. Pentru tendinţa autohtonistă, conţinutul acestei sintagme e dat de puritatea satului românesc şi de idealul unui stat ţărănesc dator în primul rând să conserve structurile ancestrale ale civilizaţiei agrare. Specificul naţional poate fi tradus printr-o valorizare metafizică a geografiei – teoria spaţiului mioritic sau, tot la Blaga, consfinţirea unui destin cultural al unui „pământ de cumpănă”. Aşezarea „în calea tutror răutăţilor“, la confluenţa dintre civilizaţii, este şi ea o sursă a mesianismului românesc. Definiţia „românităţii” este potenţată de o imagine dramatizată a Celuilalt, fie prin tema ospitalităţii tradiţionale ca semn al unei bunăvoinţe ce s-ar cuveni remarcată, fie prin semnalarea pericolului duşmanului din exterior sau din interior, mult mai insidios, conspirând la destrămarea comunităţii.

(inapoi la Cuprins)


[69] Kernabach, op. cit., p. 128
[70] Vladimir Tismăneanu, Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă, Editura Polirom, 1999, p. 97-104
[71] Apud Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p 13
[72] Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Editura Litera, Bucureşti, 1994, p. 152

Acest articol face parte din seria:
1. Revolutia Romana si dusmanii ei
2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane

coerenta ideologica a Revolutiei
In primele patru zile de proteste, la Timisoara nu a existat nicio urma de organizare, iar riposta Securitatii, Militiei si apoi a Armatei a fost una brutala, fara echivoc in privinta taberei in care se aflau la acel moment institutiile militarizate. La Timisoara, ca si la Bucuresti, ulterior, manifestantii au avut de partea lor un singur element, ce a inclinat decisiv balanta: numarul coplesitor al participantilor. Nici comandantii locali, nici cei trimisi de urgenta de Partid si MApN nu s-au sfiit sa recurga la crima, folosind munitie de razboi. Dar in momentul in care in Piata Operei si pe strazile adiacente se adunasera 200.000 de oameni, continuarea operatiunii devenea o imposibilitate de ordin tehnic, logistic. Nu exista in intreaga istorie militara exemplul vreunui masacru la o asemenea scara, care sa fi putut fi in practica intr-o zona urbana, pe timp de pace, in confruntare directa cu o masa de manifestanti. Fortele de represiune si autoritatile comuniste locale aleg sa se replieze si urmeaza diverse strategii de salvare personala: tergiversari, pactizarea cu protestatari, dialog sau chiar mimarea solidaritatii.
Acestea sunt conditiile reale in care Timisoara devine, in data de 20 decembrie 1989, primul oras liber al Romaniei, prin meritul exclusiv al manifestantilor. Ia fiinta si o organizatie revolutionara, denumita Frontul Democratic Roman, care intra in dialog cu liderii locali si se exprima din balconul Teatrului. Componentii FDR nu aveau (nici nu puteau avea) o reprezentativitate conferita printr-un vot al strazii, nici macar nu erau persoane foarte cunoscute. Ce relatii au avut sau au dezvoltat unii dintre ei cu liderii locali ai Partidului e o alta chestiune deschisa dezbaterilor, dar esential e ca mesajul pe care au reusit sa il formuleze a fost unul ce a intrunit adeziunea masei de participanti.






Asculta mai multe audio Politica

Inregistrare-document din ziua de 21 decembrie 1989, recuperata de revolutionarul Marius Mioc.

Departe de spectacolul bine regizat si controlat de la TVR, oferit de fostii comunisti, dupa fuga lui Ceausescu, aceasta inregistrare (si nu e singura) ne descrie de fapt o revolutie adevarata. Nu o revolta a unor dezorientati, care sa creeze “un vid de putere”, umplut de echipa lui Iliescu si Brucan, nici un complot al esaloanelor secunde. Ci o revolutie populara, care genereaza in timpul ei lideri, o organizatie ad-hoc si un program politic coerent.

La minutul 5:23, Lorin Fortuna reciteste proclamatia Frontului Democratic Roman.
Punctele inscrise in proclamatie arata orientarea doctrinara surprinzator de limpede exprimata, pentru o societate care nu mai avea exercitiul exprimarii politice de o jumatate de veac. Practic, se cerea trecerea la o democratie de tip liberal, garantarea libertatilor cetatenesti, reforme ale sistemului de educatie si de sanatate.

Pentru cei care au considerat usor speculative referirile la sensul spiritual al Revolutiei, facute in episodul anterior, pot asculta acum si dovada entuziasmului cu care poporul isi regasea credinta interzisa. Se rosteste “Tatal nostru” (absenta educatiei religioase pentru atatea generatii isi spune cuvantul, si multimea repeta o forma aproximativa a rugaciunii), se cere libertate pentru toate cultele, pentru ca scandarea din zilele precedente “Exista Dumnezeu!” sa izbucneasca spontan inca o data (min 24:57). Se spun poezii si multe naivitati, pe multi emotiile ii coplesesc, dar nu ar trebui sa ne rusinam de asemenea momente inerente. Acei oameni erau izolati intr-o tara despre care aflau doar de la Europa Libera, iar in timp ce ei isi faceau curaj strigand “Armata e cu noi!”, in Bucuresti, tancurile armatei calcau primii revolutionari. Ceea ce conteaza nu sunt micile naivitati, ci coerenta mesajului, care e unul explicit anti-comunist, si unanimitatea cu care e primit.

E drept ca scandarea “Jos comunismul!” nu apare explicit in aceasta inregistrare, dar ea decurge logic din toate punctele proclamatiei. In acel moment, Romania era membra a CAER, a pactului de la Varsovia si impartea cel mai lung sector de frontiera cu Uniunea Sovietica, un imperiu ce avea sa mai exista inca un an si jumatate de atunci. A cere integrarea in randul statelor care garanteaza drepturile omului, echivala cu o cerere de ordin geopolitic, deci cu scoaterea completa a tarii din lagarul comunist.

revendicarile revolutionarilor
Iata asadar, principalele puncte ale proclamatiei Frontului Democratic Roman:

  • demisia lui Nicolae Ceausescu
  • organizarea de alegeri libere
  • libertatea cuvantului
  • deschiderea granitelor
  • integrarea in randul statelor care garanteaza si respecta drepturile fundamentale ale omului
  • eliberarea detinutilor si dizidentilor politici
  • revitalizarea economiei nationale
  • reforma invatamantului in spirit democratic
  • dreptul de a manifesta liber
  • libertatea cultelor religioase
  • imbunatatirea asistentei medicale si a alimentatiei publice

Format ad-hoc, Frontul Democratic Roman cuprindea persoane care nu se cunosteau intre ele. Ulterior, multi au ajuns sa se acuze reciproc. Mihail Decean propune inca 3 puncte pentru declaratia citita in piata:

  • demisia intregului Comitet Central al PCR
  • demisia guvernului condus de Constantin Dascalescu
  • desfiintarea Securitatii

Ulterior, unii membri ai FDR accepta preluarea de putere de la Bucuresti, sau chiar ajung sa graviteze in jurul lui Ion Iliescu. Suspiciunile nu au intarziat sa apara. Inclin sa cred ca persoane cu o vadita instabilitate emotionala, ca Claudiu Iordache, sau care emit in ultima vreme teorii delirante, ca Lorin Fortuna, au fost mai curand pacaliti de un joc politic pentru care nu erau pregatiti. Nu de alta, dar securistii nu prea au obiceiul de a-si pierde mintile la batranete, un obicei rezervat celor care au constiinta.
Mai trebuie subliniat un aspect interesant: s-a spus adesea ca doar foamea i-a scos din case pe romani, ca lucrurile se puteau regla cu unele concesii de ordin material. Sau cu mai mult divertisment televizat, cum ii sugerase Adrian Paunescu lui Ceausescu personal. Ei bine, mai toate cererile Revolutiei sunt de ordin politic, e remarcabil ca referirea la alimentatie figureaza pe ultimul loc in lista de revendicari.
patriotism, nu nationalism
Trebuie sa fac o marturisire de ordin personal. M-am amuzat ani la rand pe seama retoricii nationaliste. Am ras (si inca mai rad, daca mi se da ocazia) de toata mitologia buricului pamantului, de protocronism, de istoria declamativa, ori povestita in carciumi cu pieptul bombat. Cat timp oamenii sistemului, care adusesera tara in cea mai umilitoare postura a ei si intr-o stare de degradare morala, monopolizau discursul identitar, era firesc si rational sa le arati gaunosenia.
Acum, cand doctrina lor, cu priza la public, a devenit goliciunea insasi, cinismul cel mai dizolvant, e firesc sa recurgem si noi la alte tactici. Sa le opunem modelele reale ale unui patriotism civic, bazat pe libertati individuale. Cata vreme, din motive tactice, adversarii Revolutiei au pledat pentru izolationism si tergiversarea reconectarii la Europa, a fost un raspuns cat se poate de logic sa le contestam falsul patriotism si sa incercam demolarea vestigiilor unei gandiri tribale. Acum ca oamenii vechiului sistem au preluat limbajul de lemn de la Bruxelles si controlul parghiilor integrarii, e la fel de logic sa ne intoarcem la modelele autentice ale istoriei, sa reinstituim admiratia pentru tot ce a fost demn si valoros. In felul acesta ii putem impiedica sa transforme si europenizarea intr-o falsa modernizare si democratizarea intr-o palavrageala gaunoasa. Acum, cand implicarea e descurajata sistematic, cand defetismul e insuflat cu premeditare, ne putem aminti ca au exista chiar in istoria recenta suficiente momente cand triumful si renasterea au venit in ciuda tuturor pronosticurilor: de la secolul miraculos de dupa Regulamentele Organice, la rezistenta spirituala anticomunista, la izbucnirea de demnitate si speranta din timpul Revolutiei.

(va urma)

4. Ceausismul, ca ideologie actuala

Azi e 1 Decembrie, ziua unirii tuturor romanilor. Ziarele si blogurile sunt pline de articole comemorative, demitizante, insufletite de mandrie patriotica sau de complexe si nemultumiri nationale. Nu ma simt in stare sa scriu ceva memorabil pe tema asta in aceasta zi si la aceasta ora. Din jenanta lipsa de inspiratie m-a salvat acest mail, primit acum cateva minute de la Primaria Sectorului 2. Nu mai e nevoie sa scriu nimic, voi reproduce pur si simplu un fragment din mailul care are trecut la subiect: 13.000 portii de fasole si 725 l. de tuica


Pe langa Primaria Sectorului 2 se va servi fasole cu costita si tuica si la urmatoarele corturi amplasate la:
* Circul de Stat,
* Gara de Est,
* Parcul Florilor,
* Parcul Plumbuita,
* Parcul Tolbuhin,
* Parcul Vatra Luminoasa,
* Parcul Floreasca,
* Parcul Lunca Florilor,
* Parcul Motodrom,
* Piata volanta Basarabia,
* Strada Alexandru Paleologu,
* Strada Marcu Armasu intersectie cu str. Logofatul Dan,
* Parcul Tei,
* Strada Nicolae Apostol (Gradinita nr. 215),
* Piata Spaniei,
* Strada Paroseni,
* Strada Peris, - Gradinita nr. 9,
* Bulevardul Chisinau nr. 6 -8 (Complex Miramar),
* Parc Teleajan.

Am incheiat citatul din comunicatul trimis presei de Primaria Sector 2.
In speranta ca informatiile furnizate se vor dovedi utile si fasolea indestulatoare, ce pot sa mai zic? La multi ani, romani, sa va fie de bine!

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica