rss
rss
rss

Să câștigi alegerile prezidențiale din primul tur e practic imposibil, cu actuala legislație. Ai nevoie de același tip de majoritate ca la ultimul referendum invalidat. Dar și ca să le câștigi în turul al doilea tot ai nevoie de multe milioane de voturi (vreo cinci), mult peste bazinul electoral al oricărei grupări, chiar alianțe. E nevoie de ceva care să depășească ideologia, ceva ce doar mitologia politică poate face: să unească într-un suflu comun de emoție oameni diferiți ca pregătire, statut social, aspirații ș.a..

Cea mai primitivă formă de raliere a unei populații e xenofobia. Vine din străfundurile trecutului de peșteră ale speciei și răbufnește cel mai violent în preajma războaielor. Mai temperată într-o lume pentru care străinul nu mai e chiar sinonim pentru exotic și necunoscut, ostilitatea pentru cel din afara tribului, poate lua forme mai domoale, chiar benigne, ca mândria patriotică. Dar e mereu o fiară la pândă, adormită doar de toropeala confortului unei societăți abundente. Când și când apar aventurierii dispuși să o întărâte, sperând s-o poată călări spre triumful personal.

Asistăm oare la ceva de acest gen în scandalul fratelui președintelui Băsescu? Nu mă refer la actul de corupție pentru care a fost arestat preventiv Mircea Băsescu. Ci la conotația rasială pe care i-o dă acestui scandal o parte din zona media. E oare acesta un plan gândit la rece în laboratoarele puterii, cartea pe care se va miza pentru o victorie răsunătoare la următoarea campanie electorală?

Bogdan Teodorescu e eminența cenușie din spatele lui Victor Ponta și un sfătuitor al lui Dan Voiculescu. Se știe mai puțin despre analistul cu o minte ageră și debit verbal susținut, că a cochetat și cu literatura. În romanul său „Spada”, un criminal în serie comite mai multe asasinate, aparent la întâmplare prin București. Toate crimele nu au decât un punct comun: victimele sunt țigani, ceea ce face din misteriosul asasin în serie un personaj de legendă, care devine din ce în ce mai popular la nivel informal. Subiectul nu e neplauzibil, date fiind prejudecățile românilor, dar îți dă fiori numai gândul că o asemenea observație de psihologie socială poate fi folosită în marketingul politic, acolo unde Bogdan Teodorescu excelează.

Dacă vom rememora campaniile electorale post-decembriste, vom vedea care au fost conceptele mitologice în jurul cărora s-au organizat unificări simbolice. În 1990, amintirea regimului comunist era extrem de proaspătă. Dar nu a câștigat ralierea în comuniști și anticomuniști, pentru că FSN-ul a avut abilitatea de a șterge diferența esențială dintre nomenclatură și majoritatea populației, înregimentată doar cu numele în organizații ale PCR, generalizând vina.
A câștigat ralierea împotriva „moșierilor” care, fără să fi mâncat „salam cu soia”, veneau să ia pământurile și să pună botniță culegătorilor de struguri, ca-n romanul lui Zaharia Stancu. Rațiu și Câmpeanu au fost zdrobiți și antipatizați.

Când lumea începuse să se dezmeticească, închegându-se o brumă de societate civilă conștientă, Securitatea a izbit cu putere, cu tot arsenalul din dotare: „pericolul iredentismului maghiar” și lupte de stradă la Târgu Mureș, respectiv lovitura de măciucă minerească a proletariatului, ridicat împotriva intelectualilor. Toate formele de unificare și antagonizare imaginabile au fost aruncate pe piață în acel an fierbinte.

În 1992, lumea nu se dezmeticise din vârtejul schimbărilor. Țineau încă diversiunile despre pericolul revenirii regelui la putere, din nou, pericolul maghiar și pericolul capitaliștilor, care vor să închidă fabrici. Alegeri câștigate la pas de Ion Iliescu.

În 1996, Opoziția și-a luat revanșa, impunându-și propria variantă de antagonizare simbolică. A fost nevoie de patru ani de stagnare sub guvernarea Văcăroiu și un PDSR retrograd, ca tema anticorupției să devină cea mai importantă în dezbatere. Cei 15.000 de specialiști ai justițiarului Emil Constantinescu, în rol de Cuza, erau antidotul hoților pedeseriști, care sugrumaseră întreaga administrație. URSS se prăbușise, Rusia lui Elțin își lingea rănile, dar lumea vroia în NATO, așa că și rusofilia lui Iliescu a funcționat ca sperietoare de rang secund. Pentru prima dată la putere, opozanții puteau miza pe cartea purității în comparație cu total compromisul PDSR.

Efortul unor reforme necesare dar haotice i-au adus pe români în 2.000 în fața dilemei dacă occidentalizarea merită sau nu suferința tranziției. Umiliți la porțile unui Occident, care-i critica mereu cu asprime, fără să-i înțeleagă, epuizați de atâtea generații de sacrificiu, oamenii s-au îndreptat spre primul care îndrăznea să le spună că tot acest calvar nu e necesar. Vadim Tudor nu le oferea o altă cale, doar o răcoritoare compensare retorică. Cu amenințările și glumele la el, Tribunul promitea să îi ducă într-o lume mai dreaptă și fără griji, a nostalgiei și a viitorului-ficțiune. Nicio unificare mobilizatoare nu lipsea: românii puri, contra guvernanți corupți, unguri perfizi, țigani hoți, evrei lacomi, americani ipocriți. Era totuși prea mult și prea riscant. În turul doi, ajutați de o presă, care cânta pe o singură voce, electorii s-au întors spășiți la Ion Iliescu. Nostalgici comuniști și foști deținuți politici îl votau cot la cot, fără entuziasm, dar uniți în cuget împotriva imaginii înspăimântătoare a „extremismului”. Exemplu magistral de unificare simbolică.

2004 și 2009, alegerile câștigate de Traian Băsescu au fost reluări ale unor teme mai vechi. Foștii votanți furioși ai lui Vadim s-au reunit cu foștii votanți anti-comuniști ai Convenției, sub sloganul „la țepe în Piața Victoriei”, împotriva pericolului corupției generalizate, personificată de Adrian Năstase. Ca un ecou al anilor 90, mai răzbătea din când în când și rusofobia românească – exemplu: vizita lui Geoană la Moscova. Când Adrian Năstase începuse să devină într-adevăr mic, așa cum i se prevăzuse, „mogulii” i-au luat locul ca personificări ale corupției, nedreptății și aroganței. Omnipotenți și castratori cu marionetele lor politice, de tip Geoană, mogulii aveau suficient capital simbolic negativ să ridice împotriva lor o mare parte din populație în ziua votului. Toate umilințele și nederptățile tranziției le erau decontate și „oamenii de bine” se puteau ridica să își apere cetatea de acești paraziți devastatori.
Apăreau și primele roade ale intrării în Europa: o nouă clasă de mijloc călătorea pe continent și privea cu oroare la revenirea izolării de pe vremea lui Iliescu. Milioanele de români plecați la muncă în Vest votau masiv împotriva efigiei unui Iliescu retrograd și anti-european.

Ce-a mai rămas de speculat din universul de simboluri din mentalul românesc? La alegerile euro-parlamentare din 2014, USD s-a întors la naționalismul vag și găunos pe care îl profesa și FSN-ul anului 90. Atunci era „nu ne vindem țara”, acum e mai subtilul „mândri că suntem români”. Un slogan care fructifică o minciună repetată îndelung în ultimii ani. După standardele Antenei 3, Adrian Severin e mai patriot decât Monica Macovei, e mai mândru că e român. Severin acceptă mită, ca să voteze legi, dar își vorbește, chipurile, țara de bine. Pe când Macovei, care îi denunță pe cei ca Severin, face rău României. E o construcție logică pe care o exersa și Securitatea, pe vremea când îi acuza de nepatriotism pe cei care vorbeau la, sau ascultau Europa liberă.

E oare cu putință ca strategia campaniei „mândri că suntem români” să fi fost cu premeditare gândită ca preambul la o campanie „mândri că nu suntem țigani”, pregătită a se derula în toamnă? Manelele electorale folosite de-a lungul timpului de PD-L și Traian Băsescu au fost scoase din arhive și repuse în circulație de gurile de tun ale presei pesediste. Sună cu totul altfel acum acea manea „sunt ei cu ei, noi cu voi”. Sună devastator. E chiar esența de manual a unei strategii de antagonizare în scop incitator-electoral.
E o strategie în care nu prea există nevinovați, dar riscurile ei frizează inconștiența. Mircea Băsescu nu e nevinovat nici că s-a asociat cu interlopi, nici că le-a luat banii. Țiganii, în general, nu sunt nevinovați de propria lor rămânere în urmă la capitolul civilizație. Dar nu înseamnă că planurile pot fi confundate și că nu e îngrijorător că există în presă și politică personaje dispuse să facă un capital din ura și repulsia pe care mulți români le resimt față de tarele de civilizație ale acestei etnii-problematice.
Dincolo de ce se scrie în articole, în subsolul lor, în comentarii, răbufnește o violență de limbaj inacceptabilă, defulează o ură și un primitivism, care nu ne fac cinste ca societate. Un gen de comentarii, care nu se mai întâlnesc în nicio altă țară occidentală, atât de masiv la cititorii de presă „mainstream”. E mult mai ușor să aduni oamenii împotriva a ceva, decât pentru ceva. Nu e exclus ca această cale facilă să fi fost deja luată în calcul în laboratoarele puterii.

Acest documentar, produs de BBC, pune în legătură apariția ideilor rasiste cu expansiunea colonialismului. Altfel spus, interesul „omului alb” de a stăpâni teritorii de pe alte continente, pentru a le exploata resursele, ori de reapariția sclavagismului în perioada modernă, pentru practicarea unei agriculturi intensive și alte activități impulsionate de revoluția industrială, trebuia armonizat cumva cu ideea creștină a omului, ca făptură a lui Dumnezeu. Pentru a rezolva această disonanță, au fost lansate diverse teorii cu pretenții științifice, care să explice fie descendența diferită a popoarelor de culoare, fi existența unor trăsături genetice, care nu puteau fi depășite prin educație și elan civilizator.

O asemenea teorie a fost poligenismul, presupunerea că oamenii au origini diferite. De exemplu, în cadrul acestei teorii puteai presupune că doar o parte dintre oameni sunt descendenți ai lui Adam, iar alții doar au evoluat din maimuțe. Ori că s-au petrecut încrucișări pe parcurs, pentru anumite grupuri.


Corectitudinea politică a ajuns în comuna (oraşul?) Sinteşti, celebru pentru palatele cu turnuleţe. Între groapa de gunoi şi cimitirul urbei, nu departe de strada Zlătari, o stradă a fost rebotezată Strada Rromi. Cu doi de R şi fără genitiv. Nu ştiu cum se numise strada înainte, dar cei de la primărie puteau să facă un efort să schimbe măcar strada cu care se intersectează, din Strada Ciorilor în Strada Privighetorilor.

– “Am urmarit stirile in ultima vreme si am aflat ca Romania e pe ultimul loc in Europa la consumul de pasta de dinti si sampon. Noi credem in igiena si sustinem dreptul Romaniei si al tuturor tarilor africane la curatenie…”
– “HUOo, canta, fa, Like a Virgin, ‘ti’ar periuta ta a naibii! D-aia am dat io doua milioane sa inghit prafu’ asta si sa nu vad nici macar o tata!?”

Daca Madonna nu ar fi fost adusa de Vodafone ci de primarul Pandele, un astfel de dialog cu masa rurala a tarii ar fi fost perfect verosimil. Nu-i vorba, ca la Stefanestii de Jos ar fi fost mai putin praf decat in Parcul Izvor, iar daca Pandele se simtea si cu o bere si un gratar, publicul ar fi fost chiar mai cooperant. Asa, batrana culturista in ciorapi de plasa a avut in fata crema tinerimii romane: corporatisti, care muncesc pe rupte si se distreaza la fel de organizat precum muncesc, si copii de bani gata, care au avut cui cere bani de bilet.
Madonna ar fi putut aduna date despre problemele natiunii de pe wikipedia si ar fi putut spune acelasi gen de adevaruri boante oriunde in lume: pericolul SIDA in Africa, al obezitatii in America, al razboiului in Orient si tot asa. Intr-un fel, ne putem bucura ca nu ne-a zis-o p-aia cu pasta de dinti si ne-a bagat placa cu toleranta. Dar daca ne-o spunea, ce trebuia sa facem? Sa ne enervam sau sa ne spalam pe dinti?
Sa ne imaginam o stire de genul: “Mesajul pacifist al lui Bono a starnit indignare in Sierra Leone”. Ce-am fi putut crede despre localnici decat ca sunt un fel de salbatici insetati de sange. Indiferent cata ura se revarsa pe forumuri cand se deschide subiectul romilor, bottom line e urmatorul: patriotii ne-au facut inca o data de ras, iar cu ajutorul lor am parut inca o data o tara din lumea a treia, patria lui Dracula cel insetat de sange. Poate sa plateasca Udrea oricate clipuri cu sportivi romani pe Eurosport, care sa ne prezinte ca taramul ospitalitatii, ca o stire ca asta pe CNN ne transforma intr-un fel de tara a sectei Amish, in care locuitorii se insoara doar cu verisoarele lor.
Luate separat, multe dintre persoanele care au huiduit probabil se considera destupate la minte si cu nimic mai prejos decat un occidental, al carui stil de viata l-au si adoptat in cea mai mare parte. Pe multi banalitatea problemei folosite de Madonna pe post de predica probabil ca i-a si jignit. Dar chiar aici e problema, ca au reusit sa arate ca nu sunt in stare sa accepte nici macar principii jenant de banale pentru lumea vestica. Cei care au huiduit probabil cred ca romanii sunt cei mai toleranti de pe fata pamantului si ca problema discriminarii e o bazaconie inventata de americani ca sa frece ridichea. Dar fiecare dintre ei, odata plecat de la concert redevine functionar, procuror, judecator, patron sau director de resurse umane. Prejudecatile de care a dat dovada in public nu ii vor influenta si deciziile din viata de zi cu zi, daca va avea de pilda de ales intre a angaja sau nu pe cineva care are alta culoare a pielii? Madonna a avut eleganta de a pretinde ca nu observa reactia ostila a publicului, dar nici nu vreau sa ma gandesc ce-o fi fost in inimile celorlalti artisti de pe scena, lautarii rusi (intre noi fie spus, mai talentati decat Madonna si) huiduiti pentru prima data in viata lor de cateva zeci de mii de romani verzi.
Cu ce amintire vor pleca ei din Romania? Cu aceea a unei tari care nu are nici macar un stadion pentru un asemenea concert, la care spectatorii stau cu batistele la nas ca sa nu inhaleze praf si vad o farama dintr-un ecran pe care ruleaza show-ul. Mai bine pentru ei ca n-au iesit din hotel zilele astea, ar fi aflat ca romanului daca ii spui ca i-a scapat ambalajul de la biscuiti pe jos si nu in cos, risti sa te alegi si cu falca dislocata.
Sigur, se poate spune ca romanii nu sunt cu mult mai intoleranti decat vesticii. Din pacate le lipseste pana si acea fatarnicie politicoasa, care a facut viata suportabila in America si in alte tari pentru imigrantii de toate culorile. Cum bine spunea cineva, dupa ce vezi cateva zile fetele incruntate din autobuzele din Bucuresti, ti se face asa un dor de zambetele false din Occident!
Cat despre Madonna, desi toti sunt impresionati de “cat de bine se tine”, as spune ca mai degraba imbatraneste urat. De la o varsta incolo, show-urile in chiloti si insinuarile orgasmice parca devin tot mai jenante. Iar modul grosier in care incearca sa se rebranduiasca ma convinge si ca nici n-a inteles mare lucru din cat a trait. Decat s-o vad mimand actul sexual de pe un tron, la pachet cu noaua editie de carti pentru copii si rucsacul de banalitati ecologisto-umaniste, as fi preferat o diva care sa imbatraneasca cu mai mult sarm, cu mai mult mister si cu mai multa discretie. Probabil ca de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.
PS: Ca sa intelegem mai bine cum am reusit sa ne acoperim de penibil si de data asta, o sa incerc sa gasesc fragmentul dintr-un concert U2 din ’90 in care e invocata Romania, ca sa auziti reactia publicului irlandez.

Dan Voiculescu priveste la Silvio Berlusconi cu admiratia pe care Becali (supremul Gigi!) i-o starneste unui mardeias fara perspective. Modelul l-a fermecat inainte si pe colegul sau de partid, George Copos, posesor de club de fotbal si al supranumelui de “Berlusconi din Giulesti”. Berlusconi ramane in esenta lui un badaran care n-are nici macar staiful personajelor din filmele cu mafioti si care transmite prin toti porii cateva mesaje precise: “o sa va cumpar pe toti si o sa ma si iubiti pentru asta”. E bizar sa ti-l imaginezi pe Voiculescu spunandu-si asta fie si in soapta, cu dictia lui care rimeaza cu “my preciousss”, si totusi ma tem ca “varanul cu platosa” asta si nutreste.
In politica, Voiculescu e departe de a repeta parcursul flamboiantului oligarh italian. I-au lipsit mereu carisma, priza la public, naturaletea, spiritul viu, in general cam toate trasaturile unui pur-sange politic. Dar combinatiile care l-ar umili si pe Hrebenciuc l-au tinut mereu in randul celor care fac jocurile. Iar trustul sau media a adunat usor usor mai multe televiziuni decat Berlusconi. Dar a venit criza si iata ca sansa i-a suras cand te-ai astepta mai putin.
Pentru a face fata cu bani putini unei penurii de publicitate si de credibilitate, trustul lui Voiculescu a scos din maneca asul rasismului, o carte pe care si Berlusconi o joaca cu aplomb zilele acestea din postura de prim-ministru. Voiculescu stie ca intoleranta creste in vremuri de criza in acelasi ritm cu somajul si inflatia. Asa se face, ca pe langa campania agresiva pentru un referendum care sa inlocuiasca “romii” cu “tiganii”, intoleranta etnica a devenit litera de lege in trustul Itact. Badea, care are oricum propria agenda populista adresata tinerilor cu mici frustrari antisociale, a preluat din zbor tema, ca fanatic al cauzei postului. Iar disparitia tragica a unui obscur handbalist s-a transformat imediat in subiect reluat seara de seara cu imprecatii scrasnite printre dinti si chemari la linsaj care i-au adus chiar si o amenda de la CNA.
Incercand sa capitalizeze politic si economic tema repulsiei majoritatii populatiei fata de romi, Felix impusca doi iepuri dintr-un foc – face bani din piatra seaca, pentru ca tema atata spiritele, asa cum era cazul cu sperietoare maghiara in Transilvania in anii 90, respectiv, aceasta in timp ce in plan politic Voiculescu incearca recuperarea electoratului traditional al defunctului PRM.
Campania in sine, legata de denumirea romi sau tigani, e o aiureala perfecta, oricate valuri ar starni. E hazliu sa ceri schimbarea numelui unei persoane sau unei comunitati si inca prin referendum! Ganditi-va ca italienii ar organiza maine un referendum care sa ceara revenirea la denumirea de “vlahi” pentru romani (denumire care are mai mare traditie istorica, de altfel), pe motiv ca romanii ar putea fi confundati cu cetatenii Imperiului Roman, sau cu cetatenii Romei. In climatul actual din tara lui Berlusconi, nu e greu de intuit ce rezultat ar avea un asemenea sondaj.
Restul solutiilor de criza la care apeleaza cu nesat trustul familiei Voiculescu sunt rezumate magistral de un promo al emisiunii lui Dan Capatos. In reclama cu pricina, realizatorul spune: “va vom oferi….” si de pe canapea, Naomi completeaza scurt si la obiect: “…. circ si panarama!”.
metoda Capatos
Otevizarea a luat mai nou o noua coloratura. Daca Dan Diaconescu e ca si absent de la propriile emisiuni, neavand o problema in a intra si-n tomberon daca audienta o cere, a aparut iata o noua specie de coprofag catodic. E vorba de realizatorul care livreaza aceeasi marfa cu a lui Diaconescu sub masca ironiei. Intre travestiti si vrajitoare, Diaconescu e in elementul lui: “daca asa e poporul, asa arata televiziunea poporului”, pare sa ne spuna ranjetul lui de hiena. Capatos, Morar si Madalin Ionescu se balacesc si ei in troaca cu porci dar au din cand in cand cate un gest reflex de a se ridica batos pentru a-si aranja cravata: “noi vi-i aratam doar ca sa radem de ei…” cum ar veni, “nici nu stim cine ni-i i-a adus in platou”…
Din pacate acest siretlic al falsei parodii a fost utilizat si de noua emisiune a lui Catalin Dezbracatu si, spe completa mea stupoare, chiar si de prima emisiune de la revenirea din vacanta a lui Andi Moisescu. Ori “foamea de bani” e prea mare, ori atractia uratului e irezistibila!

Stirea o stiti : doua fetite care cerseau intr-o statiune din Italia s-au inecat. Din motive de pudoare, trupurile lor au fost acoperite cu cate un prosop, iar cei prezenti au continuat sa se bronzeze, sau sa se dea cu crema, pana cand legistii au venit sa inlature “detaliul” care le strica oarecum privelistea. In ochii lor, protejati de ochelari de soare, nu a contat decat un amanunt: cele doua fetite erau de origine roma. Imaginile au starnit indignare in jurul lumii, organizatii umanitare si fete bisericesti s-au declarat consternate de reactia turistilor.
In tara, articolele cu stirea respectiva au fost inundate de comentarii rasiste in care cititorii isi exprimau fie satisfactia pentru stire, fie regretul ca numarul victimelor nu a fost mai mare. Unor oameni care se bucura la moartea unor copii sau care saluta extirparea umanului din om, nu prea ai ce sa le spui. M-am ingrozit insa incercand sa estimez procentul celor care gandesc asa si mi-am amintit cuvintele cu care se incheie piesa Rinocerii de Eugen Ionesco:
“Ce urat arata o frunte neteda, fara corn! […] Ei bine, orice ar fi, am sa ma apar impotriva tuturor. Sunt ultimul om, am sa raman om, pana la capat”

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica