rss
rss
rss

Prin intermediul fiicei sale Ioana, Traian Băsescu iese tiptil din cartea de istorie, pentru a rămâne în cartea funciară. Președintele a încercat să prezinte marea împroprietărire a familiei sale ca pe expresia unui hobby, ilustrat de mâna plină cu roșii de grădină sau povești despre bobul de grâu pus în pământ fără a mai ara brazda. Dar 290 de hectare nu sunt o distracție pentru un orășean ieșit la pensie, proaspăt bunic, ce își descoperă o plăcere lăudabilă. Poate unora la e și greu să își reprezinte în minte cele aproape 300 de hectare de pământ arabil, adică aproape trei milioane de metri pătrați de pământ! Pentru curtea unei case în oraș, 200 de metri pătrați sunt destui, acum imaginați-vă la un loc 3 milioane. Vorbim de o adevărată avere, care nu se lucrează în week-end de un bunic harnic, ci cu tractoare, investiții, paznici, angajați.

Traian Băsescu intră astfel în galeria masivă a politicienilor pentru care tranziția nu a însemnat un urcuș, la capătul căruia să își propună să schimbe țara, ci o șansă care apare o dată într-un secol. Șansa de a-ți aranja toate rubedeniile și urmașii pe multe generații. Semne mai fuseseră, de la casa dată de primărie, la împingerea fiicei mai inepte într-o demnitate europeană. Acum se dă marele tun agricol. Un milion de euro, după estimarea băncii, probabil mai mult în termeni reali, ca la orice activ gajat. Asta presupunând că n-a fost nimic preferențial în acordarea creditului. Dat unui notar oarecare, pe care CEC-ul îl crede că va avea venituri fabuloase 30 de ani de acum încolo, lună de lună. Chit că piața imobiliară e blocată și nici măcar mașini nu se mai tranzacționează într-un ritm care să asigure bunăstarea castei notarilor pe termen lung.

Afacere cu câștig sigur, doar din subvenția anuală la hectar, care acoperă deja o treime din rată. În condițiile în care altor cumpărători li se pregătesc opreliști legislative, care să împiedice apariția unei piețe libere a terenurilor, și un preț ridicat pentru cei ce s-ar trezi că aspiră și ei la agoniseli similare.

Ciudățenia e că bătrânul președinte, care face o prioritate din chivernisirea familiei, nu lasă nici politica din mână. Aici îl surclasează pe Ion Iliescu, care măcar nu deținea și un cumul de pasiuni, și alunecă spre „modelul” Năstase. Politicienii mai tineri sau mai bătrâni sunt pocniți pe rând de Băsescu, pe diverse temeiuri (de cele mai multe ori reale), împiedicați și să se nască, numai să arate o loialitate soră cu fanatismul, o docilitate totală. Până când grupul loial, care va nega orice evidență, va putea încăpea nu în marja de eroare a sondajelor, ci într-un autobuz. Pe care președintele să îl lase cu o roată dezumflată în lanul de grâu al moșiei sale de proaspăt milionar prin interpuși.


Aceasta este partea a patra (ultima) a documentarului Secolul sinelui. Partea I: De la Freud la relații publice, apariția disciplinei. Partea a II-a: Ingineria consensului social, despre folosirea acestui instrument pentru a conserva relațiile din societate. Partea a III-a: Descătușarea sinelui, despre apariția generațiilor protestatare, cultura refuzului și individualismul, respectiv, răspunsul industriei de marketing: segmentarea de piață și personalizarea produselor.

Intrarea marketingului în politică a fost următorul pas logic. Era, într-un fel, întoarcerea la originile relațiilor publice, propaganda de război, adaptată pentru perioada de pace. Numai că între timp, alegătorii înșiși fuseseră transformați de masificarea operată de consumerism. Experiența câștigată în focus-grupuri și studii pe diverse segmente de public avea să fie folosită de acum înainte nu doar pentru a ambala mesajul candidaților într-un mod plăcut, ci chiar pentru a inventa mesaje așteptate de public. Politicianul era construit ca orice alt produs și prezentat ca exponent al unor idei, care nu îi aparțineau.

Echivalentul comercial al acestei situații e acela al publicității înșelătoare, când calitățile promise ale unui produs nu se regăsesc decât pe ambalaj. Restricțiile bugetare obiective i-au făcut pe politicieni să își uite promisiunile, iar pe votanți să se îndepărteze dezamăgiți de procesul electoral. Iar pentru aducerea lor înapoi la urne s-au folosit noi metode de creare artificială a unor dispute, a spectacolului regizat. Ideologiile erau îngropate în favoarea divertismentului și gândirii de marketing.
Până și decizii dramatice, cum ar fi bombardarea Bosniei, erau luate de Bill Clinton, după ce consilierii lui constataseră în urma unor interviuri, că ar fi o decizie populară. Desigur, cum ajunge votantul american să aibă o părere despre situația dintr-o mică țară din Balcani, e o întrebarea, care ne trimite înapoi la puterea de influențare și formare a opiniei publice de către presă, prin intervenția unor grupuri de interese.

La nunta cu un Dorin Cocoș mai rotofei, mai bogat și mai trecut prin viață, Elena Udrea se prezenta ca pițipoanca perfectă. Cizme mai înalte de genunchi, rochiță cu două degete sub poponeț și balcoanele revărsate din corset, așa cum s-ar îmbrăca orice profesoară universitară pentru întâlnirea cu destinul și cu omul cu tricolor pe piept. Era mai tânără, nu știa de regele Norvegiei și n-avea nicio treabă cu Partidul Democrat. Pe vremea aia, PD nici nu era o partidă bună, fiind un pârlit partid de câteva procente în opoziție, într-un regim Adrian Năstase, care părea veșnic și de neînvins.

udrea pitipoanca

Mulți ani mai târziu, Elena Udrea a devenit un politician redutabil, vorbește excelent, clar și percutant, își alege ținutele cu grijă, în ton cu funcția. Indiferent cât ar jigni-o sau ar ironiza-o, mi-e greu să mă gândesc la un bărbat din politica noastră, care să nu se teamă de o confruntare 1 la 1 cu Elena Udrea. Ascensiunea acestei doamne e ceva rar în politica ultimilor ani: Elena Băsescu a rămas tot agramată și străină de domeniu, Marian Vanghelie tot cu acordul între subiect și predicat dă cele mai crâncene bătălii, în timp ce Crin Antonescu demonstrează că se poate face drumul și în sens invers, printr-o galopantă degenerare și îmbătrânire, direct din statutul de tânără speranță.

elena-udrea_office

Posibila câștigare a președinției PDL de către Elena Udrea e intersecția dintre o traiectorie balistică ascendentă și prăbușirea generală a politicii noastre. Punctul de intersecție va fi limita superioară a ascensiunii doamnei Udrea și limita de jos a PDL-ului. Partidul s-a întors la ce era pe vremea când nu prezenta interes nici pentru afaceristul Dorin Cocoș, nici pentru ambițioasa avocată Elena Udrea. După ce a cunoscut gloria de a fi partidul numărul 1 al administrației, cu baroni putred de bogați și funcții de împărțit, cu electorat numeros și entuziast, acum e într-o stare jalnică, de găină tăvălită de tren. Sau de buldog, dacă preferați. Mai rău nu poate fi, aici are dreptate și președintele Băsescu. Dar nu înseamnă că va fi neapărat mai bine.

Spectaculoasa evoluție pozitivă a Elenei Udrea seamănă mult cu principiul lui Peters, în care oamenii sunt promovați din post în post, tot mai sus, doar pentru că au făcut față sarcinilor anterioare, până își ating limita, și își dovedesc incompetența. De pildă, Roberta Anastase n-ar fi trebuit niciodată să fi trecut de statutul de secretară, poate într-o multinațională. Cineva s-a încăpățânat să o convingă că merită mai mult. Mi-e greu să spun care ar fi limita de (in)competență a Elenei Udrea, care dovedește reale capacități de adaptare și combativitate. Dar mă îndoiesc că acea limită include statutul de lider al unui partid, care să reformeze România.

Da, alegerea lui Vasile Blaga a fost din capul locului o fundătură și lespedea pe mormântul acestui partid, cel puțin la acest tur electoral. Omul e reprezentativ pentru partid, și tocmai asta e printre lucrurile cele mai rele, care se pot spune despre gruparea portocalie. Cu atât mai rușinos, pentru cei ca Traian Ungureanu sau Radu Feldman Alexandru, care s-au compromis girând un personaj șters, cu interese de afaceri transparinice și fără ecou la public.

La fel de jenantă e și reacția în sens invers a oportuniștilor tăcuți. Pe primarul de Arad, Gheorghe Falcă, l-am văzut pentru prima dată la o televiziune națională acum, imediat după semnalul dat de Traian Băsescu, reproșându-i lui Blaga că n-a făcut opoziție destulă. Să nu-mi spuneți că a fost cenzurat până acum și nu putea apărea el însuși, să facă dorita opoziție activă. Iar ca el sunt mulți, care au întors armele în noaptea atacului frontal (și curat neconstituțional) al președintelui. Probabil ei sunt grosul partidului, cei care îi vor asigura victoria doamnei Udrea.

Undeva la mijloc sunt tocmai intelectualii și speranțele partidului, gen Andreea Paul sau Cristian Preda, Teodor Baconschi, imparțiali ca tot românul, să nu supere pe nimeni, dar fără curaj să ceară ceva ce le-ar fi fost la îndemână. Monica Macovei a spus lucrurilor pe nume, cu fermitate: „Nici Blaga nici Udrea nu sunt în stare să reformeze PDL”. Dar asaltul s-a oprit la această constatare justă. Istoria e făcută de cei curajoși, deși e, poate, povestită de cei reflexivi. Mai înzestrat cu haz, Toader Paleologu a dat dovadă că nu e interesat nici de făcutul nici de scrisul istoriei, ci mai curând de literatură, cu formula descriptivă: în PDL „se bat calicii pe ceaunul gol”.

De victoria în partid, Elena Udrea poate fi aproape sigură. Vine din urmă o nouă generație, spune Băsescu. Da, e generația care a votat-o în unainimitate pe EBA șefa organizației de tineret! Lăsați la intrare orice speranță. Realist vorbind, intelectualii au și dreptate să nu se aștepte la mari izbânzi. M-a întrebat pe acest blog acum câțiva ani o comentatoare, probabil sinceră, de la nu știu ce organizație locală PDL, ce-ar trebui să facă ei să fie destul. Și i-am trimis să se comporte ca niște comuniști în ilegalitate: adică să facă apostolat, să se instruiască mai întâi, pe urmă să convingă pe oricine prind de justețea ideilor lor. Să dea bătălia pentru mințile și inimile oamenilor. Niciun intelectual de partid n-a făcut asta. Atunci, la ce bun un intelectual umanist, activ politic, dar care nu-și bate capul să convingă pe nimeni de nimic, care nu are pasiunea de a ridica măcar un milimetru din ignoranță pe altcineva? Foarte bine, vă meritați soarta, stimați intelectuali de partid, vă va purta Elena Udrea din martie în piept ca pe mărțișoare. Veți fi zorzoanele cele mai poleite. Deși țara v-a luat-o mult înainte, disputa ideologică e câștigată de stânga, și în orice campanie vă veți implica de acum încolo va trebui să păreți mai populiști și mai mârlani decât Victor Ponta, ca să sperați la orice câștig. Aveți și aici părticica voastră de vină, deci, iarăși, nu veți avea parte de compasiune.

Președintele Băsescu mai spune că într-o, întrecere cu Victor Ponta sau Crin Antonescu, Elena Udrea are mai multe șanse decât Vasile Blaga. Și are dreptate. Dar astea să fie etaloanele reușitei, everesturile spre care să te avânți? Îi consider pe amândoi accidente jenante de parcurs, creații nereușite ale unei prese, care nu mai e presă. S-au ridicat pe un val irațional de ură și vor dispărea, probabil, la fel de furtunos, fără să lase ceva în urmă. Dacă te adresezi celor care îi disprețuiesc pe cei doi, pentru obrăznicia și nulitatea lor de personaj colectiv, nu vii cu cineva, care e doar cu câteva degete peste nivelul lor. Nu restabilești normalitatea rânduielii în societate, înlocuindu-l pe impostorul nesimțit, doctor în plagiat, Victor Ponta, cu doctoranda în Geopolitică de la Dimitrie Cantemir, Elena Udrea, care și-a lăsat baltă studiile înalte, că s-a plictisit de ele și au început să fie căutați politicienii la lucrări copiate. Vrei să mături scena de generația puber-impertinentă a lui Dănuț Șova, Remus Florinel Cernea, Liviu Pop sau Nicu Bănicioiu? Nu vii cu propuneri, al căror parcurs profesional va fi mereu însoțit de un zâmbet cu subînțeles.

Mi-a displăcut mereu felul murdar în care e atacată Elena Udrea, chiar și când nu mai e cazul. Cu mult mai multă asprime, decât multe nulități masculine din politică. Nu cred nici că rolul femeii e la cratiță, nici că trebuie să arate ca Norica Nicolai sau Mariana Câmpeanu, dacă vor în politică. Altele sunt lucrurile, care ridică suspiciuni în cazul acestei doamne, cum ar fi afacerile familiei, nu ținutele mai mult sau mai puțin decoltate. Cu ea, PDL câștigă poate o atenție nesperată, iar Victor Ponta și Antonescu, un adversar de temut. Dar de aici până la statutul de speranță a dreptei, e cale lungă, pe care Elena Udrea, cu toată ascensiunea sa de aplaudat, nu cred să mai aibă suflu să o mai facă.

PS: După scrierea articolului, am văzut și părerea unui membru PDL, Ionuț Popescu: „Cu Vasile Blaga președinte, PDL nu are nicio perspectivă; în schimb, cu Elena Udrea nu are absolut niciun viitor, ca să zic așa… Traian Băsescu greșește profund implicându-se fățiș de partea Elenei Udrea, o variantă care, chiar dacă ar avea câștig de cauză, ar înmormanta partidul…”

Ca de obicei, Andrei Pleșu vine cu puncte de vedere exprimate cu limpezime, naturalețe și haz, într-un interviu realizat de George Rădulescu.

„Eu nu cunosc în momentul acesta un politician capabil să uite de sine. Toţi sunt umflaţi de sinele propriu. De cariera lor, de imaginea lor, de duşmăniile lor şi de ambiţiile lor. Eu nu recunosc în niciunul un interes real pentru binele ţării. Problemele ţării sunt doar un material pentru un discurs electoral.”

Primul exemplu de politicianism și narcisism e al favoritului la prezidențiale, Crin Antonescu:

„Când îl văd pe domnul Crin Antonescu, ştiu sigur că nu are în cap nimic altceva decât să ajungă preşedintele ţării. Competenţele lui economice, juridice, culturale, politice sunt cvasinule.
(…) e un mic ambalaj demagogic sub care se află lucruri rudimentare.”

În partea a doua a interviului, e reluată tema identității, în context global.

„Europa are la temelia ei o combinaţie între imperiul muribund al Romei şi prospeţimea devastatoare a unor triburi fără portret. Noi suntem urmaşii acestui amestec.”

Afluxul de ne-europeni, care tind să devină minorități semnificative sau chiar majorități, nu e deci ceva rău, atâta timp cât noii veniți nu au tendințe agresive sau distructive la adresa civilizației gazdă.

„Problema pe care noi o avem este că noi am produs o ideologie care ne împiedică să funcţionăm raţional în această nouă situaţie – ideologia corectitudinii politice. Noi nu mai avem voie să ţinem la un discurs identitar, fiindcă este urât, este discriminatoriu. Noi trebuie să dispărem surâzând.”

De când a renunțat la numele de fată, care o consacrase (Vass), Andreea Paul are un nume de bărbat, dar rămâne de trei ori femeie. Trimisă de partid unde se agață harta în cui, în județul Satu Mare, fosta consilieră fidelă a lui Emil Boc s-a întors cum-necum cu mandatul de deputat în dinți. A avut o campanie electorală cu niște perle savuroase de penibil. M-a exasperat cu articole și postări, care începeau invariabil cu referiri patetice la „oșenii mei”, de zici că trăise cu zongora și cetera toată viața între Frații Petreuș, mai ceva ca Marioara Murărescu. S-a îmbrăcat în costum popular maramureșan, în deux pieces de controloare de trafic aerian, a făcut poze tovărășești, a pupat copii și babe, a bătut la porți, a băut palincă, a trimis scrisori publice, a cerut imperativ o dezbatere cu contra-candidatul, s-a filmat, pozat și difuzat, tot tacâmul. Altfel spus, a înțeles că pentru a câștiga alegeri nu ajunge să ai CV bun, educație de acasă și inteligență, că nu orice profesor, muzeograf, cercetător sau medic ajunge și politician. E o meserie diferită.


Ce nu face politicianul în campanie?

Apropo, pe durata campaniei cred că a lăsat baltă și aberațiile feministe, cu care ne împuiase capul în ultima vreme, că alea nu aduc voturi. Și nu de teama misoginismul românesc, care există, dar iată că nu a barat calea spre afirmare atâtor femei, despre care voi mai vorbi mai jos. Ci pentru că feminismul e ceva antipatic până și femeilor normale, deci nu aduce voturi. În mod normal, fiind printre cei mai bine plasați în alegeri, dintre reprezentanții noului val, nici nu ar trebui să se oprească aici. La ultimele alegeri interne în PDL, când partidul a ales calea catastrofală Blaga, nu-mi amintesc să fi concurat pentru vreo funcție. Poate o va face acum.


tovarasi in campanie

Sunt lucruri de învățat din acest tip de combativitate și pentru redistribuiții Mihai Răzvan Ungureanu, Vasile Blaga și de cei rămași chiar pe dinafară. Chiar și pentru Mihail Neamțu, căruia nu poți să spui că i-a lipsit voința, doar știința de a empatiza cu alegătorii, de a-ți adapta mesajul la cei care te ascultă. Nu mai vorbim de cei, care chiar nu s-au agitat. Să ne imaginăm, de pildă, că MRU sau Neamțu ar fi spus: sunt tânăr, vreau să schimb politica din țara asta, mă duc să mă bat cu cel mai rău, ori eu, ori el. Și se duceau să se ia la trântă cu Dan Voiculescu sau Viorel Hrebenciuc. Poate tot pierdeau, dar pierdeau frumos, rămâneau o speranță și pentru alegători din alte regiuni. Dacă Iulian Crăciun, din cărucior cu rotile, a luat 30%, poate lua și Ungureanu 49, câștiga tot Voiculescu, cu 51%, dar aveai ce spera pentru alegerile viitoare prezidențiale, de exemplu. Așa, să iei tot o treime, dar în război cu un pesedist no-name, e mai rușinos. De exemplu Dan Diaconescu nu s-a făcut de râs, cu un scor de circa 30%, chiar dacă a băgat în Parlament vreo 20-30 de desculți și el a rămas afară. Tot va putea să spună că a încercat, nu s-a fofilat.

Am ales exemplul Andreea Paul, pentru că e una din foarte puținele vești bune de la constituirea noului Parlament, pe care am comentat-o azi live, pe măsură ce veștile proaste veneau, deci mă voi auto-plagia în cele ce urmează. Apropo, cred că gluma proastă a lui Ponta, către Andronescu, „așa suntem noi, plagiatorii, mai votați”, îi va fi o piatră de moară mai grea decât articolele din presa germană. De acum oricine îi va putea spune în față plagiator, fără să poată fi contrazis, că și-a asumat singur eticheta.

Parlament mai mare, oameni mai puțini

Mai întâi, cifrele. Înainte să se indexeze pensiile, s-a indexat numărul de parlamentari. Aproape dublu, față de cei 300, vânturați pe la nas la referendum, acum sunt 588, cifră cu conotații dubioase. E important, nu pentru că vor avea mai multe secretare, diurne și alte lucruri, care înfurie poporul, ci pentru că se diluează baza de selecție și reprezentare. Nu mai au nici măcar suficiente scaune în sală și ar fi putut fi chiar și 900, dacă scorurile erau altele, ceea ce arată cum a fost gândită sau negândită legea electorală. Număr dublu decât în Congresul american (535, în ambele camere, pentru a conduce o țară de dimensiunile unui continent).

al lu cacarau
sursa foto: Kamikaze

Toate astea, în timp ce țara se depopulează. Ca să nu mai spunem că 3 milioane de votanți de la referendum s-au pierdut pe drum. Din faimoșii 7 milioane și jumătate de la referendum au rămas vreo 4 milioane. Ghișe are nevoie de tricouri cu inscripții actualizate. Patru milioane, care sunt iarăși mai puțini decât cei cinci ai lui Băsescu, din vremurile bune. Așa e poporul, sucit, acum îl apucă dorul, acum te alungă. Vă mirați că au votat acum toți penalii, doar pentru că le spuneau că sunt împotriva lui Băsescu? Peste patru ani poate o să-l regrete și se vor arunca în brațele oricui va fi împotriva lui Ponta. Uite așa se alege EBA iar cu un loc călduț în 2016, când nu va mai fi europarlamentar.

poporul nu are discernământ

Pentru concluzia asta era suficient un raport de audiență. Poporul îi votează zilnic cu telecomanda pe Măruță, Capatos, Gherghe, Moculeasca și suspină după Ceaușescu. De ce ar fi devenit brusc înțelept în zi de alegeri? Duminică, poporul ne-a contrazis, cei pe care noi îi consideram simboluri ale corupției sunt speranțele de mai bine ale oamenilor. O succintă listă a câtorva nume grele, pe care românii și i-au dorit în frunte: Viorel Hrebenciuc, Verestoy Attila, Gabriel Oprea, Gigi Nețoiu, Dan Șova, George Becali, Sorin Roșca Stănescu, Dan Voiculescu, Sebastian Ghiță, Ioan Ghișe, Victor Ciorbea, Petre Roman, Elena Udrea, Nini Săpunaru, Miron și Manuela Mitrea, Bogdan Niculescu-Duvăz, Varujan Vosganian, Liviu Dragnea, Vasile Blaga și lista e foarte lungă. De ce îi aleg oamenii pe oamenii ăștia? Ce speră să se întâmple, ce își imaginează?

Nu ține nici scuza că n-ai pe cine vota. Nu peste tot, dar au exista și niște propuneri mai mult decât decente. Adrian Papahagi a fost respins pe ultima sută, la o redistribuire controversată, din care a câștigat Blaga. Gabriel Biriș n-a fost pe placul bucureștenilor. Nici criticul Alex Ștefănescu, al cărui afiș, în care povestea că a scris 20 de cărți, l-am văzut lipit pe un coș de gunoi. Destin de intelectual. Nici despre Mihai Neamțu nu se poate spune că nu e peste media clasei politice, chit că el a pierit pe limba lui.

politică în așternut și nepotism

La fel de imposibil de înțeles e și fanatismul cu care sunt aleși nepoți, neveste de politicieni, odrasle și amante. La Constanța, pe primul loc în tot județul s-a clasat Alexandru Mazăre, fratele primarului dansator de samba. Dacă nu l-ați văzut sau auzit niciodată, vă puteți imagina că, așa cum Radu a fost batjocorit de ursitoare la fizic, așa a fost Alexandru jecmănit la minte, când s-au împărțit darurile.

Oana Mizil e singura peltică din București, care îl poate face pe Vanghelie să pară intelectual. E aleasă și ea cu entuziasm, nu pentru că se recomandă „descendentă din Ștefan cel Mare”, poate mai mult pentru numele său cu sonorități nobiliare, de dinastie venită în România cu tancul, după 23 August: Oana Niculescu-Mizil Ștefănescu Tohme!

Tot alegătorii au insistat și pentru proverbul cu copiii șefilor noștri, care vor fi șefii copiilor noștri, sau cam așa ceva. Au baronii locali Liviu Dragnea, Vlad Cosma și Horia Uioreanu, afaceristul Alin Petrache, primarul Florentin Pandele băieți mari, neveste sau secretare dezghețate? În Parlament cu ei, poporul nici nu stă la discuții. Nici nu concepe să îi despartă pe soții Manuela și Miron Mitrea, sau pe frații Daniel și Relu Fenechiu, sfâșiați ca-n filmele indiene, între două doctrine. Una populistă și alta liberală (ha ha ha).

profesionalizarea clasei politice

Am mai criticat aici tendința unor politiceni, de a vorbi doar ce vrea alegătorul să audă. Chipurile ei ar fi doar cutii de rezonanță, colectori de feed-back popular, fără idei proprii. Ca și despre obiceiul de a formata tinerii, de cum intră în politică, punându-i să repete mesajele zilei, primite în mail de la partid dimineața. Dacă la asta se reduce politica, exoticii, care debutează în actualul Parlament reprezintă, fără ironie, o profesionalizare a clasei politice. Ce rost are să îți bați capul să îl înveți ce să transmită pe Lucian Bolcaș sau Sergiu Andon, când poți să îți livrezi mesajele prin Gabriela Vrânceanu Firea sau prin Mihai Sturzu de la HiQ? (Autorul faimoaselor versuri „de când n-am mai fost acolo, la discolo, mă simt ca Marco Polo!”).

Și să nu uităm că publicul vrea un format mai tabloid. Să nu-l lăsăm să se plictisească, să le trimitem în Parlament pe Cristiana Anghel (învățătoarea din Caracal, faimoasă pentru că a făcut de două ori greva foamei: o dată împotriva lui Boc, a doua oară împotriva lui Barroso), sau pe Liliana Mincă (de la Loterie, dușmanca lui Ogică). Hai că am tras lozul câștigător! Nu înțeleg de ce lipsește Gigel Frone din Parlament, e o nedreptate. Nicu Bănicioiu cum a intrat?

ce rămâne în urma lui Băsescu

Scuza pentru acest tablou dezolant e că toate sunt urmarea nașterii lui Traian Băsescu. Și totuși, ce lasă în urma lui încăpățânatul președinte? Daca Basescu lasa ceva durabil in urma, si apararea institutiilor nu a fost doar gargara, numarul de parlamentari ar trebui sa se reduca in mod natural, de la 588 la 300, prin buna functionare a Procuraturii. Așa-i că nu simțiți o adiere de optimism din direcția asta? Un amic virtual, Dan Lungescu, mi-a replicat că „în România, pupincuratura e mult mai tare decât procuratura”. În cazul ăsta, cât timp pierdut, în care oamenii ăia, cu care se pozează politicienii în campanie, ar fi putut fi ajutați să nu mai semene cu cine știe ce trib de pe National Geographic, care întâlnește pentru prima dată europeni.

În piesa lui Matei Vișniec, Angajare de clown, trei circari bătrâni se tachinează și își pregătesc numerele înaintea unui interviu de angajare. Piesa este despre ratarea dureroasă a personajelor, care deși s-ar fi putut socoti prieteni de o viață, se detestă și se atacă în modul cel mai vulgar și mai crud cu putință, încercând să își mascheze eșecul personal în aroganță și dispreț. Sună cunoscut, nu?

În circul nostru de provincie, Traian Băsescu e cel mai înzestrat clown, din câți ne amintim să fi jucat aici. Are numere, care chiar ne fac să râdem. Acolo unde alții doar își desenează o lacrimă pe o jumătate de obraz și un rânjet, pe cealaltă jumătate de față, el o poate face fără machiaj, și când plânge ți se strânge inima. Pe urmă le trage preșul de sub picioare unor căpcăuni cu două capete mai înalți ca el, le trage un șut în fund și o tigaie în creștet, de se cutremură sala râzând în hohote. E talent pur, așa ceva nu se învață la nicio academie de clowni din lume! De-asta încă îl mai ascultă lumea când vorbește și de cele mai multe ori are și dreptate în ce spune, iar lumea în sală e atentă, pentru că nimeni nu știe când urmează un moment dramatic sau când vine poanta.

Pe lângă numărul lui, toți ceilalți au doar trucuri de provincie, scamatorii ordinare de balul bobocilor. Niște cabotini, care vin la circ cu aerul că joacă Hamlet. De-asta îl și urăsc și s-au adunat de fiecare dată neputincioși împotriva lui, lucru care nu a făcut decât să îl transforme pe Băsescu în vedeta circului. Și spectacolul, în care intrase ca figurant, a devenit, la fiecare reprezentație, despre el.

Cel mai caraghios, la modul involuntar, e Victor Ponta, care s-a angajat la circul nostru pe baza unui CV inventat, imitând scamatorii de pe YouTube. În timp ce i se toarnă o găleată cu apă în cap și i se trag pantalonii jos, spre hazul spectatorilor, Ponta se oprește, își șterge ochelarii și ne anunță să stăm liniștiți, că asta e doar în campanie. Dar, de luni încolo, cel care tocmai i-a tras pantalonii jos și îi toarnă magiun pe gulerul cămășii, îl va pune tot pe el prim-ministru. Asta până și pentru un clown e nedemn! S-au mai văzut împăcări dramatice, pupături între dușmani, dar să spui în timp ce te scuipi că o să vă pupați, după ce vă mai trageți câteva flegme, e dezgustător. Prea seamănă a bătaie în noroi între femei în bikini. Ceea ce e mai de prost-gust decât bătăile cu frișcă de altă dată.

Problema e cu ce rămânem noi, după fiecare bătaie a lor cu frișcă? Neamul prost, îmbulzit spre primele rânduri, e de părere că dacă prindem măcar puțină frișcă, să ne lingem pe degete, sau o tigaie de luat acasă, tot putem să zicem că ne-am ales cu ceva. Totuși, cum ne-am pricopsit noi cu așa furnizori de divertisment, când trebuia să ne alegem conducători și, teoretic, peste doar câteva zile am avea toată puterea în buletinul de vot? Evident, știm de pe acum că nu o avem, îi vedem pe bannere întinse între stâlpi, ca pe afișele cu elefanți și dresură de tigri. E clar la ce să ne așteptăm.


(sursa foto: evz.ro)

Vorbind rece, nu avem politicieni sub media națională. Mergem în orice piață de cartier, în orice sat și ne urcăm în orice tren, și o să găsim o distribuție chiar mai proastă, alegând aleatoriu. În medie, societatea arată mai rău decât Parlamentul ei, deși ne place să spunem contrariul, cu toate astea, rezultatul ne îngrozește, știm clar că nu putem aștepta nimic bun de la ei. Că vor continua să se porcăiască inept și după alegeri, că se vor îmbogăți tot mai nerușinat și vor ruina ce mai e de ruinat.

S-ar fi putut și altfel? Da, dar numai la modul teoretic. În orice firmă cu mai mult de 20 de angajați din România, în orice universitate sau institut găsești sigur cel puțin o persoană, care nu s-ar preta la genul ăsta de circ. Gândiți-vă doar la cercul persoanelor cu care intrați în contact: nu se poate să vă lipsească dintre cunoștințe oameni care pot duce o cerință la bun sfârșit în termenul promis, pot respecta un contract, când au o dificultat nu își bârfesc colegul, nu clevetesc, nu dau vina pe cel dinainte sau pe criză, sunt cei care rezolvă lucruri, nu le complică, unii care fac impresie bună când ajung în străinătate. Statistic, ei nu sunt un procent mare din populație, dar numeric nu sunt puțini. Din păcate, școala nu îi mai produce și societatea nu le încurajează existența.


(sursa foto: evz.ro)

Nu am un răspuns, așa că voi formula întrebarea retoric. Oare ce ar trebui să se întâmple în societate, ca să transformăm alegerile dintr-o întrecere de clownerii și sudalme, într-un adevărat concurs de angajare pe postul de lider sau de manager? Oare ar ajuta, dacă ar ieși la pensie clownul talentat și ar rămâne doar cei atât de insipizi, încât publicul să nu mai guste spectacolul și să ceară altceva? Unii spun că următorul val de criză tocmai asta va rezolva, că vom fi zguduiția atât de tare, încât ne vom trezi. Uitați-vă deja cum sună promisiunile electorale: acum patru ani, dezbaterea era dacă să li se mărească sau nu salariile profesorilor cu 50%, acum e arătat cu degetul vinovatul pentru vestea șoc, că o parte din cei care au încasat cu îngrozitoare eforturi niște fonduri europene, vor da un sfert din ele înapoi. Repet, asta e cu titlul de campanie electorală, vă amintiți, sper, ce a urmat după campanie, ca măsuri concrete. Deci o bubuitură se va auzi sigur. O vom interpreta ca pe gongul de final al întregii mascarade sau ca pe invitația la un nou spectacol?


(sursa foto: libertatea.ro)

Simt nevoia să rezum săptămâna în care ne-am pierdut toți potențialii lideri de generație ai noii clase politice. Încă nu realizăm asta, pentru că știrile și emoțiile (unora) au curs în cascadă, dar victimele colaterale ale împușcăturii din Zambaccian nu mai pot fi pansate cu fularul, nici operate de doctorul ăla, care s-a pripit la prima schimbare de sex pe care a văzut-o România.

Prima și cea mai neașteptată victimă e Mihai Răzvan Ungureanu. Prins la strâmtoare, în seara în care Năstase urma să meargă la închisoare, Mihai Gâdea a ieșit la atac cu o dezvăluire: mai mulți politicieni și oameni de presă au fost răsplătiți cu grade de către impostorul Oprea. Diversiune ordinară sau bombă de presă? Robert Turcescu a ieșit prompt cu un comunicat, în care spune că se împușcă, dacă are vreun grad militar. Credibilitatea lui Gâdea tinde, ce-i drept, către zero, dar lipsa de reacție a lui MRU și a altora de pe listă e îngrijorătoare. Au trecut deja două zile și nu am auzit vreun protest din partea sa, care să infirme că și-a luat grade, cum și-a luat Ponta doctoratul.

Al doilea lider de generație căzut la datorie e Crin Antonescu. El a ales pur și simplu să se sinucidă, contopindu-se în marea masă a pesediștilor fără rușine. Dacă mai erau votanți de-ai săi, care se amăgeau că votează un fel de Nicușor Dan mai pletos, care doar temporar și întâmplător e înhăitat cu Mitrea, Hrebenciuc și Cătălin Voicu, acum ar putea să se dezmeticească. Acel Crin, din noaptea de după primul tur, când striga prin televizor la Voiculescu și Vântu, să nu-și bată joc de voturile tinerilor, nu va mai exista niciodată, a fost doar un moment al său de rătăcire. Crin cel real e mama tuturor răniților pansați cu fular de 350 de euro. Orice piruetă verbală de-a lui, pe tema corupției, va trebui tratată cu un binemeritat sictir de-acum înainte.

În fine, pentru Victor Ponta, sughițurile de film indian pe lângă targa unui escroc dovedit de justiție au avut darul de a acoperi pocinogul comparabil al plagiatului. În cazul lui, nici nu știi ce e mai grav. Că au ajuns până și ziarele din China să râdă de noi că suntem copiatori, că ziariștii nemți se întreabă dacă e nevoie ca Ponta să fie prins cu argintăria în buzunar la vreo recepție, ca să ne lămurim cine e? Sau că procurorul, care n-a prins niciun corupt în toată cariera, șeful de control al celui mai corupt guvern, a ajuns acum el însuși prim-ministru și face corp comun cu hoții, împotriva judecătorilor? Pentru asocieri și suspiciuni mult mai mici alte cariere s-au încheiat.

Singurul motiv pentru care nu se întâmplă acest lucru e lipsa cronică de efective politice de vârf. S-a investit prea mult în aceste produse politice: Ponta, Antonescu, Ungureanu, ca să se mai poată da înapoi. Vidul din jurul lor e comparabil cu apusul generației de gerontocrați Bobu și Dăscălescu. Realizezi că nu a fost decât un progres (uriaș!) de imagine. România politică e în situația celei fotbalistice, când generația ratată a lui Mutu afla că vedeta echipei prizează cocaină sau pleacă din cantonament pentru o beție. S-a întâmplat ceva după? Nu mare lucru, am continuat să jucăm jalnic, cu sau fără Mutu, din lipsă de alternative. Păi pe cine să bagi în primul 11: pe Bănicioiu, Șova, Raluca Turcan, Robert Negoiță, EBA? Vă asigur că cei trei lideri ai generației de ratați politici nu se vor prăbuși în credibilitate în lunile următoare. Da, lumea o să-i privească mai cu dezgust pe USL-iști pentru cum s-au strâns ciorchine în jurul lui Năstase, o să se uite cu oarecare milă la Ungureanu, dacă se dovedește că s-a bucurat la onoruri militare nemeritate, dar tot cu ei va merge la defilare. Gradați sau negradați. E absolut regretabil că vom intra iar într-o febră pre-electorală, cu pasiuni și miliarde tocate pentru a-i ambala pe unii complet discreditați, doar pentru că liniile următoare stârnesc mai curând râsul decât groaza.

Dar cum stăm cu eșalonul doi, care nu mai e la vârsta junioratului? Păi avem un ministru de interne, Ioan Rus, căruia nimeni nu îi cere demisia. Nu tu proteste, nu tu papioane și petiții, nicio mirare. Comparați, vă rog, soarta unui banal gardian de penitenciar, care îi strecoară unui deținut un celular. Desigur, se alege cu dosar penal, concediere și poate ajunge lângă deținut în celulă. Șeful unui asemenea gardian, și al tuturor polițiștilor din România, ne povestește ce conversații a avut el cu un condamnat definitiv, în drum spre locul de detenție, pe care îl întreabă cum ar putea să îl ajute. E ori un autodenunț, ori o batjocură la adresa tuturor subordonaților săi, a căror muncă e tocmai adunarea de probe pentru pedepsirea celor care încalcă legea, nu oferirea de servicii infractorilor. Cine mai poate crede că un asemenea personaj va conduce ministerul către instrumentarea unor cazuri de corupție vreodată?

La pedeliști, purceaua e moartă în coteț, poți vedea asta din poza de grup cu unicul candidat la președinția partidului. E atât de moartă și fără speranță, încât nici de glume cu Paleologu contracandidat nu le mai arde. Mișcarea dizidentă nu s-a obosit să propună un competitor pentru Vasile Blaga, singurul posesor de gușă tip Adrian Năstase, capabilă să oprească și glonțul în ea.

Asta fiind situația de fapt, nu ne mai rămâne decât să ne bucurăm că rechinul cel mai gras din năvodul justiției s-a transformat în cel mai copios subiect de bancuri. E distractiv să le vezi pe colivăresele națiunii, gen Elena Vijulie sau Corina Drăgotescu, suspinând patetic pe marginea tărgii, că suntem informați că „și Socrate a ales să se sinucidă” sau că Arogantul e comparat, Doamne, iartă-mă, cu însuși „martirul Sobaru”. Ne-a lipsit, pentru moment, tușa competent-jucăușă a doctorului Bacalbașa, care să prezinte faptele la știrile de la ora 5. Era categoric și un caz de competența OTV: numai un foileton lung cu Lazarus și Nea Petrică, ne-ar mai putea lămuri de ce un împușcat pierde mai mult timp cu schimbatul cămășii și înnodatul fularului, decât cu perfuziile, în timp ce medicii din spital și ambulanță îl tratează ca pe o divă care suferă de o ușoară balonare, și lasă operația împușcatului pe a doua zi. Putem totuși sta liniștiți, pentru că astăzi familia Năstase urmează să rupă audiențele la ora 17, la ora penibilizării morților și viilor, cu Simona Gherghe și Măruță. Presimt deja că familia cu colecție de limuzine va fi o prezență mai agreată de gospodine decât familia Mădălinei Manole, prietenii Mălinei Olinescu și frații Dolănescu. Mai departe de aici, așteptăm rezultatele legiștilor, care până la închiderea ediției, nu reușiseră să numere niciun ou la locul faptei.

Dacă a avut cineva timp să observe, sunt în mare criză de timp și primul sacrificat e blogul. Dar cum PDL e într-o criză încă și mai mare, îi dedic câteva rânduri.
Sunt împotriva basmelor cu ”votul alb”, protestul prin absenteism și mă enervează frazele care încep cu ”întreaga clasă politică”. Da, cred că dreptul de a vota e o chestie grozavă și e de datoria fiecăruia să depună efortul de a se informa pentru a putea discerne. Cu toate astea a existat o dată când nu m-am dus să votez fără să fiu plecat. Ei bine, se întâmpla în turul 2 la primărie, când aveam de ales între Vasile Blaga și Sorin Oprescu. I-am asociat dintotdeauna pe amandoi cu Securitatea și mi s-a părut imposibil să aleg între un doctor și un vameș, chit că unul are oarece haz din când în când.
La ultimul Consiliu de Coordonare (cred) al PDL, Vasile Blaga a zdrobit gruparea ”reformistă”, compusă din 3 membri: Cristian Preda, Monica Macovei și Sever Voinescu. Același Vasile Blaga, susținut cu aplauze și voturi din sală, și secondat de Berceanu și Ioan Olteanu, se pregătește chiar să preia conducerea acestui partid de pedeseriști vopsiți în ”oameni de dreapta”.
N-aș fi crezut că după ce le pusese Dumnezeu mâna în cap, cu alianța PNL-PSD, care le lăsa tot restul scenei politice să se manifeste, pediștii și-ar putea da atât de urât arama pe față încât să îi forțeze până și pe cei care i-ar fi votat de milă de silă să stea acasă.
Nu-i vorbă, oferta politică a așa zișilor reformiști mi se pare mai mult decât anemică. Asta ca să fiu drăguț și să rămân la chestiuni de esență și să nu aduc vorba de carismă și imagine. Aceeași molimă generalizată a politicianului român: decuplarea totală de la temele majore discutate în lume plus incapacitatea de a traduce ideile în teme de discuție publică.
De fapt, politicienilor români le lipsește ceva ce primii comuniști aveau, ceva ce probabil a dispărut odată cu Lenin (na, că încep să sun ca Ion Cristoiu!). Anume, convingerea că mintea omului e un lucru important, de care trebuie să te ocupi cu prioritate. La origini, în propaganda comunistă nu era doar PR. Era o pornire de misionar, specifică oricărei secte, pentru că Partidul era și așa ceva. E și motivul pentru care comunismul a și pervertit mentalitățile tuturor generațiilor și continuă să se propage inclusiv la copii care iau pe nemestecate clișee de la părinți.
Cristian Preda spunea că e preferabil să fii convingător pentru câteva sute de mii – milioane de oameni, decât să îți asiguri coeziunea câtorva sute de activiști cărora le treci cu vederea actele de corupție. De acord, dar aș merge mai departe. E nevoie în clipa de față de apariția unor politicieni pentru care răspândirea propriilor idei să fie mai importantă decât alegerile. E singurul mod prin care le poți verifica buna credință atunci când spun că au intrat în politică cu intenții bune și pentru a schimba lucrurile. Din păcate, un asemenea profil de politician, care nu doar să aibă idei, dar să facă și misionarism pentru ele, nu văd nicăieri (exceptând probabil doar în cine știe ce grupări extremiste pentru zvăpăiați, care nu mă interesează).

M-am abţinut să comentez ceva despre protestul învăţătoarei Cristiana Anghel din Caracal, care s-a aflat mai bine de două luni în greva foamei şi în atenţia presei. Am avut o strângere de inimă că tot acest spectacol mediatic s-ar putea încheia cu o tragedie în aşteptarea căreia salivau hienele de televiziune şi mă bucur că Dumnezeu i-a dat gândul bun de a se opri măcar în ultimul ceas.
Nu poţi face politică la căpătâiul unui pat de spital şi pe socoteala vieţii unui om necăjit. În primele luni ale lui ’90, când în Piaţa Universităţii s-au instalat mai mulţi grevişti ai foamei, care protestau împotriva confiscării Revoluţiei de foştii comunişti, cerând inclusiv ca punctul lor de vedere să fie prezentat de singura televiziune existentă, Silviu Brucan a replicat cinic: “Ce să dialoghezi cu nişte oameni care nu mănâncă!?” apoi s-a întors râzând către reporter: “Le-aş recomanda… o friptură în sânge!”.
Şi totuşi în replica de un cinism ameţitor a bătrânului stalinist era ceva adevăr. Statul nu poate purta tratative cu grevişti ai foamei din acelaşi motiv pentru care nu negociază (cel puţin nu public) cu oameni suiţi pe macarale sau cu deţinătorii de ostatici.
Câţiva politicieni de la putere au făcut eroarea de a intra chiar în polemici cu învăţătoarea aflată în spital. Spectacolul dezolant al unor haidamaci cu falci pufoase, dând replică unei femei nemâncate de două luni, a făcut deliciul moderatoarelor, care se scuzau sfioase din când în când că o epuizează pe învăţătoare cu interviurile live. Nu că acest scrupul le-ar fi împiedicat să îi transforme cazul într-un reality-show politic, cu ore şi ore de transmisiuni pe mai multe posturi.
Asta e, televiziunile vor trebui să se împace cu eşecul de a nu fi prins un deces în direct şi în exclusivitate, ratând şansa ca învăţătoarea să fie pasată de la amatoarele Oana Stancu sau Alessandra Stoicescu, către profesioniste ale ratingului din pompe funebre, ca Simona Gherghe.
Folosirea politică a acestui caz e incalificabilă. În urmă cu un deceniu, întreaga ţară privea înmărmurită poate cele mai şocante imagini difuzate vreodată. O tânără, Ileana Voican, înconjurată de reporteri şi camere de filmat, îşi stropea hainele cu benzină şi aprindea o brichetă lângă un colţ al jachetei. Tânăra, care depusese numeroase cereri la primărie pentru o repartiţie de locuinţă, avea să moară la spital după o suferinţă cumplită şi îndelungată. Primarul oraşului Piteşti, către care tânăra înaintase cererile era întâmplător membru PSD şi a fost reales fără probleme de mai multe ori după aceea. Nimeni nu l-a acuzat de moartea acelei femei, deşi multe priviri s-au întors în direcţia sa.
Dar mai există un aspect în cazul învăţătoarei care s-a aflat în greva foamei. Ce concluzie pot trage elevii abia ieşiţi de la grădiniţă aflând de subita celebritate a dascălului lor? Că profesorii lor primesc retribuţii umilitoare, mai ales dacă se află mai jos pe scara profesiei? Probabil şi asta, dacă nu ştiau deja. Dar, nu: Că poţi obţine ce vrei nu căutând soluţii alternative, nu ambitionându-te să avansezi, ci printr-o presiune emoţională similară şantajului. Vrei o jucărie? – începi să plângi zgomotos. Nu te lasă părinţii în tabără, pentru că ai note mici? – învăţatul nu ajută, mai bine refuzi mâncarea. Şi încă acestea sunt solicitări mult mai realiste decât respectarea unor promisiuni demagogice din campanie.

PS: Mi s-a oprit sângele în vene când l-am auzit pe Traian Băsescu justificând ce spusese cu o zi înainte, că nu ştie de acest caz: “Cred că se crează o confuzie, din câte ştiu doamna este învăţătoare, eu am mai primit această întrebare legată de o profesoară care am aflat pe urmă că în acea zi a intrat în greva foamei”. Trebuie să fii construit din piese de moderator TV să născoceşti aşa o explicaţie!

Exista un mare avantaj la votul pe liste: stiam ca detasamentele de “politicieni” care alcatuiesc masinaria de vot a oricarei puteri sunt in general fosti securisti, culanti aciuati pe langa gospodariile de partid, santajabili imbatraniti in rele. DAR CEL PUTIN NU TREBUIA SA-I VEZI. De cand campania electorala e pe ultima suta de metri, sobolanimea e la vedere, trasa in poza in bannere de mii de euro.
Ca de obicei, cartierul meu e parca mai “pricopsit” decat altele. Judecand dupa afise, Berceniul e un fel de Galati sau de Braila, in totalitate rosu, ca o canalizare din care au refulat mii de afise cu Dan Voiculescu. Nu va atrage PSD-ul? Nici Daniela Popa, nici politrucul Sergiu Andon? Foarte bine, mai mergeti cateva statii. Pe Vacaresti nu mai sunt prostituate, ca e frig, dar pe fiecare stalp e cate un banner vertical cu Ioan Talpes, acum din partea PDL. De altfel pe la Unirea am vazut un panou in care erau trei candidati zice-se din partea PDL: Ioan Talpes, ex PSD, Constantin Dudu Ionescu, ex PNT-CD si Alexandru Ciocalteu, ex PRM.
Candidatii PNL nerecrutati dintre vedete sunt in general ilustri anonimi pe care dupa figuri nu i-as angaja daca as fi patron, iar daca n-as avea incotro, in orice caz nu le-as lasa cheile de la vreun birou pe mana. Pe alt panou, turnatorul Cristian Topescu (daca minte Angelo Niculescu, mint si eu, da e om cu parul alb, inclin sa-l cred) cu mana la inima, ar putea fi la fel de bine o reclama la Gerovital, e drept nu atat de convingator ca imbalsamatul de la PRM, Lucian Bolcas.
De campania de imagine a PNG presupun ca s-a ocupat Zmarandescu, tentativa de manipulare fiind atat de rudimentara incat ti-e mai intai rusine si pe urma sila. El lider maximo s-a pozat cu alura binecunoscuta de chefliu cu fiecare candidat in parte in fata unei icoane de mari dimensiuni, de nu mai stii care e de fapt candidatul. Pe astia iti vine greu sa-i si ierti pentru ca, din pacate, in paienjenisul mintii lor, ei chiar cred ca si stiu ce fac.

politicieni candidati

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica