rss
rss
rss

copil

În acești copilași, aduși de bunica lor să aprindă o lumânare la una din troițele de la Universitate, se mai ține viitorul României. Aproape în clandestinitate, la ceas târziu, pe 21 decembrie 2012, când lumea aleargă după reduceri de prețuri și riști să ai de dat explicații celor care întreabă „ce se întâmplă aici”. E dezarmant că busola morală mai funcționează pentru atât de puțini oameni. Cu toate astea, e bine că adevărul se mai spune, fie și în șoaptă, în familie. Mai sunt copii, ca aceștia, după cum sunt alții duși de mână la biserică, la un muzeu, pe alții îi feresc părinții de televizor și le pun o carte în mână.

Mă încălzesc cu gândul că nu majoritatea face istoria, deși ea o suportă. Acum câteva sute de ani, puteai să ai o slujbă bine plătită doar pentru că știai să scrii și să citești, abilități foarte rare atunci. Acum, cu învățământul obligatoriu dar prost, de bine de rău, tot omul știe să citească. Dar procentul celor care citesc lucruri semnificative a rămas același cu al celor care știau să citească în evul mediu. Acești, probabil, sub 5% din omenire, duc societățile lor mai departe, într-o direcție bună sau rea. Cât mai sunt copii, care pun lumânări lângă crucea, pe care scrie „nu vom uita”, nu e totul pierdut. Tot o mână de oameni a marcat comemorarea Revoluției și la Chișinău, unde tineri dintr-o nouă generație, care simte patriotismul sincer, nu politicianist, au aprins lumânări lângă ambasada României în amintirea Revoluției. În Occident sunt câteva zeci de mii de studenți români, care se vor mai întoarce sau nu se vor mai întoarce acasă. Dar sunt, oricum, un număr incomparabil cu cele câteva sute de pașoptiști, care avuseseră această șansă, și care au transformat radical România, după ce au revenit în țară. Îi trec și pe acești tineri la motive de speranță.

Poate nepăsarea pentru comemorarea Revoluției Române vine și din obișnuința de a nu mai vedea motivele de speranță din jur. Sigur, Bucureștiul e tot murdar, tot amenajat kitschios, în stil sorcovă, dar Occidentul, către care ne uitam peste gard, e deja aici. Din loc în loc, insule de civilizație își fac locul. Sigur, e la modă să strâmbi din nas la mall-uri și centre comerciale, că sunt bastioane ale lăcomiei consumeriste, ale superficialității și îndobitocirii „sclavilor fericiți”. Or fi și asta, dar mie mi se pare superb cum sunt decorate cu ghirlande, cu luminițe și brazi de Crăciun, fie ei și de plastic. Sunt țări vestice mult mai austere de sărbători decât noi, după cum e la fel de adevărat că Primăria ar avea nevoie de niște consultanți în materie de bun gust. Și aici se vede diferența dintre privat și public, în defavoarea celui din urmă.

Suntem și tare greu de mulțumit: avem autobuze Mercedes pentru transportul în comun și tot nu ni se par suficient de confortabile. E adevărat că forma trucată și malformată de capitalism, care a ajuns până la noi cu țârâita, îți oferă suficiente motive de dezgust. Că am învățat revoltător de repede să scriem „X-mas”, cum învățasem înainte de 89 să îi spunem Moș Gerilă lui Moș Crăciun. Și atunci și acum, spunem „sărbători de iarnă”, nu Crăciun, de parcă am sărbători meteorologia, nu Nașterea Domnului. Nu s-ar spune că am știut să facem prea multe cu libertatea câștigată în 1989, votăm cu voioșie hoți notorii și panarame.

Cu toate astea, niciunul din noi nu ar mai da viața de acum pe cea de dinainte de 89. Vitrinele colorate, fie ele și la limita decenței, pe bezna bulevardelor, din anii în care se întrerupea curentul pentru economie. Sutele de canale de televiziune, oricât de imbecile și de mincinoase ar fi ele, pe unicul canal cu ode stupide. Coada la casa de marcat din supermarket, pe coada la tacâmuri sau la rația de ulei. Nici măcar tinerii nepăsători nu ar da accesul la imensitatea internetului, pe vremurile în care și o banală mașină de scris trebuia înregistrată cu mostră de scris la Securitate, ca să nu fie folosită la produs manifeste. Nimeni nu ar da călătoriile făcute în ultimii ani pe șansa de a fi sau nu împușcat la încercarea de a trece Dunărea înot, noapte, către mai liberala Yugoslavie.

Dacă am ști să prețuim ce avem, să ne amintim mereu linia dintre bine și rău, poate am ști și cum să facem mai frumos locul în care trăim, decât să ne plângem de cât e de urât.

pentru_libertate

fantana_universitate

inter cocor

brad_universitate

copilasi

cruce_coltea

kilometrul_zero

lumanare

nu_vom_uita

pasaj_universitate

troita

unirea

bcr

bulevard

cladire_cadou

În primele ore după anunțarea sentinței Curții Constituționale nu a fost clar care e planul B al echipei Ponta și Crin. Sau dacă există un plan B. Din fețele lor căzute, nu reieșea decât că nu au de gând să își țină promisiunile solemne, făcute „propriilor lor conștiințe”. Aici erau destul de previzibili. Ponta nu se va mai comporta ca un preșcolar, spunând că el nu va mai lucra în ruptul capului cu Băsescu, iar Crin Antonescu nu va ieși din politică, în ciuda promisiunilor repetate, necerute de nimeni. Jenant și rușinos, dar logic: la ce ar fi buni cei doi, decât la politica locală? Ambii sunt deja clone ale lui Mircea Geoană. Între țopăielile pentru

„Mihaela, dragostea mea…. este victoria mea, în aceeași măsură cu este și victoria lui Crin…”,

între aceste țopăieli și momentul excluderii lui Geoană din partid au trecut fix 2 ani: din noiemrbie 2009, până în noiembrie 2011. Atât a durat ca angrenajele greoaie de investitori și baroni locali să se răzbune pe cel care le risipise banii și șansele. Crin Antonescu și Victor Ponta sunt în acei doi ani, nu realizează, dar ceasul le ticăie, răbdarea finanțatorilor se apropie de final, poate chiar mai repede. Nici furioșilor din piață nu le convine să parieze mereu pe niște păcălici.

Spre seară, planul B a devenit limpede. Vom avea în fiecare seară de acum, până la alegeri, poate chiar până la numirea noului premier, miting în Piața Universității. Cu pensionari cinstiți, cu rezerviștii îmbuibați ai lui Dogaru, cu galerii, cu lumpen tocmit cu ziua, cu revoluționari pesediști. Cum-necum, va fi miting seară de seară, dacă nu în stradă, măcar pe ecranele patriei. Uzina de vise și coșmaruri a lui Dan Voiculescu, Bogdan Teodorescu, Sorin Roșca Stănescu, va dudui, deja vedetele Antenei 3 sunt convocate, cu rândul în piață. La munca de jos, tot cu gura, dacă din studio n-au fost în stare. Să zbiere și Dana Grecu, ca poate o răzbi mai abitir ca bătrânul Dogaru. Pentru halucinantul număr de șapte (cred) televiziuni de știri, e mană cerească. E audiență ieftină cu aproape nicio investiție, doar să o dai pe post, în loc de documentare și reportaje inteligente, dar scumpe. Pentru partidele din USL va fi o campanie înaintea campaniei electorale, care să îi țină cumva în priză pe cei 7 milioane și jumătate. De fapt asta e miza lor vitală: să și-i mențină și fidelizeze pe cei 7,5 milioane, care nu erau neapărat votanți USL ci doar anti-Băsescu. Dacă vor reuși, cu o prezență tipică la urne de 10, chiar 12 milioane, bătălia e câștigată.

Și se mai realizează ceva: USL are nevoie ca tema majoră a campaniei să rămână Băsescu și la toamnă. Astfel, să nu se discute despre bilanțul guvernării de jumătate de an, în comparație cu guvernarea de 3 ani jumate, din mandatul care se încheie, ci despre poziții pro sau crontra Băsescu. Iar acolo poziția e tranșată.

Tăcerea lui Traian Băsescu din această seară e semn de mare înțelepciune. Știe în primul rând că nu a câștigat o bătălie, ci alții au pierdut-o. Dacă a câștigat-o, a câștigat-o rușinos. Știe că milioanele de votanți de la referendum sunt supărați de decizie, dacă nu furioși. E mai inteligent să îi lași să-și verse furia pe neputincioșii Ponta și Crin.

Cât despre decizia Curții, s-a vorbit despre cine de ce parte a trecut. Ori nu asta e problema. Aș fi curios cum justifică cei 3 votul pentru validarea referendumului, când listele nu au fost modificate (guvernul nu a avut curajul), și în lege scrie doar de liste electorale, nu de estimări, mini-recensăminte și alte aberații. Unul dintre aceștia 3, Predescu, deja a uitat și ce-a declarat și ce-a votat. E la vârsta când pierderile de memorie se mai întâmplă. Eu însă nu-l uit. Mi-l amintesc și acum, pe când era parlamentar PSD și ciopârțea legea lui Constantin Ticu Dumitrescu, în complicitate cu Corneliu Turianu. De data asta acest Trahanache mult mai impertinent a rămas fără destui coledzi, ca Agamiță Dandanache.

Îmi îngădui și un pronostic pentru alegeri: USL se menține unită, în ciuda urii mocnite. Guvernarea lor dezastruoase e decontată de public „regimului Băsescu”. USL scoate un glorios 45%, PDL, salvat doar de lupta lui Băsescu din ultima lună, poate strânge un 30%, împușcă și bezmeticii lui Dan Diaconescu, dacă se prezintă în alegeri, un 10%, UDMR, tradiționalul 7%, restul, alți ciudați. UDMR și Diaconescu sar fericiți în barca USL, dacă Băsescu se arată dispus să numească un pesedist prim-ministru. Și se va arăta, dar Victor Ponta nu mai pupă funcția în veci. Măcar atâta lucru nu poate permite „scorpionul”. Va fi poate un ex-pesedist, antrenat special pentru funcție, gen Mihai Tănăsescu. Unul care să se ia de piept cu noul val de criză și cu „o foamete mai mare decât cea din 1947”, cum se anunță deja. Care să plătească toate datoriile reportate în aceste luni de distracție aparent ieftină.

Unii anunță-n gura mare prevestiri de-apocalipsă,
Ceasul rău în chip de înger, iadul îmbrăcat în frac,
Alții cred că sunt vedenii de profeți cu mintea lipsă,
Că la noi toate acestea se întâmplă veac de veac.

Răsăritul e-n zaveră, toți așteaptă ca himera
Să aducă vreo schimbare, mai măruntă sau mai mare,
Să se-ntâmple o minune toți răsăritenii speră
Și toți vor să pună mâna, chiar în treacăt, pe himeră.

Cei sortiți să care crucea Răsăritului în spate,
Când li-i frig, lângă himeră, se-ncălzesc pe săturate,
Unii așteaptă ca himera să instaureze Raiul,
Alții doar să nu mai sară de pe linie tramvaiul.

Orbilor să dea vedere și săracilor, avere,
Celor neiubiți, femeie, fumătorilor, tutun,
Hoților, o noapte neagră, însetaților, o bere,
Cerșetorilor, biserici, regelui, un cal mai bun.

Am să fac pe nebunul, să spun că nu-mi place să mă citez, dar am spus acum câțiva ani deja că în România nu avem televiziuni afiliate opoziției, ci partide care se dau peste cap pentru a crea evenimente și știri pentru prea multele televiziuni de profil. E o rețetă inventată de Dan Diaconescu, omul capabil să facă audiență mai mare decât o telenovelă cu buget mare, câteva luni la rând, cu oameni vorbind de la o masă cu câteva pahare de apă plată, despre o femeie pe care nimeni n-o știa decât din poze.
În materie de divertisment, echivalentul cu bani mai mulți al acestei rețete e reality-show-ul cu figuranți plătiți. Certuri crâncene între soacre și nurori, bărbați înșelați, adolescenți abandonați, toți pot fi interpretați cum-necum de aplaudacii din publicul unor emisiuni. Costă mai puțin decât un film cu Bruce Willis, și poți face audiență mai mare, dacă figuranții își dau silința.
Echivalentul politic al acestui gen de program ieftin și profitabil se cheamă clasa noastră politică. În rolul figuranților sunt analiștii și analistele de orice. Dacă au un mort pe masă, o sinucidere, un divorț, analiștii dau randament și industria de publicitate e fericită. Dacă au pe masă un proiect de lege sau un buget, discuția trenează, publicul schimbă canalul, afacerea scârțâie. Rostul politicienilor în acest deal e s-o joace pe Elodia sau pe sinucigașul, să facă bine și să producă motive incitante de discuție pentru a acoperi o emisie non-stop, cu câteva ore de vârf.
Politicienii opoziției, sindicaliștii afiliați lor și alte categorii s-au străduit din răsputeri să furnizeze în ultimii ani evenimente și circ pentru televiziuni. Au fost stoarse toate temele cu potențial imaginabile, de la soarta pensionarilor, la mitingurile muncitorești, la pericolul rupturilor interetnice. Acestora, puterea le răspunde de obicei neconvingător printr-o formă anostă de propagandă. Poate și „activul de partid” lasă de dorit, cadrele sunt obosite, lătrăii din presă, înțesați cu numeroși securiști noi și vechi. (Vi-l mai amintiți pe cosilierul lui Văcăroiu, un ziarist peltic de la Scânteia, comunist convins și dat în fapt de turnător acum ceva vreme? E, până și ăluia i s-a găsit un culcuș pe un preș, la un site care apără puterea.) Fanteziile pe care au reușit să le anime „cadrele” din presa puterii au fost anemice: false dezvăluiri despre Revoluție, care aparent lovesc în Iliescu, dar practic fardează rolul Securității, ceva informații de la DNA sau stenograme reale cu potlogării, dar fără urmări. E ceva, dar e insuficient, nu poți scoate Breaking News și titluri galbene din asta, omul nu comentează a doua zi în autobuz și, profesioniștii o știu, acele teme determină votul.
Cel mai eficienți oamenii puterii sunt atunci când presa opoziției calcă orice limită, devine grețoasă și flagrant mincinoasă. De-asta Sinteza zilei rămâne singurul producător de fani pentru Băsescu. Așa a câștigat Băsescu alegerile. Cu un șuvoi de propagandă și atacuri la persoană, suficient de descreierat și de cusut cu ață albă, ca să scoată din sărite și din case în ziua de vot oamenii normali, care altfel nu l-ar mai fi votat. Treaba funcționează ca o bicicletă. Cu cât apasă mai cu foc Voiculescu pe o pedală, cu atât sunt ridicați din amorțire și lehamite cei care vor să judece cu capul lor.
Zilele astea pe Facebook a fost ca în campania electorală. S-au animat nu doar postacii, dar și cei care nu se sfiesc să critice guvernul sau președintele. După cum s-au animat și postacii stângii, dimpreună cu cei deja convinși de Antene. Pe alocuri a fost distractiv, totuși e prea mult pentru un an electoral care mai are 10 luni de incitare a suporterilor activi și ai celor intrați în adormire. În plus, politicienii nu merită suporteri atât de pătimași, nici măcar pe cei care aruncă cu pietre nu-i merită! Menținerea lor în echilibru depinde în totalitate de cei care dau la pedale, de o parte și de alta a bicicletei. În momentul în care aceia nu vor mai deschide televizorul și calculatorul pentru ei, politicienii vor fi scoși din grilă din lipsă de rating, apoi înlocuiți de alții capabili de grozăvii mai mari. Gândiți-vă la toți miliardarii de carton ai tranziției și veți observa că au ajuns după gratii abia atunci când n-au mai avut bani de împărțit și sistemul i-a lăsat din brațe.
În afara antipatiei pentru cealaltă tabără și a conflictului, politicienii nu au ce oferi. Boc e chiar naiv că se apucă acum să conceapă un nou proiect de reformă a sănătății, când e limpede că opoziția asta și așteaptă, o idee pe care s-o poată toca. Dacă i-ar invita să ofere propriile propuneri, s-ar așterne tăcerea sau ar începe hărmălaia că asta e dictatură. Valabil și din perspectiva cealaltă: ar trebui ca opoziția să voteze toate marile reforme propuse de putere, doar ca să arate cât de puțin reformiste sunt acestea în realitate și ce efecte slabe ar avea. Altfel ar sta lucrurile dacă am avea un adevărat partid de dreapta, opus celor prezente, care să-și propună conștient dinamitarea statului asistențial și a birocrației producătoare de clientelă, nu doar partide populiste de diverse nuanțe. Atunci bătălia ar fi pe bune.
Așa, avem în continuare o butaforie. Jurnalul național avea pe site link-uri către camere web din capitală. Pe durata protestului, fluxul de la Universitate a fost oprit, doar pentru că, filmați de sus, protestatarii păreau o mână de oameni și nu masa furibundă, care părea din filmarea de la sol cu cadre strânse și comentariu alert, cu titluri galbene alarmante. Ce nu s-a mai văzut pe site-ul Jurnalului național s-a văzut pe site-ul Știrilor PRO TV.
Violențele de la proteste au născut și o teorie a conspirației. E tot rodul unei prese ieșită de mult din logica dialogului și intrată în iraționalul propagandei și patimii. Cu sau fără dovezi, fanii lui Mircea Badea vor crede că ultrașii au fost aduși pentru a strica protestul pașnic al opoziției.
În loc să caute explicații oculte pentru răbufnirea de violență, anteniștii ar putea să își revadă propriile emisiuni, care au hrănit climatul de violență. De 7 ani orice urmă de jenă sau de civilizație a fost lăsată deoparte, s-a trecut la insulte. Iar când vorbele s-au tocit, era normal să urmeze pietrele. Comentatorii ipocriți de la Realitatea, care condamnă fățarnic violența ar putea să-și amintească ura pe care au instigat-o atâția ani, în locul argumentelor raționale (care ar fi fost doldora și mai convingătoare). Să fi uitat că pe site-ul postului, pe timpul mitingurilor sindicale se punea această melodie cu „stai așa că o s-ascut și eu lama de la brici”. Sau că un labil psihic, care se arunca de la balcon era prezentat ca „martirul Sobaru” și exemplu de brav român. După șapte ani de atac emoțional cu informații explozive, 2-4.000 de oameni strânși într-o piață nu sunt o mare reușită pentru Ciutacu & Co.
Dar felul în care intifada pro-Arafat a fost prezentată de televiziuni i-a scos din amorțire pe simpatizanții resemnați ai lui Băsescu. Să compari cu Revoluția 2.000 de oameni adunați pentru taxa auto, pentru Salvare, împotriva lui Dragomir, împotriva lui Băsescu sau pentru Roșia Montană e prea mult. Cum deplasată e și tentativa de confiscare a trecutului Pieței Universității. Lui Emil Constantinescu ar trebui să-i fie cel mai rușine de o asemenea impertinență, după ce a făcut ieri comparația cu pricina. Există o mare diferență între protestele dreptei anticomuniste și ale stângii nostalgice (chiar reacționare) în acești 20 de ani, chit că Băsescu nu are niciun merit pentru confiscarea trecutului și blazonului dreptei. Piața Universității 90 a fost un fenomen unic, în care luni de zile, în ciuda infiltrărilor și provocărilor, drojdia societății n-a reușit să ia prim-planul. S-a manifestat pașnic, s-a cântat și s-au rostit vorbe de duh memorabile, după cum s-a sperat cât pentru un secol. Sfârșitul a venit din laboratoarele lui Iliescu în acel 13-15, cu autobuze incendiate de milițieni și studenți schilodiți de bâtele minerilor. Mineriadele împotriva lui Constantinescu, de la Costești și Stoenești au avut și ele același tipar, de violență, reacție brutală la schimbare, la modernizare și aceeași lipsă de proiecte concrete dar și de idealuri. Simple zbateri violente ale ceaușismului „ancestral”, colorat mai mult sau mai puțin modern.
E dreptul oamenilor să protesteze, chiar e păcat că nu li se pune la dispoziție o piață publică, gen Piața Constituției sau Piața Victoriei, unde să poată manifesta fără să încurce pe nimeni. Mulți sunt oameni necăjiți, pe care îi cred că nu mai văd ieșirea la liman, alții sunt mai tineri și mândri de propria lor ignoranță. Vor un Occupy al lor, așa cum vor tot ce apare nou în străinătate. E treaba lor dacă vor să protesteze, dar dreptul de a confisca simboluri din trecut, care nu le aparțin, doar de dragul unui reality-show pentru televiziuni toxice, nu îl au. Mai bine și-ar pune mintea la contribuție pentru a găsi o modalitate prin care toți să ne dăm jos de pe această bicicletă, care am impresia că e una medicinală, care ne obosește (nervos) dar nu ne duce nicăieri.

La începutul anilor ’90, anticomunismul a stârnit o adevărată frenezie populară, fiind singura mişcare capabilă să mobilizeze masele în cadrul unor impresionante manifestaţii maraton. Acestea erau însufleţite de necesitatea unei justiţii morale, de capacitatea decomunizării de a conferi un sens limpede tranziţiei, şi aureolate de strălucirea mitului rezistenţei prin cultură. Dezamăgirea şi indiferenţa în care s-a pierdut mitul decomunizării poate sugera că el nu a trecut niciodată graniţele spaţiului eteric al elitei culturale. „Piaţa Universităţii a fost, într-un anumit fel, o revoluţie refăcută de intelectuali. Genul de revoluţie pe care aceştia ar fi vrut să o vadă petrecându-se spontan, singura în stare să-i aducă la putere, în calitate de administratori ai valorilor în numele cărora poporul ar fi trebuit să coboare în stradă pentru a doborî comunismul“. [83]

Diferendele mult mai pasionante din perioada tranziţiei au nuanţat până la relativizare statutul foştilor disidenţi, şi i-au împiedicat pe aceştia să ocupe rolul de „părinţi fondatori” ai noii democraţii. Doina Cornea, Ana Blandiana sau Mircea Dinescu şi-au format curând un grup de admiratori dar şi de adversari, aidoma restului politicienilor ce nu reclamă o legătură specială cu trecutul. Alţii, precum Paul Goma sau Dorin Tudoran şi-au asumat în continuare o poziţie de rebeli ai cauzelor morale, autoexcluzându-se din influentele cercuri ale elitei de tranziţie.

Cauzele pentru care decomunizarea nu a atins succesul denazificării sunt numeroase. În primul rând, ea este costisitoare, întrucât ar reclama o regândire a sistemului capitalist însuşi, aducând din nou în discuţie teoriile critice (paradoxal, chiar punctele de vedere ale neo-marxiştilor). O studiere amănunţită a istoriei comuniste ar aduce în discuţie caracterul de conspirativitate al instaurării regimului, rolul grupurilor de interese şi ar discredita credinţa în controlul popular asupra deciziei politice. În fine, există temerea că o critică sistematică a ideologiei comuniste ar periclita caracterul de exemplaritate şi statutul de rău absolut pe care extrema dreaptă îl ocupă în mentalul colectiv. La urma urmei, tot aşa cum comunismul s-a prăbuşit din lipsa de entuziasm a adepţilor şi din cauza eşecului său economic şi social, mai curând decât a fost răsturnat de adversarii săi, tot aşa şi mitul decomunizării s-a năruit mai curând din lipsa de interes a potenţialilor săi adepţi.

(inapoi la Cuprins)


[83] Daniel Barbu, Republica absenta, ed. cit., p 190

Ar trebui sa vina inapoi,
Macar sa stam cu ei un pic la sfat,
Dar sunt doar sfinti in calendare noi,
Eroii nostri ce-au murit curat.

O mana daca simti pe fruntea ta,
Sub pleoapa lacrimile ti se strang,
El e iubitul ce te mangaia,
Lovit mortal sub umarul sau stang.

Mi-e greu titlul de erou
Caci frati noi suntem,
As vrea sa-mi dati un nume nou:
Golan post-mortem.

Pe strazi vom merge printre ei,
Iar ei ne vor vorbi de libertate,
Ne vom iubi mai mult decat oricand,
Si vom lupta mai mult pentru dreptate.

Daca nu stii, invata sa dansezi,
Sa razi si, simplu, sa iti fie bine,
Chiar daca astazi nu mai poti sa-l vezi,
Copilul tau se joaca langa tine.

Mi-e greu titlul de erou
Caci frati noi suntem,
As vrea sa-mi dati un nume nou:
Golan post-mortem.

Ar trebui sa vina-n fruntea tarii
Cei ce-au murit in 45 de ani
Sfarsiti de terorismul mutilarii
Acestei natii blande de golani.

Mi-e greu titlul de erou
Caci frati noi suntem,
As vrea sa-mi dati un nume nou:
Golan post-mortem.



Cantat in Piata Universitatii in timpul celui mai lung protest anticomunist, acest cantec e de fapt destinul unei generatii infrante in toate iluziile ei. Si nu triumful deplin al lichelelor la care facea trimitere apelul lui Liiceanu ar fi cel mai dramatic lucru de fapt. Ci obtuzitatea perfecta la indemnul marelui dramaturg Eugen Ionesco: “invatati sa spuneti NU!”. Greu de priceput paradox: in locul unei generatii care abia isi facea curaj sa spuna nu, a aparut o generatie a carei obedienta se manifesta tocmai prin “consecventa” cu care refuza orice. O incolonare disciplinata in mistocarirea oricarui fapt esential, in terfelirea oricarui criteriu. Daca as fi Noica i-as spune nesimtire la unison intru nimicnicie. Si inca o transformare: intre timp “cei cu tatii lasi” au devenit cool. Oricum, nu mai conteaza decat ce si cat ai.

 

Nani, nani, copilas, mergem maine la oras,
Sa ia mama bani "de-a gata",
Poate-l intalnim pe tata.
Nani, nani, copilas,
Mergem maine la oras,
Cu dovada pentru bani,
Dus e tata de doi ani

AEIOU, nu e bine sa spui nu
AEIOU, am facut ce se putu…

Nani, nani, copilas,
Mergem maine la oras,
Mergem sa-l catam pe tata,
Haide, mama, eu sunt gata!
Luam s-altoiul de cires,
Spune, tata, unde esti?
Si de ce ne ocolesti?
Si de cin’ te mai feresti?

Sunt de-acuma baiat mare,
Am luat 10 la purtare,
Dupa voia dumitale,
Si-am ajuns si la vocale:

AEIOU, nu e bine sa spui nu
AEIOU, am facut ce se putu…

Te-am visat cu ochii uzi,
Cum dadeai cu pietre-n duzi,
Spune, tata, un’ te-ascunzi?
Mama spune c-ai plecat
Si pui banii prin mandat…
Cand ajungem la rascruce,
Mama plange lang-o cruce.

AEIOU, invatati sa spuneti NU !
AEIOU, invatati sa spuneti NU !

"Dragul mamei, copilas,
N-ai noroc de-un tata las,
Sa te vada flacaias…
Dragul mamii, dragul mamii,
Tot e bine ca vin banii
Si poti creste copilasi
Printre cei cu tatii lasi !
Printre cei cu tatii lasi !

D-aia au murit golanii…..
Sa ne-aduca Posta banii
Si ne pica gologanii,
Cum pica de Pasti carlanii.

AEIOU, invatam sa spunem NU!
AEIOU, invatam sa spunem NU!


Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica