rss
rss
rss

În ochii lui Mihai Răzvan Ungureanu e mai greu să te uiți, nu pentru că ar avea privirea rece ca a lui Putin, cum te-ai aștepta de la un fost șef al spionilor, ci pentru că pupilele îi repetă vioaie mișcarea unor biluțe de pinball, stânga-dreapta, stânga-dreapta. Doi ochi calzi și negri par să se izbească alarmați de ramele ochelarilor, în căutarea unei ieșiri, stricând toată compoziția unei figuri de poker. Nicio șansă într-o încrucișare cu privirea oblică a președintelui.
Dacă ați plecat din țară pe vremea când Băsescu se întovărășea cu Sasu, Duvăz și Berceanu, pentru a prelua PD-ul de la Petre Roman, aflați că a devenit între timp primar și președinte, dar a rămas neschimbat. Pune la cale o nouă campanie electorală fulminantă, prin care să câștige votul popular, dar habar nu are că între timp poporul s-a schimbat. Iar o bună parte din meritul schimbării îi aparține chiar lui Băsescu, președintele care a rostit în ultimii doi ani cele mai antipatice adevăruri intrate în conștiința publică.
Acum 2-3 ani sindicatele adunau 50-60.000 de bugetari la proteste, anul acesta televiziunile apelează la copywriteri, ca să facă mai telegenice protestele celor câteva zeci, care încă n-au băgat la cap lecțiile despre criză și capitalism ale antipatizatului Băsescu. Metafora cu grasul bugetar din cârca privatului au receptat-o până și cei care nu citesc ziare și nu deschid televizorul. Iar ăsta e tot meritul lui Băsescu. Imaginați-vă elevul cel mai îndărătnic al clasei, unul care înțelege din lecția de istorie că ar fi foarte romantic să se însoare a doua oară în patria lui Mao. Ei bine, până și pe Victor Ponta a fost în stare să îl școlească Băsescu. Ia priviți ce declarație de elev model dă liderul PSD:

„Dacă mărim anul acesta salariile, anul viitor va trebui să le tăiem din nou”

Bravo, Victoraș, începi să te pui cu burta pe carte, nu ca repetentul de Antonescu!
Și când ne pregăteam să îl vedem pe Ponta cu coronița pe cap și pe Mihai Răzvan Ungureanu olimpic pe țară, profesorul Băsescu se apucă să facă genul de boacăne cu care profesorii zilelor noastre ajung pe YouTube, filmați de copii cu telefonul.
În fața întregii clase, Băsescu începe să facă teoria keynesianismului. Adică banii pot fi aruncați de stat în capul populației pentru a stimula consumul. Dacă soluția a mers așa de bine pentru Tăriceanu când aveam creștere economică de peste 7%, de ce n-ar merge și acum când creșterea e de 0,ceva și ne pregătim de re-ce-si-u-ne?
Ceea ce îi propune Băsescu lui MRU să facă e să arunce cu bani în electorat ca Nati Meir în creditori, cu bani de monopoly. Argumentația e chiar aiuritoare: dacă le crești salariile bugetarilor, scazi deficitul de la pensii. Păi la asta râd acum și Ponta și Daniel Constantin. Doar au fost în clasă când profesorul le-a spus cu un glas mai tremurat decât al domnului Trandafir că am ajuns în momentul în care trebuie să ne decidem ce vrem să le lăsăm copiilor: o casă sau o datorie.
Dacă soluția la deficite e creșterea salariilor bugetarilor, de ce să ne oprim aici? Dacă le-am dubla, nu ar dispărea deficitul de la fondul de pensii? Dar de ce să o luăm pe ocolite și să nu mărim pensiile direct, pentru că (știe oricine a văzut o coadă la promoții) pensionarii ar fi cei mai conștiincioși consumatori, dacă de relansarea consumului e vorba?
Capitalismul e notoriu pentru capacitatea de a produce abundență, dar la mărfurile din galantar au acces doar cei care produc și economisesc înainte să cumpere. Bugetarii au de oferit servicii (unele vitale) și ar putea fi plătiți bine pentru acele servicii cu adevărat importante, dacă între ei și clienții lor nu s-ar interpune tocmai statul, care e notoriu pentru risipa lui. Fără acest stat hoț și nepriceput, salariile le-ar fi crescut constant în ritmul natural de creștere al unei țări în curs de dezvoltare (fără sensurile peiorative ale expresiei). Urmare a „ajutorului prețios” dat de stat, acei bugetari de ispravă, care au de oferit lucruri căutate de oricine – educație, asistență medicală, dreptate, protecție – s-au văzut colegi cu toți paraziții (lucru împotriva căruia nu au protestat) apoi s-au văzut cu salariile ciuntite și cu perspectiva concedierii. Acum că mai tot mapamondul cu mintea ageră a început să se prindă de iminenta dispariție a statului asistențial, sau de alunecarea lui spre război, e deja târziu să te mai întorci la amăgirile de tip socialist.
Doar Băsescu mai crede că poate câștiga alegeri cu bani din viitor. Elevul său olimpic, MRU deocamdată doar bombăne în banca lui, cu colegul de la Finanțe, Bogdan Drăgoi, care vorbește de scăderea CAS-ului:

“Nu vrem să repetăm ce s-a întâmplat în 2008, când am crescut, în an electoral, cheltuielile cu salariile şi pensiile”

Ar fi o cale mult mai înțeleaptă, pentru că ar mai ridica puțin din povara cu care e impozitată munca și bine ar fi să fie însoțită cu lovituri date cheltuielilor bugetare, de privatizarea regiilor zise „strategice”, de fapt găuri negre și – dacă nu pot reduce din cheltuieli – de o mai bună evidență și taxare a proprietăților, decât a veniturilor. Nici măcar o regie de tip polițist bun – polițist rău nu pare a se derula între Băsescu și MRU, în vederea propulsării acestuia din urmă pe orbita politicii, din moment ce președintele s-a distribuit deja în rolul polițistului bun cu electorii. Între baronii care adună bani de găleți și pachete pentru votanți și un Băsescu reconvertit la populism, întrevăd puține șanse pentru MRU.
Iar debandada începe să se dezlănțuie în clasă:

„E nevoie și de majorarea salariilor, și de reducerea CAS. Bugetarii au pierdut circa 40% din venituri. Trebuie să reparăm situația asta”

Spune Victor Ponta. Cu așa profesor, elevii se pregătesc de o tabără de pomină, cu băutură și salarii mărite cu 40%. Dacă tot își caută PDL-iștii aliați, zic să nu ne mai încurcăm cu tocilarii și să-l punem direct pe chiulangiul clasei prim-ministru: Rupem acordul cu FMI, îl punem pe Antonescu prim-ministru, dublăm salariile și triplăm pensiile până s-o înviora nivelul de trai. Sex, drugs and rock ‘n’ roll!

Parlamentul ungar a votat un fel de condamnare a comunismului. Mai puțin teoretică, dar mai vioaie, pentru că îi lovește pe ”nostalgici” la pensie și îi consfințește pe socialiști ca urmași direcți ai comunismului. Partidul dreptei populiste a lui Viktor Orban (FIDESZ) are majoritate largă în Parlament și poate vota cam tot ce poftește, inclusiv o lege care să declare rivalul politic (MSZP) vinovat de crime.
În general, nu-mi e simpatic Orban, care e cam populist pentru gustul meu, deși nu pot să nu recunosc că omul măcar are personalitate.
Nici cu legile care interzic istoricilor să mai cerceteze numărul victimelor holocaustului nu sunt de acord. Ba cred ca e greu de argumentat teoretic orice interdicție, inclusiv împotriva materialelor și partidelor extremiste.
Dar având în vedere că stânga internațională și-a consolidat deja o poziție de falsă superioritate morală prin asemenea legi, cred că ar trebui să existe reciprocitate. Ori condamnăm propaganda comunistă și glorificarea dictatorilor la fel cum condamnăm propaganda neonazistă, ori nu mai interzicem nicio idee prin lege și lăsăm pe fiecare să își folosească discernământul.
Singurul unghi din care s-ar putea aduce această măsură de pe tărâmul luptei politice, pe tărâm juridic ar fi acela al negaționismului. Adică echivalarea apologiei totalitarismului cu răspândirea de informații false (care oricum e în codul penal). Vrei să îi plângi pe Hitler sau pe Stalin? N-ai decât, dar asumă-ți faptele lor, nu falsifica trecutul. Nu e deloc drept ca socialiștii cei mai nerușinați să își aroge poeticul nume de ”nostalgici”, acum când sunt de notorietate informațiile despre natura reală a socialismului, nu în cazuri accidentale, ci în zecile de țări unde a fost încercat, pe pielea a peste jumătate din populația globului. ”Nostalgic” sau ”utopic” sunt epitete prea blânde pentru cei care cer pentru sine dreptul de a experimenta în continuare cu viețile și resursele celorlalți.
Dacă nu ne putem baza pe judecata fiecăruia și nu avem suficientă încredere în oameni, că vor alege fără a se lăsa păcăliți de retorica extremistă, foarte bine, să facem legi care să le bată obrazul celor care nu-l au, ori să interzică inacceptabilul. Desigur, va fi dificil să stabilești ce e inacceptabil într-o societate, fără să ajungi la situații de Ferma animalelor.
Totuși, o lege care să limiteze la pensia minimă pensiile foștilor activiști remunerați ai PCR și ale ofițerilor de Securitate, ar fi o formă mai precisă de reparație simbolică, decât o declarație citită în plen. Desigur, nu vom vedea una ca asta vreodată în România. Nici măcar o putere populistă nu ar lua o asemena măsură, pentru simplul fapt că în România ai mai mare câștig ca populist daca ceri să se taie pensiile participanților la Revoluție, decât ale securiștilor. Fiecare popor are populiștii pe care îi merită.

Spre deosebire de ideologia comunistă, naţionalismul prezintă o mitologie mai puţin sistematică, deoarece el nu este o utopie la origine, dar se poate transforma într-una. Departe de a avea toate răspunsurile pregătite dinainte, cum este normal pentru lumea imaginată riguros a utopiei, naţionalismul pare a se construi mitologic prin acumularea unei pleiade de simboluri cu un puternic substrat emoţional. Sursa arhaică a naţionalismului pare a o constitui simbolistica centrului în culturile primitive care organizează cunoaşterea universului în cercuri concentrice.
Mitul naţionalist identifică o realitate pe cale afectivă. Pentru etnocentrismul cel mai primar, „păcatul originar este impurificarea“, în timp ce „etanşeizarea ar recrea cetatea ideală“. [69] Iată, aşadar, punctul de întâlnire dintre comunism şi naţionalism, o fază se pare inevitabilă a declinului proiectului societăţii comuniste: izolaţionismul, spaima instinctivă de contaminare a utopiei. Pentru cazul particular al ultimei perioade a comunismului românesc, această întâlnire providenţială între cele mai fructuoase sisteme mitice inventate în afara religiei prezenta şi câteva avantaje strategice cum ar fi „naturalizarea” Partidului Comunist, care devenea din organ vizibil al unei forţe străine de ocupaţie, o expresie politică a românismului şi o împlinire a unor aspiraţii (şi a unui destin) naţionale, legitimarea puterii grupării autohtoniste din cadrul partidului, şi contracararea oricăror influenţe reformiste din exterior.
Mitologia naţionalistă are atât surse primare, ce ţin de cultul strămoşilor, al eroismului şi al sângelui, de extrapolarea imaginii idealizate a familiei, tendinţe care o trimit în zona periculoasă a xenofobiei, dar şi surse mult mai rafinate, cum ar fi teoriile lui Johann Gottfried Herder, care priveşte omenirea ca fiind alcătuită din popoare, fiecare cu destinul şi spiritul său, cu un caracter definit. Această din urmă formă de naţionalism, susţinut de apelul la simboluri de ordin cultural, ce s-a constituit într-un factor de progres, are o îndelungată tradiţie în spaţiul românesc, fiind chiar printre ideile ce au stat la baza edificiului culturii române moderne.
Vladimir Tismăneanu propune o împărţire a naţionalismului modern [70] în naţionalism civic – propriu societăţilor liberale, cu respect pentru libertăţile individuale pe care încearcă să le apere printr-o formă de coeziune şi cu o înţelegere permisivă a ideii de naţiune, care nu se bazează pe originea etnică ci pe un proiect de dezvoltare democratică – şi naţionalism etnic. Acesta din urmă, este, la rândul său împărţit în: naţionalismul conservator, care face apel la valorile societăţii tradiţionaliste, repudiază manifestările progresului (opus idealizării civilizaţiei agrare) şi dezvoltă o mistică naţională, populismul etnocentric, bazat pe manipularea abilă a unui număr de lozinci patriotarde colecţionate din mai multe doctrine, şi etnocentrismul nostalgic sau naţionalismul liturgic, care împărtăşeşte idealul unei „democraţii naţionale”, sau al etnocraţiei, şi tentativa de reabilitare a mişcărilor extremiste interbelice.
Aşa cum societatea nu mai este aceeaşi după o jumătate de secol, nici chiar sistemele mitice nu au scăpat transformărilor. Naţionalismul redescoperit după căderea dictaturilor est-europene, chiar şi cel virulent anticomunist, venit pe linia tradiţionalismului interbelic, a fost iremediabil malformat, crede Tismăneanu, de exclusivismul şi intoleranţa sectarismului leninist. Construcţia mitului naţional este mai curând una alegorică, susţinută pe sacralitatea unei multitudini de simboluri (impropriu socotite mituri) care îi insuflă caracterul cvasi-religios, de unde nevoia (şi mai pregnantă acum) de nimicire a promotorilor necredinţei.
Liniile de forţă ale acestei construcţii sunt reprezentate de problema unităţii, a originilor, căreia în spaţiul românesc i se adaugă cu mai multă pregnanţă problema continuităţii, problema specificului naţional, deseori definită prin raportarea la problema alterităţii, toate completate de apelul la mitologia salvaţionistă. Cum nu putem spera la mai mult decât o simplă trecere în revistă, şi nu la o prezentare amănunţită, să vedem care sunt cele mai importante mitologeme care susţin fiecare dintre componentele marelui mit naţional. Pentru problema originilor, rezolvarea pe care memoria colectivă o dă – fiind refractară la nuanţe, la ambiguităţi şi la dubitativ – este fie revendicarea de la o mare civilizaţie, fie de la o anti-civilizaţie a barbariei, o ipostaziere a vârstei de aur, a ideii de eroism, o idealizare a stadiilor primordiale. Trecerea în tărâmul legendei a fuziunii daco-romane, cu accent pe câte una din cele două componente, reuşeşte să atingă ambele aspecte. Restul influenţelor cum ar fi cea slavă sau cea a popoarelor migratoare nu îşi găsesc locul în această poveste simplificată.
Iar dacă naţiunea este o esenţă de natură spirituală ea trebuie să îşi păstreze puritatea în decursul timpului. O continuitate neîntreruptă îi leagă pe compatrioţii unei naţiuni de strămoşii lor şi îi desparte de ceilalţi, iar ţara nu este creaţia unor generaţii succesive, ci e aceeaşi dintotdeauna. Realitatea şi mitul se întrepătrund şi în cazul naţiunii. Aceasta există ca o realitate de necontestat (şi, până acum, proiectele care au ignorat-o au eşuat) dar şi ca o entitate produsă cu ajutorul miturilor, o „comunitate imaginată“, potrivit lui Benedict Anderson. [71] Din această, perspectivă omogenizarea, inclusiv cea lingvistică, se produce în mai mare măsură după constituirea unei naţiuni decât până la acel moment, în timp ce pentru naţionalism, unitatea e un punct terminus spre care tind toate energiile unei naţiuni, rolul elitelor în reuşita acestei catalizări fiind unul minor. Pentru un naţionalist este şocantă descoperirea chiar şi în trecut a existenţei unor deosebiri flagrante între părţi ale întregului: „în Gazeta de Transilvania se explică în subsol termenul România, prea nou în 1838 pentru a fi considerat perfect inteligibil: “Patrioţii de acolo, voind a-şi numi patria cu o vorbă, zic România în loc de Valahia, căci românul nu ştie cu cine vorbeşti când zici valah” “. [72]
Şi mai generoasă pentru imaginar decât ideea unităţii se dovedeşte sintagma specificului naţional. Pentru tendinţa autohtonistă, conţinutul acestei sintagme e dat de puritatea satului românesc şi de idealul unui stat ţărănesc dator în primul rând să conserve structurile ancestrale ale civilizaţiei agrare. Specificul naţional poate fi tradus printr-o valorizare metafizică a geografiei – teoria spaţiului mioritic sau, tot la Blaga, consfinţirea unui destin cultural al unui „pământ de cumpănă”. Aşezarea „în calea tutror răutăţilor“, la confluenţa dintre civilizaţii, este şi ea o sursă a mesianismului românesc. Definiţia „românităţii” este potenţată de o imagine dramatizată a Celuilalt, fie prin tema ospitalităţii tradiţionale ca semn al unei bunăvoinţe ce s-ar cuveni remarcată, fie prin semnalarea pericolului duşmanului din exterior sau din interior, mult mai insidios, conspirând la destrămarea comunităţii.

(inapoi la Cuprins)


[69] Kernabach, op. cit., p. 128
[70] Vladimir Tismăneanu, Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă, Editura Polirom, 1999, p. 97-104
[71] Apud Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p 13
[72] Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Editura Litera, Bucureşti, 1994, p. 152

Cand vine vorba de studiat personaje bizare, am o rezistenta de vidanjor combinat cu autopsier. Expediind in cateva cuvinte si gesturi de dispret micile fenomene marginale, analistii tin sa-si sublinieze profunzimea si seriozitatea, dar in realitate “nici nu stiu ce pierd”. Pana la un punct, atitudinea lor e justa, sunt si lucruri care merita ignorate din principiu, dar intr-o buna zi (sa tot fie vreo 3-4 ani de-atunci), mi-am pus urmatoarea problema: si daca tot ceea ce noua ni se pare o gafa politica e de fapt o dovada de fler a unor lideri politici, care au din nastere o calitate care nu se invata in nicio scoala de studii politice: anume, capacitatea de a intui incotro se misca gustul public? Daca exista totusi o legatura intre prezentarea Oanei Zavoranu ca port-drapel al unui partid si bancurile porcoase pe care Cezar li le spunea soldatilor intre doua batalii in care isi riscau viata alaturi de el (poate mai curand pentru el)? Altfel spus, daca exista o putere politica a kitsch-ului? Altminteri, ar fi greu de explicat de ce un Vadim, care nu e nici incult, nici inocent in probleme de psihologie colectiva si manipulare, si-ar transforma partidul intr-o adevarata rulota a circului, in care sa adune toate bizareriile imaginabile.

Un lider politic poate simti instinctiv curentele de opinie si transformarile la nivelul gustului public in cazul unor grupuri marginale asupra carora establishment-ul politic si cultural are retineri în a se apleca.

Atomizarea societatii, individualismul noilor forme de media si crearea unei piete culturale ghidata nu de prescriptiile elitelor ci de regulile cererii si ofertei favorizeaza proliferarea subculturilor de tot felul, ghetoizarea culturala. Cand din ratiuni financiare, presa si furnizorii de divertisment vin in intampinarea acestei inclinatii spre comoditate de gandire a publicului, acesta incepe sa fie pus in fata unor serii de false alegeri; fara repere critice devine victima unor tot mai rafinate metode de sondare cu instrumentele marketingului aflate la dispozitia furnizorilor de cultura de consum. Metodologia liderului populist nu e cu nimic diferita, doar ca succesul sau se va masura nu in bani ci in voturi. Populismul reprezinta, dupa cum apreciaza Daniel Barbu, “a nu discerne intre interesele poporului si inclinatiile sale”. (cf. Republica absenta, p. 20) In fata unor grupuri lipsite de reprezentare politica, al caror orizont cultural e limitat de manele si telenovele, populistul ofera kitschul ca pe un limbaj comun si ca pe o formula de recunoastere reciproca.

Kitsch-ul e, intre altele, forma cea mai inofensiva de vitriolare a simtului comun. El ataca valorile estetice ale unei comunitati asa cum sunt ele statuate de scoala si de elitele culturale. Pana a se ajunge la violente de limbaj propriu-zise, kitsch-ul violenteaza prin stridenta. In politica, el isi face loc tot mai curajos printr-o paleta proprie de imagini bizare: de la costumul alb (cu ochelari de soare retro) purtat de Vadim Tudor la diverse ocazii ceremoniale, la paharele tricolore din plastic pe care Gheorghe Funar si le aseaza in fata la o dezbatere electorala televizata, pana la modul in care Becali simte nevoia dupa un toast sa isi clateasca gura cu sampanie inainte de a da inghititura pe gat, sau la felul propriu de a rade.

Pentru mine, una dintre imaginile cele mai insolite ale tranzitiei e scena cu Mugur Isarescu invatand sa danseze pe manele intr-o discoteca sateasca, in timpul campaniei prezidentiale. Civilizat din guler pana-n mansete, fostul prim-ministru parea un copil care merge prima data cu bicicleta fara roti ajutatoare. Electoratului nu i-a parut la fel de simpatica ipostaza si, in consecinta, nu l-a votat. Ghiulul si unghia crescuta la degetul mic nu l-au ajutat nici ele mai mult pe Radu Vasile. Pentru a rezona cu neamul prost trebuie sa fii nascut, nu sa te faci!

Daca extremistii par mai inzestrati pentru jocul asta, exista totusi “in lumea buna a politicii” un personaj capabil sa distileze toparlania in voturi: Elena Udrea. Invitata fiind de Mircea Dinescu la un asa zis festival Zilele Marin Sorescu, ministrul turismului a primit un miel viu. Cu mielul in mana si intre poeti (mai mult sau mai putin iesiti din activitate), doamna Udrea si-a dezlantuit creativitatea de Dorobanti si i-a dat un nume mielului: “O sa-i spun Sori”…..

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica