rss
rss
rss

Băiatul ăsta ager îmbătrânește ca Sanda Pralong, de la frumusețea aia nervoasă și cu ochi amețitori, din vremea când era sortatoare de foi la administrația lui Milică, la o Zoe Petre „in the making”, cu coc de Suzana Gâdea, carnea flască și atractivitate de babă politică. Dar să revenim „la chestiune”, vorba lui Turcescu, altul cu care îmi vine să-l compar pe Tapalaga celui mai bun site de știri fără diacritice. Când o să realizați că Tăpalagă a devenit noul Cătălin Tolontan al teoriei jurnalistice și al teoriei vieții în general, să vă amintiți, vă rog frumos, că aici ați citit prima dată ideea asta.
Acum că Sima (Cristian, nu Horia) se gâdilă focile în Islanda, ori îl vedem pe Tapălagă invitat permanent la B1 și avansat în grad turcesc, ori îl vom vedea tolontanizând teorii ale binelui public și moralității intransigente, de pe site-ul ușor porno al unui mogul bătrân și securist.

Să-i dăm cuvântul, fără diacritice:

„Ce cauta indemnuri la lupta recitate cu pieptul umflat de Mihai Neamtu dintr-un poet legionar (Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane), fost comandanti de frunte ai Miscarii Legionare. Cum Sova neaga Holocaustul, Neamtu jigneste si el memoria evreilor reabilitand in scopuri politice figuri proscrise, chiar daca a recitat o celebra poezie pentru care autorul ei a fost condamnat ulterior la moarte de comunisti. Cum sa-l glorifici insa, in 2012, pe autorul versurilor din Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor?”

Sigur că poți să te amuzi de pașoptistul Mihai Neamțu (parcă suna mai bine și mai eminescian Mihail, nu sunt lămurit cum îl cheamă de fapt pe băiatul cu funia de usturoi). Da, are ceva comic atunci când recită ultimele strofe din „Scrisoarea III”, cu smintiții și mișeii. Deși mă și emoționează uneori, cu patetismul lui, băiatul are foarte bine așezate în minte criteriile, știe bine ce merită respectat. Și asta e lucru de admirat la un tânăr, fiind calitate rară acum. Să-l faci legionar pe Neamțu (același Șova l-a făcut „hitlerist” doar din cauza numelui) e direct spus o gogomănie. Credeam că doar laboratoarele anteniste sunt capabile de așa crăcănare a realității. Puțini oameni din generația lui au atât de clară în minte ideea de bine și de rău la scara istoriei.

Altceva mă descumpănește la Tapălaga, oportunismul grețos cu care îmbracă forma cea mai scorțoasă de corectitudine politică și cerința implicită de a reostraciza un poet defunct, de a-l scoate iar din cărți și din memorie. Nota bene, pentru vina de a fi scris, ca orice poet, versuri. Pentru îmbătrânitul Țăpălagă vina lirică e eternă ca o operă nemuritoare, nu se prescrie și nu se iartă niciodată. Adică faptul că bietul Radu Gyr a fost condamnat la moarte și chiar a plătit cu viața e un detaliu cât o notă de subsol, pe lângă vina scrisului. Uciderea lui nu compensează încă vina, nu dă satisfacție destulă, ar trebui să îi mai ardem (lent) și poeziile scrijelite pe ziduri și memorate în pușcărie, ca să ne mai răcorim cumva. Felicitări, tinere Tapalaga, așa se gândește corect, vă prevăd o carieră fulminantă și viitor de stea de mercedes, ca lui Roșca Stănescu!

Trebuie să recunosc că am greșit în pronosticul de acum o săptămână, când spuneam că PPDD va fi pulverizat de finalul farsei Oltchim. Mi-au scăpat două lucruri: că farsa e posibil să nu aibă un final (ca la serialele create pe parcurs, ca „Tânăr și neliniștit”) și apariția unei noi nișe de public pentru partid.

Ca orice om ce se crede de bun simț, mi-am imaginat că lucrurile nu pot fi împinse mai departe de pânzele albe. Naiv din fire, în poveștile mele lucrurile se limpezesc la final, cei răi mărturisesc și se căiesc, cei buni primesc ovațiile. În poveștile toarse de „domnu Dan”, la final fiecare aruncă cu frișcă și noroi în fiecare, de nu se mai cunoaște om cu persoană și tortul de mizerie. Râde lumea, se distrează și se ceartă, iar mâine seară o poate lua de la capăt. Prin diversiunea cu pungile de bani și cu ajutorul avocaților, Diaconescu reușește să lase farsa în coadă de pește, se compromite în fața celor care gândesc, dar câștigă alt public.

Acest alt public e cel care îl va aprecia exclusiv pentru prestația actoricească de brigadă de amatori. Și mă tem că acest public hâtru e chiar mai numeros decât gloata de naivi, care chiar așteptau douăzeci de mii de euro și izbăvire financiară. Pe ei îi va pierde cu această ocazie, asta e. În schimb iarna aceasta tot ce înseamnă vot de protest și în batjocură se contabilizează la Dan Diaconescu. Vrei să te distrezi pe seama prostiei și fanfaronadei impostorului Ponta? Nu pe lătrăul Blaga o să-l votezi, ci pe bufonul cu tupeu, pe „haiducul lui șapte saci” (formula lui Marius Delapicentru).

Formula „vot anti-sistem” e o treabă serioasă peste tot în lume, iată că am reușit să-i dăm până și ei o tentă comică. Poate pentru că la noi e atât de bine pus la punct și de inventiv? Căci dacă e să te uiți serios în spatele firavului Dan, vezi ditamai securiștii, sau vezi rechini ca Eugen Anca, despre care Vadim (el însuși din lumea lor) spune că e agent KGB. Spectacol bine pus la punct, deci, dar magistral interpretat de „artistul poporului”, Dan Diaconescu. Tipul ăsta fără sare și piper, fără intonație și cu dantura zdrențe a reușit să se întreacă pe sine.

Înainte de a atinge gloria la iarnă, dacă va reuși într-adevăr să se mențină între distracțiile favorite ale poporului, Diaconescu a făcut două victime clare. Prima e Ponta și coaliția lui. „Noua generație e scăpat ștafeta din mână”, observa Dumitru Borțun, iar Victor Ciutacu, înfuriat de interimatul lui Daniel Morar, văzut cu ochi răi de Felix, exploda: „Există ceva la care se pricep oamenii ăștia din USL!?”. Destul de elocvent pentru dezastru, când tocmai oameni apropiați de sistem recunosc eșecul. (Iar „un eșec rămâne un eșec”, ne amintește și Isărescu).

Dincolo de persoane, Diaconescu a reușit cu o sută de mii de euro să umilească ditamai instituțiile statului, ministere, Guvern, agenție de privatizare. Toate s-au dovedit împiedicat în mișcări, termenele de plată neclare, portițele de ocolire numeroase, expunerea la ridicol, totală. Pe aceste instituții cei cu votul protestatar le urăsc mai mult decât pe persoanele, care le conduc.

Dar inclusiv la nivel personal, triumful farseurului Dan s-a dovedit zguduitor. Rămâne memorabilă scena cu Andreea Crețulescu (consultant plătit al lui Geoană și activistă a cauzei USL) îi taie fraza lui Crin Antonescu din studio, pentru a-l băga în direct pe Domnul Dan, de undeva din fața Ministerului Economiei. O fi Crețuleasca legată prin portofel de USL, dar instinctul ei de hienă de presă a simțit bine: la impresia artistică, Viitorul Președinte îl bate net pe Al lu’ Interimaru. Pe lângă show-ul de bâlci pe care îl poate face Diaconescu, scenetele de elocință provincială și momente de isterie oferite de îmbătrânitul Antonescu, sunt Chirița în provincie.

Întrecerea dintre Diaconescu și Ponta (ca exponent al politicienilor) a fost cel mai bine rezumată printr-un proverb de editorialistul de la Capital, Claudiu Șerban: „S-a întâlnit hoțul cu prostul la Vâlcea!”. Și adaug că ironic, tocmai un caracalean arată ce ușor se poate răsturna toată căruța cu politicieni.

În fine, a doua victimă a talentului de amator al lui Dan Diaconescu, pe lângă politicieni și sistemul lor, e presa. Față de presa fandosită, dar nulă, Diaconescu și-a luat suprema revanșă. Gândiți-vă că toți ziariștii începători de pe teren, toți analiștii îmbuibați din studiouri, toți au râs în decursul vieții lor cu dispreț de televiziunea de garsonieră a lui Dan Diaconescu. Tinerii, care poate se visau mari ziariști și directori de conștiințe ale unei lumi pe care nu o pricep încă, s-au trezit încolonați de șefi la ușa vilei lui Diaconescu sau la ușa băncii. Reporterițe zurlii, cameramani și fotografi se împingeu în sacii cu bani, mai ceva ca pensionarii la promoțiile cu tigăi. La fel și suficienții din studiouri, cei care i-au furat fără să-i mulțumească, ideea de a livra programe fără conținut, pe bani foarte puțini, cu oameni care mestecă vorbe ore în șir de la o masă. Și ei s-au văzut acum obligați de audiențe să îl descoasă și analizeze pe inventivul oltean din Caracal. O umilință pe care cu adevărat o merita presa fandosită.

Mai multe babe evlavioase, reprezentante ale speciei de jurnalism cu batic și șorț de bucătărie, și-au pus mâinile în cap și au ieșit în uliță, auzind că procurorii anchetează furtul electoral în ziua de Sfânta Maria. Erau aceleași babe, pregătite să fie bocitoare sincere, la anunțarea decesului de pe liste a zeci de mii de gorjeni, teleormăneni și vrânceni, în total, cât era nevoie pentru atingerea pragului, cum cere tradiția. Scrupuloase cu fiece bob de arpacaș, când vine vorba de scos votanți de pe liste, chivuțele presei se perpeleau acum că procurorii calcă tradițiile strămoșești în picioare.

E vorba, desigur, de tradiția votului multiplu, dat din inimă de sătenii cu primari fruntași la toate alegerile. Cristian Tudor Popescu, bocitoarea cheală a presei, a sărit și el din bătătură, ca să ne anunțe că e o crimă să anchetezi „simpli votanți”. Chiar așa, mâine ajungem să anchetăm simpli hoți, simpli violatori și simpli ucigași. Curată disoluție a autorității furtului în stat!

Ieri, în ajunul sărbătorii, procurorii au trecut prin satele cu procente și de peste 100% prezență, cu niște liste, pe care erau subliniate CNP-uri, care apăreau a fi votat și de 7-8 ori. O tradiție locală, veți spune. Culmea, nici nu erau bătrânei, încântați cu vreo pungă de mălai, ci flăcăi de 20-30 de ani, probabil anti-băsiști sinceri, la fel de activi și pe internet, ca postaci înjurători, cu mai multe identități. Ce părea un act de normalitate din partea „organelor” s-a transformat într-un episod din Rebreanu, pe ecranele patriotice și anti-imperialiste.

cristian tudor popescu

Primul titlu cu care a ieșit la atac Antena 3 a fost „Procurori huiduiți în satele din Olt”.. Un început promițător, dar slab față de ce poate echipa din prime-time a lui Gâdea. Ecranul se umple de săteni răsculați, cărora li se șoptește să înceapă să strige că sunt în direct. (O regretabilă desincronizare.) Urmează promisiuni ale unor revolte ample, din partea votanților bâlbâiți și titluri despre răscoale țărănești.

Se dă și ordinul zilei pe unitate, adică tema, care trebuie rostogolită pe ecrane: procurorii bagă spaima în țărani nevinovați, care se vor teme să se mai prezinte la următoarele alegeri! De la Pieleanu la Ciuvică, toți plimbă ideea asta, „de un dramatism cosmic”, vorba locotenentului Radu Tudor. Ce inimă au și procurorii ăștia să le ia sătenilor votul multiplu de la gură !? Și unde? Într-un sat sărac! Nu puteau să ancheteze la ei la oraș, unde s-a votat mai puțin, chiar și de 2-3 ori mai puțin?

Televiziunile hoțești ar fi putut arăta nu răscoalele din Flămânzi și Vârtoapele împotriva Procuraturii, ci adevăratele răscoale, făcute de sătenii din Primăverii, Pipera, Aviației și Dorobanți. Acolo au fost adevărații țărani răsculați împotriva procurorilor, revoltați că a fost săltat unul de-al lor, nepotul tușii Tamara.

Dar vine și ziua de cruce roșie, a Fecioarei Maria, când tot credinciosul credea (logic) că se va pune cruce dosarelor și procurorii vor pleca în treaba lor, poate cu o plasă de roșii și o sticlă de zaibăr de la olteni. Dar să vedeți blasfemie! Bătrânele vigilente ale presei ne anunță că anchetele continuă și-n sfântă zi de sărbătoare.
Prostănacul ăla speriat de Eugen Kelemen și baba bisericoasă Corina Drăgotescu dezbat problema în fața porții și nu se pot pune de acord. Kelemen zice că e ca pe timpul comuniștilor, Drăgoteasca crede că e mai rău. Ce bine ar fi picat acum analistul ei preferat, Gigi Becali, la care se uită ca la popa cu moaștele, când îl are invitat! El ne deslușea cât de mare e păcatul de a cerceta votul multiplu în zi de sărbătoare.

Să știți că tot așa se întâmplă și în alte țări. Dacă procurorii îndrăznesc să ancheteze un furt, o tâlhărie, în zi de cruce roșie, sar jurnaliștii de la TF1 și ZDF cu aghiasmă pe ei și-i afurisesc să plece anchetele penale pe pustii. Ba, se povestește că în Evul Mediu, niște redactori de la CNN au cerut chiar arderea pe rug a unor judecători eretici, care cercetau hoții în zi de post.

Televiziunea Română e cel mai mare angajator din țară, are mai mulți salariați decât uzinele Dacia, decât oțelăriile Sidex din Galați, decât Vodafone sau benzinăriile Petrom. Pare destul de logic, pentru o țară în care se vorbește mult și se produce puțin, dar ușor surprinzător pentru deficitul de civilizație și ignoranța, care se văd în jur. Cu peste 3.000 de dascăli ai națiunii, lucrând la educarea maselor, parcă altfel ar fi trebuit să arate societatea.

În realitate, ce transmite televiziunea publică nu a fost o preocupare pentru Parlamentul, în subordinea căruia se află. Cu o excepție: programele despre politica zilei. Totuși, există o problemă mai gravă decât politizarea conducerii TVR: mentalitatea depășită cu care e gândit acest proiect național strategic (judecând după resursele alocate).

Ce n-au înțeles toți cei care au avut TVR pe mână e că lumea comunicațiilor s-a schimbat fundamental. Canalul prin care se face tehnic transmisiunea contează tot mai puțin, ceea ce e vital e conținutul. Acum 20 de ani, TVR avea atuul de a fi singura sursă televizivă disponibilă, apoi a devenit singura sursă disponibilă în toate regiunile țării, singura care pătrundea și la sate și în gospodăriile cele mai sărace. Situația nu mai are nicio legătură cu realitatea, TVR a devenit doar unul din zecile de canale ce pot fi recepționate printr-un abonament la cablu sau o mică antenă. Practic, dacă îți permiti un televizor, îți permiți și să îl conectezi la una din cele două. În mare, nu prea mai există aparate pe care nu poți vedea decât programele TVR. Cel puțin încă 2-3 canale terestre private tot prinzi.

Cu toate astea, diriguitorii TVR se comportă ca și cum infrastructura ar fi marele avantaj strategic al TVR. Iar aceasta din urmă a fost umflată la nu mai puțin de șapte canale separate, inclusiv unul distinct pentru transmisiunea aceluiași program în HD, unul pentru gruparea tuturor stațiilor locale, unul pentru românii din străinătate (cu aceleași programe românești, dar decalate orar). În tot acest timp, mastodontul TVR rămâne un foarte slab producător de conținut. E irelevant ca impact la public că ai șapte canale, dacă pe ele retransmiți filme coreene.

Soluția cea mai liberală ar fi privatizarea tuturor acestor canale publice existente. Am scăpa instantaneu de uriașele datorii la buget și am lăsa un privat iscusit să se descurce în hățișul de rubedenii, ce ar trebui păstrate sau concediate. Dacă monopolul ni se pare un pericol, putem impune în dosarul de privatizare ca noul cumpărător al fiecărei stații în parte să nu mai aibă participări la canale private existente.

Ce ar trebui să păstreze statul, dacă chiar vrea să facă educație publică sau are lucruri de transmis națiunii? În primul rând arhivele multimedia ale TVR. Acestea ar putea fi transformate într-o instituție de sine stătătoare, eventual inclusă într-un proiect mai amplu, alături de Arhivele Naționale, Biblioteca Națională și institute precum cel care cercetează crimele comunismului. Un asemenea institut, care să aibă ca obiect memoria colectivă, ar merita finanțare de la buget, fiind de interes public. Arhivele TVR ar urma să fie digitalizate și oferite gratuit (open source) pe internet. Sunt acolo veritabile comori naționale, piese de teatru, emisiuni de știri, transmisiuni sportive, evenimente filmate în direct. Sigur s-ar găsi mulți privați, care să le valorifice mai bine și să se bucure de ele, să le ofere cu adevărat publicului.

Apoi, dacă statul chiar nu poate trăi fără să transmită anumite povețe națiunii, s-ar putea crea un fel de casă de producție, finanțată de la buget, cum e Studioul Sahia sau cum e comisia privind cinematografia, care finanțează producția de filme artistice. Cel mai cinstit ar fi ca deasupra acestei instituții să stea un consiliu, eventual cu mai multe departamente, coordonat de membri ai Academiei, profesori de la diverse universități, teleaști, oameni de presă, cercetători la diverse institute. Aceștia ar putea decide ce fel de documentare și programe educative să fie produse pentru ridicarea nivelului de cunoaștere al cetățeanului mediu. Imaginați-vă programe, care să te învețe să întocmești dosare cu finanțare europeană, despre istoria recentă și îndepărtată, educație civică, de protecție a mediului, dramatizări ale unor texte literare românești, concerte, documentare despre folclor, educație științifică și câte și mai câte. Toate aceste programe ar putea fi puse la dispoziția altor difuzori (licitate, oferite gratuit, puse pe internet, se pot găsi multe metode), care dețin canale deja, dar le umplu cu emisiuni lipsite total de caracter educativ.

Pentru promovarea turismului și culturii naționale, tot o asemenea casă de producție ar putea face documentare și mici filmulețe în limbi de circulație, pentru a prezenta regiuni, obiective turistice, momente din istoria națională, personalități românești de prestigiu. Totul e ca decidenții să realizeze că mediul (canalul) nu mai valorează mult azi. Un film de o jumătate de oră despre castelele din Transilvania, văzut pe YouTube de 4 milioane de internauți, face mult mai mult decât un canal ca România Internațional, care să redifuzeze emisiunile Marinei Almășan din țară, pentru emigranți.

Lucrurile, care s-ar putea face cu bugete precum cele deja cheltuite, pentru educația românilor și promovarea României, sunt inimaginabile. Încercați să vorbiți cu românul mediu despre ceva din istoria națională și veți vedea că a reținut doar clișee din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Nu despre acel gen de propagandă vorbesc aici, ci de lucruri care să ridice într-adevăr omul de rând, însă exemplul e grăitor pentru forța teribilă pe care îl au imaginile video, abil concepute.

Care a fost prima decizie a noului Consiliu de Administrație, condus de Claudiu Elwis Săftoiu? Evident, în direcția opusă. Va suprima un program decent, dar fără impact, de știri (TVR Info) și, mai ales, va închide singurul canal cultural din România. Singurul loc unde mai puteai vedea documentare despre istoria recentă sau dicuții calme și civilizate. Vital e să păstrăm canalele cu rumeguș politic și canalele care redifuzează meciuri, filme dubioase și divertisment tembel la prețuri exorbitante.

Am crescut poate mulți cu ideea că sistemul e rece, impersonal, poartă costum negru și ochelari de soare ca agenții Smith din Matrix. Ei bine, azi realizez că sistemul e un sentiment vibrant. Și nu pentru că l-am văzut pe Năstase țanțoș în capul oaselor pe o targă, zâmbitor, parcă mândru de atenția care i se acordă. Ci pentru că i-am văzut pe susținătorii lui. Năstase n-avea nici măcar o zgaibă la gât care să se vadă (Corina Drăgotescu zice că unii se vindecă mai repede). Accepta formalitatea asta ca pe un dar firesc prin care poporul îl răsplătea. Politicienii de azi, fără stil, circulă cu girofar. Dânsul, mai rafinat și cu ambiții mai înalte, merită să fie purtat de colo colo, ca împărații antichității: într-o lectică. Chiar părea perfect capabil să se dea jos de pe targa, pe care era cocoțat nu întins, și să o ia pe jos printre muritori. Fanii săi din presă, însă, nu cred că se vor mai face bine vreodată.

Două sunt marile performanțe într-ale răului de durată, reușite în acești ultimi ani: personalizarea și sentimentalizarea. Ele se adaugă unor practici mai vechi și mai studiate, ca rescrierea istoriei, ștergerea memoriei, tabloidizarea sau construirea unei realități fictive. Prin personalizare, s-a reușit distrugerea discernământului și a capacității de analiză a unei situații. De ani de zile, domni și doamne cu o pregătire incertă, practică un fel de bârfă, pe seama unor personalități publice. Telespectatorul e invitat și antrenat, nu să judece o problemă, ci să țină cu cineva, să dea dreptate cuiva, să acuze pe altcineva, să se bucure cum cineva a fost pus la punct de altcineva. Jurnalismul a fost redus la 2-3 întrebări, dintre care „cum comentați ce a zis X”, „ce părere aveți de Y”. Important e doar ca noutățile și bârfele să curgă, într-un flux care să creeze senzația de urgență și noutate ce nu suportă amânare.

Odată învățat cu acest meniu de tip fast-food, fără calorii de informații, vitamine intelectuale și fără condimente de spirit, consumatorul-obez poate intra și el în joc. Nu are decât să își aleagă gașca unui personaj, să identifice corect proveniența unei opinii, și va putea para fără alte argumente orice vine de la un băsist, de la un uslaș șamd. Dar dacă lucrurile ar fi rămas aici, nu ar fi fost totul pierdut. Mai puteai spera că apar și oameni mari, personalități, care să încarneze idei.

Aici intervine etapa a doua: sentimentalizarea. Inima n-are rațiune, o știm de pe vremea când Ienăchiță Văcărescu scria poezii. Cum au reușit acești negustori de presă să vândă emotivitate în locul logicii, n-am reușit încă să mă prind, dar au reușit de minune. De aici încolo, Dumnezeu cu mila, dar nimeni nu va mai putea fi lămurit și convins de nimic. E judecat Năstase 8 ani, cu o armată de avocați pedanți, cu martori și procedură întoarsă pe toate fețele? Nu contează, e o lucrătură ca-n anii 50. Se zgârie la gât și e dus la spital pentru îngrijiri? Ne gâtuie emoția pentru situația lui și îi facem inumani și hiene, pe cei care văd totul ca pe o telenovelă cu scenariști amatori. Ne pomenim cu el vioi și fără răni vizibile? Ce contează, important e să se-aleagă praful de cei întunecați de ură! Stingea-ți-s-ar flacăra, Aliodor Manolea!


Vă asigur că Mircea Badea nu va pierde niciun fan, după emisiuni ca în seara asta, când ne-a explicat ce mârșavă e șefa Procuraturii sau cum Mike Tyson a primit permisie din închisoare ca să joace un meci. Nu există nici legi, nici decizii judecătorești, nici logică, nici dovezi, care să convingă un om pătimaș. Dacă meșteșugul tău e să înveți oamenii să urască și să iubească în mod partizan, nimic nu te poate compromite. Nicio pagină plagiată nu poate fi pusă față în față cu originalul, ca să crezi că te-ai înșelat și că nu poate fi mai puțin importantă fapta comisă, decât identitatea sau premeditarea denunțătorului.

Sunt năpăstuit cu o memorie cât paloșul lui Terente, plină cu tot felul de fleacuri. Într-un colț al ei stau zilele în care crema presei române a suspinat pe marginea mandatului preventiv de arest al lui Sorin Ovidiu Vântu, neîntrerupte până când o altă instanță nu a dictat anularea mandatului. De la Ciutacu la Monica Tatoiu, la securiștii ăia care au lucrat la Gardianul și acum s-au răsfirat în multe părți, la frumoasele Oana Stancu, Miruna Munteanu sau Melania Medeleanu, toată țara fremăta de nedreptatea pe care o făcea justiția vândută a lui Băsescu și se ridica în fața abuzului și pumnului pus în gura presei.

Zilele astea, SOV a plecat decent la închisoare. Fără șantaj emoțional, fără comportamente de femeie care amenință cu (aproape) sinuciderea. Ba chiar a dat dovadă de umor. Cinste lui! (Nu credeam că ăsta e un cuvânt ce se poate alătura lui SOV.) Se vede încă o dată diferența dintre un afacerist, fie el și parazit al statului și cam escroc, pe de o parte, și un politruc, care face o avere comparabilă fără să dea cuiva de muncă. Primul știe că viața merge înainte, că banii se mai pot face din nou de la zero. Al doilea, politrucul, știe că fără funcție nu mai e nimic și că nici bani nu va ști să facă fără funcție și colegi. Iar asta îi creează o panică de moarte.

Intrarea lui Vântu în pușcărie nu a interesat pe nimeni din presa română, pe niciunul din foștii angajați, îmbogățiți de salariile de la SOV, care și-au petrecut anul trecut zeci de ore dintr-o săptămână, pledând pentru eliberarea lui. Sigur ați văzut mai multe știri despre intrarea și ieșirea lui Nuțu Cămătaru din pârnaie, decât despre „prietenul” de care nu ne mai convine să ne amintim. Pe vremea când libertatea lui SOV topea zile de emisie pe Antena 3 și Realitatea, totul era prezentată ca o chestiune umană, un fel de milă creștină dezinteresată. Acum nu doar femeile l-au uitat pe SOV, dar și prietenii vechi, ca Bogdan Chirieac, Roșca Stănescu sau Doru Bușcu. Unde sunt discuțiile patetice moderate de Tatulici?

O lege nescrisă spune că în România au avut necazuri cu legea doar afaceriștii, care n-au mai avut ce împărți. Au văzut pe pielea lor cum justiția începe să judece cu celeritate sau funcționarii să verifice scrupulos actele: Gelu Tofan, răposatul Ilie Alexandru, cu Dallasul din Slobozia, George Pădure, Dinel Staicu, Adrian Mititelu, Ioan Stoica de la Caritas și atâția alții. Așa cum fetele de Dorobanți pot simți băiatul cu bani și-n întunericul unui club, ziaristul și polițistul român simt scăpătarea patronului ca rechinii sângele în mare.

Acum altul e personajul spre care Corina Drăgotescu, Răzvan Dumitrescu, Val Vâlcu sau Elena Vijulie ne îndeamnă să ne îndreptăm afectele și mila. Nu mai e un biet handicapat locomotor, e un biet profesor universitar, tată de băieți cu limuzine modeste. Asta nu înseamnă că Năstase are destul tablouri, pe care să le împartă presarilor lăcrămoși. Înseamnă doar că statul are destui bani să mai împartă patronilor pentru salarii și destulă generozitate să șteargă TVA-ul neplătit de ziariști.

Românii nu vor vota niciodată un om fără inimă, capabil să bage la închisoare hoții, de care se plâng. Nu e nevoie de sondaj, sunt de ajuns datele de audiență. A plâns cineva din țară pe tema marginalizării procurorului Alexandru Lele, cel care avusese inconștiența să ancheteze un protejat de-al lui Năstase, și împotriva căruia s-au făcut presiuni atât de mari, încât un subordonat al lui Victor Ponta s-a aruncat de la balcon, ca să nu mai ia parte la așa ceva? Sau măcar pentru acel procuror Panait a plâns vreo gospodină? Știe măcar multă lume că a existat pe fața pământului?

Pot să facă intelectualii câte partide și uniuni de dreapta, pentru memorie și corectitudine, că altele sunt temele care ne emoționează și care fac audiență. Poporul a fost decerebrat prin reeducare de atâtea decenii și condiționat să se raporteze emoțional la viața publică, eventual în raport cu unele persoane, pe care televiziunile l-au învățat întâi să le bârfească, apoi să le urască ori iubească, de parcă asta ar fi însemnat a fi implicat în politică. Toți ceilalți, care vin cu legi și suspiciuni au ceva neromânesc în ei. Sunt ca antipaticii ăia, care în 90 nu tremurau la „Noi suntem români!”, vroiau să vândă fabricile străinilor și nu-l lăsau pe domnul Iliescu să lucreze. Precis nici n-au ținut cu Bute la ultimul meci, canaliile!
întrebările unor paranoici

Toți cei care își pun azi întrebări sunt întunecați de ură, fără inimă. Niște băsiști, plătiți în grade (apropo, gluma e glumă, dar am mai scris și eu ceva articole pozitive de fosta putere, sper că Oprea m-a făcut măcar aviator sau brigadier silvic, dacă nu colonel). Așa că voi relua și eu, în paranoia mea, șirul de întrebări, puse în ultimele zile pe multe site-uri și facebook-uri, unde nu s-a plâns, dar s-a râs copios:

  • e adevărat că un glonț de 9 mm face un găuroi mai mare decât al unui AKM (7.62 mm)? Comparați cu creierii zburați ai lui Nea Nicu, e drept că de un pluton de execuție. Aici Cartianu ar fi de mare ajutor, inclusiv cu niște onomatopee pentru rafala armei
  • e normal ca familia să rămână la etaj când aude un foc de armă în casă, fără să coboare, nici măcar de curiozitate până la salvare?
  • de ce liota de ziariști din fața porții nu a auzit focul de armă, de dincolo de celebrele termopane, și știrea a fost dată pe surse de Antena 3, din studio? Comparați focul unei arme de mare calibru, tras într-o cameră, măcar cu acela al unei petarde pocnite în scara blocului de Revelion.
  • cum a fost schimbat de maieu și cămașă un împușcat în gât și umăr, se presupune, bandajat pentru oprierea sângerării: stând în picioare sau așezat pe targă?
  • de ce pe tricoul alb al polițistului, despre care se spune că s-a luptat 4 minute corp la corp cu un om plin de sânge, nu sunt decât pete minuscule?
  • de ce nu se observă pe gât arsuri specifice descărcării unei arme de foarte de aproape?
  • de ce personalul medical de la BGS nu pare să îi acorde niciun fel de îngrijiri: perfuzii, oxigen, luat puls, agitație, cât timp se află pe targă? Tot personalul ambulanței s-a comportat cel mult ca brancardieri sau ca taximetriști, mai multă bătaie de cap dându-le fixarea ambulanței în buza garajului, decât starea pacientului împușcat. În general, de ce a fost preferată tocmai această firmă a lui Bogdan Oprea, cu afaceri grase pe vremea lui Năstase?
  • de ce doctorii de la spital nu au operat de urgență un împușcat, care putea avea hemoragie internă, plăgi infectate sau fragmente osoase, preferând să aștepte până a doua zi?
  • de ce doctorul Beuran a declarat a doua zi că pentru specialitatea lui (chirurgie!) nu a avut nimic de făcut, dar că s-au găsit alte afecțiuni, gen diabet și cardiace?
  • de ce familia le-a interzis imediat după doctorilor să mai dea informații, când pentru mulți alți pacienți, în special deținuți, o parte din date sunt de interes public?
  • de ce procuratura nu a trimis o comisie de doctori independenți, în condițiile în care cei care îl tratează pe Năstase sunt foști colegi PDS, toți cu probleme penale: Beuran, Brădișteanu și Daniela Bartoș?
  • cum și-a provocat dreptaciul Năstase răni prin partea stângă a gâtului?
  • de ce nu s-au prelevat probe criminalistice de la Adrian Năstase, care să ateste dacă a tras și ce fel de răni a suferit? În condițiile în care un polițist spune că s-a luptat cu el înarmat 4 minute, puteau fi suspiciuni de ultraj, poate chiar tentativă de omor.
  • de unde provine al doilea glonț din tocul ușii?
  • de ce nu sunt audiați membrii familie în calitate de martori la incident?
  • sub fular exista și un bandaj? De ce nu avea gâtul imobilizat, pentru protecția coloanei și nu i se administrase un sedativ?
  • cum a putut devia cartilagiul numit popular „mărul lui Adam” un glonț mai mare cât al unei arme automate în unghi de 90 de grade?
  • Singurul nepesedist, care îl tratează pe Năstase, e doctorul Lascăr, chirurg plastician, celebru pentru prima schimbare de sex din România. Punem cazul că Năstase s-a dus negăurit la spital, și-a dat jos fularul și a cerut două găuri: una pe gușă, alta pe umăr. Păi doctorul ăla e așa meseriaș că îi putea face și o gaură cu clitoris, nu doar de glonț. Îmi și imaginez o discuție cu pacientul: haideți să vă mai iau puțin păr de la subraț, s-o fac mai realistă puțin. O să faceți bani frumoși cu asta la pușcărie, pe cuvântul meu!

Dacă sperați să găsiți o asemenea listă aici, îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar n-o am. E aceeași dezamăgire pe care o resimte publicul în urma prestației celei sărbătorite astăzi, de Ziua Presei. Aș fi putut să las titlul fără mențiunea din paranteză, eventual, să îl îmbunătățesc cu câteva ingrediente 2.0 gen: intră aici să citești lista sau vezi cine e pe lista rușinii. Asta ca să omagiez deplin intrarea presei în era digitală, a afișărilor strânse la baionetă.

De fapt, o asemenea listă nu există. Ea ar fi putut exista, dacă ar mai fi existat presă și nu doar instituții care prestează servicii de publicitate comercială sau politică. Ar fi fost o reglementare cerută de breaslă, foarte ușor de aplicat. Și dacă breasla nu putea cădea de acord, măcar un ziar sau o televiziune și-ar fi putut face un titlu de onoare din a titra sub numele editorialistului sau invitatului, dacă e afiliat prin vreun contract, la vreun partid, fundație a unui partid, dacă își întregește veniturile consiliind o personalitate. Cred că prin Evenimentul pe vremuri am văzut sub numele lui Andrei Postelnicu mențiunea că e și consilier al lui Mircea Geoană. La fel era și Andreea Crețulescu, dar Realitatea nu a găsit utilă informația pentru telespectator. Despre Traian Ungureanu sau Sever Voinescu am aflat tardiv că erau și consultanți PD, pe când scriau la Cotidianul. Bogdan Teodorescu nu mai e ziarist, dar era invitat frecvent să comenteze creșterea USL în sondaje, fără să spună că era strategul principal al formațiunii. Bogdan Chirieac … în fine, el joacă într-un campionat propriu. Am putea afla astfel de unde se trage prosperitatea de invidiat a unor Roșca Stănescu sau Cornel Nistorescu. Bine, dat fiind specificul local, o asemenea reglementare ar duce la situații hilare, cum ar fi titrarea pe ecran a unei precizări de genul „Robert Turcescu, împrumutat de Gigi Becali”.

În realitate, presă independentă nu mai există, pentru că informația s-a devalorizat și nu mai concepe aproape nimeni să plătească pentru ea. Mai există doar publicații partizane, cu patroni mai mult sau mai puțin destupați la minte. Cu cât patronii sunt mai încuiați, ca Voiculescu sau Păunescu, ori mai aroganți în neștiința lor, ca Ghiță, presa e mai partizană, devine ghioagă și monedă de schimb în bătălia pe resurse publice și influență. Unde patronii sunt mai emancipați, ca la Media Pro sau Hotnews, ochiurile plasei rămân mai rare și peștișorii pot părea rechini. Legile dure ale economiei sunt aceleași și în așa zisa independență din online, pentru cine nu vrea să încaseze lunar doar o mână de monede. Pagina de Media a lui Petrișor Obae se mai întremează făcând pe PR-ul pe lângă marile trusturi, Reporter Virtual al lui Tiberiu Lovin „se mai completează” cu mici servicii aduse unor domni generoși din PDL. Nu-i judec, e îngrozitor de greu pe cont propriu, dar presă nu mai avem. Mai avem doar mercenari care își oferă serviciile, iar uneori nici cumpărători nu sunt.

Politcienilor le convine situația, chiar dacă banii pe care îi virează către ziariștii, care chipurile îi consiliază în probleme de imagine și comunicare, în special în preajma campaniilor electorale, seamănă a taxă de protecție. Dacă i-ar fi deranjat, ar fi propus măcar unul o lege care să clarifice această incompatibilitate. Dacă nu au făcut-o, e clar că banii pe care îi dau li se par puțini și că le place sistemul cu televiziuni înregimentate, unde știi dinainte dacă ești lăudat sau înjurat.

La fel, nu a existat niciun politician care să propună ca incompatibilitate, într-o lege, ocupația de agent sau ofițer al unui serviciu secret cu aceea de jurnalist sau cu orice funcție publică. Și totuși, ofițerii acoperiți din presă există, toată lumea e convinsă de existența lor, partidele se rotesc la guvernare, dar uită subiectul la preluarea portofoliului. Și nu e vorba doar de „fosta Securitate” (care dacă a murit, la ce dată anume și de ce are instituții care îi apără trecutul și arhivele încă?). De ce are nevoie un serviciu secret de agenți în presă și instituții publice? Ca agenți de influență? Atunci, pentru ce agendă? Dacă e vorba doar de adunat informații, presupunând că ar exista o situație într-un milion, când ar fi chiar vorba de un lucru de siguranță națională, funcționarul care ar raporta acea situație ar face-o oricum din obligație de serviciu, fiind deja angajat al statului. Fie măcar de dragul austerității, ar fi trebuit să existe măcar un politician care să considere nefiresc ca atâția funcționari, magistrați, ofițeri, să primească două salarii de la stat, unul pentru munca de la vedere și altul pentru rapoartele trimise. La fel și în cazul ziariștilor, orice ban dat de la buget pentru ofițeri acoperiți în presă e risipă curată, dacă nu atentat la democrație.

După știrile despre dispariția pâinii în zilele cu zăpadă și reportajul cu lăzile golite din Carrefour, reporterii Antena 1 lovesc din nou cu un reportaj demn de Intact Academy. Protagonista e o tânără bugetară, care se plânge că nu poate cumpăra decât câteva roșii. Câteva secunde mai târziu, aceeași tânără apare în cadrul îndepărtat, cântărind punga cu roșii ale unei bătrâne, care cumpără ca nesătula, la kilogram. Vigilenți, băieții de la Kamikaze au ochit-o pe precupeața, care poate e bugetară la ultimul aprozar de stat. Iată mai jos cadrele esențiale, pentru când va șterge BBC-ul românesc filmul de pe site.
trucaj ordinar
Iar aici, filmul:

Update: la doar cateva ore, filmul a fost sters de pe site-ul Antenei, probabil vor incepe sa solicite stergerea si de pe alte site-uri cat de curand.

Reacția oficială a Antenei 1 după reportaj
De pe blogul lui Andrei Manțog am aflat că o reprezentantă a postului din Băneasa a pus pe Facebook un fel de drept la replică. Persoana nu e oricine, ci e Project Manager Marketing & Comunicare, se ocupă de promovarea Observatorului. Așa că orice transmite sub forma unui comunicat Dorothea Ionescu Vanau poate fi considerat un punct de vedere oficial al postului.
Textul, lung și fără talent, e mai aiuritor decât știrea în sine, pentru că arată cum poți să te umpli de bulion și mai mult, după ce ai ajuns de râsul telespectatorilor cu știri regizate despre roșii. Cum anteniștii au obiceiul curajos de a șterge momentele de penibil, inclusiv știrile video de pe site-ul propriu, voi reda fragmentul esențial din comunicatul reprezentantei Antena 1 tot ca print-screen și nu ca link. Citiți așadar, de ce e natural să pui persoane să mintă în știrile de pe post. Ce vă mirați așa? Ni se confirmă că știrea a fost trucată, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei, pentru că ea putea fi la fel de bine și adevărată, dacă se găseau persoanele, care chiar să fie ceea ce spun că sunt. Orice știre difuzată la Observator trebuie să fie reală într-una dintre lumile posibile, întrebați orice cosmolog. Tot așa cum PR-ista Dorothea poate fi o comunicatoare inteligentă, iar Dan Voiculescu, un politician cinstit și bine intenționat.

De ieri a început să emită noua televiziune condusă de Sebastian Lăzăroiu, marcând şi o premieră promiţătoare: l-a avut invitat pe Sebastian Lăzăroiu în două emisiuni într-o jumătate de zi de emisie. Politic vorbind, Lăzăroiu e impostorul perfect, iar psihologic un grandoman foarte bine concentrat într-un metru şi jumătate + sau – 15 cm.
Televiziunea imprimeriei de diplome Spiru Haret s-a scuturat în sfârşit de numele TVRM. Era un nume care mă deprima de fiecare dată când mă gândeam că aşa ar putea arăta România de Mâine. Iar dacă Ministerul Învăţământului nu s-ar fi încruntat vremelnic, numele ar fi putut deveni realitate, pentru că mare parte din România şi-ar fi luat o diplomă de la ei la un moment dat.
cursuri pentru necititori
Acum se numeşte TVH 2.0. Pentru pasionaţii de chimie, asta e apă plată. Pentru pasionaţii de internet, ar trebui să însemne o nouă generaţie, dar, ghinion, numele ăsta era luat deja de vizionarul Becali. Odată cu rebranduirea, televiziunea şi-a pierdut şi o parte din haz. Înainte ştiam că acolo e locul unde poţi să vezi remake-uri după Telejurnalul de pe timpul lui Ceauşescu, dezbateri-somnifer cu bătrânei mâncaţi de molii sau peroraţiile patriotice ale unor monştri sacri ca Dogaru, Chelaru sau Coja. Acum au apărut tinere cam provinciale dar nurlii, care citesc ce vor să întrebe de pe foi şi se uită repede înapoi la invitat, ca să se asigure că n-au spus o prostie. În momentele bune, postul atinge nivelul unei emisiuni mai slabe de pe B1 sau TVR info, adică fix apă de ploaie, cum i-o spune numele.
La un moment dat ni s-a arătat şi un aparat cu ajutorul căruia publicul poate da feed-back la ce vede, postul urmând deci pe alocuri să folosească şi ca experiment sociologic sau focus group mai mare pentru fanteziile profesionale ale lui Lăzăroiu. Nu mă bag, e treaba securiştilor care îl plătesc dacă vor să îi finanţeze mugurii paranoici de îmblânzitor al viitorului. Totuşi, pentru interactivitate există deja internetul, un mediu pe care TVH 2.0 încă nu-l foloseşte, în ciuda numelui.
Tot pe internet ar putea să stea şi cursurile facultăţii Spiru Haret. Un simplu canal de YouTube era suficient şi putea vedea / asculta cursantul ce dorea la orice oră. Eventual printr-un acces cu parolă. Nu de alta, dar când dai la televizor cursurile propriu-zise se uită şi alţii şi râd. De pildă azi am văzut un profesor de economie care pur şi simplu citea un text scris în Word. Citea cu ochii în monitorul care stătea cu spatele la noi şi uneori se mai poticnea. Nu dicta ca la clasa a IV-a, doar citea, ca şi cum ar avea în faţă o clasă de studenţi cărora le e lene să citească singuri. Pe lângă că o parte din lucrurile pe care le citea erau bazaconii, iar altă parte balast, care e rostul unor asemenea “cursuri”? Eficienţa ascultării e chiar mai mică decât dacă studioşii ar fi citit singuri paginile respective şi ar fi notat câteva idei.
de ce atâtea televiziuni de ştiri
Cam acelaşi rost pe care îl au şi alte televiziuni ce apar în acest sezon. După clona RTV, alias România TV a lui Sebastian Ghiţă, a fost Giga TV a lui Gheorhe Ştefan Pinalti, zisă şi Gâgă TV, iar peste câteva zile urmează resuscitarea 10TV în Digi 24, a celor de la RDS. Motivul e simplu, urmează un an electoral, în care se va învârti o basculantă de bani şi se vor negocia poziţii de influenţă. Consumatorul de media va fi hrănit cu produsul televiziv cel mai ieftin posibil: aşa zisul talk-show. Aşa zis, pentru că trăncănelile respective nu sunt nici discuţii nici spectacol. Pentru spectacol ar fi fost nevoie de idei spumoase, persoane carismatice şi doze mici, nu 24 de ore de emisie simultan pe n canale. Iar pentru ca discuţia să fie reală, interlocutorii ar fi trebuit să se poată asculta, să aibă idei proprii de transmis, curiozitatea de a auzi alte păreri, onestitatea de a recunoaşte adevărul, chiar când asta ar însemna să pleci cu altă opinie decât cea cu care venisei. Ori, e limpede că în aşa zisele talk-show-uri apar doar comis-voiajori, care au de vândut câte ceva, au de plasat mesaje sau se auto-promovează, pentru că n-au găsit căi profesionale de a o face. Atâta timp cât statul va avea influenţă şi drept de veto în economie, politicul va fi o afacere bănoasă, care va altera presa. Iar atâta timp cât puterea de cumpărare a telespectatorilor nu va înregistra un salt semnificativ, vom avea o presă ieftină şi proastă, chiar şi atunci când se fereşte de comercialul explicit. Sunt două condiţii înlănţuite una de alta.

UPDATE: Există o emisiune numită Albă ca zăpada, în care sunt invitați tineri politicieni, unii din partide necunoscute, alții din cele consacrate. Mi se pare cea mai deprimantă emisiune care există în toată presa! Am rezistat în medie câte 3 minute la ultimele trei ediții, pe care le-am prins întâmplător. Atâtea clișee verbale, frânturi de șpan căzute de la mesele trăncănitorilor din televiziunile de știri, superficialitate de șuetă în autobuz, citate obosite, culese din auzite, prostie și tupeu nu vezi în altă parte! Nu exagerez, m-au întristat de fiecare dată, vreau moșulicii înapoi !

Un articol din The Economist a stârnit fervoarea religioasă în mai multe redacţii româneşti, care au pornit un cor de bocitoare pentru Adrian Năstase. O asemenea victimizare perfectă şi comparaţie blasfemiatoare nu s-a mai pomenit de pe vremea când Becali striga cu cătuşe la mâini că Baraba e liber. E adevărat că pe crucile de pe Golgota s-au aflat şi doi tâlhari alături de Domnul, dar şi aşa comparaţia cu furtişagurile lui Năstase pare trasă de păr.
Oricum ai răsuci lucrurile în favoarea clientului tău, Năstase nailed se poate traduce decent prin Năstase priponit, dacă ţii să rămâi plastic. Sau Năstase dovedit, având în vedere că expresia englezească (tehnic, “bătut în cuie”) e foarte apropiată şi de altă expresie “to hit the nail on its head”, echivalenta lui “a pune punctul pe i”, deci tinde mai curând să sublinieze reuşita vorbitorului, respectiv a anchetatorului, şi nu suferinţa victimei. Ba chiar, atunci când expresia e folosită la finalul unui proces anevoios e mult mai probabil ca ea să implice chiar o doză de satisfacţie, mult mai bine redată prin expresia “i-au venit de hac”.
Cei care urmăreau Familia Bundy îşi amintesc poate şi de conotaţia zglobie pe care expresia o poate lua, când Al Bundy exclama “I’ve nailed that chick!”. Evident, nu era implicat, Doamne iartă-mă!, niciun pui răstignit. Cel mai frecvent, expresia se traducea prin “i-am tras-o” sau am “rezolvat-o”.
Oricum, până la recurs, treaba nu e chiar bătută în cuie. Iar la duşuri, nici nu vreau să ştiu dacă şi cui o să-i vină de hac.

Pagina 1 of 3123

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica